Vindecarea slăbănogului din Capernaum
Mântuitorul a revelat oamenilor trei puteri nebănuite: asupra naturii, asupra demonilor şi asupra păcatului şi a bolii. Nu era pentru prima dată când Iisus vindeca pe fundamentul credinţei altora. Aşa a vindecat pe sluga sutaşului din Capernaum (Mt 8, 5-13); pe fiica lui Iair (Mt 9,18); pe fiica femeii cananeence şi pe mulţi lunatici, surzi şi muţi (Mt 9,32;15,30;17,14-18). Desigur, Mântuitorul a mai vindecat pe mulţi şi din milă (Mt 8, 2-7). Minunea adusă, astazi, în atenţia noastră îl are ca protagonist pe un slăbănog din Capernaum (Mt 9,1). Capernaumul era numit „cetatea Sa“ (Mt 9,1; Mc 2,1). Fără îndoială că slăbănogul Îi era cunoscut Mântuitorului; un paralitic, însă un altul decât cel de la scăldătoarea Vitezda, despre care face vorbire doar Sf. Ev. Ioan (5, 5). Spre deosebire de paraliticul de la Vitezda, bolnav de 38 de ani şi lipsit de orice fel de ajutor, cel din Capernaum ne este prezentat ca fiind înconjurat de dragostea şi afecţiunea a patru consăteni. Nu era singur în lupta lui cu suferinţa; patru îl slujeau, purtându-l pe umerii lor. Paraliticul de la Vitezda a fost vindecat de Hristos datorită voinţei lui: „voieşti să te faci sănătos?“ (In 5,6); pe când pe cel din Capernaum Hristos l-a vindecat graţie credinţei celor patru care îl purtau. Credinţa lor a fost remediul, faptul ca le-a pasat de boala lui și l-au adus la hristos a fost leacul vindecării slăbănogului. Mantuitorul are putere asupra pacatului și a boli. Textul evanghelic surprinde lămurit momentul: „Văzând credinţa lor, Hristos i-a spus slăbănogului: «Îndrăzneşte, fiule! Iertate îţi sunt păcatele tale!»“ (Mt 9,2). Slabanogul este primul om iertat din lume. Desigur, puterea de a ierta a preluat-o Biserica de la Întemeietorul ei prin Apostoli (In 20,23). Pentru Dumnezeu, cei patru erau transparenţi; le-a putut vedea credinţa. Credinţa celor patru în puterea dumnezeiască a lui Iisus reiese şi din modul lor insistent de a ajunge în casa din Capernaum, în care Mântuitorul Îşi rostea predica.
Sfinţii Evanghelişti Marcu (2,4) şi Luca (5,19) spun că cei patru, negăsind loc pe unde să-l introducă în casă, din pricina mulţimii venite din toate satele Galileei, Iudeei şi Ierusalimului, s-au suit pe acoperişul locuinţei în care se afla Iisus de câteva zile şi, desfăcându-l, l-au lăsat pe slăbănog cu patul în mijlocul casei, înaintea lui Iisus. Ne este cunoscut faptul că, la evrei, casele aveau o parte a acoperişului rabatabilă şi erau prevăzute cu o scară exterioară, cu un parapet protector din cărămidă. De obicei, pe acoperişul casei, evreii, când aveau oaspeţi, montau corturi în care se putea dormi sau de multe ori puneau la uscat bumbac, in ş.a. Cât priveşte patul slăbănogului, exegeţii spun că era un pat format dintr-un schelet metalic, rabatabil, cu o plasă pe care se punea o saltea subţire.
Cauza slăbănogirii erau păcatele: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate îţi sunt păcatele tale“ (Matei 9, 2), i-a spus Mântuitorul, întrerupându-Şi pentru puţin timp cuvântul. Hristos, iertându-i păcatele, l-a vindecat mai întâi sufleteşte, apoi l-a vindecat şi trupeşte. Mântuitorul, simţindu-l timorat, i s-a adresat ca un părinte: „Îndrăzneşte, fiule!“ Prin acest mod de adresare, Hristos l-a asigurat pe paralitic că nici prezenţa lui şi nici insistenţele celor patru care îi purtau patul nu au fost supărătoare. Maniera de adresare a Mântuitorului „Îndrăzneşte, fiule!“ a fost ca un balsam pe sufletul lui.
Deşi nu era zi de sâmbătă, ceea ce a atras atenţia a fost faptul că Mântuitorul i-a spus paraliticului: „Iertate îţi sunt păcatele tale!“. Ştiut este faptul că între boală şi păcat există o legătură cauzală. În accepţiunea cărturarilor, slăbănogirea ar fi putut fi vindecată de orice om cu viaţă sfântă, însă iertarea păcatelor era o prerogativă exclusivă a lui Dumnezeu. Or, cărturarii, auzindu-L pe Iisus spunându-i slăbănogului: „Iertate îţi sunt păcatele tale“, s-au revoltat, cugetând în inimile lor: „Acesta huleşte! Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?“ (Mc 2,7). Hula împotriva lui Dumnezeu atrăgea după sine, după reglementările Legii, chiar uciderea cu pietre (Lev 24,16; Deut 18,20).
