“Vinde tot ce ai, împarte saracilor, și vei avea comoara în cer. Si apoi urmeaza Mie!”
Fie că vorbim despre cei bogaţi secularizaţi, de bogaţii care nu au niciun fel de legătură cu credinţa şi cu Dumnezeu, cum ar fi bogatul nemilostiv şi bogatul căruia i-a rodit ţarina, fie că vorbim de bogaţi credincioşi, cum este bogatul din Evanghelia de astăzi, se potrivesc pentru toţi sentinţele Mântuitorului din Predica de pe munte. Nu putem să slujim şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Fiindcă pe unul îl vom urî şi pe celălalt îl vom iubi, iar de unul ne vom lipi şi pe celălalt îl vom dispreţui. Deci nu putem să-I slujim şi lui Dumnezeu şi lui Mamona – Mamona fiind banul, fiind averea, bogăţia materială, comorile materiale sunt perisabile, în timp ce comorile spirituale sunt veşnice.
Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură; ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde hoţii nu le sapă şi nu le fură, omul se leagă de comoara sa; şi, mai grav, chiar este stăpânit de comoara sa. Cum zice Mântuitorul: Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Iar a patra învăţătură: îmbogăţirea în Dumnezeu şi comorile din ceruri sunt lucrurile cu adevărat vrednice de dorit. aşa se întâmplă cu cei ce nu se îmbogăţesc în Dumnezeu. Adică aşa se întâmplă cu cei care caută comori doar pe pământ şi uită de Dumnezeu şi, la final, când trag linie, observă că, de fapt, n-au parte de bogăţia lor. Pentru că viaţa aceasta este scurtă şi, când ni se pare că am dobândit lumea, cum zice una dintre cântările înmormântării, în groapă ne sălăşluim. Este un lucru constatat, dovedit de mii de ani, nu de astăzi. Şi atunci, singura opţiune pentru noi, oamenii, şi pentru noi, creştinii, este aceasta: îmbogăţirea în Dumnezeu, ce este îmbogăţirea în Dumnezeu de care vorbeşte Sfânta Scriptură?
Dacă îmbogăţirea în bani înseamnă să ai bani mulţi, îmbogăţirea în Dumnezeu înseamnă să aduni în viaţa ta mult Dumnezeu. Numai că Dumnezeu nu este un bun, un lucru pe care să-l ai, să-l posezi, să-l aduni în viaţa ta şi să-l foloseşti cum vrei tu. Dumnezeu este o fiinţă, este o Treime de Persoane. Şi să ai mult Dumnezeu în viaţa ta înseamnă să ai multă comuniune cu Dumnezeu. Şi comuniunea este o legătură de iubire, de unire cu cineva. Iar legăturile acestea sunt de intensităţi diferite.
Or, Sfânta Scriptură ne îndeamnă să ne apropiem cât mai mult de Dumnezeu, să întărim cât mai mult legătura aceasta cu Dumnezeu. Iar multa comuniune cu Dumnezeu se câştigă prin multa credinţă, prin multa nădejde, prin multa dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, prin multa înţelepciune, prin multa bărbăţie sau curaj duhovnicesc, prin multa cumpătare și prin multa dreptate pe care putem să le dobândim pe pământ şi, mai ales, prin multă milostenie şi multă rugăciune. Într-un cuvânt, multa comuniune cu Dumnezeu se câştigă printr-o viaţă virtuoasă, printr-o viaţă sfântă. Asta înseamnă să doreşti să te sfinţeşti. A te sfinţi înseamnă a intra într-o legătură tot mai strânsă cu Dumnezeu, a fi tot mai aproape de Dumnezeu. Şi cum de Dumnezeu nu poţi să te apropii oricum, ci curăţindu-te de păcate şi înnoindu-ţi viaţa şi sufletul, înseamnă că comuniunea cu Dumnezeu este un efort al nostru de sfinţire. Şi, în felul acesta, noi ne adunăm comori în ceruri.
“Vinde tot ce ai, imparte saracilor, si vei avea comoara in cer. Si apoi urmeaza Mie!”
