Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capermaum
Intotdeauna când Domnul Iisus Hristos voia sa vindece pe cineva, mai intai intreba daca au credinta, si doar pe cei care credeau ii vindeca. Este spus in Evanghelie ca atunci cand Domnul Iisus Hristos a venit in Nazaret, nu a putut savarsi acolo nici o minune, fiindca locuitorii orasului in care El a crescut, unde era cunoscut din copilarie, nu credeau ca este cu adevarat un mare facator de minuni. Şi S-a mirat Domnul de necredinta lor. Conditia necesara pentru primirea harului vindecarii era credinta celor care asteptau aceasta vindecare. De ce era asa? Pentru ca minunile Domnului sunt revarsarile Duhului Sfant asupra oamenilor, iar harul Duhului Sfant poate fi primit doar de acele inimi care, cu credinta fierbinte, sunt deschise pentru primirea lui. Asa cum este necesara antena pentru captarea undelor, la fel este necesara o inima curata si plina de credinta pentru primirea harului lui Dumnezeu, fiindca prin aceasta are loc o mare taina a comuniunii Duhului lui Dumnezeu cu duhul omului. Cum se poate petrece o asemenea comunicare? Daca din partea omului nu exista capacitatea si dorinta de a-L primi pe Duhul Sant, atunci nu se va intampla nimic. Domnul nu trimite nimanui cu forta harul Sau. El cauta credinta, dragostea si nadejdea in inimile oamenilor si doar atunci isi revarsa asupra lor harul Sau, cand ei cu credinta profunda se deschid in fata Lui. Taina, mareata savarseste prin această credință care adduce mininea vindecării.
Vedeti ca in timpul acestor minuni de la Domnul Iisus Hristos iesea o putere, si El simtea aceasta. Aceasta putere patrundea in fiinta nefericitilor bolnavi si ii vindeca. Vindecand aceasta femeie, Domnul a exclamat: O, femeie, mare este credinta ta! Din nou, dupa cum vedeti, Domnul vorbeste despre credinta, din nou vorbeste despre faptul ca aceasta femeie a primit vindecare deoarece avea o credinta mare.
Dar ce este credinta? Sfantul Apostol Pavel a spus:Credinta este implinirea celor asteptate si increderea celor nevazute, adica profunda incredere in faptul ca se va implini ceea ce asteptam.Despre credinta Sfantul Isaac Sirul a spus: „Pentru tainele duhovnicesti, care sunt mai presus de orice vedere si pe care nu le percep nici simturile trupesti, nici puterea rationala a mintii, Dumnezeu ne-a dat credinta”.A fost mare exemplul de credinta aratat noua de multincercatul Iov, fiindca si-a pastrat, in suferinte negraite, credinta profunda si supunerea in fata voii lui Dumnezeu. El a spus cuvinte uimitoare: Eu stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca El, in ziua cea de pe urma, va ridica iar din pulbere aceasta piele a mea care se destrama si afara din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Il voi vedea si ochii mei Il vor privi pe Dansul, nu ai altuia! (Iov 19, 25-27). Era atat de puternica, atat de lucratoare credinta lui, ca el vorbea despre faptul ca nu crede doar, ci chiar stie sigur ca Rascumparatorul lui este viu. Iata, asemenea credinta trebuie sa avem pentru a primi harul lui Dumnezeu.
A crede in Puterea lui Dumnezeu este uneori mult mai mult decat a-L marturisi pe Dumnezeu. Sunt oameni care cred in existenta lui Dumnezeu si atat.Sunt oameni care cred ca Dumnezeu este Cel care poate face si participa la aceasta facere. De cele mai multe ori ne asemanam celor doi orbi carora Iisus le-a deschis ochii. Suntem vazatori, dar nu avem ochii deschisi ca sa vedem puterea lui Dumnezeu, putere in care respiram, iubim, crestem. Din fiecare cupola de Biserica Ortodoxa, Iisus ne priveste, cuprinzandu-ne pe toti cu iubire. Puterea lui Iisus este iubirea, iubirea ca unica taina vazuta si simtita, iubirea care-si revarsa harurile in cele sapte Sfinte Taine. Intre Puterea lui Dumnezeu-Hristos si puterea noastra penduleaza permanent acel nu se poate…Pe cat de adanca, pe-atat de simpla afirmatia omului plin de bogatia sensurilor marturisitoare: mare e Puterea lui Dumnezeu. Cred intru Unul Dumnezeu... si, cred Doamne si marturisesc – devin pentru un astfel de om: cred Doamne in Puterea Ta, sau cred Doamne ca poti sa faci din mine un sfant, ca poti sa faci din gunoi – mireasma de flori, ca poti sa faci din vierme – fluture, ca poti sa ma faci sa pot. In fata Puterii lui Dumnezeu ne simtim mici, dar nu si neinsemnati. Aceiasi oameni care spun despre Dumnezeu mare este puterea Lui, afirma despre ei, in repetate randuri: Doamne, n-avem nicio putere. Au ei dreptate? Da. Pentru ca, in momentul in care vrei sa faci ceva, dar, din aceasta facere excluzi puterea lui Dumnezeu, afirmand eventual, indiferent si rece, doar ca El exista, chiar in acel moment iti dai seama ca n-ai nicio putere.
