Zamfira și singura frescă a lui Nicolae Grigorescu
Pelerini. Azi despre Prea Fericitul Patriarh Daniel și pictura lui N. Grigoresc. La manastrirea Zamfira Domnul ne-a rânduit să primim o minunata, neașteptata, nesperată si folositoare.
Binecuvantare de la Prea Fericitul Patriarh Daniel, care a sosit la complex pentru hranul de a doua zi și a tinut un scurt cuvant pentru maicute și noi cei prezenti în biserica mare, tocmai după ce admirasem pictura lui Grigorescu, ne rugasem si adusesem cântare de multumire Domnului Iisus, Preabunei sale Maicuțe si sfintilor Lui ca sa avem perte de un pelerinaj plin de folos duhovnicesc.
Mănăstirea poartă numele unei jupâniţe care a ctitorit, între 1715 şi 1720, prima biserică aflată la 15 kilometri de Ploieşti. În 1714, soţul Zamfirei, Manuil Apostol, omul de încredere al lui Constantin Brâncoveanu, fusese ucis de turci.
Până la jumătatea secolului al XIX-lea, biserica ajunsese o ruină, astfel încât mitropolitul Nifon a dispus, în 1850 construirea unei noi biserici şi a unor chilii, unde au fost aduse 36 de maici de la Schitul Roşioara de lângă Filipeştii de Pădure.
În 1950 numărul călugăriţelor de la Zamfira ajunsese la 150. Astăzi, la Zamfira se mai află 34 de maici.
Dacă vreodată paşii vă vor purta pe valea pitorească a Teleajenului, nu ezitaţi să deschideţi poarta Mănăstirii Zamfira. Aprindeţi o lumânare, murmuraţi din inimă o rugăciune şi admiraţi în tăcere pictura marelui artist Nicolae Grigorescu.
Biserica Mănăstirii Zamfira, un important monument de arhitectură şi de artă al patrimoniului naţional românesc, este primul lăcaş de cult pictat în întregime de marele Grigorescu și singurul din toata activitatea în care maestrul, de numai 18 ani, a pictat frescă.
Priviţi şi vă bucuraţi! Umpleți-va de liniştea, simplitatea şi buna-cuviinţă a întregii suflări de la Zamfira ca alternativă a vieţii tot mai agitate şi violente în care trăim. Aceasta este cea de-a doua biserică a complexului monahal, numită şi „biserica mare“, a fast fondată de mitropolitul Nifon, între anii 1855-1857. În curtea mănăstirii, în dreapta bisericii, se află mormintele a cinci membri din familia istoricului Nicolae Iorga.
Este bine cunoscută măiestria artistică a acestei biserici, care-ți umple sufletul de frumos și sfinții te urmaresc cu privirea, dată de pictura marelui Nicolae Grigorescu la vârsta de doar 18 ani, acesta fiind primul lăcaş de închinăciune executat, în întregime, în frescă de maestru.
Pictura murală şi icoanele catapetesmei au fost terminate de tânărul Grigorescu, ajutat de fratele său Gheorghe Grigorescu, numai într-un an şi două luni.
Cât priveşte cea dintâi biserică sau „biserica mică“, aflată în cimitirul mănăstirii, aceasta a fost construită de Zamfira, soţia lui Manuil Apostol, om de încredere al lui Constantin Brâncoveanu.
De altfel, numele mănăstirii se trage de la numele jupâniţei Zamfira. După moartea acesteia, toată averea sa a rămas mănăstirii, respectiv moşia şi un conac care mai există şi astăzi în apropierea complexului monahal.
La 16 iulie 1856, stareţul schitului Ghighiu încheia cu "zugravul Nicu", la indicaţiile precise ale mitropolitului Ungro-Vlahiei, un contract pentru realizarea picturii de la biserica Mănăstirii Zamfira.
Gazda noastra, calugarița Fanuria, măicața ghid, ne relataează lucruri inedite din istoria si traditia orala a manastirii și aflăm că acesta biserică trebuia sa fie executată de Tătărascu, iar tânărul Nicolae să-l ajute.
Grigorescu începe lucrarea ca ucenic, dar, emtuziast, adauga și figurile sfintilor, iat Tătărascu când vede se supară, pleacă și-l lasa pe el sa termine zugrafirea bisericii. Valoarea contractului era de 500 de galbeni, iar termenul de finalizare, de şapte luni.
Zugravul Nicu, viitorul mare pictor Nicolae Grigorescu, desi avea atunci 18 ani, era deja cunoscut şi apreciat pentru lucrările anterioare. Împreună cu fratele său, Ghiţă, Nicolae Grigorescu începuse să picteze la vârsta de zece ani, ca ucenic în atelierul zugravului de biserici Anton Chladek, un om morocănos, dar de la care Grigorescu a reuşit să înveţe multe.