Va sa zica urmarea Lui Hristos nu se intampla pana nu vindem tot ce avem, sau ceea ce credem noi ca avem. Si o sa spunem: “Bine, dar noi nu avem bogatii din acestea materiale pe care sa le vindem”. Va voi spune ca e mai usor sa renunti la lucrurile materiale uneori, decat la bogatia interioara, bogatia rea interioara pe care o avem. Pentru ca bogatia noastra inseamna ceea ce pretuim noi mai mult in sufletul nostru: dorintele noastre, gandurile noastre, micile noastre placeri, sau obiceiuri sau lucruri, obiecte. Si aceasta bogatie interioara, daca ne umple, nu mai lasa loc iubirii lui Dumnezeu si nu Ii mai lasa loc lui Hristos sa vina in noi. Si, evident ca, daca ne-am umplut cu asemenea lucruri, nu mai avem loc pentru ceilalti, nu mai putem iubi. Si, nu intamplator, Apostolul de astazi se refera tocmai la – sau indeamna tocmai la – “a ne imbraca in iubire, pentru ca ea este legatura desavarsirii”. Deci desavarsirea este, de fapt, a invata sa iubim pe celalalt, sa descoperim pe Dumnezeu in celalalt, in omul de langa noi. Ar fi putut Mantuitorul sa ii ofere acestui om solutii mai practice intr-un fel, sa ii spuna sa construiasca spitale, scoli – despre care tot vuieste lumea astazi, ca si cum aceasta ar fi scopul final al existentei omului. Ei bine, Mantuitorul nu ii spune astfel de lucruri – si care as spune ca erau mai la indemana intr-un fel, chiar daca un bogat se desparte destul de greu de ceea ce are el. Dar nu ii cere Mantuitorul, pentru ca Mantuitorul nu a venit sa asigure succesul in lume, nu a venit sa ne asigure pamanteste, ci a venit sa spuna despre Imparatia Cerurilor.
Vrem – nu vrem, ne gandim sau nu ne gandim, tot in fata acestei realitati ne aflam in clipa in care murim, desi ar trebui sa o intalnim si sa o traim inca din lumea aceasta. Si, cu adevarat, cine intalneste Imparatia in lumea aceasta, cine se impartaseste cu Hristos in mod constient in lumea aceasta, Il va intalni si dincolo. Cine nu poate aici, nici dincolo nu va putea. Si iata ca Mantuitorul spune: “Vinde tot ce ai!” – renunta, desparte-te de tot ce te-ai legat, de legaturile, de robia in care te afli, de jugul care te apasa. Si robia aceasta este, de fapt, acest atasament patimas pe care noi il avem fata de lucruri sau obiecte. Sa stiti, iubiti crestini, ca e mai usor sa fii sarac material – sa n-ai bani, sa n-ai obiecte – decat sa fii sarac sufleteste adica sa n-ai vicii, sa n-ai patimi, sa stii sa nu fii lipit de nimic din lumea aceasta.În vremurile de pe urmă, lupta răului se va accentua. Şi trebuie să fim pregătiţi şi pentru martiriu la un moment dat, adică pentru mărturisire, dacă se poate chiar cu preţul vieţii.
Şi se spune în Cartea Apocalipsei, cap. 12, că: S-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască.
Pe de o parte, femeia aceasta este Maica Domnului, iar copilul este Mântuitorul Iisus Hristos, iar balaurul este diavolul. Pe de altă parte, metafora se aplică şi Bisericii. Biserica este femeia care naşte, cei pe care-i naşte sunt credincioşii, pe care-i naşte prin botez, iar balaurul este diavolul care caută să înghită sufletele credincioşilor. Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.
Şi am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea. Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului – adică noi, creştinii, îl biruim pe diavol prin Sângele Mielului, cu care ne împărtăşim, şi prin Jertfa Lui – şi prin cuvântul mărturiei lor – adică pe cel rău îl biruim prin cuvântul mărturiei, adică mărturisind adevărul, mărturisind cuvântul lui Dumnezeu – şi nu şi-au iubit sufletul lor până la moarte – adică eşti capabil să-ţi jertfeşti viaţa pentru adevăr, pentru Hristos.
De aceea vă spuneam că trebuie să fim pregătiţi, pentru că diavolul a fost aruncat pe pământ – având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt – adică ştie că Dumnezeu nu va îngădui la infinit ca el să ne ispitească. Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe femeia care născuse pruncul. – adică diavolul a prigonit Biserica, care-i naşte pe cei credincioşi.
Auziţi, deci, balaurul s-a aprins de mânie mare asupra femeii, asupra Bisericii, şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, cei care sunt creştini. Ce a zis Mântuitorul? Că prigoniţi veţi fi. Sau: Fericiţi cei prigoniţi. Sau: Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni.
Iar după aceea, în cap. 13, ni se vorbeşte despre faptul că din mare s-a ridicat o fiară foarte înfricoşătoare, care avea zece coarne, şapte capete, pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei nume de hulă. Fiara fiind un regim politic sau mai multe regimuri politice, care vor servi intereselor diavolului. Diavolul lucrează şi direct, în mod nevăzut, dar lucrează şi indirect, prin oameni, prin regimuri, prin ideologii, prin stăpânitori, pe care-i îndeamnă să lupte împotriva binelui.
Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare. – deci, vedeţi, diavolul le-a dat celor răi putere mare şi stăpânire mare. Şi unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară. – vedeţi, fiara are puterea şi de a face minuni şi pe mulţi îi amăgeşte cu puterea ei.