Iisus i-a intrebat pe cei doi orbi: credeti ca pot sa fac Eu aceasta? si ei au raspuns: Da, Doamne! Orbilor vindecati din aceasta pericopa le este alaturat un mut si el vindecat de Mantuitorul, pentru ca puterea lui Dumnezeu trebuie si vazuta si glasuita. Sfantul Apostol Pavel, in Epistola intaia catre Corinteni, cap. IV, 20, face o afirmatie care, aparent, contrazice intreaga Evanghelie: Imparatia lui Dumnezeu nu sta in cuvant, ci in putere. Ei bine, din Puterea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, se transmite Sfintei Cruci puterea care lucreaza in lume. Crucea, pentru mantuire este Puterea lui Dumnezeu (I Cor., 1,18). Cei doi orbi trebuiau sa vada Puterea lui Dumnezeu si nimeni sa nu stie; mutul trebuia sa glasuiasca Puterea lui Dumnezeu si fariseii acestei lumi sa se tulbure iarasi… Smerenia Ortodoxiei…”
Smerenia este dreapta socoteală, este a nu te crede mai mult decât eşti. Tot ce trece peste această măsură este de la diavolul şi constituie un păcat al mândriei. Sfinţii Părinţi spun că: „smerenia este o clădire ce nu se ridică decât pe ruinele mândriei”.Fără smerenie, nu există dragoste faţă de cei din jurul tău. Ca atare, fără smerenie nu poate fi ascultare sau supunere faţă de Dumnezeu, faţă de cei sus puşi, faţă de părinţi, profesori, preoţi.Fără smerenie şi dragoste se destramă căsnicia, se distruge familia, nu se respectă legile statului în care trăim şi muncim, nu se ţine cont de omenie, nu se ţine seamă că tu, muritorule, eşti un nimic, te crezi totuşi deasupra altora, dispreţuindu‑i fără frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni, pe cei cărora le eşti dator cu preţuirea, cu cinstea şi cu supunerea.
Smerenia aduce cele mai mari foloase creştinismului, asigură păstrarea unităţii bisericii şi integritatea nealterată a credinţei, iar în ultimă instanţă mântuirea credincioşilor. Exemplul desăvârşit al smereniei ni l‑a dat Iisus Hristos, Care s‑a pogorât din cer pe pământ, pentru negrăita Sa dragoste, şi în genere toţi sfinţii, care au pus în prim plan dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Omul smerit are dragoste faţă de cei mai mici ca el şi supunere curată faţă de cei mai mari decât el. Pe toţi îi consideră de valoare şi nimeni în ochii lui nu apare dispreţuit.
Două „puteri” a dat Domnul ucenicilor Săi. Prima „putere” este de vindecare a răului provocat de lucrările demonice.„Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă“ (Matei 10,1).Cea de-a doua „putere” li s-a dat apostolilor cu puţin timp înainte de patimi, pe când se certau cine să fie primul în împărăţia lui Dumnezeu.„Cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru“ (Marcu 10, 42-43).Se referă la felul în care ne purtăm cu ceilalţi. Această „putere” trebuie să fie jertfelnică, slujitoare faţă de durerile lor. Aşadar, o dublă putere: slujirea smerită a semenului şi puterea întru Duhul Sfânt asupra duhurilor necurate. Ne referim la două aripi, teoretică şi practică, pe care trebuie să le aibă orice om, pentru a putea zbura în sferele lui Dumnezeu, încât să tragă după sine şi lumea.
Aflam din Evanghelia de astazi că Domnul nostru Iisus Hristos vindecă doi orbi redându-le vederea și un biet sărman care avea demon, fiind mut. Pentru aceste fapte ale iubirii de oameni, Mântuitorul este hulit de farisei, care spun despre El că face minunile cu „domnul demonilor”. Drept răspuns, Mântuitorul Hristos înmulțește propovăduirea Evangheliei și facerea de bine prin vindecarea neputințelor din popor. Această intensă pericopă ne dă următoarele învățături de viață: în primul rând, orbii din Evanghelie au mărturisit credința în Domnul și au primit vindecare, au primit vedere trupească. Totuși, acești doi orbi nu s-au vindecat și duhovnicește, deoarece nu au făcut ascultare de voia lui Hristos, nu au făcut ascultare de cuvântul Mântuitorului care le ceruse, „cu asprime”, să nu spună nimănui de această minune. Or ei, de îndată ce au plecat de la Domnul, recăpătându-și vederea, au vestit tuturor despre această minune. Ce înseamnă aceasta? Iată, când avem necazuri și neputințe sau, pur și simplu, când trecem prin greutăți ale vieții și primim izbăvire de la Domnul, nu ne oprim aici, ci mânați fiind de Duhul Sfânt căutăm mai la adânc. Căutăm în adânc să vedem care e voia lui Dumnezeu pentru noi. Foarte mulți dintre noi mărturisim singuri că Domnul a îndreptat greutățile din viața noastră, sau ne-a scos din boală, sau altceva minunat a lucrat cu noi. Însă foarte puțini dintre noi merg mai departe de acest nivel și încercând realmente să ne schimbăm viața după Evanghelie și după voia Mântuitorului.
