Vindecarea demonizatului
Ținutul Gadarenilor: Acest oraș, Gadar, nu este numit în Scriptură, dar teritoriul care îi aparține este „țara Gadarenilor” (Matei 8:28), un oras unde se afla localitatea Ghergesa. În pasajele paralele (Marcu 5:1 Luca 8:26,37) citim:„țara Gerasenelor”. Cu toate acestea, nu există niciun motiv bun pentru a pune în discuție exactitatea textului în ambele cazuri. Orașul Gadara este reprezentat astăzi de ruinele Umm Qeis pe înălțimile de la sud de el-Chummeh - izvoarele fierbinți din valea Yarmuk - aproximativ 6 mile sud-estul Mării Galileii. Poate că a fost sigur că jurisdicția Gadara, ca oraș principal în aceste regiuni, s-a extins peste țara de la est a Mării, inclusiv pământurile orașului din subordine, Gerasa. Figura unei nave apare frecvent pe monedele sale: concludentă. dovadă că teritoriul său a ajuns la mare. Prin urmare, locul ar putea fi numit cu bunăvoință, fie „pământul Gerasenelor”, cu referire la ținutul local, fie „pământul Gadarenilor”, cu referire la orașul superior.
Istoric: Numele Gadara pare a fi semitic Se mai aude în Jedur, care se atașează de mormintele antice de rocă, cu sarcofage, la estul ruinelor actuale. Sunt închise de uși sculptate din piatră și sunt folosite ca depozite pentru cereale, precum și ca locuințe de către locuitori. Locul nu este menționat decât în vremurile ulterioare. A fost luată de Antiohia cel Mare când în 218 î.Hr. a invadat pentru prima dată Palestina (Polyb. V.71). Alexandru Janneus a investit locul și l-a redus după un asediu de zece luni (Ant. XIII, iii, 3; BJ, I, iv, 2). Se spune că Pompei a refăcut-o, 63 î.Hr. (Ant. XIV, iv, 4; BJ, I, vii, 7); din care se pare că a declinat în mâinile evreilor. I-a dat o constituție liberă. De la această dată era considerată era orașului. A fost sediul unuia dintre consiliile instituite de Gabinius pentru guvernarea evreilor (Ant. XIV, v, 4; BJ, I, viii, 5). A fost dat de Augustus lui Irod cel Mare în 30 î.Hr. (Ant. XV, vii, 3; BJ, I, xx, 3). Împăratul nu ar asculta acuzațiile locuitorilor împotriva lui Irod pentru conduită asupritoare (Ant. XV, x, 2). După moartea lui Irod, a fost alăturat provinciei Siriei, în anul 4 î.Hr. (Ant. XVII, xi, 4; BJ, II, vi, 3). La începutul revoltei evreiești, țara din jurul lui Gadara a fost risipită (BJ, II, xviii, 1). Gadarenii au capturat pe unii dintre cei mai îndrăzneți dintre evrei, dintre care câțiva au fost condamnați la moarte, iar alții închiși (ibid., 5). O petrecere din oraș a predat-o lui Vespasian, care a așezat acolo o garnizoană (BJ, IV, vii, 3). A continuat să fie un oraș mare și important și a fost mult timp sediul unui episcop (Reland, Palestina, 776). Odată cu cucerirea musulmanilor a trecut sub eclipsă și este acum o ruină totală.
Identificare și descriere: Umm Cheis răspunde la descrierea dată de Gadara de către scriitori antici. Era o fortăreață puternică (Ant., XIII, iii, 3), în apropiere de Hieromax-adică Yarmuk (Pliny NH, xvi) -East of Tiberias and Scythopolis, pe vârful unui deal, la 3 mile romane de izvoare și băi fierbinți numit Amatha, pe malul Hieromaxului (Onomasticon, sub cuvânt). Culmea îngustă pe care se află ruinele curge spre Iordan, din partea superioară a Galaadului, cu defileul adânc al Wady Yarmuk-Hieromax-la Nord și Wady el `Arab la Sud. Izvoarele termale, după cum s-a menționat mai sus, se află în fundul văii spre nord. Creasta se scufunda treptat spre est și cade abrupt pe celelalte trei părți, astfel încât poziția era una de mare rezistență. Zidurile antice pot fi trasate în aproape întregul lor circuit de 2 mile. Una dintre marile drumuri romane se îndrepta spre est spre Der`ah; și un apeduct a fost urmărit în bazinul el Khab, la aproximativ 20 de mile până la nord de Der`ah. Ruinele includ cele ale a două teatre, o bazilică, un templu și multe clădiri importante, care povestesc despre un oraș mare și splendid. O stradă pavată, cu dublă coloană, curgea de la Est la Vest. Ruturile purtate pe trotuar de roțile de cară sunt încă de văzut. Că a existat un al doilea Gadara pare sigur și poate fi destinat în unele dintre pasajele menționate mai sus. Este probabil reprezentat de Jedurul modern, nu departe de es-Salt (Buhl, Buhl, Geographic des alten Palastina, 255; Guthe). Josephus îi dă Pella ca graniță nordică a Peraea (BJ, III, iii, 3). Aceasta ar exclude Gadara pe Hieromax. Prin urmare, orașul de sud ar trebui înțeles ca „capitala Peraea” din BJ, IV; vii, 3.
Înălțat la 1800 de metri deasupra Lacului Galileii, la șase mile sud de țărmul său sudic, este o colecție de ruine decolorate cunoscute de localnici sub numele de Umm Qais. Aici era orașul Gadara. Numele este probabil legat de rădăcina semită pentru „gard” sau „graniță”. Site-ul marchează într-adevăr o graniță naturală. În timp ce leagă cele două autostrăzi internaționale, Autostrada Regelui și Marea Calea Trunchiului , aceasta are, de asemenea, pârtii de 1800 de metri pentru apărare în vest (Valea Iordaniei) și la nord (râul Yarmuk), precum și în jos până la Wadi. al-'Arab la sud. Pe timp de pace, ascensiunea și coborârea nu erau o mare problemă la călărie, așa că Gadara deținea extinderi mai jos: un port pe lac și, din secolul al II-lea î.Hr., băi minerale calde pe Yarmuk, într-un loc acum cunoscut sub numele de Hamat Gader. Astăzi, pe lângă monumentele sale, site-ul oferă panorame grandioase asupra Israelului, Iordaniei și Siriei.
Atrasi de pozitia strategica, Ptolemele au stabilit aici prima asezare, care a primit un zid in jurul anului 200 i.Hr. Este posibil să fi fost construit ca pregătire pentru război cu seleleucidii, care, cu ajutorul elefanților de luptă, au luat ambele părți ale Iordaniei de la Ptolemee cam în acea perioadă. O mare parte din zid poate fi urmărit astăzi pentru aproximativ doi kilometri. Așezarea-cetate originală a continuat să determine forma de bază a centrului orașului.În 167 î.Hr., regele selecid Antiohus Epiphanes a jignit sensibilitățile religioase evreiești, provocând revolta Maccabean. Gadara a ținut timp de zeci de ani. Numai în jurul anului 100 î.Hr., Hasmoneanul Alexandru Jannaeus a luat orașul după un asediu de zece luni.