Şi s-au închinat balaurului, – adică diavolului – fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea? – este o întrebare pe care ne-o punem de fiecare dată când vedem că răul creşte foarte mult.
Ne întrebăm: cine oare poate să dărâme un regim politic care luptă împotriva lui Dumnezeu?! Cine oare poate să lupte împotriva răului, care pare atât de puternic şi atât de mare?! Şi, totuşi, este Cine. Şi i s-a dat ei gură să grăiască semeţii şi hule şi i s-a dat putere să lucreze timp de patruzeci şi două de luni. Şi şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui şi pe cei ce locuiesc în cer. – vedeţi că s-a dat putere ca să-i hulească pe cei buni, pe cei ce slujesc lui Dumnezeu şi chiar pe Dumnezeu. Şi i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul. – vedeţi ce înfricoşător, pentru că i s-a dat ei putere să se războiască cu sfinţii şi chiar să-i biruiască, sfinţii fiind creştinii!
Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat. Dacă are cineva urechi – să audă! Cine duce în robie de robie are parte; cine cu sabia va ucide trebuie să fie ucis de sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor. Şi am văzut o altă fiară, ridicându-se din pământ, şi avea două coarne asemenea mielului, dar grăia ca un balaur. Şi toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare, în faţa ei. Şi face pământul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.
Deci, iată, din profeţia Sfântului Ioan Evanghelistul, că diavolului i s-a dat putere să lupte împotriva noastră şi unii chiar să-şi piardă credinţa. Dar nu spun aceste lucruri ca să vă înfricoşez. Ci e bine să luăm aminte la profeţii, aşa cum şi în vremea Mântuitorului ar fi fost bine ca unii dintre cei care L-au întâlnit pe Hristos, au avut parte de El, să ia aminte la profeţiile Vechiului Testament, ca L-ar fi întâlnit şi L-ar fi cunoscut; aşa şi noi, să luăm aminte la profeţiile Noului Testament, ca să fim întăriţi în credinţă şi, la momentul potrivit, să putem să ne ferim de rău.
Nu trebuie să ne descurajăm, dar nici nu trebuie să ne amăgim că, dacă suntem creştini, vom fi feriţi de rău şi nici că, dacă ni se întâmplă ceva rău, Dumnezeu nu mai este cu noi. Dumnezeu este cu noi, ne ajută, ne sprijină, ne întăreşte şi ne salvează. Şi, chiar dacă noi, la un moment dat, vom plăti cu preţul vieţii noastre sau al bunurilor pe care le avem, al averilor pe care le avem, al proprietăţilor pe care le avem, să ştim că nu e în zadar, că Dumnezeu primeşte sacrificiul nostru şi-l transformă în comoară în ceruri.Si sa stiti ca omul neputincios este, dar asta nu inseamna ca viata voastra este compromisa! Pentru zilele care vin, omul este din ce in ce mai singur si nu stiu pana unde va merge singuratatea asta. Dar daca ramai singur in toata lumea, sa nu uiti ca si Hristos a fost singur in toata lumea, ocarat de toti, iar cei care Il iubeau erau departe de el. Si ramanand si tu singur si neputincios si aparent parasit de toti, te-ai asemanat cu Hristos, care si el a fost ocarat. Daca vreti o pricina pentru a nu deznadajdui… Continuam in starile alea si… venind, Dumnezeu va veni si ne va milui.
Poruncile sunt legea duhovniceasca ce trebuie pazita de toti credinciosii. Fiecare din porunci este la fel de importanta in fata lui Dumnezeu. De aceea, cine incalca una, incalca toata legea. Dar daca vrei sa fii desavarsit, dupa cum ne invata Hristos, lasa tot si urmeaza-Mi Mie. Domnul ne cheama sa lepadam cele pamantesti, materiale, pentru a invata de la Dansul sa dobandim cele duhovnicesti. Pentru aceasta ne-a fost data Evanghelia. Evanghelia cuprinde cele despre mantuirea noastra, dar este strabatuta de doua porunci care exprima insasi esenta ei: dragostea de Dumnezeu; dragostea de aproapele. Poruncile indeamna la dobandirea a doua virtuti: a iubirii de Dumnezeu si a dragostei.
Dragostea de Dumnezeu este deasa cugetare la Dumnezeu, dupa cum am spus. Cugetarea la Dumnezeu poate fi rugaciunea, care este de patru feluri: rugaciune de iertare;rugaciune de pocainta; rugaciune de multumire; rugaciune de preamarire.
