„Voi iubiţi-i pe vrăjmaşii voştrii... iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”
Muntele Fericirilor este locul traditional in care Iisus și-a tinut predica, probabil una dintre cele mai cunoscute din lume. Suntem pe acest Muntele din Israel în mai 2017, în septembrie 2019, în...l-am descoperit și parcă am vrea să fim aici dintodeauna și pentru totdeauna, aici Taina se întâlnește cu minunea, Misterul divin cu viața noastră, efectul este pacificarea, blândețea, fericirea... adică noi ne odihnim în Dumnezeu și Dumnezeu Se odihnește în noi pelerinii aflați undeva pe un delușor din nordul țării, aproape de granița cu Libanul, pe malul Mării Galileii, nu departe de Capernaum, pelerinii au fost atrasi de acest loc înca din secolul al IV-lea, loc în care Iisus a rostit predica de pe munte, predica iubirii ,,imposibilele”, care acum ne-o reamintește parintele Cristian ghidul nostru spiritual din acest pelerinaj:
Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiţi-i pe vrăjmaşii voştrii şi faceţi-le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este. Ev. Lc 6, 31-36.
„Daca iubiti pe cei ce va iubesc pe voi, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii acelasi lucru fac?” este „iubirea celor dragi”, o astfel de iubire este cat se poate de fireasca, nu este iubirea poruncită de Iisus, adica, nici o scofala, sa-i iubesti pe cei dragi! Nu este cine stie ce ca-ti iubesti parintii ori copiii; sa-ti iubesti sotia, sotul ori prietenii; sa-i iubesti pe cei care te iubesc pe tine. O fac, de altfel, si pacatosii!
Sunt „normalizate”, asadar niste valori in care fiecare dintre noi ne-am fi putut regasi, poate, cu usurinta, aratandu-ne totodata care este adevarata virtute! Astfel, ca sa ne invete odata pentru totdeauna ca trairea in Hristos si Crestinismul nu inseamna numaidecat o viata „convenabila”, comoda si la indemana oricui, evanghelia de astazi vine cu aceasta porunca: “Iubiti pe vrajmasii vostri”. Trebuie sa stiti, ca nici o alta religie de pe pamant nu „a riscat” o asemenea prescriptie, impunand un asemenea „jug” credinciosilor sai – iubirea vrajmasilor. Evreul, in religia sa Mozaica, spune: “Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrasmasul tau!”, iar musulmanul propovaduieste „razboiul sfant”. Hristos, insa, pune „stacheta” mult mai sus. Dintre toti întemeitorii religiilor, El este cel mai „cutezator” si mai „pretentios”: “Iubiti pe vrasmasii vostri!” Nu există fericire fără Dumnezeu, nu exista fericire făra iubire. Nefericirea este tocmai incapacitatea de a iubi și de a fi iubit, frustrarea surdă a singurătății și neputinței, un cerc vicios din care doar altruismul ne mai scapă uneori și cu slabe speranțe de a fi fiii Celui Preaînalt.
Deşi această iubire faţă de vrăjmaşi este poruncită de Mântuitorul Iisus Hristos, totuşi mulţi oameni se întreabă cum putem noi să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, dacă foarte adesea uităm chiar şi pe cei care ne-au făcut mult bine? Uităm adesea pe părinţii noştri care ne-au crescut, pe dascălii, pe învăţătorii, pe profesorii care ne-au format, pe conducătorii care ne-au promovat într-un rang mai mare, uităm repede pe cei ce ne-au ajutat în vreme de sărăcie, de boală, de necaz. În schimb, ţinem minte multă vreme răul pe care ni l-a făcut cineva, cuvântul care ne-a jignit sau ne-a rănit, fapta pătimaşă şi vrăjmaşă a celui care ne-a umilit sau ne-a păgubit. Aceste forme de răutate sunt păstrate adânc şi îndelung în memoria noastră cognitivă şi afectivă, astfel încât răutatea altora memorată în noi devine cu timpul răutate a noastră sau boală a sufletului nostru, care nu iartă şi nu uită răutatea vrăjmaşilor, nu se descarcă de ea sau nu se eliberează de ea, ci o poartă în sine ca pe o otravă sau ca pe o "legătură nedezlegată".
