Ziua Eroilor Neamului
Hristos s-a Înaltat ! Azi e praznicul spiritualităţii pure şi absolute a creştinătăţii îndumnezeite prin viaţa exemplară a Fiului Omului, care se Înalţă la ceruri pentru a sta de-a dreapta Tatălui. Ce minunata simbioza s-a produs in trairea crestinotrodoxa a neamului romanesc: Inaltarea Domnului si Ziua eroilor si a martirilor neamului, care acum privesc si se bucura, de acolo din ceruri de acest Dumnezeisc praznic al romanilor. De pe culmile absolutului religios, clipa aceasta cu semnificaţia triumfului permanent al idealului creştin se coboară lin în valea relativităţii, pe plaiurile scumpe ale pământului nostru şi se integrează perfect şi total în istoria naţională ca zi a eroilor.Ce tainică şi fericită înrudire de sublim şi de răscolitoare momente de traire autentica !
Biserica a ales sărbătoarea Înălțării Domnului ca zi de pomenire a eroilor pentru a ne învăța că există o legătură tainică între Crucea suferințelor, Învierea și Înălțarea Mântuitorului Iisus Hristos, pe de o parte, și jertfa eroilor neamului, care și-au dat viața pentru libertatea, unitatea și demnitatea poporului român, pe de lată parte. Hristos Domnul mai întâi a trecut prin jertfa Crucii și apoi ne-a arătat bucuria Învierii și slava Înălțării la ceruri. În timp ce Înălţarea la cer a Domnului încoronează opera de izbăvire şi mântuire câştigată de Mântuitorul lumii, cu infinite lupte, renunţări şi jertfe trecute dincolo de bariera morţii, ziua şi cultul eroilor simbolizează culmea măririi, a luminii, a jertfei şi a gloriei la care s-au ridicat, peste veacuri, aleşii neamului, ca să aducă întregirea, dezrobirea, pacea şi libertatea după care am însetat de veacuri, de aceea mai presus de toate, azi, neamul nostru o dată cu Înălţarea Domnului îşi serbează istoria eroismului său legendar personificat prin eroi. Este istoria sufletului românesc împodobit cu bogate realizări ale virtuţilor de bărbăţie şi vitejie străbună prin care s-a clădit viaţa României de azi şi se plămădeşte România de mâine.
Cultul eroilor, adică pomenirea din neam în neam sau din generație în generație a celor care s-au jertfit pentru apărarea credinței și a patriei, este o adevărată cultură a sufletului românesc care crede, simte și mărturisește că iubirea este mai tare decât moartea. Mulțimea pomelnicelor și a parastaselor pentru eroii neamului a constituit și constituie un puternic factor de cultivare a conștiinței unității și continuității noastre naționale 'din neam în neam', adică din generație în generație. Pomenirea eroilor români din toate timpurile ca și cultul morților în general reprezintă acte de statornicie, continuitate și unitate în cuget și simțiri de-a lungul generațiilor. Astfel, este semnificativ faptul că pomelnicul a stat la baza Cronicelor românești (exemplul sugestiv: Pomelnicul de la Mănăstirea Bistrița, județul Neamț).
Iar Cronicile și Letopisețele care consemnează jertfelnicia poporului român sunt admirabil rezumate în textul inscripției de pe Arcul de Triumf din capitala României: 'După secole de suferințe, creștinește îndurate, și după lupte grele pentru păstrarea ființei naționale, după apărarea plină de sacrificii a civilizației umane, se îndeplini dreptatea și pentru poporul român...'. Așadar, eliberarea noastră de orice stăpânire străină a fost trăită adesea ca experiență a ajutorului și a luminii lui Hristos Cel Răstignit și Înviat. De aceea, imnul de biruință a iubirii jertfelnice asupra păcatului și asupra morții, 'Hristos a Înviat', troparul Sfintelor Paști, a fost înscris, ca simbol de recunoștință, pe frontispiciul Mausoleului de la Mărășești. De aceea toţi cei buni la inimă, iubitori de neam, se adună şi se vor aduna cât va fi lumea, în jurul sfintelor morminte ale marilor noştri înaintaşi, ca să ia tărie de credinţă, de luptă şi de biruinţă.
Orice popor îşi reazimă fiinţa pe morminte de eroi şi îşi toarce istoria din caierul jertfei acelora, care în clipe de grea încercare au o mare putere de dăruire şi sacrificiu. În ceasurile grele şi hotărâtoare, la Posada, Rovine, Chilia, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna, Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti, Odesa, Timişoara, Bucureşti etc. ei au înţeles că viaţa noastră nu trebuie să se măsoare cu lungimea anilor, cu bogăţia plăcerilor, cu umilinţă şi robie, ci cu puterea de muncă, cu luptă, cu jertfă, cu eroismul, cu dragostea şi cu afirmarea idealului ce trebuie slujit. Eroii români căzuţi pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a patriei merită recunoştinţa noastră întrucât ei s‑au jertfit pe ei înşişi pentru ca noi să moştenim întreg tezaurul spiritual şi material primit de ei de la înaintaşii lor. Mântuitorul ne arată că „de ar şti stăpânul casei în care ceas vine furul, ar veghea şi n‑ar lăsa să i se spargă casa” (Luca 12, 39), deci stăpânul casei e dator să‑şi apere familia şi agoniseala. Cu cât mai mult el trebuie să‑şi apere credinţa şi Biserica ce‑i oferă lui, fraţilor şi urmaşilor viaţa spirituală şi veşnică în Dumnezeu!
Aceşti eroi ai credinţei şi ai neamului s‑au înălţat pe crucea dăruirii personale şi totodată s‑au înălţat deasupra interesului egoist de conservare a vieţii şi confortului propriu, punându‑şi viaţa pentru ca şi urmaşii lor să rămână pe calea mântuirii, a Ortodoxiei, într‑un neam unitar şi liber. Căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi‑l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Într‑un fel, prin jertfa lor din iubire pentru fraţi şi urmaşi, ei merg la Domnul Hristos ca să ne gătească loc în împărăţia lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi. Sufletele lor s‑au înălţat la ceruri prin credinţă lucrătoare zi de zi şi prin mărturisire statornică pe câmpurile de luptă, în lagăre şi‑n închisori, suportând nu doar moartea trupului, ci, în multe cazuri, pătimiri fizice şi psihice îngrozitoare din partea duşmanilor credinţei creştine şi ai neamului românesc.