Când generalul roman Pompei a cucerit regiunea în 64 î.Hr., el a readus Gadara la stăpânirea locală. Cetățenii recunoscători au adoptat un nou calendar care datează de edictul său. Independența nu a durat însă mult. În 30 î.Hr. Augustus a acordat regiunea lui Irod. După ce a călcat sub stăpânirea sa de un deceniu, Gadarenii s-au plâns împăratului. Petiția lor a fost respinsă. Așteptând o doză de mânie herodiană, unii și-au tăiat gâtul sau au sărit de la unul dintre vârfuri. Cu toate acestea, după moartea lui Irod în 4 î.Hr., orașul i s-a acordat din nou independența, devenind parte din Decapolis.
Au ajuns pe celălalt ţărm al mării, în ţinutul gadarenilor. Celălalt ţărm. Demonizaţii din Gadara, Marcu 5,1-20 = Matei 8,28-9,1 = Luca 8,26-39. Comentariu major: Marcu. Din cele trei relatări ale acestei minuni cea a lui Marcu este cea mai plastică şi cea a lui Matei cea mai scurtă. Celălalt ţărm al Lacului Galileii se referă la ţărmul răsăritean, în regiunea Decapole (v. la Matei 4,25). Ziua precedentă Iisus ţinuse predica de lângă mare, care a constat mai ales din parabole ( Matei 13), undeva pe ţărmul Galileii mărginindu-se cu câmpia Ghenezaret (Matei 13,1). Distanţa peste lac la acest punct era de aproape 6 sau 7 mile. Tocmai la trecerea aceasta Iisus liniştise furtuna ( Matei 8,18). Scopul Său la trecerea de pe ţărmul răsăritean dens populat la data aceea era pentru a se bucura de un scurt răgaz de odihnă faţă de îmbulzeala de oameni care se îngrămădeau acum în jurul Lui în măsura în care El adesea nu avea decât puţin timp sau deloc ca să mănânce sau să doarmă (Marcu 3,20).
Gadarenilor. Dovezile textuale favorizează exprimarea gherasenilor deşi pot fi citate dovezi importante şi pentru ghergheseni şi gadareni. În Matei 8,28 dovezile favorizează pe gadareni, dar pot fi citate dovezi şi pentru ghergheseni şi gheraseni. În Luca 8,26 dovezile pe favorizează gheraeseni, dar pot fi citate exemple şi pentru ghergheseni şi gadareni. Sunt evidente eforturile copiştilor şi ale redactorilor de a armoniza numele din cele trei relatări. Consensul dovezilor favorizează exprimarea gheghesenilor, cu considerabile dovezi pentru fiecare din cele două.
Deşi nu sunt acum dovezi concludente, este considerat în general că întâlnirea lui Hristos cu demonizaţii gadareni a avut loc la o mică depărtare mai jos de ceea ce este acum satul Kursi, care este de obicei identificat cu vechea Gherghesa. Gadara era o cetate, mai mare, cam la 12 mile de vârful sudic al Lacului Galileea. Cândva ea a fost capitala ţinutului Decapole (Matei 4,25; Marcu 5,20). Probabil la data aceea era cetatea principală a districtului şi este posibil să fi dat districtului numele său. Cetatea Gherasa, cam la 35 mile la nord-est de Lacul Galileii, cu greu poate fi locul la care se face referire în relatarea acestei minuni. Nu este imposibil să fi fost un sat cu acelaşi nume, nu departe de Gherghesa, sau că atât Gheresa, cât şi Gherghesa se referă la acelaşi sat, numit acum Kursi.
Când a ieşit Iisus din corabie, L-a întâmpinat îndată un om care ieşea din morminte, stăpânit de un duh necurat. Din corabie. La o mică depărtare la sud de satul Kursi ( v. 1) este o faleză abruptă care coboară brusc la un ţărm îngust ( v. 13). Iisus şi ucenicii se prea poate să fi debarcat la sud de această faleză, acolo unde ţărmul se lărgeşte şi înălţimile se retrag de la lac.
Morminte. Munţii din calcar din regiunea din jurul satului Kursi abundă în peşteri şi încăperi săpate în stâncă. Săpate în piatra de calcar relativ moale, odăi de felul acesta erau de obicei folosite ca locuri de îngropare în Palestina din antichitate. Un om. Matei vorbeşte despre doi oameni ( 8,28). Se pare, însă, că unul era deosebit de fioros. La fel Matei vorbeşte de doi oameni orbi la Ierihon ( 20,30), unde Marcu (10,46) şi Luca (18,35) vorbesc doar de unul, probabil pentru vreun motiv asemănător. Este demn de observat că Matei, fără îndoială martor ocular al ambelor evenimente, menţionează doi oameni în fiecare caz. Un duh necurat. Omul acesta îşi avea locuinţa în morminte, şi nimeni nu mai putea să-l ţină legat, nici chiar cu un lanţ. Morminte. Potrivit legii levitice un cadavru era necurat (Levitic 21,2) şi această necurăţie se ataşa şi locului de îngropare. Evident consideraţii de felul acesta erau fără de interes pentru demonizaţi. Nimeni nu mai putea să-l ţină legat. Afirmaţia lui Matei că nimeni nu putea trece pe drumul acela (8,28) lasă să se înţeleagă că adăpostul acestor oameni posedaţi de demoni nu era departe de un drum, probabil unul care ducea de-a lungul ţărmului răsăritean al lacului. Lanţ, un lanţ, sau o legătură, adesea folosit specific pentru a desemna cătuşe sau fiare. Căci de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mâini, dar rupsese cătuşele şi sfărâmase obezile, şi nimeni nu-l putea domoli. Obez, cătuşe la picioare, de la un cuvânt însemnând picior sau căpătâi.
Totdeauna, zi şi noapte, stătea în morminte şi pe munţi, ţipând şi tăindu-se cu pietre. Tăindu-se. Cuprins de furie el îşi făcea adesea tăieturi în trup şi era probabil o masă de cicatrice şi răni.
Când a văzut pe Iisus de departe, a alergat, I s-a închinat. El şi tovarăşul lui se poate să se fi aflat pe pantele mai de jos ale muntelui care se lăsa abrupt în mare şi în felul acesta să fi observat corăbiile apropriindu-se. A alergat. Probabil cu intenţia de a-L ataca pe Iisus şi pe aceia care Îl însoţeau, fără îndoială ţipând sălbatic în timp ce coborau spre ţărm.
I s-a închinat. La data când demonizaţii au venit la locul unde stătea Iisus, ucenicii au fost cuprinşi de groază şi Mântuitorul era singur cu cei doi oameni stăpâniţi de demoni. Cumva, se părea însă că ei îşi dădeau slab seama că se găsea aici un Prieten, nu un vrăjmaş şi s-au plecat la pământ la picioarele lui Iisus. Chiar prezenţa Lui părea adesea să impresioneze adânc chiar şi pe cei mai răi vrăjmaşi ai Săi ( Matei 21,12.13; Ioan 2,15). Și a strigat cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te jur în Numele lui Dumnezeu, să nu mă chinuieşti!”