Se stie ca pelerinii au comemorat predica pe Muntele Fericirilor, inca din secolul al IV-a. Dupa ce au descris Biserica Painilor si Pestilor, pelerina Egeria a scris "Acolo in apropiere, pe munte este pestera spre care Mantuitorul a urcat si a rostit Fericirile". Ruine ale unei biserici mici, datate la sfarsit de secol IV, au fost descoperite la poalele dealului, la biserica actuala. Are o taietura ca de cisterna, in stanca si ramasite ale unei manastiri mici spre sud si sud-est. O parte din mozaicul podelei a fost recuperat si acum este expus la Capernaum. Biserica actuala a fost construita in 1938. Cu un design realizat de arhitectul A. Barluzzi, biserica catolica de pe Muntele Fericirilor este in stil bizantin. Cladirea are un furnir de marmura inchizand peretii mai mici si un mozaic de aur in dom. Insa principala piesa de atractie o reprezinta amplasarea. Gradinile racoroase si linistite cu vedere spre Marea Galilee si peisajul in care Iisus a predicat fac din acest loc unul excelent pentru a contempla una dintre cele mai faimoase invataturi crestine. Verseturile si simbolurile referitoare la predici sunt scrise in mozaic pe podeaua bisericii si in jurul altarului. Hristos nu aduce dileme legate de fericire, ci oferă răspunsuri: poate veți avea lipsuri, dar o inimă curată vă garanteză fericirea. Se arată Dumnezeu în mintea curată ca într-o oglindă. Curață, Doamne, mintea noastra împatimita. Lumineaza mintea noastra întunecata. Dă-ne gând luminos si pasnic, pentru a transmite si mintea semnalul iubirii. „Fiecare rugaciune are o putere uriasa. Este un strigat al sufletului. Ajutorul dumnezeiesc vine potrivit credintei si stradaniei celui ce-l cere. Dumnezeu este iubire, Hristos ne învață iubirea care să ne aducă fericirea. In Apostolul de astazi aflam calea:
Fraţilor, Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus, Cel ce este binecuvântat în veci, ştie că nu mint! În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă, dar, printr-o fereastră, am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş, şi am scăpat din mâinile lui. Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la descoperiri de la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda, decât numai în slăbiciunile mele. Fiindcă, chiar de aş vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine. Şi, pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. Ap. II Cor. 11, 31-33; 12, 1-9
Ortodox înseamnă drept înţeles, drept trăit. Creştin înseamnă să iubeşti, să rabzi, să te rogi. Iisus face politică: să nu știe stânga ce face dreapta! E urgent să facem această politică și noi. Politica mântuirii, smerenia. Nu suntem fericiți, pentru că nu suntem săraci cu duhul. Cine e fericit?! Cel sărac cu duhul, cel smerit, cel ce nădăjduiește în iubirea divină, cel ce iartă neputințele, cel ce face fericit pe alții. Lipsa noastră de credinţă nu are cum să nască decât groază. Doar o credinţă puternică elimină această groază. Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu spune Sfantul Siluan Athonitul. Dumnezeu, poruncindu-ne, nu asteapta de la noi sa si putem face, pentru ca El stie ca noi nu avem in noi puterea de a implini Cuvantul Lui. Cum se poate asta? Inseamna atunci ca Dumnezeu ne cere “imposibilul”? spune și parintele Rafail Noica, pentru ca poruncile Sale nu sunt porunci morale, deci nu sunt accesibile vointei simple ale omului. Poruncile lui Dumnezeu reprezinta “descoperirea vietii Dumnezeiesti“ la care ne cheama si pe noi Hristos.
Sunt asadar porunci Dumnezeiesti, nu omenesti. Dumnezeu vrea sa ne daruiasca totul, vrea sa ne faca sa fim ca El, sa impartasim Viata Lui si de aceea ne porunceste lucruri cu neputinta firii omenesti; de fapt, prin “porunci” El ne cheama cu o chemare cu caracter absolut, o chemare “de ultima autoritate”, pe care sa n-o putem relativiza sau ignora. Dumnezeu doreste ca noi sa ne descoperim incapacitatea de a trai prin noi insine intru El si sa ne smerim total, in profunzime, sa ne vedem adanc neputinta si netrebnicia noastra si, deznadajduind de noi insine, sa-I cerem Lui ajutorul. Cum spune chiar in Apostolul: “Puterea Mea intru neputinta (omului) se desavarseste“ (2Cor.12,9); abia trairea si constientizarea slabiciunii noastre in lucrarea celor dumnezeiesti ne fac capabili sa le si putem primi cu adevarat! Altminteri, daca am primi mult pentru meritele si eforturile noastre ne-am trufi si am batjocori Darul ce ni se face! “Asadar, foarte bucuros ma voi lauda mai degraba intru slabiciunile mele, pentru ca intru Mine sa locuiasca puterea lui Hristos” mai adaugă Pavel.
Dar Hristos, Care a sădit în inima oamenilor legea dragostei, nu vrea ca dragostea să fie limitată şi sufocată în limitele înguste ale unui sentiment, care doar are numele de dragoste, dar în realitate este un egoism, o adorare şi o zeificare a ego-ului. Iubirea pe care a propovăduit-o Hristos, aşa cum vedem în Evanghelia de astăzi, sparge limitele înguste, se lărgeşte şi se revarsă ca un râu în toată lumea.
Firea umană păcătoasă amestecă virtutea cu păcatul. Mântuitorul îndeamnă zicând: "Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea" (Lc 6,31). Nu zice faceţi ceea ce vă fac oamenii, ci zice precum voiţi să vă facă oamenii. Adică, oamenii vor ca semenii lor să le facă bine, să se poarte frumos cu ei, să-i respecte, să-i ajute, să-i împrumute, să-i ierte, să le acorde cinste ca unor fiinţe raţionale, iubitoare şi binecuvântate de Dumnezeu. Mântuitorul ne spune, de fapt, că trebuie să săvârşim numai binele, să nu facem oamenilor răul pe care ei ni-l fac, ci doar ceea ce dorim noi să ne facă ei, adică binele. Apoi precizează că, dacă iubim doar pe cei ce ne iubesc, ne asemănăm păgânilor sau păcătoşilor şi nu ne deosebim cu nimic de aceştia. Dacă împrumutăm pe cei care ne-au împrumutat, dacă facem bine numai celor care ne fac bine, atunci nu progresăm spiritual, pentru că nu depăşim egoismul firii umane căzute în păcat, adică starea obişnuită a naturii umane păcătoase.
Ni se pare foarte firesc sau natural să facem bine celor care ne fac bine, dar nu ni se pare firesc, natural sau normal să facem binele celor care ne fac răul, adică nu ni se pare firesc să iubim pe cei care ne urăsc şi să dorim binele celor care sunt vrăjmaşii noştri. De ce? Pentru că "firescul" acesta al nostru nu mai este firea sau natura creată ori voită de Dumnezeu, ci e natura căzută în păcat, firea păcătoasă, care amestecă binele cu răul. De aceea, Domnul Hristos vrea să ne arate că numai omul bun în mod constant se manifestă ca fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel bun în Sine şi că numai bunătatea este profund umană, nu răutatea, chiar dacă foarte mulţi oameni sunt răi.