Ei sunt rădăcinile şi stâlpii Bisericii strămoşeşti şi românismului. De aceea, în ziua Înălţării Domnului facem pomenirea cu dragoste şi recunoştinţă a tuturor eroilor credinţei şi ai neamului, care sunt şi modele de demnitate şi cultură, nu doar de iubire, răbdare şi jertfă. Ei sunt rădăcinile şi stâlpii înfipţi adânc în istoria neamului nostru creştin bimilenar. Sf. Ioan Gură de Aur amintea că, încă din vremea sa, Înălţarea Domnului se sărbătorea la mormintele martirilor creştini din primele secole, exemplul lor de statornicie în credinţă devenind îndemn şi încurajare pentru toţi credincioşii creştini supuşi persecuţiei, defăimării şi discriminării şi de atunci, dar şi de azi.
Cum se cuvine să cinstim memoria acestor eroi ai credinţei şi ai neamului, mai ales că Biserica noastră a dedicat și un an al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului? Se impune o cercetare atentă din partea Bisericii a vieţii şi învăţăturii multora dintre preoţii şi mirenii creştin‑ortodocşi care au suferit în temniţele şi persecuţiile comuniste, apoi, tot sub luminarea şi binecuvântarea Duhului Sfânt, şi o afirmare oficială a acestor Sfinţi Mărturisitori şi Pătimitori pentru Hristos, cinstiţi deja cu multă evlavie de pliroma Bisericii Ortodoxe Române. Este un demers ce trebuie grăbit şi înfăptuit nu numai pentru recuperarea istoriei naţionale recente de sub pânza urii antiromâneşti şi anticreştine cu care politrucii şi media, de ieri şi de azi încearcă să acopere vârfurile spirituale ale neamului nostru, ci şi pentru promovarea Sfinţilor Mărturisitori ca modele de trăire creştină şi demnitate naţională.
Pe aceşti eroi ai credinţei şi ai neamului care au mărturisit în vremea comunismului prin viaţa şi prin jertfa lor că iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni este mai tare decât moartea, noi se cuvine să‑i cinstim nu doar prin pomenirea lor în slujbele bisericeşti, ci şi prin cunoaşterea vieţii şi gândirii lor, prin organizarea de cateheze şi conferinţe evocatoare, prin publicarea de cărţi şi filme documentare despre credinţa, cultura şi eroismul lor, mai ales că unii tovarăşi neobolşevici răuvoitori vor să‑i omoare încă o dată din memoria colectivă. Noi nu trebuie să uităm nici valorile spiritual‑morale şi realizările lor culturale uriaşe prin care au strălucit în societatea românească, dar nici prin ce chinuri au trecut aceşti mari creştini români, fiind umiliţi, torturaţi şi omorâţi de slugile unui regim criminal anticreştin şi antiuman, deşi se declara instauratorul umanismului progresist, de tip nou, de fapt al ateismului militant… Sfinții Mărturisitori rănân modele de trăire creştină şi demnitate naționala
În ciuda noii cenzuri susţinute de anumite grupuri de interese anticreştine, holocaustul creştin din ţările care au trecut prin comunism nu poate fi şters, rănile şi amintirile din memoria colectivă fiind încă sângerânde, rămânând în viaţă destui pătimitori ai regimului anticreştin. Statura lor duhovnicească, demnitatea şi cultura lor sunt exemple vii, alături de Mărturisitorii care au trecut deja în veşnicie, pentru fiecare dintre noi, creştinii ortodocşi români, nu doar pentru tineri. Avem ce învăţa de la părinţii de la „Rugul Aprins” (Daniil Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Dumitru Stăniloae, ca să enumăr doar câţiva dintre ei, de la intelectualii Bisericii: Teodor M. Popescu, Alexandru Mironescu, Paul Constantinescu, Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu, Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Constantin Oprişan, Vasile Militaru, Olga Greceanu, Anastasia Popescu şi mulţi alţii, care au îndurat chinuri şi umilinţe în acea perioadă.
Nu trebuie să‑i uităm niciodată pe aceşti cunoscuţi şi recunoscuţi oameni de credinţă şi de cultură, precum nu trebuie să‑i uităm nici pe creştinii mireni care, deşi nu sunt „faimoşi” aici pe pământ, sunt mari în împărăţia cerurilor prin viaţa duhovnicească, pătimirile şi jertfa lor. Dincolo de ce se vede trist şi descurajant la arătare, Dumnezeu mişcă inimile multor tineri spre iubirea şi cunoaşterea acestor eroi ai credinţei şi martiri ai neamului românesc, deşi se propagă mult în media înfierarea, vulgarizarea şi „băşcălizarea” aproape a tuturor valorilor naţionale şi spirituale, inclusiv prin unele „trâmbiţe” cu pretenţii „telectuale”, europeniste şi globaliste. În ciuda acestei propagande calomnioase şi cenzuri agresive, eroii şi martirii creştini români rămân modele vii pentru noi, atât prin exemplul vieţii lor, cât şi prin mijlocirea lor acum înaintea Sfintei Treimi.