Ce ai cu mine? Atacarea autorităţii lui Hristos de fapt însemna: Ce drept ai tu să mă încurci pe mine? (v. la Ioan 2,4. Fiul. Vezi la Luca 1,35; Ioan 1,1-3) duhurile rele vorbeau direct prin unul din demonizaţii din Gadara chiar lui Hristos, pentru că Iisus se adresează duhului necurat şi nu omului însuşi ( Marcu 5,8). În acord cu aceasta, recunoaşterea lui Iisus ca Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt reprezintă cunoştinţa pe care o aveau duhurile, nu demonizaţii. Chinuieşti, originar însemnând a încerca, ca piatra de încercare, este folosit în sensul de a produce durere sau a chinui.
Căci Iisus îi zicea: „Duh necurat, ieşi afară din omul acesta!” Pe când Iisus era chiar în curs de a porunci duhului să iasă din om, în mod surprinzător, duhul L-a întrerupt şi L-a provocat. „Care-ţi este numele?”, l-a întrebat Iisus. „Numele meu este „legiune”, a răspuns el, „pentru că suntem mulţi.” S-a sugerat că aceasta era spre folosul ucenicilor, pentru ca ei să poată aprecia mai deplin mărimea minunii şi să-şi dea mai bine seama de natura şi puterea forţelor contra cărora ei trebuiau să lupte. Legiune. O diviziune a armatei romane care, în forţă deplină, consta din aproximativ 6000 de pedeştri şi 700 de călăreţi sau un total de aproape 6700. De obicei, însă, aşa cum se întâmplă şi cu oştirile moderne, legiunea nu era menţinută în forţă deplină. Deşi folosirea de către demon a numelui legiune poate fi luată literal, nu există nici o cale de a determina numărul precis. Expresia este înţeleasă mai bine în sensul general că erau mulţi demoni ( Luca 8,30).
Și “Diavoli multi” erau în demonizati, scrie Evanghelia. De aceea a spus indracitul ca numele lui este “Legiune”. Si uitati-va, precum intr-un indracit poate locui o multime de diavoli, tot astfel si in inima celui credincios pot incapea toti sfintii. Daca incape Hristos, cu cat mai mult sfintii! Taine mari! Astazi, unii psihiatri considera si pe cei indraciti bolnavi psihici. Unii preoti, pe unii bolnavi psihici ii considera indraciti. In timp ce un bolnav psihic, pentru a fi ajutat, trebuie sa mearga intr-un loc, iar un indracit in alt loc. Oare, psihiatrul cum il poate ajuta pe cel indracit? Nu.
“Din pricina pacatelor, cu ingaduinta lui Dumnezeu demonii sunt dezlegati intre oameni. Nu-i asa ca-i mai usor pentru ei intre oameni decat in adanc? Cata vreme sunt intre oameni, ei ii chinuie pe oameni; cand sunt in adanc nu se au decat pe ei pentru chinuire, in chin sunt si cand sunt printre oameni, dar atunci chinul lor e usurat de chinul celorlalti. Diavolul e distrugatorul trupului, „un ghimpe in carne”, cum l-a numit Apostolul Pavel (II Corinteni 12, 7).
Prin trup se catara, ca pe o scara, in suflet si apuca inima si mintea omului, pana le devora cu totul, le schimonoseste si le goleste de curatia si frumusetea lor dumnezeiasca, de intelegere si dreptate, de dragoste si de credinta, de dorinta de bine si de nadejde in bine. Apoi se protapeste in om ca pe un tron al sau, ii apuca toate firele sufletului si trupului in mainile sale si omul ajunge sa-i fie lui animal de povara pe care-l calareste diavolul, fluier prin care canta diavolul, fiara salbatica prin care sfasie diavolul. Asa erau indracitii descrisi in Evanghelie. Nu se spune ca acesti oameni L-au vazut pe Hristos, L-au recunoscut, I-au spus pe nume ori au vorbit cu El; toate acestea le-au facut demonii dintrânsii. Oamenii aceia parca nici n-ar fi existat: doua momai manate cu biciul de diavoli“. (Sf. Nicolae Velimirovici)
Cel care are mândrie multa este intunecat. Mintea lui este incetosata, este ca si cum ar avea gaze arse. Face greseli grosolane si nu isi da seama. Cineva spunea: “Eu ii iubesc pe toti, si pe diavolul il iubesc. Nu este rau…“. “Ce spui, bre? – ii zic. Daca Dumnezeu l-ar lasa cu desavarsire liber pe diavolul, ne-ar fi omorat pe toti. Cine a vazut vreun bine de la diavolul, ca sa vezi si tu?”. Ajunsese la atata intunecare, incat orice i-ai fi spus ca sa-l ajuti, nu intelegea. Spunea ca il asupresti! Aceasta este asuprire? Haide acum sa-i scoti gandul acesta din cap… Nu este nebun, caci mintea lui lucreaza. Insa trebuie sa inteleaga ca ceea ce spune este lepadare, este hula.
Astfel ajung incet-incet la satanolatrie. Daca intalnesti adoratori ai satanei, se vede ca sunt stapaniti de diavolul. Vezi o indracire la ei. Iar acestia, prin muzica satanica, ii conduc acolo unde vor pe sarmanii copii. Ajung sa-l cheme pe satana. Am auzit ca unele discuri “rock”, daca le intorci anapoda, auzi cantece prin care il cheama pe satana. Au pana si slavoslovie catre satana: “Tie ma afierosesc, satano”. Infricosator!
Cei care au diavolul sar in sus atunci cand se apropie de ceva sfant. Astfel se vede clar ca au diavol. De le dai putina aghiazma sau daca ii insemnezi cu sfinte moaste, se impotrivesc deoarece diavolul este inghesuit inlauntrul lor. Iar cei ce sufera de boala psihica nu se impotrivesc deloc, dar daca porti cruce si te apropii de cei indraciti, acestia se nelinistesc si se tulbura.
Atunci cand vorbeste diavolul, buzele omului nu se misca normal, ci se misca mecanic. Iar cand vorbeste omul buzele se misca in mod firesc. Cand striga un indracit in vreme ce i se citesc exorcismele sau cand altii se roaga pentru el, uneori insusi sufletul se chinuieste si-i spune, de pilda, diavolului: “Pleaca! De ce stai?”. Iar alteori diavolul il ocaraste pe om sau pe preot, sau Il huleste pe Hristos, pe Maica Domnului, pe Sfinti. Alteori spune minciuni, iar alteori este silit de puterea numelui lui Hristos sa spuna adevarul. Uneori cel indracit spune ale lui, din cele duhovnicesti pe care le-a citit etc. Ce sa spun? Lucruri incurcate. De aceea, nu faceti experiente cu diavolui, diavolul are dreptul sa stea in omul indracit o perioada de vreme si sta acolo nemiscat, in timp ce prin rugaciune este zorit, se revolta si poate pleca. Rugaciunea este artilerie grea pentru diavol.