Aveau astfel temei legal ca ei să se considere în măsură să-L răzbune pe Dumnezeu. Dincolo de această atitudine ostilă, manifestă, Hristos Fiul lui Dumnezeu i-a întrebat: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?“ (Mt 9,4). Le-a cunoscut gândurile. Era Dumnezeu! Întrebarea se dorea a fi un mijloc prin care să li se reveleze dumnezeirea Sa.
Voia ca prin întrebarea pusă în marea Sa iubire de oameni să-i încredinţeze de adevărul că, în fapt, cunoaşterea inimii cuiva este o însuşire exclusivă a lui Dumnezeu (II Par 6,30; Ps 7, 10; I R 16,7). Voia să le dea o dovadă de netăgăduit a dumnezeirii Sale: „Domnul cunoaşte gândurile omului că sunt deşarte“ (Ps. 93, 11). Se știe că Hristos l-a văzut pe Natanael sub smochin mai înainte ca acesta să fie adus la El (In 1, 48).
Dar oare au înţeles ei ceva? Nicidecum, ci li s-a părut că Hristos huleşte. De aceea, El i-a întrebat iarăşi: „Ce este mai lesne a zice: «Iertate sunt păcatele tale» sau a zice: «Scoală-te şi umblă»?“ (Mt 9,5). Nu au răspuns nimic. Hristos Şi-a continuat expozeul: „Ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta“ (Mt 9, 6). Cum adică, un paralitic „să-şi ia patul şi să meargă la casa sa?“. Da, iertarea păcatelor s-a consumat în chip nevăzut, dar s-a vizualizat manifest: Şi sculându-se slăbănogul, şi luându-şi patul, s-a dus la casa sa ( Mc 2,12).
Minunea acasta, ca și altele, nu a fost o iluzie, ci o realitate constatată atât de adversarii lui Iisus, care erau mulţi, cum spun Sfinţii Evanghelişti, cât şi de rudele celui vindecat, ei fiind cei mai autorizaţi cunoscători ai suferinţei lui. Mărturii vii. Mulţimile, văzând cele întâmplate, s-au înspăimântat; probabil şi de teama de a nu fi pedepsite pentru gândurile lor ascunse. Când Mântuitorul a spus: luptă şi curăţă partea dinlăuntru a paharului care spurcă pe om (Mt 23, 26), se referea tocmai la gândurile necurate care spurcă sufletul omului. Mântuitorul a spus: „Urâciunea pustiirii ... stă în locul cel sfânt“ (Mt 24,15). Adică, gândurile rele stau în minte - locul cel sfânt.
Deci, mulţimile, impresionate de cele văzute şi întâmplate, „au slăvit pe Dumnezeu, Cel Care dă oamenilor asemenea putere“ (Mt 9,8). Au irupt în cuvinte de slavă aduse lui Dumnezeu, nicidecum lui Hristos, despre Care, în îngustimea minţii lor, continuau să creadă că este doar un om înzestrat cu puteri supranaturale, nu însă şi Dumnezeu. Dată fiind această incapacitate a lor de înţelegere, este lesne de înţeles de ce le-a fost uşor cărturarilor şi fariseilor să caute, în numele Legii, oportunitatea condamnării lui Iisus. Acesta era şi motivul monitorizării Lui.
Slăbănogul, care era purtat odinioară de cei patru binefăcători, după întâlnirea cu El s-a întors acasă sănătos, pe picioarele lui, mărturisind împreună cu cei prezenţi puterea dumnezeiască a Binefăcătorului. Iisus le-a arătat şi de această dată cărturarilor şi fariseilor că, precum are puterea de a ierta păcatele, tot aşa are putere şi de a vindeca în mod minunat „orice boală şi orice neputinţă în popor“. Faptul că El a intervenit în viaţa paraliticului, vindecându-l sufleteşte şi trupeşte, demonstrează, contrar vrerii inamicilor declaraţi ai Săi de atunci, dar şi din toate timpurile că El este nu doar un om cu puteri miraculoase, ci El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. El este Dumnezeu! Acesta este, de altfel, şi mesajul Evangheliei!
În Sfânta Scriptură, boala este înţeleasă, în primul rând, ca o alterare a sănătăţii, iar din acest punct de vedere, ea poate cuprinde atât infirmităţi ale sufletului, cât şi ale trupului. În Vechiul Testament, în general în Psalmi, se aud cereri, strigăte de vindecare. Psalmistul cere ca Dumnezeu să-l vindece de neputinţe: "Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele" (Ps. 6, 2). Altă dată, constată cum îi slăbesc puterile organismului, cum viaţa i se apropie de moarte, cum trece fiinţa umană: "Că s-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au făcut" (Ps. 101 4). De aici constatarea nevoii existenţiale de vindecare nu numai de boală, ci şi de moarte: "Cuprinsu-m-au durerile morţii, primejdiile iadului m-au găsit; necaz şi durere am aflat, şi numele Domnului am chemat: "O, Doamne, izbăveşte sufletul meu!"" (Ps. 114, 3-4).