Răutatea, chiar dacă a devenit o a doua natură şi este răspândită în lume, ea nu este conformă cu chipul lui Dumnezeu în om. Numai bunătatea sau iubirea milostivă şi sfântă este conformă cu chipul lui Dumnezeu Cel bun. De aceea, spre sfârşitul Evangheliei de astăzi, Mântuitorul ne îndeamnă zicând: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt" (Lc 5,35), adică nu veţi mai fi robi sau slujitori ai păcatului, ci fii ai harului sau fii ai lui Dumnezeu după har.
Prin Botez ni se dăruieşte nu numai iertarea de păcate, ci şi calitatea de fii ai lui Dumnezeu după har, iar aceasta înseamnă că, prin har, credinţă şi fapte bune, putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu Care este bun, milostiv şi sfânt. Evanghelia de astăzi se încheie cu aceste cuvinte ale Mântuitorului: "Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv" (Lc 6,36). Aceasta înseamnă că numai bunătatea arătată ca milostenie sau bunătatea smerită şi darnică este starea sănătoasă sau sfântă a vieţii creştine. Mai precis, Mântuitorul ne învaţă că firea umană sănătoasă spiritual este firea curăţită de păcate şi sfinţită prin har, firea înălţată la asemănarea cu Dumnezeu după al Cărui chip a fost făcut omul la început (Fac 1, 26), un creştin, care este înfiat prin harul Sfântului Botez, devine fiu al lui Dumnezeu după har în Dumnezeu Fiul, în Iisus Hristos, după cum ne spune Sfântul Ev Ioan zicând: "Celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească ... ci de la Dumnezeu s-au născut" (In 1,12-13), adică prin harul Duhului Sfânt
Ortodoxia autentica este cea care merge pe “calea imparateasca”. Iubirea vrajmasilor chiar este necesara pentru mântuirea noastra; cel putin sa mergem pe calea dobandirii ei, cel putin sa recunoastem ca n-o avem, dar ca… avem nevoie de ea de la Dumnezeu si s-o cerem! In acelasi timp, nu spunem albului negru si negrului alb: exista vrajmasi ai Bisericii, exista lupi in piele de oaie, nu toti sunt buni, frumosi si bine-intentionati si… nu ne facem ca nu vedem cine este fratele si cine este vrajmasul Bisericii. Avem datoria realismului si trezviei, datoria sa discernem grâul de neghina si sa nu luam apararea raului, sa nu fim avocatii minciunii si ai “fiilor minciunii“!
Multi se insala crezand ca le este foarte la indemana sa iubeasca pe toti oamenii sau sa-i iubeasca pe vrajmasii Bisericii, inchipuindu-si ca deja implinesc cu multa usurinta poruncile cele mai grele ale lui Hristos si judecandu-i pe cei care, dupa intelegerea lor, “nu au dragoste”. Iar altii se insala, cumva la polul opus, crezand ca, daca prin fire ei nu pot implini poruncile duhovnicesti (ex. nu pot iubi, nu pot avea blandete, etc.), atunci nici nu li se cere tocmai lor, mai ales daca traiesc in lume, sa le implineasca si atunci renunta la lupta sau isi gasesc in crestinism o parte aparent “accesibila” firii lor. Amandoua extremele sunt denuntate de Parintii Bisericii ca fiind cai ratacite. Si unii si altii, fara sa-si dea seama reduc Evanghelia la un continut “firesc”, psihologic, omenesc. Unii viseaza o pace si o armonie universala si se smintesc cand citesc ca Hristos a zis: “N-am venit sa aduc pace, ci dezbinare“ sau cand aud ca Sfintii Parinti ne poruncesc sa nu avem partasie cu ereticii. Ceilalti nu pot intelege razboiul duhovnicesc decat ca pe o cearta nesfarsita cu toata lumea, vezi Doamne “pe motive de credinta” .
Este important sa tinem cumpana dreapta si in acelasi timp sa uram din toata inima raul sub orice forma ar fi, iar de aproapele nostru cazut sub robia lui sa nu ne scarbim, ci sa ne doara pentru el si sa ne fie mila. Adevarata iubire nu neaga si nici nu justifica raul, nu trece cu superficialitate si usuratate pe deasupra realitatii crude si adesea tragice a caderii umane, a iadului lumii, a nedreptatilor si nerusinarilor, ci le asuma intr-o inima arzand de suferinta, intr-o inima compatimitoare. Trebuie sa nu pacatuim prin prostie si prin lasitate si sa nu lasam raul sa se desfasoare nestingherit fara ca noi sa facem nimic. Dar asta nu ne indreptateste nici sa-i condamnam fara drept de apel sau sa-i batjocorim pe cei care ni se par rataciti, unii fara voia lor. Ci de toti sa avem mila, pentru toti sa ne rugam asa cum putem, tuturor sa le dorim binele si mantuirea, ca sa fim cu adevarat “fiii Celui-Preainalt, Care este bun si cu cei nemultumitori si rai“ (Lc 6,35) si Care “vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina“!
Când Hristos va veni să ne judece, care va fi criteriul judecătii Lui? Parabola ne răspunde: iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară pentru o justitie abstractă si pentru “săracii” anonimi, ci iubirea concretă si personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viata mea. Această precizare este importantă, pentru că astăzi, din ce în ce mai mult, crestinii tind să identifice iubirea crestină cu grijile politice, economice si sociale; cu alte cuvinte, ei mută centrul de greutate de la persoană si evolutia sa unică la entităti anonime precum: “clasă socială“, “rasă” etc. Nu spunem că aceste preocupări sunt gresite. Este limpede că pe cărările vietii lor, în responsabilitătile lor cetătenesti, profesionale etc. crestinii sunt chemati să se îngrijească, să facă ce este mai bine după posibilitatea si întelegerea lor, pentru o societate dreaptă, egală si în general mai umană. Cu sigurantă izvorăsc din crestinism si pot fi insuflate prin iubirea crestină. Ca atare, iubirea crestină este ceva diferit si această diferentă poate fi înteleasă si mentinută dacă Biserica îsi va păstra misiunea sa unică si dacă nu va deveni o simplă “agentie socială“, fiind limpede că Biserica nu poate fi considerată astfel.
