Prietenii lui ioanelixir

Vindecarea slăbănogului coborât prin acoperiş.

Descifrarea sensului evangheliei, pentru că noi credem că cei care predică au Har și Înțelepciune de la Hristos Iisus și de la Duhul Sfânt și nu suntem niște simpli cititori de Biblie, ca sectele, care să ne mândrim că am citit și gata ne-am mântuit și nu mai avem nevoie de biserică, de icone, de sfinți, de taine, nu, noi vedem azi și tâlcuirea ei prin cel mai mare predicator ortodox al lumii.

Predica, Ioan Gura de Aur. La Sfânta Liturghie se va citi Evanghelia din Matei 9, 1-8. Să-I patrundem sensurile:

Când am vorbit acum câtăva vreme despre slăbănogul care zăcea pe un pat lângă scăldătoare , am găsit multă şi mare comoară. N-am săpat în pământ, ci am săpat în sufletul lui şi am găsit comoara! Nu comoară cu aur şi argint şi pietre preţioase, ci plină de putere de a îndura, de înţelepciune, răbdare şi multă nădejde în Dumnezeu, care-i mai scumpă decât tot aurul şi toată bogăţia.

Bogăţia cea materială este supusă vicleniei hoţilor, gurii calomniatorilor, mâinii spărgătorilor şi răutăţii slugilor. Iar când scapă de toate acestea, atunci atrage asupra stăpânilor ei prăpădul cel mai mare: deşteaptă ochii invidioşilor, şi de aici se nasc mii şi mii de furtuni. Dar bogăţia cea duhovnicească scapă de toate aceste primejdii: este mai presus de orice pericol; îşi râde de hoţi, de spărgători, de invidioşi şi calomniatori, îşi râde chiar de moarte. La moarte nu se desparte de cei ce o au, ci atunci mai cu seamă, după moarte, este mai sigură stăpânirea ei; călătoreşte o dată cu stăpânii ei, se mută cu ei în viaţa viitoare, ajunge minunat apărător al celor cu care a păşit pe celălalt tărâm şi-L pleacă pe Judecător spre îndurare.

Această bogăţie am găsit-o şi noi din belşug săpând în sufletul slăbănogului. Martori îmi sunteţi voi, care aţi luat cu multă râvnă din bogăţia lui duhovnicească, dar n-aţi secătuit-o. Aşa e natura bogăţiei duhovniceşti: se aseamănă cu izvoarele apelor; dar, mai bine spus, întrece chiar belşugul de ape al izvoarelor, căci atunci e mai îmbelşugată bogăţia aceasta, când sunt mulţi cei care iau din ea.

Nu se împarte, nici nu se micşorează când intră în suflete, ci odată intrată, rămâne în fiecare suflet necontenit întreagă şi nefurată; căci bogăţia aceasta niciodată nu poate pieri. Lucrul acesta s-a întâmplat şi atunci. Atât de mulţi dintre voi s-au aplecat asupra acestei comori, şi toţi aţi luat din ea după putere.

 Dar pentru ce vorbesc de voi, când bogăţia lui duhovnicească a rămas întreagă, cu toate că de atunci şi până astăzi i-a îmbogăţit pe mii şi mii? Să nu ne simţim niciodată obosiţi în faţa acestei bogăţii duhovniceşti; ci, atât cât putem, să scoatem şi acum din ea şi să vedem pe Stăpânul Cel iubitor de oameni, să vedem pe sluga cea răbdătoare! Treizeci şi opt de ani a luptat cu o boală de nevindecat; a fost chinuit mereu, dar nu s-a necăjit, n-a scos cuvânt de hulă, n-a învinuit pe Făcător, ci a îndurat cu curaj şi cu multă blândeţe nenorocirea aceea.
 

Atunci mai cu seamă, când boala se lungeşte vreme îndelungată, devin împovărători, atunci sunt de nesuferit tuturora. Dacă omul acesta cugeta aşa după atâţia ani de boală, dacă răspundea atât de blând, apoi este limpede că şi mai înainte a îndurat suferinţa lui cu multă tărie.

Aşadar, pentru că am cules atâtea foloase de la cel slăbănog mai înainte, haide să venim şi la altul, despre care ne vorbeşte Matei. Şi în minele de aur, în acelea se sapă mai adânc, unde se găseşte aur mai mult. Ştiu că mulţi care citesc Evangheliile fără luare-aminte socot că e vorba de unul şi acelaşi slăbănog la toţi cei patru evanghelişti. Dar nu-i aşa! De aceea trebuie să fim cu mintea trează şi cu mare luare-aminte.