Luati-i, de exemplu, pe farisei. Acestia Il observa cu atentie pe Domnul, Ii cunosc fiecare pas. Toate minunile Lui neobisnuite se savarsesc inaintea lor. Şi ei nu cred.Nasterea Lui este insotita de semne uimitoare, care i-au tulburat pe astronomii din tot Orientul. Invatatii pagani, magii, au venit de departe sa se inchine Dumnezeiescului Prunc, I-au gasit pestera, ieslea, si au crezut. Fariseii nu cred. Ei stiu prea bine prorociile cartilor Vechiului Testament. Vad limpede ca aceste prorocii se implinesc in persoana Domnului. Nu au cum sa nu vada asta, fiindca Domnul Insusi puncteaza in mod constant toate aceste vechi preziceri care se implinesc asupra Lui. Şi totusi, ei nu cred. Multimi de popor Il urmeaza pe Hristos. Bolnavii se napustesc spre El ca sa il atinga, fiindca atingerea Lui este de ajuns ca sa vindece. Puterea Lui este atat de mare, incat nu poate fi socotit un simplu om. Fariseii nu cred.Domnul potoleste viforul cu cuvantul, merge pe valuri ca pe uscat. Valurile, vantul, marea – toate stihiile lumii – Ii sunt supuse. Il invie pe fiul vaduvei din Nain, o invie pe fiica lui Iair, il invie pe prietenul Sau Lazar, care incepuse deja sa putrezeasca dupa petrecerea de patru zile in mormant. Impresia este uriasa. Intreg poporul este gata sa-L recunoasca drept Mesia pe Domnul. Numai fariseii nu cred. Ei cer dovezi noi si semne din cer – dar se poate spune cu toata convingerea ca ei n-ar fi dat crezare nici unui semn. Atunci cand omul a hotarat sa nu creada in nimic este cu neputinta sa-l convingi. Nu il influenteaza nici macar faptele cele mai evidente, cele mai uimitoare. Nu degeaba ii numeste Domnul „calauze oarbe“ (Mt. 23, 24), care ii calauzesc pe alti orbi si sunt gata sa cada in groapa (Mt. 15,14). Tocmai aceasta este orbirea duhovniceasca a credintei, despre care vorbind, Domnul Iisus Hristos lamureste ca cei loviti de ea, vazand, nu vad, si, auzind, nu aud, nici nu inteleg, si ca se implineste asupra lor prorocia lui Isaia, care zice: Cu urechile veti auzi, dar nu veti intelege, si cu ochii va veti uita, dar nu veti vedea (Mt. 13,13-14).
Diavolul ne stăpâneşte prin neîncredere şi bănuială; această puternicie (de nu atotputernicie) a sa, creştinii o pot contesta, de ea se pot slobozi. Se pot slobozi de neîncredere, aidoma ca şi de cealaltă mare intervenţie a demonului: necredinţa. Pentru creştin “ceilalţi”, semenii lui toţi, nu sunt, neapărat şi negreşit alcătuitorii unui iad pământesc. Ei nu văd în jurul lor numai şi numai răutate şi draci. A! nu înseamnă că se cuvine ca ei să fie proşti şi nătângi, purtând întotdeauna pe buze un surâs mieros şi artificial, clătinând binevoitor şi nerozeşte din cap, blagoslovind prigoane şi nedreptăţi şi fapte strigătoare la cer şi propovăduind că toate-s bune şi frumoase. Ştim prea bine că nu toate-s bune şi frumoase, că există în lume boala, durerea, suferinţa, sărăcia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigoana, sadismul şi câte altele. Le ştim lămurit şi nu ne-ar şedea frumos, în faţa lor, să ne acoperim ochii şi să îndrugăm vorbe dulci şi deşarte. Dar pentru noi creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos; nu Beelzebul. De aceea minţile şi inimile nu ni-s împietrite, iar ochii şi ochii cugetători ai inimii nu ni-s orbiţi.Nu fierbem în zeama propriei noastre răutăţi ca într-o oală cu capac, nu suntem robi ai cerbiciei şi neîncrederii vrăjmaşe, în inimile noastre neînvârtoşate – care nu implică şi minţi incapabile a sezisa realitatea, înspăimântătoarea ei complexitate şi bogată în manifestări demonice – binele poate pătrunde atunci când e curat şi neprefăcut. Nu ne ferecăm de bună voia noastră în iad încă de pe acest pământ, proiectând în juru-ne zăcămintele păcatului strămoşesc şi rezidurile învoirii noastre la păcat. Păstrăm între spectacolul binelui şi spectacolul răului o stare echilibrată ce-şi află temeiul în dreapta socoteală“.
Grea este viata pentru orb! Şi mai rea, si mai primejdioasa pentru om este insa starea asa-numitei orbiri duhovnicesti, care se manifesta de obicei sub doua forme: orbirea credintei si orbirea dragostei.
Orbirea fizica ii aduce omului o multime de amaraciuni si de neajunsuri, dar sufletul, in manifestarile sale inalte, sufera relativ putin din aceasta cauza; adeseori, insuficienta impresiilor exterioare sporeste bogatia trairilor launtrice, care se dezvolta in locul lor, si viata duhului chiar are de castigat in multe privinte, datorita concentrarii si adancirii in sine a omului. Domnul intelepteste orbii, spune cuvantul lui Dumnezeu. Lipsa vederii este compensata de ascutirea altor simturi, de puterea atentiei si a gandirii si de profunzimea constiintei de sine. Orbirea duhovniceasca doboara sufletul, il schilodeste, silindu-l sa duca o viata incompleta, si ii opreste cu desavarsire dezvoltarea duhovniceasca, duce la pierzare si descompunere.
Prima forma a orbirii duhovnicesti – orbirea credintei – consta in aceea ca omului ii este cu totul inaccesibila si de neinteles lumea duhovniceasca, adica lumea fiintelor duhovnicesti si a trairilor duhovnicesti in impartasire cu acestea. Omul nu o stie, nu o simte, fiindca nu crede si nu poate sa creada. Bineinteles, si pentru credinciosi este inevitabila o anumita orbire, fiindca lumea duhovniceasca nu este imediat accesibila simturilor noastre fizice, multe lucruri ce tin de ea nu ne apar limpede, multe sunt absolut ascunse de cunoasterea noastra. Cunoasterea deplina e cu putinta pentru noi numai in viitor, cand se va strica „zidul cel din mijloc al despartiturii” dintre noi si aceasta lume si cand vom trece pe taramul ei. Acum vedem ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu, zice Sfantul Apostol Pavel (I Cor. 13, 12). Din taramul necunoscut al lumii de dincolo, Domnul ne-a descoperit si ne descopera numai lucrurile de care avem neaparata nevoie ca sa ne mantuim – sau, cum zice Sfantul Ioan Damaschinul, “Dumnezeu, fiind atotstiutor si ingrijindu-Se de folosul fiecaruia, a descoperit tot ce ne e de folos sa stim si a trecut sub tacere lucrurile pe care nu le putem incapea”.