Iubirea crestină este “imposibilitatea posibilă” de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi el, si pe care Dumnezeu, în iconomia Sa vesnică si tainică, a hotărât să-L aducă în viata mea, fie chiar si pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face “o faptă bună” sau ca pe un exercitiu de caritate, ci ca începutul unei vesnice însotiri în Dumnezeu Însusi. Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea decât acea putere tainic ce transcende întâmplătorul si exteriorul din “celălalt” – prezenta sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – si ajunge la suflet, unica “rădăcină” personală a fiintei umane, partea divină din el? Dacă Dumnezeu iubeste fiecare om, aceasta se întâmplă pentru că El cunoaste comoara nepretuită si absolut unică, “sufletul” sau “sinele” pe care El le-a dăruit fiecăruia în parte.
Și atunci, iubirea crestină este participarea la acea cunoastere divină si darul acelei iubiri divine. Nu existã iubire “impersonală”, pentru că iubirea este minunata descoperire a “persoanei” în om, a unicului si personalului în comun si în general. Este descoperirea a ceea ce este “de iubit” în fiecare om, a ceea ce este de la Dumnezeu. Din acest punct de vedere, iubirea crestină este uneori opusul “activismului social” cu care atât de adesea se identifică crestinismul astăzi. Pentru un “activist social” obiectul iubirii nu este “persoana” ci “individul“, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte “umanităti“ dispersate și confuze. Dar pentru crestinătate omul de langă tine, omul în care se afla pecetea lui Dumnezeu, este “demn de a fi iubit” pentru că el este persoană reală.
Acolo unde persoana este minimalizată la notiunea de “individ” și deosebește de aici unde individul este văzut numai ca persoană. “Activismul social” nu are nici un interes pentru persoana-om si cu usurintă o sacrifică pentru “interesul comun“, iar pentru Dumnezeu omul individual este impotrtant, Iisus Pastorul nostru merge mereu în cautarea oiței pierdute. Crestinismul pare să fie, si în anumite privinte de fapt este, mai degrabă sceptic fata de acea “umanitate” abstractă, savarsind un păcat de moarte împotriva sa de fiecare dată când renuntă la grija si la dragostea sa pentru persoană. “Activistul social“ este întotdeauna “futuristic” în abordările sale; el întotdeauna actionează în numele dreptătii, al ordinii, al fericirii si pentru realizarea lor. Crestinismul se preocupă mai putin de aceastã problematică a viitorului si pune tot accentul pe acum, singurul timp hotărâtor pentru iubire.Viitorul nostru este în ceruri, este mântuirea. Cele două atitudini nu se exclud reciproc, dar nici nu trebuie să fie confundate.
Crestinismul, cu sigurantã, are responsabilităti către această lume si trebuie să le îndeplinească. Acesta este domeniul “activismului social” care apartine în totalitate “acestei lumi“. Însă, iubirea crestină tinteste, totusi, dincolo de “această lume“. Ea însăsi este o rază, o manifestare a Împărătiei lui Dumnezeu; ea transcende si învinge toate mărginirile, toate “conditionările” acestei lumi, pentru că motivatia sa, scopul si arderea sa, toate acestea sunt în Dumnezeu. Si noi stim că totusi, chiar în această lume care e “învechită în cele rele“, singurele biruinte netrecătoare si transformatoare sunt cele ale iubirii. Să ne amintim de omul acestei iubiri si vocatii personale, să umplem lumea păcătoasă cu această iubire – aici este adevãrata misiune a Bisericii.
Nu toti suntem chemati sa lucram pentru “umanitate“, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul si harul iubirii lui Hristos. Stim ca toti oamenii au nevoie in cele din urma de aceasta iubire personala – recunoasterea sufletului unic din ei, in care frumusetea intregii Creatii se reflecta intr-un mod unic. Stim, de asemenea, ca oamenii sunt in temnita, ca sunt bolnavi, insetati si infometati pentru ca acea iubire personala i-a negat. Si in cele din urma stim ca totusi, oricat de ingust si de limitat este cadrul existentei noastre personale, fiecare dintre noi s-a facut responsabil de o mica parte din Imparatia lui Dumnezeu, s-a facut responsabil de acest dar al iubirii lui Hristos. Astfel, chiar daca am acceptat sau nu aceasta responsabilitate, chiar daca am iubit sau am refuzat sa iubim, vom fi judecati. Pentru ca <<intrucat unuia dintre acestia prea mici frati ai Mei ati facut, Mie mi-ati facut…>>“.