Cugetarea la Dumnezeu poate fi si gandul de multumire pentru viata proprie, pentru toate bunurile pamantesti, pentru experientele daruite de Domnul, pentru necazuri si suparari si pentru efectul lor tamaduitor, pentru intalnirile providentiale cu anumiti oameni etc. Ea poate fi de asemenea cugetarea la viata pamanteasca a Domnului nostru, la Patimile Sale indurate pentru noi. Ea poate lua si forma altor ganduri, despre care ne invata Sfintii Parinti, ca de pilda Sfantul Siluan Athonitul. El a dus o viata placuta lui Dumnezeu. A murit in anul 1938, lasand in urma invatatura sa scrisa, pe care noi avem fericirea s-o citim. Scrierile sale respira dragoste, insufla nadejde, ne invata sa nu cadem in deznadejde, care este mai rea decat hula de Dumnezeu. Cuviosul Siluan ne invata sa-l invingem pe dusmanul nostru prin smerenie si pocainta; ne invata barbatia de a ne ridica daca am cazut si de a nu ne tulbura daca harul se retrage pentru un timp de la noi. Necazul si primejdiile i-au invatat pe multi arta rugaciunii. Cate lacrimi si cata nevointa sunt necesare pentru a dobandi smerenia! Sufletul smerit este multumit in toate si face bine tuturor. Credinciosii intelepti si care indeplinesc voia Domnului sunt fii ai lui Dumnezeu, iar simplii credinciosi sunt robi ai lui Dumnezeu. Cel ce implineste voia lui Dumnezeu, adica poruncile Lui, este multumit in toate, este recunoscator lui Dumnezeu si are dragoste permanenta si har.
“Cand invatatorul de lege, care stia bine legea, Il intreaba, ispitind pe Domnul, care este cea dintai porunca, Domnul a zis: “sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau…” si S-a grabit sa dea si a doua porunca – nu a fost intrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – “sa iubesti pe aproapele ca insuti pe tine”. Si a adaugat: “de aceste doua porunci atarna toata Legea si Proorocii”. Prin asta putem sa vedem ca orisice vrem sa intelegem in gandirea noastra duhovniceasca, in intelegerea noastra teologica, daca nu stim sa raportam la aceste doua porunci, inseamna ca… inca nu am inteles. Intotdeauna trebuie sa ne nevoim – asta pentru noi este o nevointa – sa ne amintim de dragostea de Dumnezeu si de dragostea de aproapele. Si pentru ce?
Porunca lui Dumnezeu nu este atat porunca ce trebuie sa facem, cat o descoperire cine este Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ne da ca porunca chipul Lui, ca intr-acel chip sa ne asemanam. Noi din fire purtam chip dumnezeiesc, ca zice ca “a facut pe om chipul si asemanarea lui Dumnezeu“, dar asemanarea a ramas in libertatea noastra, printr-un continuu dialog cu Facatorul nostru, sa o insusim. Chipul il avem, dar asemanarea ramane in libertatea noastra, sa ne-o insusim. Libertatea noastra ca alegere, nu ca putere, ca numai Dumnezeu ne poate da puterea sa devenim ca Dumnezeu, dar alegerea trebuie sa fie a noastra si pentru alegerea noastra trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinta omului, adica… sa devenim ca Dumnezeu. Ce vreau sa zic prin asta?
Daca Dumnezeu a dat ca prima porunca: sa ne amintim de porunca sa iubim pe Dumnezeu, asta nu inseamna nimic altceva decat ca Dumnezeu ne iubeste pe noi asa cum ne-a poruncit noua sa-L iubim pe El. Si daca ne spune sa ne iubim pe aproapele ca insuti pre sine, inseamna ca asa iubeste Tatal pe Fiul si pe Duhul Sfant, si Fiul pe Tatal si pe Duhul Sfant, si Duhul Sfant pe Tatal si pe Fiul, si pe noi ne face ca in dragostea fata de aproapele sa devenim – in sfarsitul nevointei noastre si cand trecem in vesnicie – precum este Dumnezeu Unul in Trei Persoane, si noi intr-un numar nesfarsit de persoane, incepand cu Adam cel dintai zidit pana la cel mai de pe urma, sa devenim si noi un Om, fiindca porunca lui Dumnezeu nu este porunca morala – sa devenim oameni ceva mai buni – ci porunca lui Dumnezeu, ca descoperire a ceea ce este Dumnezeu, este si energie pentru noi, pentru ca sa devenim acele ce ne sunt poruncite.