Mântuitorul Hristos este prezentat încă din Vechiul Testament ca fiind Cel ce a asumat neputinţele, bolile şi suferinţele noastre: "El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat" (Is 53, 4). În rănile Lui se găseşte vindecarea oamenilor, adică El nu este doar Unul Care vindecă, ci Unul Care suferă şi vindecă, în acelaşi timp, Unul Care ia asupra Sa suferinţele şi bolile umanităţii întregi. El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deşi nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior.
Vindecarea Sa este în primul rând compasiune, adică împreună-pătimire cu oamenii suferinzi. În Noul Testament bolnavii cer vindecare de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă şi ei, dar cu puterea dată lor de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii vedem ce rol mare are activitatea de vindecare a Mântuitorului. El nu doar predică, ci aşa cum spune Evanghelia: "Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor" (Mt 9,35).
Întotdeauna în jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau pentru vindecare sufletească şi trupească. Numărul mare al vindecărilor din Sfintele Evanghelii ne arată cât de importantă era, pentru misiunea lui Iisus în lume, vindecarea. Într-un anume sens, vindecarea însăşi devine o predică, un mod de a proclama puterea şi prezenţa plină de compasiune a lui Dumnezeu-Omul între oameni.
De pildă, vedem cum Mântuitorul Hristos vindecă: un lepros (cf. Matei 8, 2-4; Marcu 1, 40-45 şi Luca 5, 12-15); sluga sutaşului în Capernaum (cf. Matei 8, 5-13); soacra lui Petru (cf. Matei 8, 14-15 şi Marcu 1, 29-31); cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarei (cf. Matei 8, 28-34; 9,1); slăbănogul din Capernaum (cf. Matei 9, 1-8); doi orbi şi un mut din Capernaum (cf. Matei 9, 27-35); un lunatic (cf. Matei 17, 14-23); fiica femeii cananeence (Matei 15, 21-28); orbul din Betsaida (cf. Marcu 8, 22-26); o femeie care de doisprezece ani avea curgere de sânge (cf. Luca 7, 11-16); femeia gârbovă (cf. Luca 13, 10-17); cei zece leproşi, din Evanghelia de astăzi (cf. Luca 17, 12-19); orbul din Ierihon (cf. Luca 18, 35-43); slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (cf. Ioan 5, 1-15); orbul din naştere (cf. Ioan 9, 1-38). De asemenea, Mântuitorul Hristos săvârşeşte şi trei minuni de înviere din morţi, şi anume, înviază pe: fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), fiica lui Iair (cf. Luca 8, 41-56) şi pe Lazăr, prietenul Său (cf. Ioan 11, 1-44).
Din versetele de la Sf. Ev. Matei (4, 23; 9, 35; 11, 4-5) şi Sf. Ev Luca (9,11), unde se spune că "mulţimile, aflând, au mers după El şi El, primindu-le, le vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuinţă de vindecare îi făcea sănătoşi", înţelegem că vindecările pe care Mântuitorul le săvârşeşte sunt semnul prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Deci, vindecările au şi un sens profetic, şi anume ele sunt inaugurarea sau începutul unei vindecări finale, care se va realiza într-un cer nou şi un pământ nou, în care nu va mai fi lacrimă şi moarte (Apoc 21,1,4), pentru că Învierea de obşte va fi vindecarea definitivă a tuturor oamenilor de moarte şi de stricăciune.
Adesea, iertarea păcatelor este începutul sau temelia vindecărilor pe care le săvârşeşte Mântuitorul Iisus Hristos. Slăbănogului sau paraliticului îi spune mai întâi: "Îndrăzneşte, Fiule! Iertate sunt păcatele tale" (Mt 9,2). Şi apoi îi spune: Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta (Mt 9,6). Iertarea păcatelor este ea însăşi o vindecare a sufletului, pentru că boala cea mai profundă a sufletului este păcatul. Păcatul înseamnă despărţirea de Dumnezeu, ruperea comuniunii sau căderea din comuniunea de iubire cu Dumnezeu, de aceea păcatul mai este numit şi neascultare. Când decide să vindece trupul, Hristos mai întâi iartă sufletul şi îl eliberează din legăturile păcatului, vindecarea sufletului antrenează şi vindecarea trupului.
Domnul foloseşte întotdeauna boala ca pe o unealtă a purtării Sale de grijă: pentru a pedepsi ( I Cor11, 27-30), pentru a indrepta (I Cor 5,1-5), pentru a face „profilaxia” păcatului (II Cor 12,7-10), pentru a pune la incercare credinţa şi devotamentul (Iov 2,1-13) ş.a.. Uneori, boala nu-i legată in mod direct de păcate, ci e trimisă ca să se arate lucrările lui Dumnezeu (In 9,1-3), şi, de asemenea, uneori este nu spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca să Se proslăvească prin ea Fiul lui Dumnezeu (In 11,4). şi, in fine, Biblia vorbeşte despre suferinţele răscumpărătoare de pe cruce ale lui Hristos, care sunt aparte: Acesta păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere… Prin rana Lui noi toţi ne-am vindecat (Is 53, 4-5).