Iubirea de vrăjmaşi începe cu rugăciunea pentru schimbarea sau îndreptarea lor. Este foarte greu, deşi nu imposibil, ca firea păcătoasă a omului, înclinată spre răzbunare, să se schimbe atât de mult, încât omul să-l iubească pe cel care îl urăşte şi să dorească binele celui care îi face rău. Cu alte cuvinte, la prima vedere, Evanghelia ne îndeamnă la o stare sufletească şi la o acţiune greu de îndeplinit. Totuşi, Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Mântuitorul Iisus Hristos nu cere omului ceea ce el nu poate împlini. Prin urmare, dacă omul păcătos constată că nu poate să iubească pe vrăjmaşi, el trebuie să ceară ajutorul lui Hristos, ca iubirea lui Hristos să vindece sufletul său rănit de răutatea vrăjmaşilor şi să-i dăruiască harul iubirii Sale milostive. Astfel, cu ajutorul harului lui Hristos, el poate scoate din inima sa "spinii urii" şi ai dorinţei de răzbunare, cum se spune într-o rugăciune ortodoxă pentru iertarea vrăjmaşilor. În acest sens, iubirea de vrăjmaşi sinceră, adică nu una făţarnică, începe cu rugăciunea pentru iertarea vrăjmaşilor. În cărţile noastre de cult există rugăciuni pentru înmulţirea dragostei şi pentru alungarea urii şi a dorinţei de răzbunare. La sfârşitul Liturghierului se află un capitol numit Adunare de cereri, unde găsim o rugăciune pentru vrăjmaşii cei ce ne urăsc şi ne asupresc pe noi. În această rugăciune nu se cere pedepsirea vrăjmaşilor sau distrugerea lor, ci schimbarea lor în bine. Se cere ca Dumnezeu să le schimbe necredincioşilor sau răufăcătorilor felul lor de a gândi şi de a făptui: "Necredincioşii să se întoarcă la dreapta credinţă, iar credincioşii să se întărească în dreapta credinţă, şi toată vrajba şi ura, în iubire de fraţi, în pace şi dragoste desăvârşită să se prefacă".
Deci, iubirea de vrăjmaşi începe cu rugăciunea pentru schimbarea lor în bine sau îndreptarea lor. Foarte adesea, omul robit de mânie şi ură este influenţat de puterile diavoleşti, de duhurile răutăţii care se află în văzduh, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: "Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh" (Ef, 6,12). Răzbunarea sănătoasă a creştinului se arată când acesta răspunde la răutate cu bunătate.
Când creştinii erau persecutaţi, spune Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful în secolul al II-lea, ei se rugau pentru împăratul prigonitor şi motivau rugăciunea lor astfel: ne rugăm pentru împărat, deşi el ne urăşte şi ne persecută, pentru ca Dumnezeu să-l elibereze de duhurile diavoleşti care-l stăpânesc atunci când ne urăşte pe noi creştinii fiindcă Îl iubim pe Hristos. Împăratul are, deci, nevoie de rugăciunile noastre pentru ca Dumnezeu să-l schimbe din om rău în om bun, să-i lumineze mintea şi să-i încălzească inima cu harul Său. Vedem, deci, o aplicare concretă şi corectă a Evangheliei iubirii de vrăjmaşi în viaţa creştinilor, adică să ne rugăm pentru mântuirea celor care ne fac sau ne voiesc răul, pentru schimbarea lor în bine, pentru a birui răutatea prin bunătate. Astfel, vrăjmaşii sunt puşi în starea de-a recunoaşte ei înşişi superioritatea spirituală a celor ce suferă răutatea unor oameni fără să devină şi ei răutăcioşi sau răufăcători prin răzbunare. În literatura noastră românească, acest adevăr, ecou al Sfintei Evanghelii în viaţa poporului, a fost exprimat în versurile următoare: Razbunarea cea mai cruntă este când duşmanul tău E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău". (Bogdan Petriceicu Hasdeu, Răzvan şi Vidra)
Pericopa evanghelică de astăzi ne îndeamnă să nu ne asemănăm cu oamenii căzuţi în păcate sau robiţi de patimi egoiste, răufăcători şi răzbunători, ci să ne asemănăm cu Dumnezeu Cel milostiv Care nu coboară la nivelul naturii umane căzute sau păcătoase, ci doreşte să-l ridice pe om la sfinţenia şi bunătatea Lui. Totuşi, când ne rugăm pentru iertarea şi îndreptarea vrăjmaşilor, schimbarea sau îndreptarea acestora nu vine totdeauna când dorim noi şi cum dorim noi. Uneori, e nevoie de multă răbdare, iar rugăciunea trebuie însoţită cu post. Adesea, efectul rugăciunii pentru vrăjmaşi se vede în schimbarea atitudinii vrăjmaşilor faţă de noi, nu pentru că au fost pedepsiţi de noi, ci pentru că au ajuns să constate ei înşişi că sunt nedrepţi sau răi, tocmai pentru că nu li se răspunde la răutate cu răutate.
Unii oameni se schimbă în bine pentru că Dumnezeu le dăruieşte multe binefaceri, deşi ei nu le merită, îi ajută în viaţa lor, deşi ei nu merită să fie ajutaţi. Exemplul cel mai bun este vameşul Zaheu, care s-a convertit nu fiindcă a fost pedepsit, ci pentru că i s-a oferit o onoare pe care n-o merita, aceea de a fi fost vizitat de Iisus în casa sa. Iar alţi oameni se schimbă în bine printr-o lucrare tainică, înţeleaptă şi pedagogică a lui Dumnezeu, Care transformă o încercare, o boală, o suferinţă, un accident din viaţa omului într-o pedagogie care-l ajută pe om să înţeleagă că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu Cel milostiv. Totuşi, când Dumnezeu "ceartă" pe cineva, El nu o face ca răzbunare, ci ca dorinţă de-a îndrepta pe cel păcătos pe calea mântuirii. Când omul nu se îndreaptă prin "leacuri dulci", Dumnezeu Cel milostiv foloseşte "leacuri duhovniceşti amare" pentru a-l salva pe acesta.
Bunătatea sufletului se probează în necazuri şi suferinţe. Când ne rugăm pentru îndreptarea vrăjmaşilor, ne punem nădejdea mai întâi în ajutorul lui Dumnezeu, Care, uneori, în chip minunat, schimbă comportamentul vrăjmaşilor noştri văzând multa noastră răbdare şi multa noastră credinţă. Există însă şi oameni care doresc repede răzbunarea, unii chiar scriu pe pomelnice numele vrăjmaşilor care-i supără şi cer lui Dumnezeu să-i pedepsească pe aceştia. În general, ei doresc ca vrăjmaşii lor să se schimbe prin pedepse grele trimise acestora de Dumnezeu.