Cercetarea aceasta nu priveşte lucruri de puţină însemnătate, ci ea, dacă primeşte desluşirea cuvenită, este de folos şi împotriva păgânilor, şi împotriva iudeilor, şi împotriva multor eretici. Că toţi aceştia îi învinuiesc pe evanghelişti că se contrazic, că nu sunt de acord între ei. Dar nu-i aşa, Doamne fereşte! Chiar dacă persoanele pomenite de evanghelişti sunt deosebite, totuşi unul este harul Duhului, care a mişcat sufletul fiecăruia. Iar unde-i harul Duhului, e dragoste, şi bucurie, şi pace; nu-i război, nici ceartă, nici luptă sau ambiţii.

Dar cum vom arăta că nu-i vorba de unul şi acelaşi om, ci de altul deosebit? După multe semne: după timp, după loc, după împrejurări, după zi, după felul vindecării, după venirea Doctorului, după pustietatea în care se găsea cel ce a fost tămăduit.
-  Şi ce-i cu asta?, aş putea fi întrebat. M-au vorbit în chip diferit mulţi evanghelişti şi despre alte minuni?
- Da, dar altceva e să vorbească diferit, şi altceva să vorbească  potrivnic   unul   altuia.   Când   vorbesc  diferit despre unul şi acelaşi fapt, nu-i nici dezacord, nici contradicţie. Dar în istorisirile despre cei doi paralitici, ar fi contradicţie mare dacă nu s-ar dovedi că unul este slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, şi altul este acela despre care vorbesc ceilalţi trei evanghelişti. Şi am să vă dau câteva pilde, ca să vedeţi ce înseamnă să vorbeşti diferit sau să vorbeşti în contradictoriu. Un evanghelist spune că Hristos a purtat crucea ; ceilalţi, că a dus-o Simon Cirineul . Aici nu e contrazicere şi luptă între un evanghelist şi altul.
- Dar cum nu-i contrazicere între a duce crucea şi a nu o duce?
- Nu-i, pentru că s-au întâmplat şi una, şi alta. Când au ieşit din pretoriu, Hristos purta crucea; pe drum a luat-o Simon şi a dus-o el.
Tot aşa şi cu tâlharii de pe cruce. Un evanghelist spune că amândoi ÎI ocărau ; alt evanghelist, că unul îl ţinea de rău pe celălalt . Dar nici aici nu-i contrazicere.
- Pentru ce?
- Pentru că şi aici s-au întâmplat şi una, şi alta. La început, amândoi tâlharii L-au ocărât; dar mai târziu, după ce s-au făcut semnele acelea, după ce s-a cutremurat pământul, după ce s-au despicat pietrele , după ce s-a întunecat soarele , unul din ei s-a schimbat, s-a înţelepţit, a cunoscut pe Cel răstignit, a mărturisit despre împărăţia Aceluia.

 Şi ca să nu crezi cumva că schimbarea aceasta s-a făcut prin silnicie şi mânată din afară, şi nici să rămâi nedumerit, evanghelistul îţi arată că tâlharul acesta, chiar pe cruce, îşi păstrase la început răutatea lui de mai înainte; aceasta pentru ca să ştii că, schimbându-se prin propria sa voie şi de la sine, a avut parte de harul lui Dumnezeu, şi aşa a ajuns bun.
 

Unii spun că slăbănogul adus de cei patru inşi a fost vindecat pentru credinţa acelora, dar nu-i aşa. Cuvintele: Văzând credinţa lor  arată nu numai credinţa celor ce 1-au adus, ci şi pe a celui adus.
- Ce vrei să spui? Nu se vindecă cineva prin credinţa altuia?
- Nu cred! Doar dacă cineva, fie din pricina vârstei crude, fie din pricina unei boli covârşitor de mari, nu poate să creadă.
- Cum dar atunci, (s-a întâmplat) cu femeia cananeancă: a crezut mama, şi a fost vindecată fiica ei ? Cum a fost ridicată din boală şi  mântuită sluga prin credinţa sutaşului?
- Pentru că bolnavii aceştia nu puteau crede! Ascultă ce spune femeia cananeancă: Fiica mea este chinuită rău de diavol şi uneori cade în apă, alteori în foc .