Oricum, aceste cunostinte partiale i-au fost date credinciosului in masura necesara, si atat calea vietii, cat si scopul ei ultim ii sunt totusi limpezi, desi poate ca el nu vede toate amanuntele si zigzagurile ei. Cineva a comparat calea credintei cu un drum acoperit de ceata. Departarile, peste care s-a asternut ceata, nu se vad; drumul se pierde in negura si nu se vad nici piedicile care se pot afla pe ea, insa deslusim limpede spatiul urmatorilor cativa pasi; peretele de ceata pare a se despica inaintea noastra si putem inainta cu destula siguranta, fara sa ne poticnim. Vedem si soarele, a carui sfera de foc se intrevede prin ceata; orientandu-ne dupa el, ne putem da seama, in mare, incotro ne indreptam si putem aprecia in ce masura ne apropie de tinta drumul pe care mergem. Totusi, nu suntem orbi si nu ne pierdem ca intr-un intuneric lipsit de orice lumina. Exista insa o multime de oameni ce sufera de orbire absoluta si indaratnica, oameni care in domeniul credintei nu sunt in stare sa distinga nimic.
Iată, Hristos a venit să ne restaureze, dăruindu-ne darul vederii, darul înțelegerii, darul mărturisirii prin grăirii cuvintelor vieții! Care a fost și este și astăzi reacția celor puternici ai acestei lumi? A fariseilor? A ipocriților? Reacția este să aducă, precum odinioară în vechime, să aducă blasfemie asupra Mântuitorului, să îi nege deoființimea cu Tatăl, identitatea de Fiu al lui Dumnezeu și să-l blasfemieze făcându-L un fel de vrăjitor, care lucrează cu demoni. Vrăjmașii Mântuitorului, când nu au mai putut să-I nege minunile, căci erau prea mari, erau prea multe, erau prea evidente, au recurs la această stratagemă: compromiterea, denigrarea, calomnierea.
Așadar, cei care au beneficiat de minunile Mântuitorului Iisus Hristos, acești doi nevăzători, nu au făcut ascultare de El. Mântuitorul Iisus Hristos le-a poruncit cu asprime să nu spună nimănui de această minune iar vrăjmașii săi, fariseii, cărturarii, cei care se împotriveau Domnului întotdeauna, au adus hule asupra Sa. Care a fost răspunsul Mântuitorului? După cum ne spune Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, în periocopa care s-a citit astăzi la Dumnezeiasca Liturghie „Iisus străbătea toate orașele și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor”. Acesta a fost răspunsul Mântuitorului: a înmulțit propovăduirea și facerea de bine printre oameni. Oricare dintre noi, în urma văditei nerecunoștințe și răutăți demonice manifestate asupra noastră în urma unor fapte bune, poate s-ar descuraja, s-ar mâhni, ar da înapoi. Însă Mântuitorul Iisus Hristos nu a făcut așa, nu s-a descurajat, nu s-a poticnit ci mai mult a mers către oameni și le-a dat în continuare vedere, i-a vindecat de muțenie, să le redea umanitatea în lumina voii Sale celei sfinte. Așadar, să ne aducem aminte aceasta și să facem și noi asemenea, semănând, fără preget, binele în lume, chiar și când aceasta, chiar și când binele pe care îl facem ne este răsplătit cu hule și calomnii!
Ceea ce ar trebui să ne atragă atenţia în chip deosebit în această pericopă evanghelică este, cred eu, „discreţia” pe care Domnul o cere celor doi orbi vindecaţi: „Vedeţi, nimeni să nu ştie!” Nu este pentru prima oară când Hristos interzice difuzarea unei minuni pe care o săvârşeşte. A mai făcut-o şi în cazul învierii fiicei lui Iair (Mc.5,43), şi în cazul leprosului (Mc.1,44), şi în mai multe alte împrejurări, aceasta fiind o practică permanentă a Sa. O singură dată a cerut să-I fie vestită minunea săvârşită, în ţinutul Gherghesenilor (Lc.8,39], şi aceasta pentru că a fost împiedicat El însuşi să propovăduiască acolo.
Sunt boli a caror vindecare este oprita de Domnul – atunci cand El vede ca boala e mai de trebuinta ca sanatatea pentru mantuire. Nu pot sa spun ca asta nu s-ar intampla si in ceea ce ma priveste. Dumnezeu a trimis boala. Dati multumita Domnului, fiindca tot ce e de la Domnul spre bine este. Daca simtiti si vedeti ca insiva sunteti vinovata, incepeti cu pocainta si parere de rau inaintea Domnului pentru faptul ca n-ati pazit darul sanatatii, cel de la El primit. Iar apoi trebuie sa va ganditi doar ca boala e de la Domnul si ca nimic nu are loc intamplator. Si dupa aceea multumiti din nou Domnului. Boala smereste, inmoaie sufletul si-i usureaza obisnuita povara a grijilor de multe feluri.Aceasta boala este pentru pacatele mele mari si nenumarate. Domnul imi ia puterile ca prin aceasta sa ma faca mai infranat. El nu mai stie cum sa ma indrepte altfel. A incercat si cu mila, si cu necazurile, si nimic nu a folosit. Iar ceasul mortii se apropie – si, cand va veni, ce va face ticalosia mea? Doamne, Dumnezeul meu! Cruta zidirea Ta cea neputincioasa.
În momentul în care Se prezintă pe Sine, Mântuitorul Hristos spune: "Eu am venit ca unul care slujeşte", în limba greacă, "O Diakonos", adică "Diaconul". Nu avem de-a face cu un înţeles liturgic, pentru că El este izvorul harului, ci această idee este în sensul lucrării de mijlocire pe care Hristos Mântuitorul o săvârşeşte în lume, ca deschidere a Sa către om. În acest sens "Iisus Hristos Mijlocitorul", ar putea deveni, prin traducerea acestei sintagme "Iisus Hristos o Diakonos", adică Cel care mijloceşte.