Şi Îl ruga stăruitor să nu-i trimită afară din ţinutul acela. Demonul sfidător a luat acum atitudinea unui solicitant rugându-L pe Iisus să aibă milă. Poate se temea să nu-i fie luată viaţa. Din ţinutul acela. Luca zice însă în Adânc ( 8,31). Cuvântul grec tradus prin adânc este abussos (Apocalipsa 20;1). În Facerea, abussos reprezintă cuvântul ebraic tehom tradus adânc [ape], la Iov 28,14 reprezintă mare şi Deuteronom 8,7 şi Psalmii 71,20 reprezintă adâncurile pământului. În Romani 10,7 adânc, abussos este folosit pentru a descrie locul unde sunt morţii, mai ales cu referire la moartea lui Hristos. În Apocalipsa 9,2.11; 11,7; 17,8; 20,1.3 abussos este tradus adânc [groapa fără fund]. Folosit ca adjectiv, în limba greacă clasică înseamnă fără fund, nemărginit. Când este folosit cu privire la fiinţe inteligente, abussos pare să lase să se înţeleagă izolarea de alte fiinţe şi incapacitatea de a scăpa din situaţie – ca un om în moarte sau închis într-o închisoare.
“Multa demonizare exista astazi in lume. Diavolul secera, deoarece oamenii contemporani i-au dat multe drepturi si primesc infricosatoare inrauriri diavolesti. Spunea cineva foarte bine: “Oarecand diavolul se ocupa de oameni; acum nu se mai ocupa ! I-a pus pe drumul lui si le spune: “Calatorie buna!” – si oamenii calatoresc“. Este cumplit! Vedeti, diavolii in vindecarea demonizatului (Luca 8,26-55) au cerut voie de la Hristos ca sa intre in porci; si asta pentru ca porcii n-au dat prilej diavolului si el nu avea dreptul sa intre in ei. Hristos a ingaduit sa intre, ca sa fie pedepsiti israelitii, deoarece li se interzisese sa manance carne de porc. Hristos a luat de la diavol dreptul de a face rau. Numai daca omul ii da dreptul, poate sa faca rau. Cand cineva nu are legatura cu Tainele Bisericii, da loc ispitei si primeste o înrâurire diavoleasca.(Cuv. Paisie Aghioritul)
Diavolii Il recunosc pe Iisus Hristos şi I se adresează cu cuvinte : „Venit-ai aici mai înainte de vreme, ca să ne chinuieşti?” „înainte de vreme…”, spun diavolii. Oricând ar fi venit Mântuitorul, ar fi fost înainte de vreme pentru dânşii! Pentru orice om prins de o patimă sau de inerţia răului – cu atât mai mult pentru întruchiparea răului care este diavolul – orice vestire a sfârşitului este prematură. Facem această experienţă în viaţa noastră de toate zilele. Amânarea la nesfârşit a hotărârii de a pune capăt unui viciu sau unui păcat, unei patimi adânc înrădăcinate, evident păgubitoare, se înscrie în această logică. Răul se vrea înveşnicit şi reacţionează cu multă potrivnicie la vestea sfârşitului. Apoi, este bine ştiut că, spre deosebire de oameni, diavolii, duhuri fiind, au cunoştinţă. Dacă oamenii nu reuşesc să vadă dumnezeirea lui Hristos, diavolii o văd şi simt sfârşitul. Vedem şi în Evangheliei, cum se adresează lui Iisus, invocând calitatea Acestuia de Fiu al lui Dumnezeu: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Matei 8,29).
Prezenţa lui Hristos îi făcea să sufere chinuri groaznice, erau biciuiţi în chip nevăzut, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Tot el consideră că demonii se gândeau că a sosit vremea osândei lor veşnice şi înfricoşătoare! Exegeza modernă propune mai multe erminii. Unii exegeţi cred că demonii sunt surprinşi de ameninţarea venită din partea lui Iisus, deoarece ei ştiau că sfârşitul puterii lor avea să vină numai odată cu sfârşitul acestui veac. Alţii spun că expresia „înainte de timp” se referă la timpul propovăduirii Evangheliei la neamuri, care nu sosise încă. Ne aflăm, într-adevăr, în afara spaţiului iudaic, din moment ce populaţia de aici creştea porci, animale necurate pentru iudei.
Este interesantă reacţia diavolilor, diferită de a oamenilor care fac rău: ei nu încearcă să se justifice, să spună că nu au făcut rău sau că l-au făcut din cauza altora, ci încearcă numai să îndepărteze momentul osândei. Acesta este, după părerea mea, rostul acestei exprimări, de altfel retorică. „Foarte probabil demonii voiau, pur şi simplu, să mai trăiască!” conchide un comentator contemporan nouă. Apoi, să nu uităm un lucru: personajul principal al întâmplării nu sunt demonii, ci Iisus. Sfântul Evanghelist Matei scurtează relatarea, eliminând detalii care ar îngreuia perceperea esenţialului. Demonii nu sunt importanţi prin ei înşişi, „funcţia” lor este aceea de a pune în evidenţă puterea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, puterea cuvântului Său.
Problema în fond nu era că Iisus a venit prea devreme. Problema era că a venit şi că pune capăt puterii pe care diavolul o exercita asupra oamenilor. De ce pune capăt? Pentru că Mântuitorul Hristos, prin trimiterea Duhului celui Sfânt, înarmează pe om cu putere dumnezeiască în vederea luptei cu răul, cu păcatul, cu diavolul şi cu moartea, cu propriile sale patimi.
Acesta este marele dar, pe care omul îl dobândeşte prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dobândeşte şansa ca la puterile sale naturale, care nu-i erau suficiente în lupta cu răul, să se adauge puterile dumnezeieşti, şi cu puterile dumnezeieşti să biruiască. De aceea a fost biruită moartea, de aceea a fost biruit păcatul, de aceea a fost biruit diavolul pentru totdeauna, pentru că omul a primit darul nepreţuit al împreuna-lucrării cu puterile dumnezeieşti. Sigur, pare un discurs pe care probabil unii dintre ascultătorii dumneavoastră îl iau lejer, ca pe un clişeu. El nu este un clişeu, ci exprimă esenţa Evangheliei Mântuitorul Hristos, a credinţei şi a Învăţăturii Bisericii noastre.
Acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci care păşteau. Lângă munte. Adică, pe panta muntelui, la o oarecare depărtare de locul unde stăteau pe ţărm Hristos şi demonizaţii ( Matei 8,30). Ori de câte ori erau prin părţile acelea, porcarii erau, fără îndoială, atenţi la oamenii demonizaţi şi astfel i-au văzut când s-au repezit spre Hristos, au auzit ţipetele lor nepământeşti şi au fost martori la transformarea măreaţă care a avut loc în înfăţişarea lor. Porci. Deşi unii iudei creşteau porci pentru câştig, nu există nici o dovadă că stăpânii acelei anumite turme de porci erau iudei. Cu siguranţă, însă, ei erau absorbiţi în afaceri şi profit, uitând de cele spirituale.