Tânarul bogat, spune Sf. Vasile cel Mare, este vrednic de lauda ca a cunoscut pe adevaratul Invatator, ca, parasind trufia fariseilor, mandria legiuitorilor si ingamfarea carturarilor, a dat acest nume singurului Invatator bun si adevarat; era iarasi vrednic de lauda si ca s-a interesat cum ar putea sa mosteneasca viata vesnica. Dar ceea ce dovedeste ca in adancul sufletului sau nu urmarea adevaratul bine, ci cauta ce place celor multi, este aceea ca, desi a aflat de la adevaratul Dascal invataturi mantuitoare, nu le-a inscris in inima sa, nici n-a implinit cu fapta sfaturile date, ci a plecat intristat, fiind intunecat de patima dragostei de avutie. Aceasta vadeste ciudatenia purtarii sale si dezacordul cu sine insusi. „Daca auzi, bogatule, spunandu-ti-se: „Vinde-ti averile tale si da-le saracilor, ca sa ai merinde pentru desfatarea vesnica!“, pleci intristat; dar daca auzi spunandu-ti-se: „Da-ti averile tale femeilor iubitoare de podoabe, da-le sculptorilor, negustorilor de mobile, mozaicarilor, pictorilor!”, te bucuri ca si cand ai dobandi ceva mai pretios decat averile.” „Spui ca esti sarac! O spun si eu, ca acela-i sarac, care are nevoie de multe. Poftele voastre nesaturate va fac sa aveti multe nevoi.”
„Pe cine l-a crutat moartea fiindca a fost bogat? De cine s-a indepartat boala fiindca a avut bani? Pana cand aurul va sugruma sufletele, pana cand va fi undita mortii, pana cand va fi momeala pacatului? Pana cand bogatia va fi pricina razboaielor, pentru care se fauresc arme si se ascut sabii? Din pricina bogatiei, rudele nu mai tin seama de rude, fratii se uita cu ochi ucigasi la frati. Din pricina bogatiei, pustiile sunt pline de ucigasi, marea de pirati si orasele de calomniatori. Cine-i tatal minciunii? Cine-i facatorul actelor false? Cine-i parintele juramantului fals? Nu-i oare bogatia? Nu-i ravna dupa bogatie? Pentru ce, oamenilor, va supuneti voi insiva la chinuri? Cine a prefacut bunurile voastre in arme impotriva voastra? Banii v-au fost dati sa va ajute sa traiti, si nu sa va ajunga povara de pacate. Bogatia v-a fost data sa va puteti rascumpara sufletul, nu ca sa va fie pricina de pierzare.”
“Pentru ce te inseli singur, randuind rau pentru timpul de acum bogatia spre desfatarea trupului si fagaduind pentru mai tarziu acelea pe care n-ai sa le mai poti face? Dar, dupa cum ti-am aratat, rau e sfatul ce ti-l dai cand spui: „Ma voi desfata de placeri cat traiesc! Dupa ce voi muri, voi face ce mi s-a poruncit!” Iti va spune insa si Avraam: „Ai luat cele bune in viata ta!“. Calea cea stramta si ingusta nu te primeste daca nu lepezi povara bogatiei. Ai plecat din viata purtand-o pe umeri si n-ai ancorat-o, cum ti s-a poruncit. Pe cand traiai, te puneai pe tine inaintea poruncii Domnului; dupa ce ai murit si te-ai descompus, pui inainte porunca Domnului, ca sa te razbuni pe dusmanii tai spunand: „Ca sa nu-mi ia cutare averea, s-o ia Domnul!”. Cum sa numesc acest gand? Razbunare pe dusmani sau dragoste de aproapele? Citeste-ti testamentul!
„Nu va lasati amagiti! Dumnezeu nu se lasa batjocorit.” (Gal. 6,7) La altar nu se aduc mortaciuni! Du la altar jertfa vie! Darul ce se aduce din ce prisoseste nu-i bine primit! Iar tu aduci Binefacatorului cele ce ti-au mai ramas, dupa ce ti s-a scurs viata! Daca nu indraznesti sa servesti pe oameni de seama cu resturile de la masa ta, cum indraznesti sa crezi ca faci milostiv pe Dumnezeu cu ramasitele averii tale?