Desigur, e păcat mare să aducem la Sfântul Altar pomelnice prin care cerem tocmai lui Dumnezeu Cel Milostiv să pedepsească pe vrăjmaşii noştri, în timp ce în rugăciunile Bisericii nu se cere pedepsirea vrăjmaşilor, ci îndreptarea lor. Deşi purtăm numele de creştin, totuşi, când trecem prin necazuri pricinuite de vrăjmaşi, constatăm cât de mult trebuie să ne schimbăm noi înşine până ce ajungem să fim milostivi şi iertători ca Dumnezeu şi să putem iubi pe vrăjmaşii noştri. Înţelegem că nu putem fi milostivi asemenea lui Dumnezeu, decât dacă cerem ajutorul Lui şi dacă ne gândim mai mult la greşelile noastre, decât la greşelile altora, rugându-ne astfel: Doamne, ajută-ne să fim milostivi precum Tu eşti milostiv (Lca 6, 36).
“Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Lc 6, 31), există o lege, care este cea mai veche din toate legile, pe care le-au făcut oamenii, ca să poată să-şi ritmeze armonios legăturile dintre ei şi să trăiască fericiţi. Lege, care nu este crestată pe plăci de marmură sau scrisă pe hârtii şi în ziarele oficiale ale statului. O lege pe care a sădit-o Dumnezeu, care l-a plăsmuit pe om ,,după chipul şi asemănarea Sa” (Facere 1, 26). Şi această lege înnăscută este legea dragostei. Această lege strigă fiecărui om să iubească. Îi strigă să nu facă niciun rău celuilalt, să nu fure, să nu nedreptăţească, să nu atace onoarea familială a altuia, să nu spună minciuni, să nu defăimeze şi să clevetească, să nu calomnieze pe celălalt, să nu se ducă pe la tribunale şi să facă jurăminte mincinoase, să nu ucidă, să nu ia viaţa altuia. Acestea le strigă legea dragostei.
Însă această lege nu se opreşte aici. Înaintează din ce în ce mai mult. Strigă nu numai că trebuie să nu facem răul, ci trebuie să facem şi binele celorlalţi oameni. Flămânzesc? Însetează? Le este frig? Se află într-o situaţie dificilă? Sunt în pericol? Noi nu trebuie să rămânem reci şi indiferenţi. Trebuie să alergăm în ajutorul lor prin toate mijloacele de care dispunem. Şi pâine, şi apă, şi haine, şi cuverturi, şi medicamente, şi orice fel de ajutor, trebuie să-l oferim celorlalţi oameni. Şi aşa cum ne dorim ca ceilalţi oameni nu numai să nu ne nedreptăţească, ci şi să ne ajute, aşa şi noi trebuie să ne comportăm faţă de ceilalţi.
Dar Hristos, Care a venit în lume ca să împlinească, să desăvârşească, să completeze legea morală, să lărgească hotarele iubirii şi să arate desăvârşirea, nu vrea ca omul să se oprească în drumul iubirii. Vrea ca omul să înainteze. Vrea ca omul să urce pe cele mai înalte trepte. Iubirea, aşa cum învaţă Hristos, nu trebuie să se limiteze la un cerc îngust de oameni. Nu! Pentru că o astfel de iubire, restrânsă la puţinii oameni care ne iubesc, oricine o poate întâlni şi la cei mai păcătoşi oameni, şi la cele mai păcătoase reuniri umane. De pildă: Există oameni mai răi decât tâlharii? Apucă armele, se organizează în bande, fură, răpesc, necinstesc, ucid oameni. Îi urăsc pe oameni. Şi totuşi, tâlharii care îi urăsc pe alţii, între ei au dragoste; se susţin între ei. Ură faţă de alţii, dar iubire faţă de ei înşişi şi faţă de anturajul lor.
Dacă va dispare dragostea dintre ei, banda se va risipi. Lucrul acesta arată că iubirea este atât de necesară, că nici cei mai păcătoşi nu pot să trăiască fără iubire. Dar această iubire, care îi leagă pe păcătoşi între ei, nu este o iubire curată. Este o iubire păcătoasă, iubire care are drept scop deservirea intereselor omeneşti egoiste şi păcătoase. Această iubire, iubirea tâlharilor, are consecinţe dezastruoase. Poate să facă mari catastrofe. Răul, când este singur, face răul, dar într-o măsură mică. Însă atunci când cel rău se uneşte cu alţi răi, iar aceştia iarăşi se unesc cu alţii şi se fac mulţi, mii de mii, milioane multe, o, atunci!… Dacă aceşti oameni, care au ură în inimă şi au ca lozincă „moartea ta este viaţa mea” şi vor să-i nimicească pe toţi ceilalţi ca să trăiască şi să conducă ei, dacă aceste milioane de oameni răi se vor organiza, se vor înarma cu armele groaznice ale distrugerii şi vor face război împotriva celorlalte popoare mici şi neputincioase, o, ce catastrofă va fi atunci!
O astfel de catastrofă groaznică a văzut omenirea în secolul nostru de două ori. A văzut-o în cele două războaie mondiale, dintre care cel de-al doilea a fost şi mai dezastruos decât primul. Milioane de oameni uniţi, având în frunte conducători oameni sălbatici, fiare, ca înfricoşătoarele fiare ale Apocalipsei, s-au năpustit şi au împrăştiat moartea şi catastrofa. Şi aceste milioane de oameni aveau dragoste între ele, dar aveau şi ură împotriva celorlalţi oameni, pe care voiau să-i supună şi să-i nimicească. Iubirea lor era limitată, egoistă. Nemţii îi iubeau cu patos doar pe nemţi. Ruşii pe ruşi. Italienii pe italieni. Japonezii pe japonezi. Englezii pe englezi, etc. Şi marile state, dincolo de aşa-numitele lor interese naţionale n-au văzut nimic altceva. Iar toate câte le spuneau despre dreptate, toate erau o înşelăciune şi o iluzie. Din nefericire, acest lucru l-a demonstrat şi-l demonstrează continuu realitatea.