Când omul nu cârteşte, ci mulţumeşte lui Dumnezeu pentru suferinţe, el se invredniceşte de mare slavă şi este deopotriva cu un ascet-pustnic. Dar în timp ce boala este un fenomen foarte răspândit, nevoinţele ascetice ale pustnicilor sunt la indemâna unui număr restrâns de oameni. Prin boală se poate mântui şi poate chiar ajunge la desăvârşirea duhovnicească nu doar bolnavul, ci şi cel care-l ingrijeşte. Amândoi creştinii – cel bolnav şi cel care-l ingrijeşte – primesc de la Dumnezeu aceeaşi răsplată. Așa cum au facut cei patru prieteni ai slabanogului, slujirea cu discernământ a celor bolnavi ne ajută să dobândim sămţământul aşa-numitei „impreună-pătimiri” şi să invingem patimile păcătoase. In această privinţă, Cuviosul avvă Dorotei arată că bolnavul îi face mai mult bine doctorului decât doctorul bolnavului.
„Cum anume slujeşte spre mântuire ceea ce trimite Dumnezeu poţi să nici nu mai iscodeşti, invaţă Sfântul Teofan Zăvorâtul, căci poate nici nu vei afla. Dumnezeu trimite unele boli spre pedeapsă, ca pe o epitimie, pe altele spre invăţătură de minte, ca omul să-şi vină în fire, pe altele ca să izbăvească de necazul in care ar fi căzut omul dacă ar fi fost sănătos, pe altele ca omul să dea dovadă de răbdare şi astfel să merite mai mare plată, pe altele ca să cureţe de toată patima, şi pentru multe alte pricini…”
Bolile provin din cauze naturale (Tob 2,9-10), din lucrarea dracilor (Lc 13,16; I Cor 5,5), din lucrarea sfinţilor ingeri (Fp 12,21-23) şi din lucrarea lui Dumnezeu insuşi (Ps 38,15). Adeseori, diferitele motive şi cauze se intrepătrund de aşa ma manieră că este greu să deosebim principalul de secundar. De pildă, boala dreptului Iov a fost condiţionată de vicleniile satanei, pe care Dumnezeu, in ultimă instanţă, le-a intors in bine. Cel Preaînalt l-a ruşinat pe satana, iar sfântului i-a dăruit cununa muceniciei.
Sensul duhovnicesc al bolii şi-a găsit o remarcabilă exprimare în cuvintele Sfântului Tihon (din Zadonsk):
„In timpul bolii, simţim că viaţa omenească se aseamănă cu o floare ce se ofileşte indată ce şi-a deschis petalele şi cu un nor care se destramă fără să lase urmă; că zilele noastre pier ca umbra; că trupul nostru se usucă asemenea ierbii câmpului; că viaţa celui mai tare om este doar răsuflare; că ea se scurteaza cu fiece răsuflare şi că bătăile inimii lui, ca bătăile unui metronom, îl apropie de ceasul ultim, care aproape intotdeauna bate in clipa când el crede că până in acel ceas mai e incă mult“.
Altfel spus, boala (mai ales cand e gravă) ajută la îndeplinirea sfatului pe care l-a dat inţeleptul vechi-testamentar: In toate lucrurile tale adu-ţi aminte de sfârşitul tău, şi in veac nu vei păcătui (Sirah 7, 39). Boala şi neputinţa fizică îl pun pe om intr-o situaţie de excepţie. Ele cheamă la pocăinţă şi la curăţirea de păcate prin răbdare, ori sunt date ca incercări, ca nevoinţă pentru câştigarea „cununii muceniceşti”. Vremea de restrişte aduce uitarea desfătărilor şi la sfârşitul omului se vor descoperi lucrurile lui (Sirah 11, 27). In ce te voi afla, in aceea te voi şi judeca avertizează Domnul în Sfânta Scriptură (Iez 33,11-20). Iar de hotărârea Lui depind şi soarta pământească, şi destinul sufletului in veşnicie. A indura boala presupune nevoinţă duhovnicească (rugăciune, post după putere, participare la Tainele Bisericii ş.a.m.d.) şi nu exclude recurgerea la asistenţa medicală. Totuşi, vindecarea este aşteptată nu de la medic, ci prin el, de la Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor. În aceasta constă esenţa perspectivei creştine asupra bolii ca cercetare din partea Domnului.
Vindecările Mântuitorului au un sens profetic, şi anume mântuirea omului sau dobândirea vieţii veşnice. Vindecarea de o boală trecătoare nu este totul şi nu este ultimul scop al venirii Mântuitorului Hristos în lume, ci vindecarea de păcat şi de moarte, de păcat şi de consecinţa lui ultimă care este moartea ( Rom 6, 23). Din această perspectivă, credinţa pe care o cere El celor bolnavi vizează mântuirea ca dobândire a vieţii veşnice, care înseamnă vindecarea de moartea păcatului ca despărţire a omului de Dumnezeu.
Sfinţii Apostoli, la fel ca Mântuitorul Iisus Hristos, când vindecă trupul şi sufletul, o fac tot ca un gest profetic al mântuirii, în vederea vindecării finale, desăvârşite şi definitive. Ceea ce trebuie să remarcăm însă este faptul că ucenicii nu vindecă pe cei bolnavi cu puterea proprie, ci în numele lui Iisus, adică ei sunt purtători ai vindecării, ca unii care au primit darul vindecării, însă nu sunt ei izvorul vindecării, ci Mântuitorul Care este Viaţa însăşi, adică Viaţa veşnică. El are viaţă în Sine ca şi Tatăl şi o dăruieşte cui voieşte El (Io 5,26). Hristos nu este doar Cel înviat, ci şi Învierea: "Eu sunt Învierea şi Viaţa" (In 11,25).