Şi dracii L-au rugat şi au zis: „Trimite-ne în porcii aceia, ca să intrăm în ei.” Trimite-ne. Era scopul lui Satana să-i îndrepte pe oamenii din această regiune contra Mântuitorului făcând să pară că El era răspunzător de nimicirea averii lor. Rezultatul imediat părea să justifice relele aşteptări ale celui rău. Dar lucrarea oamenilor transformaţi, care mai înainte fuseseră cunoscuţi prin district ca demonizaţi, împreună cu vestea despre turma de porci care a pierit în mare pentru a confirma istorisirea lor, au servit aşa cum nimic altceva nu ar fi putut face pentru a-i întoarce pe oamenii din regiune la Iisus.
Iisus le-a dat voie. Şi duhurile necurate au ieşit şi au intrat în porci; şi turma s-a repezit de pe râpă în mare: erau aproape două mii, şi s-au înecat în mare. Le-a dat voie. La Iov (Iov 1,12; 2,6); propunerea care a adus pagubă lui Iov a fost făcută de cel rău şi Dumnezeu doar a consimţit la ea, dar a dirijat totul pentru folosul şi încurajarea creştinilor în decursul veacurilor. De pe râpă. Literal, în jos în prăpastie. La o mică depărtare la sud de satul Kursi, locul socotit a fi fost vechea Gherghesa există o faleză abruptă, unde munţii se coboară până la marginea apei, singurul loc de felul acesta de pe întreaga coastă. Înclinarea este atât de abruptă încât ar putea fi numită un ţărm stâncos, deşi nu de tipul care să atârne în afară. La picioarele acestei prăpăstii ţărmul este atât de îngust încât porcii n-ar fi putut să se oprească din alergarea lor impetuoasă. Înecat, a se sufoca, sau a se sugruma; folosit aici în sensul de a fi înecat.
Porcarii au fugit şi au dat de ştire în cetate şi prin satele vecine. Oamenii au ieşit să vadă ce s-a întâmplat. Prin satele vecine. În drumul lor spre satul Gherghesa, probabil la mică distanţă la nord de prăpastie se putea aştepta ca porcarii să le vestească tuturor celor pe care îi întâlneau ceea ce se petrecuse.
Au venit la Iisus, şi iată pe cel ce fusese îndrăcit şi avusese legiunea de draci, şezând jos îmbrăcat şi întreg la minte; şi s-au înspăimântat. Şezând jos. Evident liniştit, relaxat şi odihnindu-se – un mare contrast cu starea agitată în care veniseră la Iisus cu scurt timp mai înainte. Îmbrăcat. Este mai probabil că ucenicii au oferit sau au fost invitaţi să împartă hainele lor cu ei. Întreg la minte. În cazurile de posesiune demonică mintea persoanei suferinde ajunsese să fie deranjată S-au înspăimântat. Gândurile cu privire la pierderea porcilor tindeau, deocamdată, să domine gândirea celor mai mulţi oameni ai acelei regiuni. Fără îndoială ei se întrebau ce ar putea să producă următoarea demonstrare de putere supranaturală şi se pare că se temeau că ar putea să rezulte o mai mare pagubă materială.
Cei ce văzuseră cele întâmplate le-au povestit tot ce se petrecuse cu cel îndrăcit şi cu porcii. Probabil atât porcarii, care deja povestiseră versiunea lor a întâmplării cât şi ucenicii. Aceştia din urmă au povestit şi experienţa liniştirii furtunii de pe lac din noaptea trecută, dar cuvintele lor au atins urechi surde
Atunci au început să roage pe Isus să plece din ţinutul lor. Să roage. Sau a-L implora, sau a-L ruga stăruitor. Să plece. Alegerea lor fusese făcută pe temeiul unor consideraţii materiale. Ei au ales să se lipsească de orice binecuvântări posibile de felul celor care fuseseră date demonizaţilor vindecaţi, ca nu cumva să sufere o nouă pagubă în ce priveşte averea. În armonie cu sfatul pe care El Însuşi urma să-l dea celor doisprezece când i-a trimis să propovăduiască şi să vindece (Matei 10,14.23), Iisus nu a ridicat nici-un protest, ci pur şi simplu S-a întors să plece. Cât de mulţi urmează astăzi exemplul patetic al oamenilor din Gadara, temându-se că prezenţa Mântuitorului le va nimici propriile planuri.
Ţinutul lor hotare, marginile, limitele. Aşa cum este folosit aici, nu se referă la ţărmurile lacului aşa cum ar putea reieşi din traducerea ţărmuri. Pe când Se suia El în corabie, omul care fusese îndrăcit Îl ruga să-l lase să rămână cu El. Când Iisus era pe punctul de a intra în corabie, omul vindecat îl implora. Omul care fusese îndrăcit. Scurtul timp cât cei doi oameni îl petrecuseră cu Isus trebuie să fi fost pentru ei cel mai emoţionant moment al vieţii lor. Când L-au văzut urcându-Se în corabie pentru a pleca, ei şi-au dat seama că erau pe punctul de a fi separaţi de Acela care le readusese sănătatea mintală. Poate, pentru moment, s-au temut că absenţa Lui ar fi însemnat revenirea demonilor, lucru de care ei se temeau mai mult decât moartea însăşi. Pentru orice caz, ei doreau să rămână cu Iisus. Îl ruga. Iisus nu i-a dat voie, ci i-a zis: „Du-te acasă la ai tăi şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.” Nu i-a dat voie. Iisus a făcut tot ce era cel mai bine pentru toţi cei în cauză. Locuitorii din Decapole aveau nevoie de lucrarea acestor oameni. În plus, era probabilitatea că ei, ca Neamuri (vezi la Matei 4,25; cf. DA 339) ar fi devenit o piedică pentru lucrarea lui Isus în Galileea. Ai tăi. adică la propriile lui rude care fuseseră primitori ai minunilor Lui să nu răspândească vestea despre ceea ce fusese făcut pentru ei, nu se aplicase la situaţia din Decapole. Erau probabil puţini cărturari şi Farisei în Decapole care să dea un raport fals despre activităţile lui Iisus. În plus, Iisus nu plănuia să rămână în regiune şi n-ar fi fost o agitaţie populară în favoarea Lui care ar fi putut tinde să-I împiedice lucrarea. De asemenea, o minune ca aceasta nu ar fi creat nădejdi false cu privire la Mesia. El a plecat şi a început să vestească prin Decapole tot ce-i făcuse Isus. Şi toţi se minunau. Să vestească. În scurta oră în cursul căreia Iisus rămăsese cu aceşti oameni, se petrecuseră lucruri mari. Ei aveau de povestit o istorisire plină de inspiraţie şi, în intervalul dinainte ca oamenii să vină din cetate la Iisus, fără îndoială că i-a învăţat adevărurile fundamentale ale naraţiunii Evangheliei. Când proclamau solia lor prin regiunea Decapole, ceea ce spuneau ei era confirmat de relatarea porcarilor, care trebuie să se fi răspândit prin toată vecinătatea cu viteza fulgerului. Oameni din tot locul trebuie să fi ascultat cu un viu interes când aceştia, pentru folosul cărora fusese săvârşit miracolul, au venit cu istorisirea Evangheliei. Propria lor reputaţie de mai înainte ca alienaţi mintal trebuie să fi fost cunoscută până departe (Matei 8,28).