Dar Hristos, Care a sădit în inima oamenilor legea dragostei, nu vrea ca dragostea să fie limitată şi sufocată în limitele înguste ale unui sentiment, care doar are numele de dragoste, dar în realitate este un egoism, o adorare şi o zeificare a ego-ului. Iubirea pe care a propovăduit-o Hristos, aşa cum vedem în Evanghelia de astăzi, sparge limitele înguste, se lărgeşte şi se revarsă ca un râu în toată lumea. Hristos ne învaţă că trebuie să-i iubim nu doar pe părinţi, pe prieteni, pe rude, pe conaţionalii noştri, ci chiar şi pe străini şi pe vrăjmaşii noştri. Cât de clar se aude glasul lui Hristos! „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine…” (Lc 6,35). Zice: Faceţi bine chiar şi vrăjmaşilor voştri. Însă acest lucru este uşor? Nu este uşor. Dar „cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Lc 18,27). Doar în creştinism se împlineşte această iubire ideală, care îi îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşi. Vreţi un exemplu? Iată-l: Aruncaţi o privire la Cel Răstignit. Iubirea pe care Hristos a învăţat-o, El însuşi a împlinit-o. Sus, pe Crucea muceniciei Lui, Şi-a întins Preacuratele Sale Mâini şi i-a îmbrăţişat pe toţi oamenii, chiar şi pe vrăjmaşii Lui. S-a rugat pentru răstignitorii Săi şi a spus acele nemuritoare cuvinte, care frâng inimile şi celor mai învârtoşaţi şi nemiloşi oameni: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Lc 23,34).
Omul trăieşte în nădejdea de a primi în veacul viitor darul asemănării cu Dumnezeu şi al fericirii desăvârşite; aici el nu cunoaşte decât „pârga” sau „arvuna” acestei stări viitoare. In limitele experienţei sale pământeşti, omul îmbrăcat în trup poate rămâne în momentul rugăciunii în Dumnezeu păstrând în acelaşi timp amintirea lumii; dar când ramâne în Dumnezeu mai deplin, atunci „lumea e uitată“, aşa cum omul alipit cu totul de lume uită de Dumnezeu. Dar dacă uităm de lume, atunci când atingem starea unei totale cufundări în Dumnezeu, cum am mai putea vorbi de iubirea de vrăjmaşi ca despre criteriul adevăratei comuniuni cu Dumnezeu? Când uită lumea, omul nu se mai gândeşte nici la prietenii, nici la vrăjmaşii săi. Prin Fiinţa sau Esenţa Sa Dumnezeu este mai presus de lume, transcendent lumii. Dar prin lucrarea sau actul Său El rămâne în lume, e imanent lumii.
Absoluta transcendenţă a Fiinţei divine nu e nicidecum afectată de neîncetata Sa acţiune sau lucrare în lume. Dar omul îmbrăcat în trup şi care trăieşte pe pământ n-are în el o asemenea desăvârşire; deci atunci când e cu totul cufundat în Dumnezeu, cu toate puterile minţii şi inimii sale, el pierde orice conştiinţă a lumii. Omul poate fi „răpit” în stare de contemplaţie înainte să-şi dea seama de acest lucru. In stare de extaz, chiar atunci când acesta nu vine de la Dumnezeu, omul nu poate înţelege ce i se întâmplă. Dacă însă, după „întoarcerea” la conştiinţa obişnuită, în suflet rămâne ca rod al contemplaţiei un sentiment de mândrie şi indiferenţă pentru soarta lumii şi a oamenilor, atunci fără nici o îndoială această contemplaţie a fost falsă. Astfel, autenticitatea sau caracterul înşelător al contemplaţiei poate fi recunoscut după roadele sale. Cele două porunci ale lui Hristos – iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele – sunt inseparabile. Dacă credem că vieţuim în Dumnezeu şi că-L iubim pe Dumnezeu urându-l în acelaşi timp pe fratele nostru, ne înşelăm şi ne găsim în rătăcire. Astfel, cea de-a două poruncă ne îngăduie să verificăm măsura în care trăim cu adevărat în Dumnezeu.
În Predica de pe munte, Mântuitorul ne învaţă ce atitudine trebuie să luăm faţă de vrăjmaşii noştri, pe care trebuie să-i iertăm şi să-i tratăm cu compasiune şi bunătate. Prin aceasta ne dovedim urmaşi ai lui Hristos şi ne asemănăm cu Tatăl ceresc, Care este Iubire şi „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni” (Mt. 5, 45). Bunătatea faţă de semeni este însăşi condiţia calităţii noastre de creştin. Prin ea se cunosc ucenicii şi se recunosc prietenii Domnului. Iubirea aproapelui, indiferent că acesta îţi este prieten sau vrăjmaş, este porunca de căpetenie a Legii celei noi, menite să creeze o atmosferă de pace şi bunăvoire între oameni. Bunătatea este o însuşire a lui Dumnezeu. Dacă cei vechi îşi închipuiau că Cel Preaînalt este un Stăpân înfricoşător, dacă evreii credeau într-un „Domn al oştirilor”, răzbunător, Dumnezeul nostru, al creştinilor, ne este descoperit de Mântuitorul ca un Părinte prea bun, Care dă tuturor toate cele spre trebuinţă (Lc.6; Rom.2; Tit 3). Bunătatea este compasiune şi înseamnă încercarea de a ne substitui altora, de a reacţiona la faptele semenilor, de a-i ajuta, întâmpinând nevoile lor, iertându-i când greşesc, de a avea înţelegere pentru ei, de a-i sluji.