Învăţătura Bisericii noastre a afirmat dintotdeauna latura mijlocitoare a Mântuitorului Hristos: El mijloceşte între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, între creat şi necreat. El este Cel care le uneşte pe cele despărţite şi le face una, Cel care recapitulează întreaga fire şi o mântuieşte. Făcând referire la sensul ebraic al cuvântului "preot", "cohen", Hristos fiind "Cel care apropie" sau "Cel ce se apropie".
În acest context, apare imaginea lui "Hristos Pharmakeus, Farmacistul şi doctoria nemuririi noastre". Pentru ca această sintagmă cu profunde semnificaţii teologice să fie mai uşor înţeleasă, se sugerază imaginea unui tablou descoperit în jurul anului 1872, într-o biserică luterană, şi folosit ca laitmotiv în opera scriitorului german Theodor Fontaine, "Perindări prin marca Brandenburg". Aici, Mântuitorul Hristos apare înveşmântat în straie roşii, stând în spatele tejghelei unei farmacii. "Înfăţişat cu mâna dreaptă întinsă către un recipient umplut cu plante tămăduitoare şi inscripţionat cu numele simbolic Kreuzwurzeln ("rădăcini ale Sfintei Cruci"), Mântuitorul apare aici farmacist, ca mare "Apotheker". Mesajul este acela că tot actul taumaturgic vine de la Dumnezeu, care ne vindecă prin Sfânta Euharistie, dar şi prin medicamentele farmaceutice, care vin tot de la El. La fel este şi în cazul lui "Hristos Iatros - Hristos Marele Doctor, Marele Tămăduitor". Icoana este un exemplu foarte elocvent al activităţii de mijlocire a Mântuitorului Hristos pentru lume şi pentru om.
Mântuirea nu este un act abstract, cum poate lasă să se înţeleagă unele dintre manualele teologice, ci este o realitate concretă, desprinsă din viaţa şi din carnea noastră. Mântuirea sufletului este inseparabil legată de mântuirea trupului.Atunci când, în comunitatea creştină primară, se vorbea de mântuire, aceasta însemna şi tămăduire. De exemplu, atunci când Mântuitorul Hristos tămăduia pe cineva, îi spunea la sfârşit: "Iertate îţi sunt păcatele tale!" sau "Credinţa ta te-a mântuit!" Despre această latură a diaconiei hristice: "În contextul acestei complexe culturi a tămăduirii din Vechiul Testament, devine mai clară dimensiunea vindecătoare a Mântuirii venite prin Hristos. Este vorba de o vindecare a omului în întregimea sa - suflet şi trup, dar şi a omului în ambianţa sa comunitară de vieţuire. De aceea, între învăţătura, propovăduirea şi activitatea terapeutică a lui Hristos există o strânsă interdependenţă. Faptul că Mântuitorul săvârşeşte minuni vindecând şi tămăduind prin simplul Său cuvânt are de-a face cu încărcătura de putere specifică acestui cuvânt al Său: "Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci cuvântul Lui era cu putere" (Lc. 4, 32, cf. Mt. 7, 29)"
Mântuitorul Hristos este prezentat încă din Vechiul Testament ca fiind Cel ce a asumat neputințele, bolile și suferințele noastre: 'El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat' (Is 53, 4). În rănile Lui se găsește vindecarea oamenilor, adică El nu este doar Unul Care vindecă, ci Unul Care suferă și vindecă, în același timp, Unul Care ia asupra Sa suferințele și bolile umanității întregi. El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deși nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior. Vindecarea Sa este în primul rând compasiune, adică împreună-pătimire cu oamenii suferinzi.
În Noul Testament bolnavii cer vindecare de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă și ei, dar cu puterea dată lor de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii vedem ce rol mare are activitatea de vindecare a Mântuitorului. El nu doar predică, ci așa cum spune Evanghelia: 'Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor' (Matei 9, 35). Hristos a fost și rămâne Marele Tămăduitor. Întotdeauna în jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau pentru vindecare sufletească și trupească. Numărul mare al vindecărilor din Sfintele Evanghelii ne arată cât de importantă era, pentru misiunea lui Iisus în lume, vindecarea. Într-un anume sens, vindecarea însăși devine o predică, un mod de a proclama puterea și prezența plină de compasiune a lui Dumnezeu-Omul între oameni. Deci, vindecările au și un sens profetic, și anume ele sunt inaugurarea sau începutul unei vindecări finale, care se va realiza într-un cer nou și un pământ nou, în care nu va mai fi lacrimă și moarte (Apoc 21, 1, 4), pentru că Învierea de obște va fi vindecarea definitivă a tuturor oamenilor de moarte și de stricăciune.
Iertarea păcatelor este începutul sau temelia vindecărilor pe care le săvârșește Mântuitorul Iisus Hristos. Slăbănogului sau paraliticului îi spune mai întâi: 'Îndrăznește, Fiule! Iertate sunt păcatele tale' (Matei 9, 2). Și apoi îi spune: Ia-ți patul tău și mergi la casa ta (Mt 9, 6). Iertarea păcatelor este ea însăși o vindecare a sufletului, pentru că boala cea mai profundă a sufletului este păcatul. Păcatul înseamnă despărțirea de Dumnezeu, ruperea comuniunii sau căderea din comuniunea de iubire cu Dumnezeu, de aceea păcatul mai este numit și neascultare. Când decide să vindece trupul, Hristos Domnul mai întâi iartă sufletul și îl eliberează din legăturile păcatului. Apoi, vindecarea sufletului antrenează și vindecarea trupului.