În timp ce Înălţarea la cer a Domnului încoronează opera de izbăvire şi mântuire câştigată de Mântuitorul lumii, cu infinite lupte, renunţări şi jertfe trecute dincolo de bariera morţii, ziua şi cultul eroilor simbolizează culmea măririi, a luminii, a jertfei şi a gloriei la care s-au ridicat, peste veacuri, aleşii neamului, ca să aducă întregirea, dezrobirea, pacea şi libertatea după care am însetat de veacuri. Mai presus de toate, azi, neamul nostru o dată cu Înălţarea Domnului îşi serbează istoria eroismului său legendar personificat prin eroi. Este istoria sufletului românesc împodobit cu bogate realizări ale virtuţilor de bărbăţie şi vitejie străbună prin care s-a clădit viaţa României de azi şi se plămădeşte România de mâine.De aceea toţi cei buni la inimă, iubitori de neam, se adună şi se vor aduna cât va fi lumea, în jurul sfintelor morminte ale marilor noştri înaintaşi, ca să ia tărie de credinţă, de luptă şi de biruinţă. Suntem convinşi că visul milenar înfăptuit prin ei, ne cheamă să apreciem spiritul lor de sacrificiu şi să ne apropiem cu sfinţenie, ca să luăm tărie de credinţă, de luptă, de jertfă şi de biruinţă. Căci prin ei, prin jertfa lor se face un punct de întâlnire cu istoria neamului şi cu oamenii şi în acelaşi timp jertfa lor constituie semnul vizibil al faptului că viaţa noastră devine o cruce şi o înviere, un punct de întâlnire, sprijinit de dragoste şi nădejde fără de care sufletul nostru ar fi sărac şi pustiu, lipsit de firul ce îl leagă de istoria şi credinţa întregului neam.
În fiinţa lor se află nişte comori sfinte, truda şi jertfa înaintaşilor din care se hrăneşte neîntrerupt prezentul şi viitorul nostru. În ei stă, într-o exprimabilă legătură, ceea ce este vremelnic cu ceea ce este etern în făptura omului. Ei formează cartea de dăinuire a neamului din care au răsărit veac după veac în vatra zămislirii lui. Sunt brazde adânci în istoria neamului din care au răsărit idealuri şi împliniri măreţe - jertfa lor a fost motivată de faptul că cine luptă pentru dreptate, cinste, libertate luptă pentru Dumnezeu, apără familia, moşia, cultura, limba, legea, neamul. Ei sunt născuţi din credinţa, hărnicia, truda şi jertfa poporului. Ei au crezut în fiinţa neamului, pe altarul căruia au adus cea mai sublimă jertfă: Viaţa!
Graiul pământului românesc din adâncuri şi pe o arie tot mai întinsă dă mărturii sfinte despre adevăraţii lui stăpâni, care l-au lucrat cu sudoarea frunţii lor şi au pecetluit dreptul asupra lui şi libertăţii cu sângele de eroi şi martiri. Din jertfa lor, în ceasurile noastre de îndoială, ne vin îndemnuri, mustrări şi sfaturi, ca să pricepem ce este viaţa şi scopul unui sublim ideal. Ei s-au jertfit pentru idealuri atât de înălţătoare cum sunt acelea pe care le reprezintă Sfânta Cruce şi tricolorul naţional.
Pilda lor de slujire necondiţionată şi jertfa neprecupeţită pe altarul pământului strămoşesc, ne dau în aceste momente statornicia şi viitorul ţării şi ne asigură biruinţa pe care o dorim.
E lung, nesfârşit de lung pomelnicul de eroi şi martiri ai neamului românesc. Ei îşi dorm somnul în nădejdea învierii alături de strămoşii şi părinţii noştri şi lasă ca pe osemintele lor de jertfă să se ridice măreţul edificiu: România! Pentru aceasta ziua eroilor, care se sărbătoreşte în această zi sfântă, simbolizează culmea jertfei, a bucuriei şi gloriei la care s-au ridicat peste veacuri, aleşii neamului, ca să ne aducă întregirea, dezrobirea, pacea şi libertatea după care am însetat! Dintre atâtea zile de reculegere „Ziua Eroilor” este şi una din cele mai sfinte sărbători care ne poate da prilej de aducere aminte, căci prin jertfa lor au devenit pentru noi toţi un adânc legământ sufletesc şi înălţare. Astăzi, ca nişte trimişi ai neamului ei vin la noi, cu rol hotărâtor în viaţa de zi cu zi şi ne cer să dărâmăm egoismul, răutatea, duşmănia, ura, nedreptatea şi tot ce ne desparte şi ne îndepărtează. Să ne unim ca un snop de grâu - pentru a simţi şi împlini datoria noastră faţă de noi şi de neamul nostru.
Să preţuim valorile neamului şi să le cultivăm cu grijă şi să le punem în practică prin fapte bune, care se cer acum mai mult ca oricând. Eroii reprezintă jertfa de veacuri a unui neam! Dar nu-i de ajuns numai să ne aducem aminte de ei cu respect şi recunoştinţă! În această sfântă zi, ei cer de la noi să ne schimbăm firea prin înnoirea minţii, schimbarea mentalităţii, şi o recâştigare a gândirii sfinte care să ne ducă spre o renaştere, o reînnoire a sufletelor noastre în a deveni mai buni, mai cinstiţi, mai muncitori, plini de înţelegere şi dăruire. În a ne contopi cu sufletul, viaţa, durerile şi nevoile întregului popor. Se vorbeşte de o lume nouă! Duhul eroilor vrea de la această lume, o slujire nouă, un ideal nou de viaţă plin de demnitate, de muncă cinstită, iubire, de jertfă şi istorie. Să căutăm a ne ridica cu viaţa şi faptele noastre la înălţimea virtuţilor lor. Ei nu se jelesc, ei cer să fie urmaţi pe calea muncii, a faptelor şi a idealului de lumină din care să răsară pentru noi toţi o viaţă mai bună, liberă, cinstită, plină de pace, dragoste şi demnitate naţională.