Vedeti, bogatilor, ce sfarsit are iubirea de avutii si incetati a mai fi impatimiti dupa averi! Cu cat esti mai iubitor de avutie, cu atat cauta mai mult sa nu lasi dupa tine nimic din cele ce ai. Fa ca toate sa fie ale tale! Ia-le pe toate cu tine! Nu lasa strainilor bogatia ta! Se poate ca slugile tale sa nu-ti impodobeasca mormantul nici cu cea mai proasta podoaba si sa nu-ti faca o inmormantare pompoasa, ca sa castige bunavointa mostenitorilor. (…) Ia-le-o inainte dar, si inmormanteaza-te singur! O frumoasa inmormantare este evlavia. Pleaca din lume imbracat cu toate bogatiile tale! Fa-ti podoaba bogatia ce o ai! Sa o ai cu tine! Ai incredere in bunul sfatuitor, in Hristos, Care te-a iubit, Care a saracit pentru noi, ca noi sa ne imbogatim cu saracia Lui, Care S-a dat pe Sine pret de rascumparare pentru noi. Sa ne supunem Lui, pentru ca fiind intelept cunoaste ce ne este de folos sa-L primim, pentru ca ne iubeste; sa-I fim recunoscatori, pentru ca este Binefacatorul nostru!“(Sf. Vasile cel Mare)
“Iubirea de avutii povatuieste spre pierzare, iar neagoniseala spre mantuire. Pentru ca mantuirea omului se primejduieste sa se prapadeasca de iubirea de averi. Aceasta aduce saracia in lume, si prapadeste imbelsugarea; aceasta pricinuieste neintelegeri in lume si a intrat si intre monahi in ziua de astazi, la aschitei si la pustnici si mai vartos in toata lumea. Iubirea de argint este scaun al lui antihrist.Precum Prorocii au prorocit venirea Domnului Hristos, asa si aceasta, iubirea de avutii, a adus minciuna in lumesi preamulta ingrijire a pierzarii si a faradelegii; si momindu-se cu minciuna, oamenii fac faradelege, nedreptatesc, rapesc, fiindca adevarul l-au pierdut, iar minciuna imparateste. Adevarul este intruparea Mantuitorului Hristos si propovaduirea Evangheliei, iar minciuna este aratarea lui antihrist si imparatia lui, care va sa aduca lipsa si pierzarea in lume. Multa grija il intuneca pe om pe om si el se face nesimtitor si se face gatire spre pierzare la antihrist.(Nihil Athonitul)
Iar lucrarea acestuia este multa grija a celor desarte, materia lucrurilor lumii si castigarea metalurilor pamantului. Aceasta este capul rautatilor, povatuirea pierzarii si stricarea mantuirii. Fiindca se prapadeste mantuirea cand stapaneste pierzarea. Oamenii s-au obisnuit cu cele ale pierzarii si s-au imprumutat de datorie grea a mantuirii lor. Ca antihrist este si ganditor si simtitor. Simtitor va veni la vremea cea randuita sa savarseasca necredinta si faradelegile lumii; precum Domnul a plinit toata dreptatea si a ridicat pacatul lumii. Ganditor, antihrist se afla si acum in lume si dintru inceput; de cand a cazut din starea lui, si lucreaza rautatea lui. A amagit pe oameni cu multa grija a celor desarte si i-a facut nesimtitori; fac desfranare, preadesfranare, pacatul sodomiei savarsesc, s-au dat la negutatoriile cele trupesti, mancand si band si au uitat pe Dumnezeu.
Evanghelia propusă spre meditaţie astăzi este cea a Dregătorului bogat, potrivit Sfântului Evanghelist Luca, sau a Tânărului bogat, potrivit textului paralel de la Sfântul Evanghelist Matei (19,16-26). Un bogat, aşadar, vine la Mântuitorul Hristos şi-I pune o întrebare lăudabilă, o întrebare care ar trebui să ne preocupe permanent şi pe noi: „ce să fac să moştenesc viaţa de veci?” Numai că, bogatul acesta, deşi pune o întrebare bună, dovedeşte totuşi o dublă ignoranţă prin felul în care o formulează, ceea ce şi duce la amplificarea şi complicarea dialogului cu Hristos. Care este această dublă ignoranţă? Întâia necunoaştere a bogatului constă în faptul că acesta nu ştia cu Cine vorbeşte! L-a numit pe Domnul „Învăţătorule bun“, dar îl considera un învăţător de lege oarecare. De aceea, Mântuitorul l-a întrebat: „De ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu“, iar acela nu a ripostat, să fi zis: „Dar, Doamne, eu asta am vrut să spun, că eşti Dumnezeu şi de aceea Te întreb…” Nu ştia, aşadar, cu Cine vorbeşte. De ce mai este ignorant bogatul? Pentru felul în care cere „să moştenească viaţa de veci!”
Aşa se exprimă el în textul de astăzi de la Sfântul Luca. Cum întreabă tânărul în textul de la Sfântul Evanghelist Matei? „Ce bine să fac, ca să am viata de veci?” Vedeţi? Acela cere „să aibă” viata de veci, iar cel de astăzi „să o moştenească“. I-a corectat, însă, Hristos, şi pe unul şi pe celălalt.