Astăzi, Hristos, Cel ce "în vremea aceea" vindeca orice boală şi orice neputinţă în popor (Mt 9,35), este prezent în Biserică, Trupul Său tainic. De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii sunt o formă a prezenţei active a lui Hristos în lume prin harul Duhului Sfânt. Ele sunt, cum spunea părintele prof. D. Stăniloae, multipla dăruire a lui Hristos. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne arată că Sfintele Taine nu sunt simple instrumente ale harului, ci forme de prezenţă şi de dăruire a iubirii vindecătoare a lui Hristos. Aşa cum a vindecat o mulţime de orbi şi ologi atunci, Hristos-Vindecătorul este şi acum prezent şi lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii Sale care sunt lucrări de vindecare şi mântuire. În Taina Sfântului Maslu, Hristos este Cel ce vindecă prin preot. Nu Biserica singură mântuieşte, ci Hristos prin Biserică, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos, iar El este Capul ei.
După Învierea Sa din morţi şi înainte de Înălţarea Sa la cer, Domnul Iisus Hristos spune ucenicilor: "Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Mt 28,20). Prin aceste cuvinte înţelegem că Domnul Hristos este prezent în Biserică în mod nevăzut, dar lucrător prin harul Său. Şi precum a săvârşit vindecări în timpul activităţii Sale pământeşti, tot aşa săvârşeşte vindecări şi acum în Biserică. În Epistola Sfântului Apostol Iacob se spune: "Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iac 5,13-16).
Aici vedem temeiul Tainei Sfântului Maslu sau al Tainei ungerii bolnavilor. Se cere ca preoţii Bisericii să se roage, desigur, împreună cu toată obştea. Dar de ce preoţii? Pentru că lor, ca urmaşi ai Apostolilor, în mod deosebit, li s-a dat darul iertării păcatelor sau darul vindecării de păcat. Puterea iertării păcatelor este puterea lui Dumnezeu dăruită de Hristos ucenicilor Săi după Învierea Sa din morţi, după ce El a biruit suferinţa şi moartea. Nu a dăruit ucenicilor Săi această putere înainte, ci după ce a vindecat natura Sa umană de orice suferinţă, cauzată de păcatele (răutăţile) oamenilor.
Aşadar, puterea de iertare a păcatelor ca putere vindecătoare este necesară vindecării trupului. Iar rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica. Deci, Domnul este lucrător prin preoţi şi prin Biserica întreagă, prin puterea rugăciunii celor care cred în Hristos. Oamenii se roagă, a lor este rugăciunea, însă a lui Hristos Domnul este lucrarea de vindecare. Preoţii pun mâinile pe cei bolnavi, îi ung cu untdelemn sfinţit, dar vindecarea se dăruieşte prin harul Duhului Sfânt, căci untdelemnul este semnul lucrării Duhului Sfânt Cel de viaţă făcător, este semnul văzut al harului care vindecă, al binecuvântării şi al compasiunii.
Untdelemnul era, în Antichitate, un medicament natural folosit pentru vindecare, dar în Sfântul Maslu puterea lui vindecătoare de păcat şi boală vine prin harul dumnezeiesc, care dăruieşte iertarea păcatelor ca bază a vindecării sufletului şi a trupului. Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Cu alte cuvinte, Taina Sfântului Maslu ca Sfântă Taină specială de vindecare săvârşită de Biserică se întemeiază pe puterea vindecătoare a lui Hristos prezent în Biserica Sa, care este Trupul Său tainic.
Aşadar, Taina Sfântului Maslu este Sfântă Taină a vindecării bolnavilor în modul cel mai explicit, din punctul de vedere al Sfintei Scripturi. Există, însă, tot pentru vindecare - mai ales sufletească - şi o altă lucrare a Bisericii, şi anume Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, întrucât foarte adesea, dar nu întotdeauna, multe din bolile fizice ale oamenilor sunt cauzate de bolile sufletului. În acest sens, vindecarea sufletului de patimi egoiste, ca ură, lăcomie, răutate, invidie şi dispreţ, contribuie la sănătatea întregului organism. Biserica este în primul rând un "spital" pentru vindecarea de păcate
Pentru unii Sfinţi Părinţi de odinioară conta mai puţin dacă trupul era sănătos sau nu. Unii chiar se întristau dacă trecea vreun an-doi şi nu mai sufereau de vreo boală. Ei foloseau pedagogia bolii ca o aducere aminte de moarte, ca o conştientizare a faptului că omul nu se poate încrede deplin în sănătatea lui trupească, în propriile forţe limitate. Pe aceştia îi interesa foarte mult sănătatea sufletului, şi anume dacă sunt împăcaţi cu Dumnezeu şi cu semenii, dacă pot iubi pe Dumnezeu şi pe semeni.