Exorcismul din ținutul Gadarenilor este una din minunile lui Iisus, consemnată în Evanghelia după Matei (8:28-34), în cea după Marcu (5:1-20) și în cea după Luca (8:26-39).
Potrivit Evangheliilor, Iisus a exorcizat un om demonizat în ținutul Gadarenilor. Evanghelistul Matei vorbește de doi oameni, dar Marcu și Luca menționează doar un singur om, posedat de un demon numit Legiune, pentru că erau mai mulți demoni în unul singur. O altă diferență notabilă față de relatarea lui Matei este cu privire la locul unde a avut loc acest eveniment. La Matei, localitatea este ținutul Gadarenilor, iar Iisus a fost întâmpinat de oamenii demonizați imediat după ce a coborât din barcă. Ținutul Gherghesenilor nu se învecinează cu Marea Galileei, totuși autorii Evangheliilor după Marcu și după Luca au plasat acolo această minune. Autorul Evangheliei după Matei are o mai bună cunoaștere a geografiei regiunii decât ceilalți evangheliști și a schimbat localizarea minunii în ținutul Gadarenilor pentru că este mai aproape de Marea Galileei. Evanghelia după Marcu consemnează că această minune a avut loc când Iisus a traversat Marea Galileii în ținutul Gerasenilor. Acolo l-a întâmpinat un om posedat de un duh necurat care venea din peșterile aflate în munți. Nimeni nu putea să-l lege pe acest om, nici măcar cu lanțuri, pentru că nu era nimeni atât de puternic să-l potolească. El umbla noaptea și ziua prin morminte și prin munți, strigând și tăindu-se cu pietre.
Când l-a văzut de departe pe Iisus, el a alergat și a îngenuncheat în fața lui. A strigat cu glas puternic: "Ce ai cu mine, Iisuse, Fiu al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Nu mă chinui pentru numele lui Dumnezeu!" Căci Iisus îi spunea: "Ieși din omul acesta, duh necurat!" Apoi Iisus l-a întrebat: "Care îți este numele?" "Numele meu este Legiune," a răspuns el, "pentru că suntem mulți." Și l-au implorat pe Iisus să nu-i trimită afară din acel ținut. Pe dealurile din împrejurimi păștea o turmă mare de porci. Demonii l-au rugat pe Iisus: "Trimite-ne pe noi în porci, ca să intrăm în ei." El le-a dat voie, iar duhurile necurate au ieșit din om și au intrat în porci. Turma de vreo două mii de porci s-a aruncat în lac de pe țărmul înalt și porcii s-au înecat. Cei care păzeau porcii au fugit și au vestit în cetate și prin sate, iar oamenii au venitsă vadă ce s-a întâmplat. Când s-au dus la Iisus, ei l-au văzut pe omul care fusese posedat de legiunea de demoni, șezând jos, îmbrăcat și întreg la minte, și li s-a făcut frică. Cei ce au văzut le-au povestit oamenilor ce s-a întâmplat cu demonizatul și cu porcii. Atunci oamenii au început să-l roage pe Iisus să plece de pe teritoriul lor. Această povestire are unele asemănări cu paragraful Isaia 65:4, în care sunt menționați oameni care locuiau în morminte și în crăpături de stâncă și care mâncau carne de porc.
Concluzionând:A venit Domnul şi, văzându-L de departe, demonizaţii s-au apropiat de El, iar diavolii, prefăcându-se că îl roagă să nu-i pedepsească trimiţându-i în adâncurile mării, I-au cerut ca, dacă tot îi va scoate, să-i lase să intre într-o turmă de porci care păştea în locul acela. Au ieşit diavolii, care erau foarte mulţi, „legiuni”, şi au intrat în turma de porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în mare. Păzitorii porcilor, îngroziţi, au alergat în cetate să spună stăpânilor lor ce s-a întâmplat. Şi au venit toţi locuitorii cetăţii şi, constatând paguba şi văzând pe cei doi care fuseseră mai înainte îndrăciţi şezând paşnici la picioarele lui Iisus, L-au rugat pe Acesta să plece din ţinuturile lor.
Ce anume s-a întâmplat, este lesne de înţeles: locuitorii Gadarei au preţuit mai mult paguba provocată de pierderea animalelor, decât minunea săvârşită de Hristos asupra celor doi demonizaţi. Orbiţi de faptul că au rămas fără porci, nu au mai putut vedea puterea lui Dumnezeu prin care cei doi, „oameni” ca şi ei, au fost vindecaţi. Acestora le-au fost scoase duhurile necurate şi au ajuns din nou oameni, cărora Hristos le-a şi cerut — şi de aceea evanghelia de astăzi nu este deloc eşec, ci biruinţă — să spună ei ceea ce L-au împiedicat gadarenii pe El să spună, rămânând ei predicatori şi propovăduitori în locul Lui. În acest fel, venirea Domnului aici nu a fost zadarnică şi neroditoare, pentru că în locul Său au rămas să dea mărturie despre „cât bine a făcut acolo Dumnezeu” chiar cei ce mai înainte fuseseră demonizaţi. Şi de fapt, chiar de ar fi tăcut, potrivit evanghelistului, „pietrele ar fi strigat” (Lc. 19, 40).
“Păzitorii au fugit si, ducându-se în cetate, au spus cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor”. Porcarii şi locuitorii cetăţii au fost cuprinşi de spaimă. „S-au înfricoşat” (Luca 8, 35).
Vedeau toţi ce nu mai văzuseră si nu mai auziseră niciodată: Nebunul care pătimise atâta amar de ani, stă la picioarele lui Hristos, liniştit şi întreg la minte.
Paznicii si apostolii le-au povestit oamenilor cum vindecase Hristos pe cei doi îndrăciţi, şi cum o legiune de demoni tremurase de frică în faţa Lui, cerşindu-I îngroziţi să-i trimită în porci dacă nu-i lasă să mai rămână în oameni, şi cum după aceea duhurile rele smulseseră ca un vârtej turma de porci şi o azvârliseră în adâncurile mării.