Ce le-a răspuns El? De vrei să intri “în viaţă — nu dacă vrei „s-o ai“, şi nici dacă vrei s-o moşteneşti” —, păzeşte poruncile. Vedeţi cum tânărul gândea ca un bogat? A pus problema exact în felul în care gândesc bogaţii. A venit la Hristos conştient de multele sale bogăţii, cerând „să moştenească” şi „să aibă” viaţa de veci. Hristos însă a făcut distincţie şi a arătat că una este „să moşteneşti” ori „să ai“, şi alta „să intri în viaţa de veci“. De ce? Pentru că una este calea poruncilor, şi alta calea desăvârşirii, chiar dacă ambele duc în împărăţia lui Dumnezeu. În viaţa de dincolo, vor fi unii care se vor mântui aşa, “cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni” ale Domnului, şi prea puţini „aleşi“, care vor ajunge „moştenitori” şi chiar “judecători” ai celorlalţi: „au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?“ (I Cor. 6, 2). Iar despre Sfinţii Apostoli spune că vor şedea şi ei „pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Mt. 19,28). Iată, aşadar, două categorii de „cetăţeni” ai împărăţiei Cerurilor: una, a celor mântuiţi, şi alta a celor desăvârşiţi, sau a sfinţilor. Ei bine, văzând Hristos confuzia din mintea bogatului, i-a răspuns, afirmând mai întâi un Creştinism pe măsura priceperii lui şi a celor mai mulţi dintre noi. Ce a spus Domnul că trebuie să facă pentru ca să intre în viaţa de veci? „Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“.
Un Creştinism, vasăzică, simplu, comod, confortabil şi la îndemâna oricui, pentru că aduce de faţă numai poruncile prohibitive din Lege, şi anume doar pe acelea ce se referă strict la relaţia cu semenii. De aceea i s-a şi părut extrem de simplu bogatului, care a şi replicat: „Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele“. Atunci, aceasta îţi mai lipseşte, a adăugat Hristos: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor… şi vino de urmează Mie“. Ce a făcut atunci bogatul? I-a întors spatele şi a plecat…
Evanghelia de astăzi ne arată tuturor că există un Creştinism simplu, comod, confortabil şi la îndemâna oricui, dar care abia dacă ne va mântui… Ce a cerut bogatul, însă? Abia aflat în pragul mântuirii, a dorit şi a râvnit la desăvârşire! De aceea i-a arătat Hristos că, dacă vrea să fie desăvârşit, atunci nu se mai poate mulţumi doar cu păzirea poruncilor, şi încă a celor mai simple…
Evanghelia de astăzi nu aşteaptă de la noi, aşadar, doar să fugim de păcat, ci să ne şi agonisim virtuţile. Adică ne cere să arătăm angajament: să postim, să facem milostenie, să ne rugăm, să slujim lui Dumnezeu şi semenilor, să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele, căci acestea „cuprind toată Legea şi proorocii” (Mt. 22,40). A iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele cu toată fiinţa noastră ne obligă să fim gata a renunţa la orice ne-ar putea împiedica de a alerga în urma Lui, iar bogatului de astăzi tocmai avuţiile îi stăteau în cale.
De aceea pericopa evanghelică ne îndeamnă să iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice ne-ar tenta ori ne-ar putea distrage de la iubirea şi comuniunea cu El, dacă vrem să putem dialoga cu El cu adevărat. Să nu fim tânărul care şi-a plecat privirea şi n-a mai putut răspunde nimic lui Hristos; n-a mai putut rămâne în comuniune, n-a mai putut fi capabil să ţintească spre desăvârşire. S-a mulţumit cu poruncile prohibitive. S-a limitat doar la a nu săvârşi răul şi, pentru aceasta, s-a arătat incapabil să mai săvârşească binele. Iată ce ne cere pericopa de astăzi!
Nu este suficient, aşadar, un Creştinism definit doar prin fuga de păcat, ci este necesar un stil de viaţă creştin, un angajament şi devotament faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele prin iubire până la jertfă, căci abia acestea vor face din noi oameni capabili să putem intra în „dialog” şi să rămânem în comuniune deplină cu Hristos, fără a-I întoarce spatele pentru că a dus Creştinismul mai departe de respingerea păcatului, la virtute şi luptă pentru desăvârşire.
Evanghelia de astăzi ne cere, prin urmare, angajament creştin, luptă, jertfă, dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, cu tot ce presupun acestea.
Iar Ioan Gură de Aur ne spune despre bogatie: “Vezi că Hristos pretutindeni vorbeşte de acelaşi lucru, de neştiinţa zilei şi a ceasului aceluia? Ne arată că ne este de folos această neştiinţă, că ne face să fim totdeauna pregătiţi. Aceasta caută Domnul, ca noi să priveghem totdeauna. Şi pentru că totdeauna păcătuim cînd trăim în huzur, iar în necazuri ne cuminţim, de aceea Hristos, cu orice prilej, spune că atunci vin relele peste noi cînd sîntem tihniţi şi fără de griji. Şi după cum a arătat asta mai înainte prin pilda celor de pe timpul lui Noe, tot aşa spune şi acum: Când sluga aceea se îmbată, când bate, atunci vine şi pedeapsa cumplită. Să nu ne uităm însă numai la pedeapsa gătită aceluia, ci să căutăm să nu facem şi noi, fără să ne dăm seama, aceleaşi fapte“. Daca te gândesti ce fac din sufletul tau bogatiile; daca te gândesti cât il intuneca, cât il pustiesc, cât il fac de nerusinat, cât il urâtesc. Daca te gândesti câte rele ai savârsit ca sa aduni atâtea averi; daca te gândesti cu câte oboseli si cu câte primejdii iti pastrezi bogatiile. Dar, mai bine spus, nici nu le poti pastra pâna la sfârsit, ci tocmai când ai inlaturat toate primejdiile, atunci vine moartea si de multe ori arunca toate bogatiile tale in mâinile dusmanilor tai, iar pe tine te duce cu miinile goale, fara sa poti lua ceva din toate averile tale, ci numai ranile si buboaiele ce le-ai capatat din pricina lor. Asa pleaca sufletul tau de pe lumea aceasta!