Primul semn al bolii sufletului este constatarea faptului că omul nu se mai roagă, nu mai mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darul vieţii. Când omul nu se mai roagă înseamnă că sufletul său este bolnav, că nu mai respiră spiritual, rugăciunea fiind respiraţia sufletului în comuniunea iubirii smerite şi milostive. Cu cât se roagă mai mult omul, cu atât sufletul lui se află în mişcare de creştere în comuniune cu Dumnezeu. Când nu se mai roagă lui Dumnezeu, sufletul scade şi decade spiritual. Prin urmare, terapia duhovnicească foloseşte rugăciunea ca fiind singurul medicament care nu poate fi înlocuit cu nimic. Întrucât păcatul ca boală a sufletului este ruperea comuniunii cu Dumnezeu, rugăciunea este refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este începutul însănătoşirii omului. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este respiraţia sufletului, termometrul vieţii duhovniceşti, izvor de iubire curată şi smerită.
Am văzut cum prin Sfântul Maslu puterea vindecătoare a lui Hristos din Sfintele Evanghelii se manifestă în lucrarea de vindecare a Bisericii. Această lucrare a inspirat Biserica să organizeze şi instituţii de vindecare, pentru ca puterea vindecătoare a lui Hristos să fie arătată într-o formă mai eficientă, mai organizată, ca răspuns al iubirii omului faţă de iubirea lui Dumnezeu. Evanghelia vindecărilor lui Hristos şi Sfânta Taină a vindecării (Sfântul Maslu) au inspirat înfiinţarea de bolniţe de către Biserică, infirmerii în mănăstiri şi în parohiile mari, spitale, leprozerii, ospicii etc. Exemplul clasic al unei instituţii de acest gen este Vasiliada - opera filantropică a Sfântului Vasile cel Mare, în secolul al IV-lea.
Deci, lucrarea filantropică a Bisericii este Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos adusă în actualitate. Ea nu este o influenţă romano-catolică, protestantă sau umanist-secularizată, ci este revenirea la ceea ce Hristos săvârşeşte în Evanghelie: vesteşte iubirea, dar şi vindecă boala. Biserica nu se poate mărgini doar la vestirea cuvântului şi la cântare. Ea are Sfinte Taine ale vindecării - cum sunt Taina Maslului şi a Pocăinţei, dar şi instituţii sau aşezăminte ale vindecării de boală şi înstrăinare, adică: spitale, infirmerii, cabinete medicale, case pentru bătrâni, cămine pentru copii orfani etc. Există în jurul nostru încă multă suferinţă, multă singurătate, multă boală sufletească şi trupească, pentru că este şi multă lipsă de iubire adevărată, nepătimaşă, duhovnicească, lipsă de iubire sfântă care izvorăşte din iubirea milostivă a lui Hristos. În concluzie, subliniem faptul că un creştin, care deşi nu poate ajunge la vindecarea trupului lui, nu trebuie totuşi să cadă în deznădejde.
Problema existenţială cea mai profundă a omului, dincolo de tratarea medicală, este aceea că, dacă nu poate scăpa de o boală, să îi dea totuşi un sens. Într-o carte scrisă de un medic creştin, cu titlul "În faţa suferinţei", se spune că foarte multe genii, oameni mari, au ajuns mari şi pentru că au ştiut să transforme o neputinţă sau o infirmitate într-o lucrare de depăşire a stării de suferinţă; adică i-au dat suferinţei un sens din interior şi astfel au biruit-o spiritual, chiar dacă aceasta a continuat să persiste fizic.
Foarte adesea, calamităţi naturale sau boli grele, pandemii, au determinat oamenii să găsească soluţii şi să dezvolte medicina, să dezvolte tehnica, iar multele încercări prin care a trecut persoana umană au făcut ca spiritul creator din om să biruiască suferinţa, dându-i sens pe un alt plan.
În această privinţă, avem exemplul Sfântului Apostol Pavel, care a vindecat o mulţime de oameni, deşi el însuşi era bolnav trupeşte. Dar boala sa fizică nu l-a împiedicat să fie cel mai mare misionar. Cunoscându-şi boala, de trei ori a rugat pe Dumnezeu ca să-l vindece, iar a treia oară i s-a răspuns: "Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune" (II Cor 12,7-9). Cu alte cuvinte, prin neputinţa fizică a omului, uneori marcată de o boală, de o infirmitate, se poate dezvolta puterea lui spirituală, care vine din legătura lui cu Dumnezeu. De aceea, foarte adesea, boala, în pedagogia divină, este o încercare, un examen, o încercare de fidelitate faţă de Dumnezeu, o încercare a persoanei care suferă şi o încercare a persoanelor care se află în jurul celui suferind.
Dacă, la un moment dat, cineva iubeşte o persoană, iar după ce constată că persoana respectivă este bolnavă nu o mai iubeşte, înseamnă că iubirea sa a fost foarte superficială. Sau dacă omul Îl iubeşte pe Dumnezeu numai atunci când îi merge bine, iar când vine încercarea nu-L mai iubeşte, nu mai crede în El, se revoltă, aceasta înseamnă că omul respectiv nu a dat un sens mântuitor încercării sale prin boală, prin suferinţă. Pedagogia bolii, ca formă de smerenie şi de apropiere de Dumnezeu, este o taină.