 Cum ar fi putut crede fiica cananeencei, când era întunecată la minte şi stăpânită de diavol, când nu-şi putea veni niciodată în fire, nici nu putea fi sănătoasă? Cum s-au petrecut lucrurile cu cananeanca, astfel s-au petrecut şi cu sutaşul. Sluga sutaşului zăcea în casă. Nici el nu-L cunoştea pe Hristos, nici nu-L ştia Cine este. Cum ar fi putut crede într-un necunoscut, de care încă nu luase cunoştinţă? Asta nu se poate  spune  despre  slăbănogul  coborât  prin  acoperiş. Acesta credea!
- De unde ştim asta?
- Chiar din chipul în care a fost adus! Să nu te uiţi numai la aceea că 1-au coborât prin acoperiş! Ci gândeşte-te cât trebuie să fi suferit bolnavul ca să primească să fie coborât prin acoperiş. Ştiţi bine, de altfel, cât de fricoşi şi de capricioşi sunt bolnavii, că adeseori refuză chiar îngrijirile ce li se dau la pat, că preferă să sufere durerile bolii decât să îndure amărăciunea doctoriilor.

Slăbănogul acesta a îndurat să iasă din casă, să fie purtat prin mijlocul pieţei şi să fie văzut de atâţia oameni. Or, obiceiul bolnavilor acesta este: vor mai degrabă să moară decât să descopere altora suferinţele lor. Bolnavul acesta n-a fost aşa. Când a văzut lume adunată în faţa casei, uşa prinsă, intrarea în port zăgăzuită, a primit să fie coborât prin acoperiş. Atât de dibaci e dorul, atât de inventivă dragostea! Cel care caută găseşte, celui care bate i se va deschide .

N-a spus celor ce-l purtau: “Ce înseamnă asta? Pentru ce vă frământaţi? Pentru ce vă zoriţi? Să aşteptăm să fie golită casa, să plece lumea! Vor pleca odată cei adunaţi aici, şi atunci ne vom putea apropia de El, îndeosebi, să-I spunem ce ne doare. Pentru ce să dezvălui în faţa tuturor suferinţele mele, să mă cobor în casă pe sus, să mă schimonosesc?” N-a grăit aşa nici în sinea sa, nici celor care-1 purtau, ci socotea un lucru de preţ să facă pe atâţia oameni martori ai vindecării sale. Şi se poate vedea credinţa lui nu numai din acestea, ci chiar din cuvintele lui Hristos.

După ce a fost coborât prin acoperiş şi adus înaintea Lui, Hristos îi zice: Îndrăzneşte, fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!  La auzul acestor cuvinte, nu s-a supărat, nu s-a necăjit, nici n-a spus Doctorului: “Ce înseamnă asta? Am venit să-mi vindeci boala, şi Tu mă vindeci de altceva? Asta-i prefăcătorie, scuză! Voal pentru ascunderea neputinţei! Ierţi păcate care nu se văd?” Dar n-a grăit aşa, nici n-a gândit, ci a aşteptat şi a lăsat pe Doctor să Se folosească de calea de vindecare pe care o voia. De aceea şi Hristos nu S-a dus la el, ci a aşteptat să vină acesta, ca să arate tuturora credinţa lui.
- Dar nu putea să-1 facă să vină mai uşor la El?
- Da, dar n-a făcut-o, ca să arate tuturora râvna lui şi clocotitoarea lui credinţă. După cum s-a dus la cel bolnav de treizeci şi opt de ani, pentru că acela nu avea pe nimeni lângă el, tot aşa a aşteptat ca acesta să vină la El, pentru că avea mulţi prieteni.

Aceasta, pentru a face cunoscută credinţa unuia prin aducerea lui la El, şi să ne arate şi pustiul din jurul celuilalt prin ducerea Lui la el şi, deci, să descopere tuturor râvna unuia şi răbdarea celuilalt, dar mai cu seamă iudeilor ce erau atunci de faţă. Într-adevăr, iudeii erau în chip obişnuit invidioşi şi plini de răutate şi le părea rău de binefacerile pe care le primeau semenii lor; de aceea, uneori, pornind de la timpul în care făcea Hristos minunile, Îl acuzau spunând că vindecă sâmbăta; alteori, pornind de la viaţa celor cărora le făcea bine, spuneau: Dacă ar fi Acesta profet, ar şti cine-i femeia care se atinge de El! ; fără să-şi dea seama că aşa mai cu seamă trebuie să facă un doctor, să intre printre bolnavi, să fie totdeauna alături de ei, nu să fugă şi să se depărteze de ei.