Când vezi, dar, pe cineva stralucind pe dinafara din pricina hainelor si din pricina suitei lui numeroase, cerceteaza-i cu deamanuntul constiinta lui si vei gasi inauntru numai pânza de paianjen, vei vedea mult praf. Gândeste-te la Pavel si la Petru! Gândeste-te la Ioan Botezatorul si la Ilie! Dar, mai bine spus, gândeste-te la insusi Fiul lui Dumnezeu, Care nu avea unde sa-Si plece capul. Imita-L pe El si pe robii Lui! Gândeste-te cât de mare si de nespusa este bogatia lor! Iar daca dupa ce ai privit putin bogatiile lor ti se intuneca iarasi mintea si vederea din pricina bogatiilor de pe pamânt, ca si cum te-ar fi lovit intr-un naufragiu niste valuri puternice, asculta hotarirea lui Hristos, Care-ti spune ca este cu neputinta sa intre bogatul in imparatia cerurilor. Pune in fata acestei hotarâri a lui Hristos muntii, pamântul si marea si prefa-le pe toate, daca vrei, cu mintea in aur. Vei vedea ca toata aceasta bogatie de aur nu egaleaza pierderea imparatiei cerurilor. Imi vorbesti de atâtea si atâtea hectare de pamint, de zece, de douazeci sau chiar mai multe case, de tot atitea bai, de mii de robi sau de doua ori pe atitia, de trasuri ferecate in aur si argint! Eu iti spun numai atâta: Daca fiecare dintre voi, bogatilor, si-ar parasi saracia lui – ca bogatia voastra e saracie fata de aceea de care vreau sa va vorbesc – si ar ajunge proprietarul intregii lumi; daca fiecare din voi ar avea sub stapinirea lui atitia oameni citi sint acum peste tot pe pamint si pe mare.
Daca fiecare din voi ar stapâni toate: lumea, pamântul, marea, casele, orasele si neamurile; daca pretutindeni toate izvoarele i-ar izvori aur in loc de apa, ei bine, eu voi spune ca un om atât de bogat nu face trei parale daca pierde imparatia cerurilor! Daca se chinuiesc cumplit cei care iubesc aceste bogatii trecatoare, atunci când nu le dobândesc, ce n-ar mângiia, oare, daca si-ar da seama cit de mari sint bogatiile cele negraite de pe lumea cealalta? Nimic!
Nu-mi vorbi mie de bogatia averilor, ci gândeste-te la paguba mare ce o sufera indragostitii de averi din pricina averilor lor! Pierd cerul de dragul bogatiei lor; patesc la fel ca unul care pierzând onorurile cele mari din palatele imparatesti, are numai o gramada de baligar si se fuduleste cu ea. Ca intru nimic nu se deosebeste multimea bogatasilor de o gramada de baligar. Dar, mai bine spus, baligarul e mai bun decât averile; e de folos si pentru ingrasarea pamântului si pentru incalzitul băilor si pentru multe alte treburi de acest fel; dar aurul ingropat la nimic din acestea nu este de folos. Si de-ar fi numai nefolositor!
Dar asa, daca nu este intrebuintat cum trebuie, aurul aprinde multe cuptoare in sufletul stapânului lui, da nastere la nenumarate rele. Din pricina asta scriitorii pagâni au numit iubirea de argint acropola a rautatilor, iar fericitul Pavel a numit-o, cu mult mai bine si mai nimerit, radacina a tuturor relelor. Gândindu-ne la toate acestea, sa invatam sa râvnim cele ce merita a fi râvnite. Sa nu râvnim case stralucite si nici mosii intinse, ci pe barbatii care au multa indraznire inaintea lui Dumnezeu, pe cei care se imbogatesc in ceruri, pe stapânii acelor comori, pe cei cu adevarat bogati, pe cei saraci de dragul lui Hristos, ca sa dobândim bunatatile cele vesnice, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, cu Care Tatalui impreuna cu Sfântul Duh, slava, putere, cinste, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin”. (postat pefb de ioan monahul)