Cinstirea faptelor lor eroice le-o vom arăta şi dovedi nu prin simple discursuri şi confesiuni retorice, ci prin înălţarea noastră la măreţia şi strălucirea jertfei lor! Făclie de lumină şi de înălţare, eroii neamului ne cer astăzi un stil de viaţă nouă şi devotament cu dăruire pe altarul neamului. Știm că un popor care îşi uită eroii, istoria şi credinţa strămoşească se stinge. Suntem în acest pericol? Din nefericire, pericolul acesta este real şi deja suntem antrenaţi într‑un proces vizibil de disoluţie moral‑spirituală, culturală şi naţională. Nu numai că, prin complicitatea dregătorilor trădători, România a fost jefuită de mare parte din bogăţiile pământeşti (pământ, resurse minerale, industrie, creiere şi braţe de muncă etc.), devenind o simplă colonie (cum spun destui ierarhi, academicieni, istorici, jurnalişti şi intelectuali treji), dar de la schimbarea din 1989 încoace a început o campanie susţinută de denigrare a personalităţilor şi realizărilor istorice româneşti, a valorilor creştine şi a calităţilor sufletului românesc. Este ciudat cum unii intelectuali, fără nici o minima moralia, blamează tocmai neamul acesta de pe urma căruia au profitat şi încă profită alături de protectorii lor politruci…
Mai mult decât atât, şi nu doar în România, sub presiunea unei invazii, că nu e simplă migraţie, organizate şi a unei propagande manipulatoare, se încearcă instaurarea unui nou tip de comunism, globalist, o dictatură în care corectitudinea politică, marxismul cultural şi combaterea discriminării pe toate fronturile vor să rupă rădăcinile omului şi ale comunităţilor (familiale, locale şi naţionale) de rădăcinile tradiţiilor religioase, culturale şi etnice, aruncându‑i într‑o „minunată lume nouă”, a relativismului şi răzvrătirismului absolut. De aceea, noi trebuie atât „să priveghem şi să ne rugăm”, cât şi să ne apărăm patrimoniul spiritual şi material, precum şi legăturile noastre cu înaintaşii noştri care ne‑au dat posibilitatea dobândirii harului dumnezeiesc şi a vieţii veşnice în Hristos şi în Biserica Sa. Trebuie să ne protejăm atât sufletele de vicleniile şi otrăvurile diavolului, cât şi familia creştină, valorile, comunităţile şi personalităţile duhovniceşti, istorice şi culturale care ţin lumina credinţei aprinsă mereu în neamul românesc.
Hristos s-a Înalțat, dragi creștini. Astazi ne amintin de locul Înaltarii. Piatra Înaltării Domnului nostru Iisus Hristos din Capela Inaltarii Domnului, pe care am vizitat-o, aflata pe Muntele Maslinilor, lângă Ierusalim. Aici este un loc de închinaciune, atat crestin cat si musulman. Potrivit traditiei, acesta este locul de pe care Mantuitorul Hristos S-a înaltat la cer. Micuta capela rotunda pastreaza înca o piatra imprimata cu urma piciorului lui Hristos. Mentionarea biblica a locului: „Si i-a dus afara (pe Apostoli) pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Iar ei, inchinandu-se Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare” Aceasta este bucuria adevaratului creștin. „Si acestea zicand, pe cand ei priveau, S-a inaltat si un nor L-a luat de la ochii lor. Si privind ei, pe cand El mergea la cer, iata doi barbati au stat langa ei, imbracati in haine albe; Care au si zis: Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer. Atunci ei s-au intors la Ierusalim de la muntele ce se cheama al Maslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sambata.”
De-a lungul timpului, înainte de increstinarea imparatului Constantin cel Mare, in anul 312, crestinii sarbatoreau praznicul Inaltarii Domnului intr-o pestera aflata pe Muntele Maslinilor, probabil si din motive de siguranta. Pana in momentul in care pelerina Egeria, despre care vom vorbi mereu datorita notițelor sale din timpul pelerinajului, a vizitat Ierusalimul, in anul 384, locul Inaltarii Domnului era deja stabilit ca fiind cel pe care se afla astazi capela, putin mai sus decat initiala pestera.
Prima biserica ce a fost construita aici, in jurul anului 390, apartine tinerei Poimenia, o crestina evlavioasa de origine romana. Aceasta prima biserica a fost distrusa in urma atacurilor persane din anul 614, urmand a fi restaurata complet de catre Modest. In anul 680, pelerinul Arculf descria bisericuta de pe acest loc drept „o cladire rotunda deschisa spre cer, cu trei usi-portal pe latura sudica a acesteia. Seara se aprindeau cele opt lampi care se aflau in ferestrele de pe latura dinspre Ierusalim.” In interiorul bisericutei se afla o piatra incadrata pe care se vede imprimata o urma de talpa, conform traditiei, aceasta apartine lui Hristos. Pana la un moment dat, pelerinilor care se inchinau acestui loc li se permitea sa ia cu ei acasa si o bucatica de piatra sau nisip. O mentionare istorica apartinand secolului al XIX-lea, ne spune ca Biserica Inaltarea Domnului din Ierusalim era slujita de trei clerici si presbiteri.
In jurul anului 1150, in momentul sosirii aici a cruciatilor, acestia au reconstruit Biserica Inaltarii. Cruciatii i-au dat o forma octogonala, i-au pus acoperis si i-au fortificat exteriorul. In anul 1198, imediat dupa caderea Imperiului Cruciat, Salah al-Din a oferit biserica la doi dintre succesorii sai. Acestia au adaugat cladirii un acoperis de piatra cu forma de dom si un „mihrab”( Altar într-o moschee, de forma unei nișe, bogat ornamentat și orientat spre Mecca). Inaltarea lui Hristos este recunoscuta in Islamism, cu toate ca aceasta nu este mentionata in Coran. Cladirea a fost folosita pe post de moschee timp de mai bine de 300 de ani. Cladirea a ajuns in ruine pana la sfarsitul secolului al XV-lea. In anul 1620, alaturi de aceasta capela a fost ridicata o moschee si un minaret, intregul loc ramanand in posesiunea musulmanilor.