Este posibilă lepădarea de sine în lumea noastră tumultoasă, dinamică, cu multe responsabilităţi, cu multe preocupări, cu presiuni din toate părţile? Este posibil? Cum să facem? Nu numai că este posibil, dar este singura cale care ne va duce la împlinire, care ne va face cu adevărat fericiţi. Este posibilă lepădarea de sine în lumea noastră tumultoasă, dinamică, cu multe responsabilităţi, cu multe preocupări, cu presiuni din toate părţile? Este posibil? Cum să facem? Nu numai că este posibil, dar este singura cale care ne va duce la împlinire, care ne va face cu adevărat fericiţi. Perspectiva Evangheliei, recapitulată în calea crucii vine în tensiune cu calea lumii, care este perspectiva bucuriei lumeşti şi a plăcerii lumeşti, adică a bucuriei şi a plăcerii pentru tine însuţi. Cuvintele sunt frumoase, dar numai experienţa ne arată dacă o cale este sau nu valabilă. Suntem datori, măcar să încercăm şi calea crucii, a lepădării de sine. Cealaltă cale nu este nevoie să o mai incercăm pentru că mergem pe ea de când ne naştem. O cunoaştem, îi cunoaştem şi efectele. Luaţi jugul lui Hristos, măcar pentru un timp, renunţaţi la propriile ambiţii, proiecte, plăceri, bucurii, în favoarea celorlalţi. Omul nu-şi are sensul în sine, ci în afară de sine, în celălalt şi, în cele din urmă, în Dumnezeu.
Lumea, omenirea, nu-şi are sensul în sine, ci în afară de sine, iar acest „în afară” este Dumnezeu, Creatorul, Atoateţiitorul, Izbăvitorul, Mântuitorul. Să încerce cineva să-şi mute preocuparea centrată pe sine, spre Dumnezeu şi va vedea ce se întâmplă în el! Măcar la nivel de exerciţiu. Du-te cu mintea şi cu inima, dacă se poate, spre Dumnezeu, ca spre un altcineva! Când ne lepadăm de sine, când ne predăm lui Hristos, organismul nostru duhovnicesc îşi găseşte pacea, urmarea fiind funcţionarea fiziologică a tuturor organelor şi glandelor. Toate sunt sub această înrâurire. Ne facem bine, încetăm să suferim. Până şi cancer s-avem, dacă-l lăsăm în seama lui Dumnezeu şi sufletul nostru îşi află liniştea, harul dumnezeiesc poate lucra prin această liniştire astfel încât şi cancerul şi toate celelalte să dispară; ulcerul la stomac se face de la nevroză; supus presiunii, sistemul, nervos, simpatic se încordează şi suferă, şi aşa ia naştere boala. O dată, de două, de trei ori, încordare, încordare, încordare, supărare, supărare, supărare, îngrijorare, îngrijorare, îngrijorare şi hop! boală. Ulcer, cancer și câte mai depind de starea lumească. Când în sufletul nostru există confuzii, ele se răsfrâng asupra trupului, şi sănătatea nu merge bine. Dacă omul poate duce atâtea boli, pe care le are, este pentru că a muncit, a alergat şi încă își mai poarta singur de grijă, prin harul lui Dumnezeu.
Vindecările Mântuitorului au un sens profetic, și anume mântuirea omului sau dobândirea vieții veșnice. Păcatul, în general, aduce întunecare, iar Dumnezeu, ca Mântuitor, aduce lumină. Domnul Hristos S-a prezentat pe Sine ca Lumina lumii: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce crede în Mine nu va umbla în întuneric”.
Păcatul aduce slăbiciune. Domnul Hristos, ca Mântuitor, aduce putere, aduce tărie sufletească. Şi-a manifestat această putere mântuitoare cu mai multe prilejuri.Vindecarea de o boală trecătoare nu este totul și nu este ultimul scop al venirii Mântuitorului Hristos în lume, ci vindecarea de păcat și de moarte, de păcat și de consecința lui ultimă care este moartea (Rom. 6,23). Din 10 leproși numai unul s-a mântuit. Din această perspectivă, credința pe care o cere Hristos celor bolnavi vizează mântuirea ca dobândire a vieții veșnice, care înseamnă vindecarea de moartea păcatului ca despărțire a omului de Dumnezeu. Apoi, când Sfinții Apostoli, la fel ca Mântuitorul Iisus Hristos, când vindecă trupul și sufletul, o fac tot ca un gest profetic al mântuirii, în vederea vindecării finale, desăvârșite și definitive. Ceea ce trebuie să remarcăm însă este faptul că ucenicii nu vindecă pe cei bolnavi cu puterea proprie, ci în numele lui Iisus, adică ei sunt purtători ai vindecării, ca unii care au primit darul vindecării, însă nu sunt ei izvorul vindecării, ci Mântuitorul Hristos, Care este Viața însăși, adică Viața veșnică. El are viață în Sine ca și Tatăl și o dăruiește cui voiește El (Ioan 5, 26). Iisus Hristos nu este doar Cel înviat, ci și Învierea - 'Eu sunt Învierea și Viața' (Ioan 11, 25).
Iisus e constient ca numai prin deschiderea accesului la Dumnezeu ii va mantui pe oameni. Dar acest acces la Dumnezeu nu e deschis printr-o moarte inteleasa in sensul teoriei satisfactiei de mai tarziu. Aceasta coboara relatia dintre Dumnezeu si om la nivelul unei dreptati masurate cantitativ. Hristos ne deschide noua calea accesului la Dumnezeu printr-o intrare a Sa intr-o “comunicare” desavarsita cu noi. In aceasta comunicare, care e o comunicare a iubirii, “indreptarea” vietii si a mortii Sale spre Dumnezeu si spre noi oamenii se intalnesc. Hristos ni Se comunica in intregime prin viata si moartea Sa noua, oamenilor, dar facand aceasta Se comunica in intregime vointei lui Dumnezeu.Prin Întruparea Celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi, „Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească, din întuneric, lumina», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos” (II Cor. 4, 6). Dar Iisus n-ar fi putut sa ne dedice in intregime viata si moartea Sa noua oamenilor, ca om simplu. “Indreptarea lui Iisus spre noi include un fapt care se petrece intre Dumnezeu si El, si acest fapt consta in aceea ca Dumnezeu Insusi e Cel ce ni-L comunica pe Hristos si in El, pe Sine Insusi.” “Iisus este omul pentru altii, pentru ca e omul pentru Dumnezeu.”