De aceea, noi în această taină vedem pe Hristos prezent în cel bolnav, dar şi în medicul care tratează pe cel bolnav. Nimic nu este, din perspectivă filantropică, mai paradoxal decât prezenţa lui Hristos deodată în cel bolnav şi în cel care-l vindecă. Criteriul Judecăţii de apoi, al evaluării libertăţii omului în istorie, este iubirea lui faţă de semeni săi. Cât de sănătoasă sufleteşte a fost o persoană cât a trăit în lume se vede din cât de mult a iubit pe semenii săi.
Mântuitorul spune: "Am fost bolnav şi nu M-aţi cercetat" (Mt 25,43). Nu spune că nu aţi cercetat pe cei bolnavi, ci nu M-aţi cercetat! Adică El se identifică cu acele persoane care au nevoie de iubirea semenilor lor - cu cel bolnav, flămând, fără haine, întemniţat. Tocmai unde demnitatea umană este umilită mai mult, acolo este Hristos prezent mai intens. Astfel, bolnavul devine un loc al prezenţei lui Hristos.
Aceasta a fost şi motivaţia cea mai puternică a operei filantropice a Bisericii: întâlnirea cu Hristos în fiecare om suferind. În acelaşi timp, Hristos este numit Doctorul sufletelor şi al trupurilor şi pentru că El foloseşte medicul ca fiind mâna Sa vindecătoare. Hristos, ca să ajute pe unii oameni, foloseşte mâinile altor oameni.Astfel, omul împrumută mâinile lui, inteligenţa şi priceperea lui lucrării milostive şi vindecătoare a lui Hristos. Bolnavul care are nevoie de vindecare cuprinde tainic în el prezenţa lui Hristos, Care prin bolnavi îi cheamă pe oameni să exerseze iubirea lor milostivă şi smerită faţă de semeni. În acelaşi timp, când omul ajută la alinarea suferinţei şi la vindecare, Hristos este prezent şi în cel ce ajută. Hristos este Bolnavul care ne cere iubirea noastră şi tot El este Doctorul care Se foloseşte de iubirea noastră pentru a arăta iubirea Lui în lume.
Astfel, atunci când omul lucrează pentru vindecare şi pentru alinarea suferinţei, el lucrează împreună cu Hristos. Boala şi neputinţa fizică îl pun pe om intr-o situaţie de excepţie. Ele cheamă la pocăinţă şi la curăţirea de păcate prin răbdare, ori sunt date ca incercări, ca nevoinţă pentru câştigarea „cununii muceniceşti”. Vremea de restrişte aduce uitarea desfătărilor, şi la sfârşitul omului se vor descoperi lucrurile lui (Sirah 11, 27). In ce te voi afla, in aceea te voi şi judeca — avertizează Domnul în Sfânta Scriptură (Iez 33, 11-20). Iar de hotărârea Lui depind şi soarta pământească, şi destinul sufletului in veşnicie. A indura boala presupune nevoinţă duhovnicească (rugăciune, post după putere, participare la Tainele Bisericii șa.) şi nu exclude recurgerea la asistenţa medicală. Totuşi, vindecarea este aşteptată nu de la medic, ci — prin el de la Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor (. În aceasta constă esenţa perspectivei creştine asupra bolii ca cercetare din partea Domnului.
Rugaciunea și ajutorul noastru pentru cei cazuți în pacat. La sfântul Maslu, când ne rugam pentru tamaduirea trupului și a sufletului se spune: ,,Fraţilor, vă rugăm: dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung‑răbdători faţă de toţi. Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi. Bucuraţi‑vă pururea. Rugaţi‑vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi. Duhul să nu‑l stingeţi. Proorociile să nu le dispreţuiţi. Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine; feriţi‑vă de orice înfăţişare a răului, Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru şi sufletul, şi trupul să se păzească fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos. ” ( Sf Ap. Pavel)
Sfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se află în starea de rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o temă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui. În momentele de rugăciune creştinul nu este singur, chiar dacă nu e în legătură cu nimeni dintre oameni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis este în dialog cu Dumnezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el, răspunzând cu făgăduinţele, cu asigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi la durerile acestuia.
Daca totul e de la Domnul, si boala noastră este tot de la El. Daca tot ce este de la Domnul e spre mai bine, inseamna ca si boala noastră. Vrajmasul ne insufla: “Nu vei rezista.. Să Raspundem: nici nu ma gandesc sa rezist singur, ci nadajduiesc ca Milostivul Domn nu ma va lasa singur, ci ma va ajuta sa tin piept cum m-a ajutat si pana acum. Ne rugam să ne dea Domnul rabdare si seninatate, si sa ne izbaveasca de cartirea cea pacatoasa! Să nu privm cu mohorare la neputinte. Ele arata mai degraba mila si luarea-aminte a lui Dumnezeu fata de noi decat lipsa Lui de bunavointa. Tot ce este de la Dumnezeu spre bine este. Cel ce suferă cu trupul a isprăvit cu păcatul, remarcă Apostolul Petru, ca să nu mai trăiască timpul ce mai are de trăit în trup după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu (I Pt 4,1-2). Sfântul Tihon din Zadonsk numeşte boala „doctorie amară, insă aducătoare de sănătate“. „După cum sarea impiedică putrezirea cărnii şi a peştelui, şi nu ingăduie ca ele să faca viermi, arată el, orice boală păzeşte duhul nostru de putreziciunea şi de stricăciunea duhovnicească, şi nu ingăduie patimilor să se zămislească in noi ca nişte viermi ai sufletului“.