In dreapta intrarii in curtea capelei se afla o mica moschee ridicata in anul 1620, de aici se vede foarte bine Capela Inaltarea Domnului si orasul cu imprejurimile sale. Intrand dinspre vest, capela apare ca un „mihrab” ce indica directia spre Mecca, prin peretele sudic. In curtea pavata cu lespezi de piatra se afla si micuta Capela a Inaltarii Domnului. In peretii curtii se afla infipte multe carlige, acestea sunt folosite pentru intinderea corturilor in perioada praznicului Inaltarii Domnului, cand, aici, vin o multime de pelerini. Daca usa de intrare in capela nu este deschisa, langa aceasta se afla un clopot, special pentru a anunta venirea si dorinta de a intra spre inchinare. Cea mai mare parte a cladirii apartine perioadei cruciate; forma octogonala si domul de piatra doar sunt adaugari ale musulmanilor. Peretii octogonali exteriori sunt decorati cu arce si coloane subtiri de marmura – coloane ce sprijina capiteluri apartinand secolului al XII-lea. Acestea sunt bogat impodobite cu flori si ramuri impletite, dar si cu motive animale, patrupede inaripate, cu capete de pasare. In centrul podelei capelei se afla o forma incadrata asimetric, o lespede de piatra imprimata cu urma talpii drepte a lui Hristos. Bucata de piatra care pastra imprimata in ea urma talpii stangi a lui Hristos a fost dusa in Moscheea Al-Aqsa inca din Evul Mediu. In apropierea Capelei Inaltarii se afla o cripta mica ce este revendicata de toate cele trei mari religii monoteiste din zona – toate trei au o alta istorie despre proprietarul initial al criptei. Evreii cred ca aceasta pastreaza ramasitele profetesei Huldah, care a trait cu sapte secole inainte de Hristos. Aceasta se crede a fi una dintre cele sapte profetese mentionate in Sfanta Scriptura (2 Regi 22). Crestinii cred ca aceasta cripta a apartinut unei sfinte din secolul al V-lea Sfanta Pelaghia. Musulmanii sustin ca mormantul este locul de ingropare al femeii sfinte Rabi’a al-Adawiya, personaj important al secolului al VIII-lea. De la numele acesteia si-a luat numele si moscheea din apropiere. Piatra Înaltării este cinstita de toți crestinii. În curte sunt 7 altare ale diferitelor culte, între acestea este și cel ortodox.
Inaltarea lui Hristos cu trupul la cer si sederea Lui de-a dreapta Tatalui inseamna ridicarea Lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred. In aceasta sta puterea si slava suprema la care S-a urcat Hristos prin Inaltarea la cer. “Trupul domnesc“, ridicat nu numai la cer, ci “la cerul cerului“, “mai presus de toata autoritatea si stapanirea si de tot numele si demnitatea“, care e numit de Isaia “muntele lui Dumnezeu si casa lui Dumnezeu asezata pe varful tuturor muntilor“, salasluieste in acelasi timp in intimitatea cea mai profunda a celor ce cred si se face vadit in intimitatea celor ce s-au curatit de patimi, ca “loc” prin care si din care izvoraste toata puterea de sfintire si de indumnezeire a noastra. Aceasta paradoxala coincidenta intre tronul dumnezeiesc si intimitatea noastra se datoreste faptului ca insusi trupul omenesc al Domnului sade pe tronul dumnezeiesc.
Indurarea necazurilor este mântuitoare, iar existenţa chinurilor veşnice ale iadului este reală. Când mama îndepărtează pruncul de la sânul său, acesta plânge amarnic. Nu rareori, lui i se pare că mama sa l-a părăsit definitiv şi este nemângâiat. Dar când mama ia pruncul din nou şi-l îmbrăţişează, bucuria lui este fără margini. La fel se întâmplă, după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur şi în viaţa noastră, când Domnul Dumnezeu ne încearcă cu adânci necazuri. Atunci ni se pare şi nouă că Domnul ne-a părăsit pentru totdeauna, că totul s-a sfârşit, nu mai avem nici o bucurie, nici o raza de lumină şi că noi o să pierim. Dar nu pentru pieirea noastră ne trimite Dumnezeu mari necazuri, ci spre înţelepţirea noastră, pentru a ne încerca în credinţă şi pentru mântuirea noastră. Oare ne poate părăsi Domnul, când El a spus: „Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi” (Ioan 14, 18); „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).
Sunt mulți oameni plini de ingrijorare și frica nu numai din cauza pandemiei ci și a repercursiunile ei, șomaj, credite, foamete, secetă. Grija cea lumească ne rascoleste. Dar noi știm ca Adevarat s-a Înalțat și din ceruri va fi permanent cu noi. Acest gând, că Domnul nu ne va părăsi niciodată, că El este întotdeauna cu noi, cu ocrotirea Lui, cu bucuria Lui, Sfânta Biserica l-a exprimat în cuvintele condacului praznicului de astăzi: „Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, nicidecum despărţindu-Te, ci rămânând nedepărtat şi strigând celor ce te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”. Dacă noi, iubiţilor întru Hristos fii, am citi Biblia mai des, atunci niciodată nu s-ar zămisli în noi gândul că Dumnezeu ne-ar părăsi în necazurile noastre. Din pildele biblice am fi ştiut cât de minunat lucrează Pronia dumnezeiască şi cum aceasta se manifesta în viaţa adevăraţilor robi ai lui Dumnezeu, atunci când ei treceau prin grele supărări, nenorociri şi prin tot felul de necazuri. „Nu trebuie să folosim armele lui Baraba, ci armele duhovniceşti ale credinței”
Cum am putea ajunge, la o trezire a conştiinţei noastre pentru a ne reaşeza pe această cale a suişului pe care ne‑o arată Hristos prin Înălţarea Sa cu trupul la cer?
Versurile imnului naţional sunt la fel de actuale azi ca acum 170 de ani, pentru că, la adăpostul unui somn de proporţii naţionale indus prin propagandă mediatică (şi nu numai), ţara şi societatea românească au decăzut vizibil în ultimele decenii. Dar luând exemplul cetăţii Ninive, care s‑a pocăit la propovăduirea proorocului Iona, primind apoi iertarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, aşa să punem şi noi, cu toţii, de la vlădică până la opincă, începutul bun al îndreptării vieţii după voia lui Dumnezeu. Însă, adesea, până când suferinţa nu atinge un anume prag critic, limită, omul nu se urneşte, nu‑şi ia în serios starea, valoarea şi chemarea, rămânând ca anesteziat, drogat, într‑o existenţă lejeră, convenabilă, acceptată fatalist ca pe un ordin ce nu poate fi contestat, doar când vor fi românii uniţi cu toţii, chiar şi doar împotriva unui duşman comun, vor răsări zorile unei perioade prospere material şi spiritual pentru România, noi nu trebuie să folosim armele duhovniceşti ale credinţei, postul, rugăciunea, răbdarea, sfatul, milostenia, care „ating” şi înalţă inimile şi sufletele tuturor.