Originalitatea lui Iisus consta in a trai viata si a suporta moartea in mod unitar si desavarsit pentru Dumnezeu si pentru oameni.Dar in aceasta dubla directie se arata si unitatea dintre viata Lui dinainte de moarte si Inviere si dintre eficienta Lui de dupa Inviere. Toata existenta lui Iisus dinainte de moarte, in moarte si dupa Inviere, sta sub semnul acestei comunicari a iubirii depline a lui Dumnezeu catre noi, dar si a iubirii noastre catre Dumnezeu, pentru ca sub ploaia iubirii Sale ca Dumnezeu aratata catre noi si sub puterea iubirii Sale ca om catre Dumnezeu sa incolteasca si sa se dezvolte si in noi iubirea catre Dumnezeu, ca semn al starii de mantuire incepute in noi prin iubirea lui Dumnezeu. “Iisus este astfel tinta sau capatul final al tuturor drumurilor lui Dumnezeu catre lume.”
Dar in El se implineste si nazuinta noastra profunda dupa comuniunea cu Dumnezeu si intreolalta si, prin aceasta, dupa viata eterna intru fericire, care nu poate fi decat o viata in iubirea desavarsita. Dar saltul in implinirea acestei nazuinte, salt pentru ca nu se poate implini in lumea aceasta si cu mijloace pur omenesti, nu e posibil daca nu se accepta Invierea lui Iisus, ca raspuns propriu al lui Dumnezeu la viata si moartea lui Iisus,” dar si ca putere spirituala a lui Iisus ajunsa la Inviere ca la rezultatul ei culminant. In felul acesta Invierea incoroneaza viata si moartea lui Iisus pentru noi, aducandu-ne rezultatul pentru care El a trait si a murit. Explicarea vietii, mortii si Invierii lui Hristos, prin directia spre Dumnezeu si om a iubirii Lui desavarsite, e proprie Sfintilor Parinti. Teologii catolici, depasind teoria satisfactiei, vad azi mantuirea in Hristos infaptuita prin aceste doua directii, ca reiesind din chipul evanghelic al lui Hristos.
Aceasta confirma faptul ca hristologia Sfintilor Parinti a fost singura care a mentinut chipul evanghelic integral al lui Hristos. Dar, urmand lor, biserica noastră a infatisat in moartea si in Invierea lui Hristos, o directie a actiunii Sale ca Dumnezeu asupra umanitatii Sale, care ridica aceasta umanitate, nu fara contributia ei, la un nivel la care nu s-a mai aflat umanitatea nici unui alt om. Aceasta actiune incepe cu Intruparea si sfarseste cu Invierea lui Hristos. Aceasta actiune face umanitatea Sa mediu al faptelor minunate ale lui Hristos ca Dumnezeu si partasa la ele. Datorita acestei actiuni, Hristos este nu numai Dumnezeu, ci si omul desavarsit, sau deplin realizat prin puterea lui Dumnezeu, cum n-a fost si cum nu va fi altul. Dar in aceasta desavarsire Hristos ca om ramane totusi om autentic sau omul realizat in modul cel mai autentic. Si numai realitatea insasi a putut da autorilor Noului Testament capacitatea sa descrie aceasta umanitate atat de veridica, atat de superior autentica a lui Hristos.
Toate insusirile umanitatii lui Hristos se armonizeaza cu indreptarea Lui prin viata si moarte spre ceilalti si spre Dumnezeu, dar si cu faptul dumnezeirii Sale. Numai in smerenia si puritatea desavarsita de intentii si de fapte ale lui Iisus ca om se putea arata maretia dumnezeirii Lui. Numai in aceasta smerenie, puritate, blandete, la care nu putuse ajunge nici unul din noi, putea El anunta cu fermitate dumnezeirea Sa, fara ca aceasta sa apara ca o pretentie trufasa, sau ca inchipuire a unei persoane fara simtul realitatii. Dumnezeirea lui Hristos apare astfel ca o dimensiune suprema, cu neputinta de atins numai prin puterile noastre omenesti, care consta in cea mai iubitoare comunicativitate, putere de suportare, puritate. Fara sa rezulte din umanitate, dumnezeirea realizeaza insa in acelasi timp si incoroneaza umanitatea Sa desavarsit implinita.
Dar umanitatea aceasta manifesta, in smerenia, in puritatea, in comunicativitatea ei iubitoare, o putere savarsitoare de fapte, care intrece puterea umanitatii neunite cu Dumnezeu in modul acesta culminant. Iisus S-a aratat astfel ca Dumnezeu minunat, intrucat S-a aratat ca fiinta cea mai omeneasca. El a aparut, dintr-un punct de vedere, deplin incadrat in conditiile vietii umane, dar pe de alta parte, depasind limitele acestei vieti, savarsind nu numai faptele cele mai umane, ci si pe cele mai presus de lume. El a flamanzit, a insetat, a avut nevoie de somn, a suferit de dureri fizice, de neintelegerea semenilor Sai intru umanitate. S-a smerit mai mult ca toti, umbland cu vamesii, cu oprimatii si cu batjocoritii societatii, dar nu S-a lasat abatut de la iubirea desavarsita, nu a invidiat, nu a cartit, desi a mustrat pe cei nedrepti, pe cei prefacuti, pe cei vicleni, pe cei silnici, dar fara sa le inchida calea mantuirii, calea revenirii la adevarata umanitate; S-a rugat pentru toti si a savarsit si putea savarsi oricand fapte de putere mai presus de ale naturii si ale oamenilor.