La 12 ani, Grigorescu deja nu mai lucra cu Chladek şi picta icoane pe care le vindea singur în obor, duminica.
"Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi - şi, când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine şi m-a întrebat îngrijorată de unde-s, că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă... Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Eram mare, aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, cu munca mâinilor mele... Cine mai era ca mine!", îşi amintea mai târziu pictorul. Mama lui Nicolae şi a celorlalţi şase fraţi ai săi era văduvă.
După vânzarea icoanelor în obor, Grigorescu a reuşit să obţină un contract pentru pictarea unor icoane în biserica de pe moşia Cleopatrei Trubetzkoi, de la Băicoi. Grigorescu va lucra apoi la pictura agheazmatarului din curtea Mănăstirii Căldăruşani.
Pe urmă, pictează tabloul "Mihai scăpând stindardul", care-i atrage atenţia domnitorului Barbu Ştirbe, apoi realizează icoana "Duminica tuturor sfinţilor" pentru breasla băcanilor din Bucureşti.
Ghiţă, fratele lui Nicolae, l-a ajutat și la zugrăvirea bisericii de la Zamfira. Pictorul trebuia să realizeze nu numai icoanele, ci avea ca sarcină şi zugrăvirea cercevelelor şi ciubucelor de la ferestre. Marina, stareţa de la acea vreme a mănăstirii, îşi amintea că Ghiţă, fratele pictorului, cânta la chitară, dar Nicolae era absorbit de muncă şi stătea toată ziua pe schele. Când cobora, seara, le învăţa pe măicuţele de la Zamfira să scrie şi să citească literele latine.
"Artistul începuse cu sfială să-şi afirme o mică personalitate, descătuşându-se cu timiditate de anumite şabloane care cereau acea uniformitate tradiţională în zugrăvirea figurilor. Important este faptul că aici, Grigorescu a încercat să lucreze de-a dreptul «după natură»", scria Barbu Brezianu în cartea "Nicolae Grigorescu", apărută în 1959 la Editura Tineretului.
În cazul Mănăstirii Zamfira, Grigorescu a pictat-o pe Măriuca, fiica parohului, "în chip de înger". "Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin", povestea pictorul.
"La Zamfira, iar mai târziu la alte biserici, sfinţii din icoanele lui Grigorescu vor avea înfăţişări fireşti, pline de viaţă şi priviri calde, înlăcrimate...
Tocmai de aceea, deşi în mare măsură idealizaţi şi convenţionali, ei sunt superiori celor pictaţi de Lecca şi Tăttărescu, care în schimb sunt desenaţi mult mai corect, mai «după tipic» şi mai cu ştiinţă", susţine Brezianu.
Canoanele reprezentării sfinţilor l-au determinat însă şi pe Grigorescu să lucreze după un tipic, care se poate observa la şablonul folosit pentru icoana Sf. Nicolae din biserica de la Zamfira şi în cea de la Puchenii-Mari. Grigorescu a mai pictat la Zamfira şi un epitaf de mătase albastră.
"Ca produs al unor începuturi promiţătoare, nu se poate închipui ceva mai mişcător, mai grav, mai dens prin conţinut decât epitaful de la Zamfira. Compoziţia nu pare să fie a lui Grigorescu, ci luată după vreo gravură, cum se făcea de cele mai multe ori...
Ceea ce este al lui este coloritum minunat, cald, nuanţat, bine echilibrat, acordat în jurul unei roşii tonalităţi de bază...", scria în 1938 criticul şi istoricul de artă George Oprescu. Biserica s-a sfinţit la 8 septembrie 1857.
La doi ani după semnarea contractului pentru Zamfira, Grigorescu a încheiat un altul, în aprilie 1858, cu stăreţia Mănăstirii Agapia. Pentru realizarea picturii de la Agapia, Grigorescu, ajutat şi de data aceasta de fratele Ghiţă, dar şi de un meşter italian pe nume Luis Girardelli, primea 2000 de galbeni, obligându-se să termine lucrarea în cel mult un an şi jumătate.
În următorii 50 de ani, la Zamfira, pictura a rămas aşa cum o realizase marele pictor, dar în 1904 mitropolitul Ghenadie Petrescu a dat indicaţii ca peste pictură să se dea cu tempera, fără a se curăţa înainte fumul de lumânare de pe pereţi.
Vestea avea să-l întristeze foarte mult pe pictor.
După încă aproape 50 de ani, în 1952, patriarhul Justinian Marina a dispus spălarea temperei. Între 1986 şi 18 februarie 1990, în interiorul bisericii lucrările de restaurare şi conservare au fost făcute de pictorul Ion Chiriac, iar astazi noi ne bucurăm de acest impresionant locas de cult.
Acesta adevarata bijuterie arhitectonica este comparata cu un frumos chivot alb de catre cei ce au descris-o de-a lungul timpului.