Orice popor îşi reazimă istoria și fiinţa pe morminte de eroi. Ei, eroii neamului, ne cheamă să apreciem spiritul lor de sacrificiu şi să ne apropiem cu sfinţenie, ca să luăm tărie de credinţă, de luptă, de jertfă şi de biruinţă. Căci prin ei, prin jertfa lor se face un punct de întâlnire cu istoria neamului şi cu oamenii şi în acelaşi timp jertfa lor constituie semnul vizibil al faptului că viaţa noastră devine o cruce şi o înviere, un punct de întâlnire, sprijinit de dragoste şi nădejde fără de care sufletul nostru ar fi sărac şi pustiu, lipsit de firul ce îl leagă de istoria şi credinţa întregului neam.
În fiinţa lor se află nişte comori sfinte, truda şi jertfa înaintaşilor din care se hrăneşte neîntrerupt prezentul şi viitorul nostru. În ei stă, într-o exprimabilă legătură, ceea ce este vremelnic cu ceea ce este etern în făptura omului. Ei formează cartea de dăinuire a neamului din care au răsărit veac după veac în vatra zămislirii lui. Sunt brazde adânci în istoria neamului din care au răsărit idealuri şi împliniri măreţe – jertfa lor a fost motivată de faptul că cine luptă pentru dreptate, cinste, libertate luptă pentru Dumnezeu, apără familia, moşia, cultura, limba, legea, neamul. Ei sunt născuţi din credinţa, hărnicia, truda şi jertfa poporului. Ei au crezut în fiinţa neamului, pe altarul căruia au adus cea mai sublimă jertfă: Viaţa!
Graiul pământului românesc din adâncuri şi pe o arie tot mai întinsă dă mărturii sfinte despre adevăraţii lui stăpâni, care l-au lucrat cu sudoarea frunţii lor şi au pecetluit dreptul asupra lui şi libertăţii cu sângele de eroi şi martiri. Din jertfa lor, în ceasurile noastre de îndoială, ne vin îndemnuri, mustrări şi sfaturi, ca să pricepem ce este viaţa şi scopul unui sublim ideal. Ei s-au jertfit pentru idealuri atât de înălţătoare cum sunt acelea pe care le reprezintă Sfânta Cruce şi tricolorul naţional. Pilda lor de slujire necondiţionată şi jertfa neprecupeţită pe altarul pământului strămoşesc, ne dau în aceste momente statornicia şi viitorul ţării şi ne asigură biruinţa pe care o dorim.
E lung, nesfârşit de lung pomelnicul de eroi şi martiri ai neamului românesc. Ei îşi dorm somnul în nădejdea învierii alături de strămoşii şi părinţii noştri şi lasă ca pe osemintele lor de jertfă să se ridice măreţul edificiu: România! Pentru aceasta ziua eroilor, care se sărbătoreşte în această zi sfântă, simbolizează culmea jertfei, a bucuriei şi gloriei la care s-au ridicat peste veacuri, aleşii neamului, ca să ne aducă întregirea, dezrobirea, pacea şi libertatea după care am însetat! Iată de ce dintre atâtea zile de reculegere „Ziua Eroilor” este şi una din cele mai sfinte sărbători care ne poate da prilej de aducere aminte, căci prin jertfa lor au devenit pentru noi toţi un adânc legământ sufletesc şi înălţare.
Astăzi, ca nişte trimişi ai neamului ei vin la noi, cu rol hotărâtor în viaţa de zi cu zi şi ne cer să dărâmăm egoismul, răutatea, duşmănia, ura, nedreptatea şi tot ce ne desparte şi ne îndepărtează. Să ne unim ca un snop de grâu – pentru a simţi şi împlini datoria noastră faţă de noi şi de neamul nostru. Să preţuim valorile neamului şi să le cultivăm cu grijă şi să le punem în practică prin fapte bune, care se cer acum mai mult ca oricând. Mulțimea eroilor jertfelnici pe care cu smerenie și recunoștință îi pomenim astăzi confirmă adevărul că poporul român a interiorizat Taina Crucii și a Învierii și a trăit istoria ca pe o Cruce și o Înviere, suferință și speranță, întristare și bucurie. Taina Crucii care se înalță în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al istoriei noastre și ca program spiritual permanent. De aceea, vulturul de pe Stema României poartă Crucea în plisc, arătând că numai prin iubire jertfelnică noi ne-am apărat, am dăinuit și am păstrat credința apostolică, unitatea și demnitatea noastră de popor creștin ocrotit de Sfântul Apostol Andrei.
Astăzi, atât Statul cât și Biserica, fac pomenirea eroilor, ostași și luptători români, din toate timpurile și din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, pentru libertatea și demnitatea poporului român. În această zi de sărbătoare se cuvine ca mormintele eroilor români, din țară și din afara hotarelor țării noastre, să nu rămână fără lumânări și fără flori prin care ne exprimăm recunoștința și iubirea ca rugăciune de pomenire mai tare decât moartea, adică legătura spirituală neîntreruptă cu eroii care și-au dăruit viața lor în trecut pentru existența noastră de astăzi. Totodată, cultivarea și folosirea darului sfânt al libertății dobândite prin jertfa eroilor necesită o maturizare spirituală permanentă a conștiințelor și a inimilor, pentru a răspunde la întrebarea: ce am făcut sau ce facem cu libertatea noastră?