Bunătatea implică încrederea în om, implică deschiderea inimilor noastre, expunându-ne simţămintele intime şi delicate. Şi aceasta trebuie manifestată faţă de toţi, nu numai faţă de cei pentru care avem vreo afinitate naturală, familie, prieteni, semeni, simpatici, că Dumnezeu arată bunătatea şi la cei nerecunoscători şi răi, cum ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi (Lc.6,35). Bunătatea poate fi un zâmbet, un mulţumesc, o încurajare adresată unei persoane bătrâne, un cuvânt de afecţiune adresat unui copilaş. Nici una din aceste expresii nu costă timp sau bani. Dar ele cer un sincer interes pentru fericirea celor din jurul nostru. Oamenii păcătoşi sunt egoişti, preocupaţi de responsabilităţile, problemele şi planurile lor. Dar, când omul creşte în harul bunătăţii, atunci iese din sine, din sfera intereselor sale şi dezvoltă un adevărat interes pentru fericirea şi bunăstarea celor din jurul său.
Sfântul Isaac Sirul scrie în această privinţă: „Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng. Căci acesta este semnul curăţiei. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi. Bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fii prieten cu toţi oamenii. Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fii departe de toate”.
Bunătatea este astăzi o plantă foarte rară, care de mulţi este socotită o slăbiciune, o neghină care ar trebui distrusă. Despre cei buni se vorbeşte uneori pe un ton înjositor. Nu sunt luaţi în serios, sunt consideraţi laşi şi slăbănogi. Dar Domnul Hristos judecă altfel. Cei buni Îl urmează pe Acela Care este izvorul bunătăţii,„Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; dat la chinuri, nu ameninţa, ci se lăsa în ştirea Celui Ce judecă cu dreptate” (I Pt. 2,23).
Adevăraţii „ucenici” Îl imită pe Hristos, Care a fost bun faţă de noi când eram încă sub păcat, când eram duşmanii Săi. De aceea, Domnul ne cere să nu răspundem sforţărilor din afară, ci să oferim obrazul stâng celui care ne-a lovit peste cel drept sau să-i dăruim şi haina celui care ne-a luat cămaşa (Mt. 5, 38-48).
Mântuitorul pretinde ca la nedreptăţile primite să evităm tot ceea ce nu se armonizează cu adevărata iubire şi bunătate faţă de aproapele. Creştinii buni făptuiesc binele în orice împrejurare şi se străduiesc mult ca la răul primit să nu răspundă, ca despăgubire, cu acelaşi rău sau chiar cu unul mai mare.
Treapta de sus a desăvârşirii în bunătate este răspunsul la rău cu binefacerea: în loc de pietre să dăm pâine, în loc de ocară, binecuvântări. La asta trebuie să ne determine cuvântul Domnului, Care zice: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Mt. 5,44). Şi mai zice: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine, fără să nădăjduiţi nimic în schimb” (Lc. 6, 35). După firea omenească stricată de păcat aşa ceva nu e posibil, dar, în Hristos şi cu ajutorul Său, toate sunt cu putinţă. Dovadă este şirul imens de credincioşi care, de-a lungul veacurilor, au urmat admirabil legea bunătăţii, împlinind, astfel, porunca iubirii faţă de aproapele.
Ascultaţi-l acum pe Sfântul Ioan Gură de Aur şi împliniţi-i sfatul: „Să nu ne supărăm pe cei ce ne fac rău, chiar dacă aceştia sunt cei cărora le-am făcut bine – aceasta este cea mai înaltă filozofie – nici să ne înfuriem pe cei care ne ocărăsc, chiar dacă sunt mai prejos de noi cei care ne insultă, ci, cu bunătate şi blândeţe, să le potolim mânia. Că nu este purtare mai frumoasă şi cu rezultate mai bune ca aceasta”.
În societate, întâlnim oameni răutăcioşi, invidioşi, egoişti, dar nu trebuie să-i tratăm cu răzbunare, ci cu bunătate, pentru că ei sunt fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos, care nu pot fi trecuţi cu vederea. În Epistola către Romani, întâlnim o splendidă învăţătură cu privire la bunătate şi un puternic îndemn să fim mărinimoşi cu cei ce ne jignesc, ne prigonesc sau nedreptăţesc, lăsând apărarea noastră pe seama lui Dumnezeu: Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: "A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul". Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele. (Rom. 12, 18-21)
În Evanghelia de astăzi, Hristos Domnul ne spune:„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Lc. 6, 31). Într-acolo trebuie să tindem, încât ocărâţi fiind, să binecuvântăm, prigoniţi fiind, să răbdăm, huliţi fiind, să mângâiem (I Cor. 4, 12-13) şi să luăm aminte că, fiind buni şi iertând pe alţii, ne iertăm pe noi. Datoria noastră este să ne străduim a ne umple de iubire sfântă concretizată prin acte de bunătate şi compasiune pentru oameni. Când sufletul omenesc este plin de iubire dumnezeiască, în bucuria lui nesfârşită se întristează şi se roagă cu lacrimi pentru lumea întreagă, ca toţi oamenii să-L poată cunoaşte pe Domnul. Omul bun şi iertător nu are tihnă atâta vreme cât semenii săi nu sunt întru bucuria iubirii Domnului. Prin bunătate devenim asemenea lui Hristos şi ne facem părtaşi slavei Sale fără de sfârşit. De aceea, şi Sfântul Apostol Pavel ne povăţuieşte: „Ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă cu bunătate” (Col. 3, 12). Așa să ne ajute Dumnezeu. Amin (sursă Pelerinajul Sfintei Liturghii de ioan monahul)