Au auzit, au priceput şi i-au şi văzut pe îndraciții, care abia cu puţin înainte fuseseră ca şi morţi, înviaţi şi curăţiţi. Teferi acum, ei privesc faţa Domnului care le stă cu linişte înainte, de parcă nu tocmai ar fi săvârşit o minune, minune mai uimitoare decât dacă ar fi smuls cu totul muntele şi l-ar fi prăbuşit în mare. Din toate acestea târgoveţii ținutului nu ţin minte decât un lucru: că li s-a prăpădit turma de porci si n-o s-o mai vadă înapoi niciodată, în loc să cadă în genunchi şi să mulţumească Domnului că a salvat două suflete, ei jelesc pierderea porcilor! In loc să-L roage să le fie oaspete, Il roagă să plece cât mai repede, în loc să laude pe Dumnezeu, plâng pentru porci.
Uneori, s-ar putea să ni se pară şi nouă, aşa după cum li s-a părut şi gadarenilor astăzi, că Domnul este „incomod” sau greu de suportat; că nu ne place sau că ne provoacă pagubă, după cum le-a provocat şi gadarenilor… Noi să nu procedăm ca aceia, poftindu-L pe Hristos afară din viaţa noastră, pentru că nu ne convine învăţătura Lui; pentru că nu ne place că ne pune la metanii, la post, la rugăciune, la milostenie şi alte fapte nu tocmai lesne de înfăptuit, în loc să facem ceea ce ne stă nouă la îndemână…
Este adevărat, Hristos ne cere un anumit mod de viaţă: nu ne îngăduie să vorbim, să înfăptuim, ba încă nici să gândim orice… El este, într-adevăr, „pretenţios” şi, pentru aceasta, ne poate părea uneori „incomod”. Este şi motivul pentru care astăzi, duminica, ne aflăm la biserică la rugăciune aşa de puţini credincioşi, pentru că li se pare unora greu să vină aici, ori să se spovedească, să se împărtăşească, să postească, să se roage, să renunţe la o parte din bunurile lor pentru a le dărui săracilor, să facă milostenie şi să se jertfească pentru aproapele…
Aţi văzut gadarenii? Au regretat porcii mai ceva ca evreii în pustie cărnurile egiptenilor (Ieş. 16, 3) şi n-au ştiut să se bucure de vindecarea celor doi îndrăciţi care au devenit şi ei astăzi din nou „oameni”. De ce credeţi că a ales Hristos porcii spre a fi „nimiciţi” în adâncurile mării? Pentru că sunt simbolul mizeriei şi al mocirlei în care le şi place acelora să petreacă. Al păcatului, adică, al decăderii, al „nesimţirii”, ca să ne arate nouă unde duce păcatul şi respingerea lui Dumnezeu, aşa cum L-au respins gadarenii astăzi.
Noi, dragii mei, îl primim pe Hristos în inima noastră, sau îl respingem şi îl poftim să şadă undeva, cât mai departe?… Mulţi cred în El aşa, teoretic…Că adică, Dumnezeu este undeva, nu ştim unde… Sunt oameni care cred că locul lui nu este în sufletul nostru şi nu îl interesează, spun ei, chiar fiecare lucruşor pe care îl săvârşim noi; nu ne monitorizează până şi fiecare gând murdar care ne stăruie în minte ori în inimă… îl izolează undeva departe, pentru a nu Se „lega” prea în amănunt de viaţa lor. Alţii Îl tratează ca pe o „piesă de muzeu”, frumos expusă într-o vitrină, admirat din când în când, eventual cât mai rar… şi atât!...
… Nu trebuie să fie aşa! Pe Hristos trebuie să-L poftim să intre, nu să iasă din viata noastră! Trebuie să-L chemăm să Se sălăşluiască în noi, convinşi de faptul că El oricum cunoaşte fiecare cuvânt nepotrivit al nostru, fiecare gând murdar ce stăruie în minţile noastre şi fiecare faptă reprobabilă pe care o săvârşim. De aceea S-a întrupat şi a venit la noi, ca să locuiască în sufletele noastre şi să rămână acolo, fiind prezent permanent, sălăşluindu-se înlăuntrul fiecăruia dintre noi şi dorind să guverneze de acolo fiinţa noastră.
S nu ne grăbim să osândim dragostea acestor gadareni pentru porcii lor, mai înainte să privim societatea zilelor noastre şi să vedem câţi iubitori de porci numără cetatea noastră, cărora asemeni acelora, le pasă mai mult de porci decât de viaţa semenilor lor.
Gândiţi-vă cât de puţini sunt astăzi, chiar si între cei care-şi fac cruce şi au pe buze numele lui Hristos, cei care ar pregeta să ucidă doi oameni dacă s-ar alege de pe urma lor cu două mii de porci. Sau vedeţi dacă sunt mulţi între dumneavoastră care ar sacrifica două mii de porci ca să scape viaţa a doi nebuni. Să se ruşineze cei ce osândesc pe ghergheseni mai înainte de a se osândi pe sine. Dacă s-ar scula locuitorii din Gadar și Ghergesa din mormânt astăzi şi ar prinde să numere, mare mulţime de cei ce gândesc asemenea lor ar afla în „creştina” Europă și lumea creștină!
Ei măcar L-au rugat cu frumosul pe Hristos să plece de la ei, pe când popoarele Europei și a lumii occidentale, de-a dreptul Il alungă. Si de ce Il alungă? Ca să rămână ele singure cu porcii şi cu stăpânii lor, dracii. La ce bun să aduci la supunere nişte morminte?…
Iisus a coborât în tăcere colina, a intrat în corabie şi a plecat de la dânşii. Ce blândeţe, ce răbdare, ce înălţime dumnezeiască!
Ce victorie deşartă pentru Cezarul care a scris Senatului: „Am venit, am văzut, am învins! Hristos a venit, a văzut, a învins şi a tăcut. Păstrând tăcere a înveşnicit biruinţa Sa. Să înveţe păgânii, dacă vor, din pilda smeritului Domn Iisus Hristos, care niciodată nu dă buzna cu sila. Cine-L primeşte, primeşte viaţă vesnică; cine-L alungă rămâne cu porcii în veşnica îndrăcire si moarte. O, Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi păcătoşii, vindecă-ne si ne mântuieşte!”
Să nu cădem, aşadar, în păcatul în care au căzut gadarenii, acela de a-L socoti pe Hristos „nepotrivit” pentru noi, chiar dacă viaţa cu El presupune luptă, sudoare şi osteneală. E adevărat, El nu ne rezervă tocmai „concedii”, vacanţe, distracţii etc… El ne cheamă la biserică: să postim, să ne rugăm, să facem milostenie, să ne înfrânăm până şi gândurile, nu doar faptele şi cuvintele, ochii şi urechile… Aşadar, viaţa în Hristos poate părea la un moment dat „corvoadă”, luptă, strădanie şi efort şi, de aceea s-ar putea să ni să pară uneori şi incomodă. Gadarenii au trăit-o astăzi pe pielea lor! S-au simţit păgubiţi, aşa după cum şi astăzi mai privesc unii la Creştinism ca la o religie păguboasă, care nu cultivă atât bunăstarea şi relaxarea, cât abstinenţa şi lupta. Propovăduieşte renunţarea până şi la unele lucruri ce par fireşti — şi chiar sunt în anumite condiţii şi până la un punct — dar, oricum, ne cere să ne trăim viaţa în cumpătare şi cu înţelepciune, iubind pe toţi cei din jurul nostru, iubindu-ne şi pe noi înşine, dar, mai presus de toate, iubind pe Dumnezeu ca pe nimeni altcineva: „nici pe mamă, nici pe tată, nici pe fiu sau pe fiică” (Mt. 10, 37).