Eroii reprezintă jertfa de veacuri a unui neam! Dar nu-i de ajuns numai să ne aducem aminte de ei cu respect şi recunoştinţă! În această sfântă zi, ei cer de la noi să ne schimbăm firea prin înnoirea minţii, schimbarea mentalităţii, şi o recâştigare a gândirii sfinte care să ne ducă spre o renaştere, o reînnoire a sufletelor noastre în a deveni mai buni, mai cinstiţi, mai muncitori, plini de înţelegere şi dăruire. În a ne contopi cu sufletul, viaţa, durerile şi nevoile întregului popor. Se vorbeşte de o lume nouă! Duhul eroilor vrea de la această lume, o slujire nouă, un ideal nou de viaţă plin de demnitate, de muncă cinstită, iubire, de jertfă şi istorie. Să căutăm a ne ridica cu viaţa şi faptele noastre la înălţimea virtuţilor lor. Ei nu se jelesc, ei cer să fie urmaţi pe calea muncii, a faptelor şi a idealului de lumină din care să răsară pentru noi toţi o viaţă mai bună, liberă, cinstită, plină de pace, dragoste şi demnitate naţională. Cinstirea faptelor lor eroice le-o vom arăta şi dovedi nu prin simple discursuri şi confesiuni retorice, ci prin înălţarea noastră la măreţia şi strălucirea jertfei lor!
Valoarea reală a libertății noastre se măsoară potrivit cu mulțimea faptelor noastre bune, săvârșite în mod liber și responsabil, pentru a crește spiritual în iubire milostivă, în bunătate și generozitate.
Dacă libertatea politică sau socială nu este unită cu responsabilitatea morală pentru apărarea vieții și demnității umane individuale și colective, libertatea devine autodegradare. De aceea, Sfântul Apostol Petru, cunoscând bine pericolul permanent al pervertirii sau al degradării libertății omului îi avertizează pe creștini, zicând: 'Nu folosiți libertatea ca pe un acoperământ al răutății!' (1 Petru 2, 16).
Libertatea ca 'acoperământ al răutății' sau 'libertatea sinucigașă' se vede astăzi mai ales în răul pe care societatea contemporană secularizată și-l pregătește singură, uneori chiar prin legi impuse de parlamente, care duc la relativizarea valorilor morale fundamentale și la subminarea familiei tradiționale ca element natural al existenței și dezvoltării societății umane. Vedem așadar că libertatea, ca dar al lui Dumnezeu, pentru care au luptat și au murit eroii neamului românesc, trebuie cultivată astăzi cu mult discernământ și responsabilitate sporită. Pe lângă apărarea integrității teritoriale a țării noastre trebuie apărată și integritatea spirituală a sufletului poporului român, care în întreaga sa istorie a rezistat spiritual în timpul invaziilor barbare și al stăpânirilor străine, păstrându-și credința și viețuirea creștină.
Dacă vom respecta toate spusele Domnului, prin aceasta se va arăta iubirea noastră pentru El, iar pentru dragostea noastră pentru Hristos, Domnul va fi întotdeauna Apărătorul nostru şi bucuria noastră în toate necazurile noastre. Atunci se vor împlini asupra noastră, în toată plinătatea lor, cuvintele condacului în cinstea marelui praznic de astăzi al înălţării Domnului: „Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, nicidecum despărţindu-Te, ci rămânând nedepărtat şi strigând celor ce te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”. Ne rugăm Mântuitorului Hristos Cel Răstignit, Înviat și Înălțat la cer, să reverse harul Său, al luminii și vieții veșnice, peste eroii neamului românesc, dăruindu-le lor odihnă sfântă întru nădejdea Învierii, iar nouă, celor ce îi cinstim prin rugăciune și fapte bune, să ne dăruiască puterea să păstrăm dreapta credință, să ne iubim poporul și patria, să ne rugăm și să lucrăm pentru pace și armonie, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor.
La noi, sărbătoarea se trăieşte cu toată evlavia și cumsecădenia, deoarece în aceeași zi ne cinstim eroii: ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile, din toate locurile, jertfiţi pe câmpurile de luptă, în lagăre, în închisori, pentru apărarea patriei, a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român. De ce a rânduit Biserica această împreună serbare? În ce constă legătura dintre Înălțarea Domnului cu trupul la Cer și eroii români? Este lesne de stabilit o relație duhovnicească, fiindcă nouă, românilor, ni s-a rânduit să ne ridicăm, să ne înălțăm ca neam prin jertfă, cunoscând în existența bimilenară nenumărate răstigniri, dar și minunate învieri. Nu cred că era mai potrivită cinstirea eroilor români decât în ziua Înălțării, arătând astfel că, prin sângele lor, noi am ținut mereu fruntea sus, nelăsându-ne umiliți de tăvălugul istoriei.
Totuși, celebrarea parcă nu se prea potrivește cu perioada atât de zbuciumată pe care o traversăm: globalizare, universalizare și uniformizare. Din pricina acestor procese și transformări, identitatea națională are foarte mult de suferit. Ne paște pericolul risipirii într-o pluralitate de idei sau obiceiuri străine de glia şi de simțirea națională. Românul adevărat nu se izolează, dar nici nu-și dizolvă identitatea spirituală, acceptând tot felul de ritualuri ori practici nerecunoscute de sfânta sa tradiţie bimilenară. Poporul român, spunea Gheorghe Brătianu, constituie „o enigmă și un miracol”. Chiar așa este căci, viețuind atâtea veleaturi într-o „mare slavă”, dar și la răspântia intereselor marilor imperii sau stăpânirilor recente, încă nu și-a pierdut credința, tradiția ori graiul! Am spus „încă nu”, deoarece ceea ce nu s-a reușit până acum prin constrângerea războiului, a amenințării cu moartea, se pare că se izbuteşte astăzi, prin multele ispite și încercări ce ne zdruncină aceste valori. Principalele cauze nu sunt, așadar, forța armelor sau șantajul politic, ci propriile slăbiciuni, relativizarea adevărurilor credinței noastre sfinte.
Un semn vădit al stării de fapt îl reprezintă modul superficial de a ne raporta la înaintași, la tot ce ne reprezintă pe noi, ca neam. Vorbim de cinstirea eroilor, dar pe câți dintre conaționali îi interesează, în realitate, aşa ceva? Uităm prea ușor că, dacă unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, el se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, când îşi uită credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul arată la fel de roditor, râurile repezi cu ape cristaline curg, așijderea, grăbite către Marea cea Mare; așezările omenești rămân la locurile lor, încremenite între veacuri, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără acesta, amintirile sfinte se șterg, peste tradițiile multiseculare se aşterne uitarea, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.