Cine ar fi putut inventa un astfel de om atat de autentic si in acelasi timp atat de minunat? Orice fantezie e ispitita sa dezvolte chipul descris de ea fie intr-o directie, fie in cea opusa, si niciodata nu poate prezenta un om atat de pur, atat de total daruit, atat de neatins de o umbra sau de alta din cele care slabesc lumina deplina a umanitatii desavarsite. Chipul lui Iisus este un chip istoric, prin faptul ca se conciliaza in autenticitatea Lui profunda cu umanitatea adevarata, dar si prin faptul ca n-ar fi putut fi construit de vreo fantezie in aceasta adevarata desavarsire a Lui. Prin invatatura pe care a dat-o El nu a facut decat sa talmaceasca umanitatea Sa desavarsita, datorita unirii ei ontologice si spirituale cu natura dumnezeiasca, si, prin forma ei cristalizata in porunci, in calitatea Sa de Dumnezeu, si sa ceara oamenilor sa-I urmeze, fagaduindu-le in acest scop ajutorul Sau in eforturile lor: “Invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima” (Mt. 19, 22).
Astăzi, Hristos, Cel ce 'în vremea aceea' vindeca orice boală și orice neputință în popor ( Mt 9, 35), este prezent în Biserică - Trupul Său tainic. De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii sunt o formă a prezenței active a lui Hristos în lume prin harul Duhului Sfânt. Ele sunt, cum spunea părintele profesor Dumitru Stăniloae, multipla dăruire a lui Hristos. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne arată că Sfintele Taine nu sunt simple instrumente ale harului, ci forme de prezență și de dăruire a iubirii vindecătoare a lui Hristos.
Așa cum a vindecat o mulțime de orbi și ologi atunci, Hristos-Vindecătorul este și acum prezent și lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii Sale care sunt lucrări de vindecare și mântuire. În Taina Sfântului Maslu, Hristos este Cel ce vindecă prin preot. Nu Biserica singură mântuiește, ci Hristos prin Biserică, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos, iar El este Capul ei.
După Învierea Sa din morți și înainte de Înălțarea Sa la cer, Domnul Iisus Hristos spune ucenicilor: 'Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului' (Matei 28, 20). Prin aceste cuvinte înțelegem că Domnul Hristos este prezent în Biserică în mod nevăzut, dar lucrător prin harul Său. Și precum a săvârșit vindecări în timpul activității Sale pământești, tot așa săvârșește vindecări și acum în Biserică. În Epistola Sfântului Apostol Iacob se spune: 'Este vreunul dintre voi în suferință? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului' (Iac 5,13-16).
Aici vedem temeiul Tainei Sfântului Maslu sau al Tainei ungerii bolnavilor. Se cere ca preoții Bisericii să se roage, desigur, împreună cu toată obștea. Dar de ce preoții? Pentru că lor, ca urmași ai Apostolilor, în mod deosebit, li s-a dat darul iertării păcatelor sau darul vindecării de păcat. Puterea iertării păcatelor este puterea lui Dumnezeu dăruită de Hristos ucenicilor Săi după Învierea Sa din morți, după ce El a biruit suferința și moartea. Nu a dăruit ucenicilor Săi această putere înainte, ci după ce a vindecat natura Sa umană de orice suferință, cauzată de păcatele (răutățile) oamenilor.
Așadar, puterea de iertare a păcatelor ca putere vindecătoare este necesară vindecării trupului. Iar rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica. Deci, Domnul este lucrător prin preoți și prin Biserica întreagă, prin puterea rugăciunii celor care cred în Hristos. Oamenii se roagă, a lor este rugăciunea, însă a lui Hristos Domnul este lucrarea de vindecare. Preoții pun mâinile pe cei bolnavi, îi ung cu untdelemn sfințit, dar vindecarea se dăruiește prin harul Duhului Sfânt, căci untdelemnul este semnul lucrării Duhului Sfânt Cel de viață făcător, este semnul văzut al harului care vindecă, al binecuvântării și al compasiunii. Untdelemnul era, în Antichitate, un medicament natural folosit pentru vindecare, dar în Sfântul Maslu puterea lui vindecătoare de păcat și boală vine prin harul dumnezeiesc, care dăruiește iertarea păcatelor ca bază a vindecării sufletului și a trupului. Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Cu alte cuvinte, Taina Sfântului Maslu ca Sfântă Taină specială de vindecare săvârșită de Biserică se întemeiază pe puterea vindecătoare a lui Hristos prezent în Biserica Sa, care este Trupul Său tainic. Așadar, Taina Sfântului Maslu este Sfântă Taină a vindecării bolnavilor în modul cel mai explicit, din punctul de vedere al Sfintei Scripturi. Există, însă, tot pentru vindecare - mai ales sufletească - și o altă lucrare a Bisericii, și anume Taina Pocăinței sau a Spovedaniei, întrucât foarte adesea, dar nu întotdeauna, multe din bolile fizice ale oamenilor sunt cauzate de bolile sufletului. În acest sens, vindecarea sufletului de patimi egoiste, ca ură, lăcomie, răutate, invidie și dispreț, contribuie la sănătatea întregului organism.
Nu uita că Biserica este în primul rând un spital pentru vindecarea de păcate. Adu-ţi aminte de iubirea Domnului pentru tine şi iubeşte-L din toată inima, din tot sufletul şi din toată mintea ta. Acţionând în felul acesta, vei ajunge la fericita Viaţă din Împărăţia Luminii veşnice. Harul Domnului nostru Iisus Hristos fie cu tine! Amin. (postat pe fb de ioan monahul)