Un lucru de seama nu este atat a izbavi pe cineva de un demon, cat a-l izbavi de pacat. Nu diavolul ne impiedica sa dobandim imparatia cerurilor, dimpotriva, el chiar ne ajuta, fara a o voi, fireste, facandu-l mai intelept pe cel pe care l-a stapanit, spre deosebire de pacat, care ne scoate din imparatia lui Dumnezeu. … Atunci, daca nu diavolul ne alunga din imparatia cerurilor, ne alunga pacatul si mai mare binefacere este a izbavi pe cineva de pacat. …
Sa ne cercetam bine pe noi insine si sa vedem daca nu cumva avem demon. Fiecare sa fie cu luare-aminte la sine. Pacatul este mai greu lucru decat a avea demon, fiindca demonul ne smereste. Sau nu-i vedeti pe demonizati cand scapa de raul din ei si se insanatosesc ca de o boala, cat sunt de smeriti, de mahniti si de rusinati? Nu-i vedeti ca nici ochii nu cutezaza a-i ridica si a-i privi pe semenii lor? Iata ce lucru de mirare: ei se rusineaza pentru cele ce patimesc, dar noi nu ne rusinam pentru cele ce faptuim. Ei, desi li s-a facut nedreptate, se rusineaza, in schimb noi, chiar daca facem altora nedreptate, nu ne rusinam. Lucrurile pe care le fac ei nu sunt vrednice de rusine, ci sunt vrednice de mila, de iubirea oamenilor, de iertare, de nespusa admiratie si de multe laude, pentru ca, desi lupta cu un demon, toate le rabda cu multumire. Toate care le facem noi cu adevarat sunt vrednice de ras, de osanda, de pedeapsa si de focul gheenei. Toate cate ne rusineaza si ne fac vinovati de pacatele cele mai grele nu sunt vrednice de iertare.( Ioan Gura de Aur)
Vezi, dar, ca pacatul este mai inspaimantator decat demonul? Vezi ca ei, posedatii, au un indoit folos din patimile lor? Mai intai, fiindca se fac mai intelepti si mai cucernici si, in al doilea rand, pentru ca, ispasindu-si pedeapsa aici, pe pamant, pentru pacatele lor, merg apoi, curati si indreptati, la Domnul“.
Evanghelia de astăzi ne arată că trebuie să-L primim pe Dumnezeu să stăpânească fiinţa noastră, chiar dacă acest lucru presupune luptă şi efort duhovnicesc. Să-L acceptăm şi să-L iubim, bine ştiind că celui ce iubeşte nimic nu i se pare greu. Numai aşa „povara” Lui nu ne va mai părea grea. Cine va ajunge să cunoască taina iubirii Sale şi a aproapelui, nu numai că nu va mai putea trăi în veci fără El, dar îi va şi părea „jugul Lui bun şi povara Lui uşoară” (Mt. 11, 30). Altfel, cine va voi să-şi cruţe viaţa, adică să şi-o menajeze şi să nu I-o jertfească Lui, şi-o va pierde (Mt. 10, 39).
Sa va paziti a nu va dezbraca [vrajmasul] de dragostea care aveti intre dumneavoastra. Si a va ierta mai des si a zice cate o rugaciune ca Duhul Sfant sa izgoneasca acele duhuri. Dar sa stiti ca toti diavolii din iad au iesit pe fata pamantului. Unde-s doi-trei crestini da navala si atata-i vrajeste vrajmasul pe crestini ca… – uite ceva: pentru ca suntem crestini foarte slabi, nu mai suntem crestini cum eram candva… Suntem neputinciosi si noi numai atata putem sa ne descurcam, daca avem smerenie; si cat pot – asa invat pe toti cum m-a invatat un parinte – cand m-oi duce la o biserica sa pui in minte ca toti is mai buni in biserica aceea [decat mine] si eu sa zic si-n gand cate o rugaciune asa mica: „Doamne, primeste-ma si pe mine in pocainta!“, si a-i vedea pe toti mai buni si a zice o rugaciune-n gand, si a asculta Sfanta Liturghie si a pleca cu liniste si Duhul Sfant nu ma va lasa in parasire. Iar daca ma duc in biserica si incep a cantari si ma uit in jos la celalalt… pot pica in cap, da’ nu cu capul, cu mintea pot pica, si Duhul Sfant ma lasa-n parasire si atunci vin necazurile.
Atata va spun: cat putem, a nu ne lasa de rugaciune si a-mi pastra credinta sanatoasa. Asa… Si cand m-oi pune la rugaciune sa n-am nimica cu nimeni. Daca are altul – treaba lui! Sa n-am eu. Asa… Si, cât pot, a nu plati rau pentru rau. Si cand m-oi pune la rugaciune sa ma rog pentru toti care mi-au spus sa ii pomenesc la rugaciune. Si bunul Dumnezeu nu ne va lasa in parasire.
Dar, atata va spun: fericesc foarte mult pe crestinii care spun ca au duhovnic si, daca au duhovnic, cred la bunul Dumnezeu ca vor capata mantuire, ca prin acest duhovnic se poate sa ne putem marturisi. Ca oameni, gresim, si prin marturisire ne usuram si bunul Dumnezeu nu ne va lasa daca avem smerenie. O soun, ca se apropie acele zile de pe urma. Anii durerilor s-au inceput. Ii mare nenorocire acum. Cine s-a trezit n-are altceva de facut decat sa planga. Dar sa nu planga ce-i aici pe pamânt, ci de ce ne asteapta dincolo. Aici totul trece: cu bune, cu rele se trece viata. Fara sa vrem, ne trezim la capatul drumului si gata, si gata, ati scapat de lume.
Viata noastra este asa: pe unii ii asteapta bucuria la capatul drumului si pe altii, mahnirea, scarba. Si noi… Că daca nu ma smeresc, n-am smerenie indeajuns, ispitele dau navala, că orice se intampla cu mine sa nu zic: din cauza cutaruia. Trebuie sa zic asa: pentru pacatele mele. Si daca zic „pentru pacatele mele” si ma smeresc si ma rog din toata inima, bunul Dumnezeu va randui sa faca vreme buna… Să ne rugăm, dar, Bunului Dumnezeu, să facă şi din viaţa noastră o jertfă bineprimită Lui! Să-L „poftim”, nu să-L alungăm din sufletele noastre! Să-I acceptăm „jugul” şi „povara” Sa, chiar dacă la început acestea pot părea grele şi incomode, având convingerea că prin iubire faţă de Dânsul şi slujire cu devotament ne putem făuri fericirea şi împărăţirea veşnică împreună cu El, Amin.”(postat pe fb de ioan monahul)