Vasăzică suntem chemați să ne cinstim eroii nației. În toate bisericile din cuprinsul românismului se fac slujbe de pomenire, ba chiar și prin piațete, pe la monumentele istorice, apoi se depun coroane de flori, rostindu-se cuvinte elogioase. Să precizăm că Sfânta noastră Biserică a rânduit pomenirea lor nu doar în astfel de momente solemne, ci în fiecare zi în cadrul dumnezeieștii liturghii, când preotul, la ieșirea cu cinstitele daruri, spune: „pe eroii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa”. Ce bine ar fi dacă am învăța de la Biserica dreptmăritoare, „mama spirituală a poporului român”, să ne amintim zilnic de ei, rugându-ne Domnului pentru sufletele lor! Dar, e suficient numai atât? Parcă e prea puțin pentru sacrificiul lor. S-ar cădea să împletim neuitarea cu truda fiecăruia dintre noi de a le imita, pe cât posibil, jertfa și dragostea pentru țară, pentru idealul sfânt al unității și demnității noastre ca neam.
Ne găsim noi, oare, răgazul de a medita la asemenea lucruri? Nu am pretenția că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: „nu ne țin de foame noțiunile de eroism, patrie și unitate; nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci”. Nu zic, au și ei dreptate. Dar, fără apartenența la un neam, la o istorie, devenim mai săraci, mai înfometați, mai datori. Patria ne face să simțim că aparținem unui popor, că avem obârșii. Apărându-ne identitatea, ne apărăm pe noi înșine și pe eroii noștri, al căror sânge ne curge prin vene. De aceea zic, să reînvățăm să ne cinstim eroii, adăugând aducerilor aminte lucrare, dăruire, jertfă și recunoștință; într-un cuvânt, iubire față de tot ceea ce este românesc, frumos şi curat.
De ce avem nevoie de eroi? Rupţi de trecut, ne vom pierde treptat identitatea, vom uita cine suntem şi care este menirea noastră pe acest pământ. Neştiind nimic despre sacrificiul eroilor noştri, ne vom agăţa de promisiunile unei societăţi bolnave şi imorale, o societate care nu mai pune nici un preţ pe valorile autentice, pe normalitatea familiei sau pe legile lăsate de Dumnezeu. Căci alte legi cumplite vor guverna vieţile noastre, iar noi nu vom avea tăria de a le respinge, sugrumaţi de frica de a ne pierde şi fărâma de pâine amară pe care o mai mâncăm, prin mila Bunului Dumnezeu… De aceea, se cuvine să-i cinstim pe eroi, azi şi în fiecare clipă a vieţii noastre. De fapt, ei ne sunt atât de aproape!… Căci, în fiecare din noi bate o inimă de Mihai, Mircea, Ştefan sau Neagoe. O inimă de domnitor sau de simplu soldat care şi-a ascuns, aşa cum spune un cântec, toată ţara în raniţă. Ca să nu i-o mai fure nimeni niciodată…
Astăzi, omul gândeşte, doreşte să acapareze cât mai mult pentru sine. Uită de cei din jur. Iar societatea, dacă nu se destramă, cu siguranţă, se şubrezeşte, suferă foarte mult. Când fiecare se întrece să vândă, să înstrăineze bunuri ce nu-i aparţin, ce a mai rămas din societate, cuvinte precum „erou“, „morală eroică“, „morală de sacrificiu“ sunt taxate, ca să nu spun compromise. Locul eroului este şters. Prin forţă centrifugală, prezenţa egoistului se face tot mai simţită. Nu mai sunt mulţi care să înţeleagă rugăciunea Bisericii: „Încă ne rugăm pentru ostaşii căzuţi pe toate câmpurile de luptă pentru apărarea ţării noastre şi a credinţei strămoşeşti…“ În toată micimea noastră, trebuie să găsim puterea de-a părăsi felul nostru de trăi şi a căuta să fim şi noi folositori altora, jertfindu-ne pentru ei. Şi asta, cu atât mai mult cu cât, la Biserica Eroilor, te vezi înconjurat de jertfe. Acestora le datorăm viaţa şi liniştea noastră, căci prin moartea lor, noi, astăzi, trăim. Or, raportul acesta dintre moarte şi viaţă nu este acela al unor simpli profitori. Semenii noştri nu s-au jertfit pentru ca noi să tragem numai foloasele jertfirii lor, ci ca să fim în primul rând liberi. Să ne punem în slujba celorlalţi, să nu trăim pur şi simplu, ci să trăim altfel. Un alt fel de viaţă, prin care să nu zădărnicim jertfele lor. Şi, fiindcă vorbim de biserica ce poartă hramul Înălţării, ziua în care sunt prăznuiţi şi eroii neamului nostru, aş mai adăuga doar atât: Înălţarea Domnului este sărbătoarea refacerii omului, ziua în care omul cel vechi trebuie înlăturat pentru a face loc Celui Nou, care nu mai este un om al suferinţei, ci un Om al slavei…“ Iată de ce avem mare nevoie de credință puternică, speranță multă și iubire sfântă, care se nasc din rugăciune și se arată în fapte bune. Numai astfel vom cinsti cum se cuvine memoria eroilor care s-au jertfit pentru libertatea, unitatea și demnitatea poporului român.
Să plecăm genunchii şi inimile noastre pentru pioasa reculegere în faţa eroilor noştri, ctitori ai veşniciei româneşti şi să lăsăm să cadă o lacrimă de recunoştinţă, în rugăciunea noastră pentru veşnica lor odihnă! Făclie de lumină şi de înălţare, eroii neamului ne cer astăzi un stil de viaţă nouă şi devotament cu dăruire pe altarul neamului. Dormiţi în pace scumpi eroi şi pomenirea voastră să fie în veci! Amin. (postat pe fb de ioan monahul)