Mulţumită bolilor ne este mai uşor să ne vedem păcatele şi să nu ne delimităm, să nu ne dezicem de ele, ci să ne recunoaştem răspunzători faţă de dreptatea dumnezeiască. Asta inseamnă să ne vedem aşa cum suntem, in lumina cea adevărată a lui Hristos, şi să ne intristăm pentru starea noastră căzută, dar să nu deznădăjduim. Prin pocăinţă, omul dobândeşte şansa harică de a crede in Dumnezeu. Prin negrăita milostivire dumnezeiască, o boală gravă îi dă imbold omului să se indrepte pe sine şi să-şi indrepte greşelile, creează teren pentru cugetări la existenţa de dincolo de mormânt şi la propria soartă pe lumea cealaltă. Impărtăşirea cu Dumnezeu reprezintă un act creator unic. Ea duce la curăţirea lăuntrică, la cea mai deplină, profundă, harică trezire şi transfigurare a spiritului. Aceasta dă mărturie despre rezolvarea crizei acute de viaţă şi poate pune început unei formări duhovniceşti conştiente a personalităţii.
Boala căleşte sufletul credinciosului şi îl curăţeşte aşa cum se curăţă în foc aurul. Cuviosul Pimen Multpătimitorul a ajuns la mântuire indurând fără cârtire boala şi mulţumind lui Dumnezeu pentru ea. El era călăuzit de cuvintele lui Hristos: iar cel ce va răbda pană la sfârşit se va mântui (Mt 24,13). Pentru răbdarea cu smerenie, cu dârzenie, cu vitejie a bolilor grele, bineplăcuţii lui Dumnezeu s-au invrednicit de daruri harice: faceri de minuni, vindecări, străvedere, cunoaşterea lui Dumnezeu, vederea păcatelor proprii… Din punct de vedere teologic, boala gravă, atunci când e primită cu smerenie, inlocuieşte necazurile de viaţă şi nevoinţele ascetice. Ea ajută la agonisirea „fericirii celor ce plâng” — smereniei (Mt 5,4). Suferinţa trupului şi a sufletului este una dintre condiţiile desăvârşirii duhovniceşti şi intoarcerii noastre la Singurul Dumnezeu. Să ne amintim de cartea Dreptului Iov: omul se naşte spre pătimiri ca să năzuiască spre inălţime ca puii vulturului (Iov 5,7).
Nu degeaba Apostolul Pavel invaţă că prin multe necazuri se cuvine să intrăm noi intru impărătia lui Dumnezeu (Fp 14, 22). Pentru că tot ce omora sufletul supărările, amărăciunea, ura se depărtase, şi in el nu mai rămăsese nimic, afară de viaţă. Insă nu viaţa care este susţinută de trup, aceea ieşea deja din el, ci acea viaţă pe care nu o poate lua: “sufletul viu in impărtăşire cu Dumnezeu Cel viu“ ,,Pururea noi, cei vii, suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate in trupul nostru cel muritor… ca să locuiască in mine puterea lui Hristos. De aceea rnă bucur in slăbiciuni… pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (II Cor 4,11; 12,9-10).
Boala dă „posibilitatea de a suferi”. Rămânem vii duhovniceşte atâta timp cât suntem in stare să suferim. Suferinţa ne face mai bogaţi şi mai puternici. Boala şi apropierea morţii pot scoate la iveală o mulţime de capacităţi noi in omul care până atunci işi irosea viaţa in plăceri şi in „uşurătate metafizică”, sensul spiritual al suferinţelor şi al morţii se manifestă prin atitudinea omului faţă de factorii care îi limitează viaţa. Bărbăţia şi demnitatea in răbdarea suferinţelor călesc duhul. De aceea, medicul care sesizează cu fineţe nuanţele abia sesizabile ale situaţiei concrete incearcă uneori un sentiment de ruşine lângă patul unui om grav bolnav sau muribund, şi simte că respectivul îl depăşeşte intr-o anumită privinţă.
A indura boala presupune nevoinţă duhovnicească (rugăciune, post după putere, participare la Tainele Bisericii șa.) şi nu exclude recurgerea la asistenţa medicală. Totuşi, vindecarea este aşteptată nu de la medic, ci, prin el de la Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor . În aceasta constă esenţa perspectivei creştine asupra bolii ca cercetare din partea Domnului. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, dincolo de ştiinţa şi tehnica medicale, să vedem lucrarea lui Hristos prin medici şi prin oamenii care se roagă pentru sănătatea noastră, prin tot ceea ce facem în jurul nostru ca să contribuim la manifestarea iubirii lui Dumnezeu faţă de semeni, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin (poatat pe fb de ioan monahul)