Asta a vrut să le spună atunci şi iudeilor prin cuvintele: N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi!  Deci, ca să nu-I aducă iudeii iarăşi aceleaşi învinuiri, le arată mai întâi că cei care se apropie de El merită să fie vindecaţi datorită credinţei pe care o arată. De aceea a arătat pustietatea unuia şi râvna şi credinţa fierbinte ale celuilalt. Pe unul 1-a vindecat în zi de sâmbătă, iar pe celălalt, în altă zi, pentru ca – văzând că Îl învinuiesc şi ÎI mustră pe Hristos când vindecă şi în altă zi – să ştii că iudeii Îl învinuiau nu pentru că păzeau legea, ci pentru că nu-şi mai puteau stăpâni invidia.
- Dar pentru ce nu 1-a vindecat de boală mai întâi? Pentru că i-a spus: Îndrăzneşte, fiule, iertate îţi sunt ţie păcatele tale!
- Preaînţelept a făcut şi asta! Şi doctorii obişnuiesc ca, înainte de a pune capăt bolilor, să stârpească izvorul lor. De pildă, când văd că bolnavii suferă de ochi şi li se scurge din ochi o scursoare rea şi neplăcută, doctorii lasă deocamdată vindecarea ochilor şi se îngrijesc de cap, unde e rădăcina şi izvorul bolii.

 Tot aşa a făcut şi Hristos: a oprit mai întâi izvorul relelor. Da, izvor al relelor, rădăcină şi mamă a tuturor relelor este păcatul. Păcatul ne paralizează, ne slăbănogeşte trupul nostru! De aceea şi spune acum: Îndrăzneşte, fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!  Celuilalt slăbănog îi spune: Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău!  A arătat şi unuia, şi altuia că din pricina păcatelor le-au venit bolile.

Şi la început, la începuturile lumii, din pricina păcatului s-a abătut boala peste trupul lui Cain. După ce şi-a ucis fratele, după ce a săvârşit nelegiuirea aceea, după aceea i-a paralizat trupul, că tremurătura  nu-i altceva decât paralizie; iar când puterea care-1 conduce pe om slăbănogeşte, nu mai se poate susţine mădularele, nu mai poartă grijă de ele, iar mădularele, lăsate în părăsire, tremură şi fac mişcări fără socoteală.

lată şi a doua dovadă a iertării păcatelor! Iertarea păcatelor este o faptă cu mult mai mare decât vindecarea trupului; cu atât mai mare, cu cât mai mare e sufletul decât trupul. După cum paralizia este o boală a trupului, tot aşa şi păcatul este o boală a sufletului. Dar iertarea păcatelor rămânea necunoscută, deşi era o faptă mai mare, pe când vindecarea sufletului se vedea, deşi era o faptă mai mică.

Aşadar, pentru că avea să Se folosească de fapta cea mai mică pentru dovedirea faptei celei mai mari, ca să arate că a lucrat astfel din pricina slăbiciunii lor, pogorându-Se până la slaba lor putere de înţelegere, zice: Ce este mai uşor? A zice: Iertate îţi sunt păcatele tale!, sau a zice: Scoală-te şi umblă!?
- Dar pentru ce S-a îndreptat din pricina acelora spre fapta cea mai mică?
- Pentru că lucrurile văzute dau dovadă mai puternică decât cele nevăzute. De aceea nu 1-a sculat din pat pe slăbănog până ce nu le-a spus: Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului să ierte pe pământ păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!  Cu alte cuvinte, spune aşa: “Mai mare minune este iertarea păcatelor; dar din pricina voastră fac şi minunea cea mai mică, pentru că vouă vi se pare că aceasta este dovada celeilalte”.

 După cum atunci când a lăudat pe sutaşul care-I spusese: Spune numai cu cuvântul, şi se va tămădui sluga mea, că şi eu spun acestuia:”Du-te!”, şi se duce, şi celuilalt: “Vino”, şi vine . Prin laudele acestea a întărit sufletul sutaşului; şi iarăşi, după cum atunci când a mustrat pe iudeii care Îl învinuiseră pentru sâmbătă, că iarăşi calcă legea, le-a arătat că El are puterea să schimbe legile, tot aşa şi acum, când cărturarii au spus că Se face pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu, le-a făgăduit, mustrându-i şi învinuindu-i, că va face ceea ce poate face numai Dumnezeu; le-a arătat lor cu fapta că nu huleşte, iar nouă ne-a dat o dovadă mai presus de orice îndoială, că are aceeaşi putere ca şi Tatăl.

 Uitaţi-vă în ce chip vrea să arate că ceea ce este propriu Tatălui Îi este propriu şi Lui! Nu doar că l-a sculat pe slăbănog, ci a spus: Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului să ierte pe pământ păcatele… Prin urmare, grija, străduinţa Lui era aceasta mai ales: să arate că are aceeaşi putere ca şi Tatăl.

Să le ţinem dar bine minte pe toate acestea, pe cele spuse mai deunăzi şi pe cele grăite înainte de ziua aceea; să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să rămână neclintite în mintea noastră, să ne străduim şi noi şi să ne întâlnim mereu aici. În felul acesta vom păstra şi cele spuse până acum, şi vom dobândi iarăşi şi altele.

 Dacă în scurgerea vremii le uităm, vom putea să le redobândim uşor ascultând predica des. Şi vor rămâne întregi şi nestricate în mintea noastră nu numai învăţăturile, ci şi viaţa ni se va bucura de multă purtare de grijă şi vom putea străbate viaţa de aici bucuroşi şi fericiţi. Venind aici, vom putea stinge iute orice suferinţă ce ne-ar tulbura sufletul, căci şi acum Hristos este de faţă; iar cel care se apropie de El cu credinţă, uşor primeşte vindecare. Putem lua destulă mângâiere nu numai din Noul Testament, ci şi din cel Vechi.

Când auzi că Iov, după pierderea banilor, după pieirea turmelor, a pierdut nu un copil sau doi sau trei, ci toată mulţimea copiilor lui, chiar în floarea vârstei, totuşi a avut atâta vârtute sufletească; de-ai fi omul cel mai slab de pe pământ, vei putea să te refaci uşor, să înduri orice necaz. Tu, omule, ai stat la căpătâiul copilului tău când era bolnav, 1-ai văzut când zăcea la pat, 1-ai auzit rostind ultimul cuvânt, ai fost lângă el când şi-a dat suflarea cea din urmă; tu i-ai închis ochii, tu i-ai închis gura! Iov însă nu era alături de copiii lui când trăgeau să moară, nu i-a văzut când şi-au dat suflarea cea din urmă, ci casa le-a fost tuturor un singur mormânt; pe aceeaşi masă li s-a vărsat şi creierul o dată cu sângele; lemne, cărămizi, pulbere şi trupuri tăiate erau amestecate toate la un loc.

Cu toate acestea, după atâtea şi atâtea nenorociri, Iov nu s-a văitat, nu şi-a pierdut tăria, ci a zis: Domnul a dat, Domnul a luat! Cum a hotărât Domnul, aşa s-a întâmplat. Fie numele Domnului în veci binecuvântat! . Aceste cuvinte să le rostim şi noi în fiecare necaz ce ni se întâmplă. De-avem pagubă de bani, de ni se îmbolnăveşte trupul, de ne necăjeşte şi ne huleşte lumea, de vine orice nenorocire dintre cele omeneşti, să spunem aşa: Domnul a dat, Domnul a luat! Cum a hotărât Domnul, aşa s-a întâmplat! Fie numele Domnului în veci binecuvântat! De vom cugeta aşa, niciodată nu vom suferi necaz, chiar de-ar năvăli nenorociri cu miile.

 Va fi câştigul mai mare decât paguba, iar binele, mai mare decât răul. Vei atrage prin cuvintele acestea mila lui Dumnezeu şi vei alunga tirania celui rău. Îndată ce limba-ţi va rosti cuvintele acestea, diavolul a şi fugit; iar cu fuga lui, se va risipi şi norul de tristeţe, vor fugi şi gândurile care ne chinuiesc. Dar, în afară de acestea toate, vom dobândi şi toate bunătăţile de-aici, şi pe cele din cer. Martori nedezminţiţi sunt Iov şi apostolii! Au dispreţuit pentru Dumnezeu necazurile cele de aici, şi au dobândit veşnicele bunătăţi.

Să fim convinşi dar de aceste pilde! Să ne bucurăm de tot ce ni se întâmplă şi să-I mulţumim Bunului Dumnezeu, ca să ducem cu uşurinţă şi viaţa de aici, şi să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava, cinstea şi puterea totdeauna, acum şi pururea şi în veci vecilor! Amin.