Vicina, cea scufundată sub apele Dunarii
Azi și despe Vicina, cea scufundată sub apele Dunarii. Domnitorii Ţărilor Române nu vor înceta, mai ales după căderea Constantinopolului în 1453 sub turci, să menţină continuitatea ortodoxiei bizantine, ajutând constant pe creştinii din Orientul Apropiat
.La scară istorică mai largă, nu contează dacă matricea noastră spirituală provine dintr-o sferă sau alta pentru noi nu de relevant, ea este apostolică și ortodoxă, ceea ce contează cu adevărat este faptul că afirmaţia potrivit căreia „poporul român s-a născut creştin“ are un foarte mare grad de adevăr, el rămanând permanent crestin ortodox.
Elementul creştin este liantul care a făcut posibilă articularea unei legături de durată dintre dacii învinşi, colonizatorii romani sau, mai apoi, în Dobrogea, grecii. Procesul prin care se conturează această paradoxală, pentru unii, insulă neolatină într-o mare slavă, fără a rupe însă comuniunea cu Răsăritul căruia îi aparţine de la bun început, este imposibil de gândit fără rolul activ al Creştinismului.
Pentru populațiile Daco-Române, limba liturgiei este cea slavonă (Cловѣньскъ) la nord de Dunăre, dar cea greacă bisericească (Ακολουθική Ελληνική) în Dobrogea, pe atunci despotat independent. În această perioadă, "Româniile populare" de la nordul Dunării de Jos, locuite de Daco-Români, și vasale ale regatului ungar până la bătălia de la Posada (1330), erau numite de către cancelariile bizantine Ungro-Vlahia ("Vlahia dinspre Ungaria"), și păstorite de Patriarhia Constantinopolului prin horepiscopi (χωρεπισϰόποι : episcopi itineranți) trimiși de perihoreții (περιχωρήτες : "supraveghetorii marginilor" în grecește) de la Vicina din Dobrogea.
Când cnezatele dintre Carpați și Dunăre s-au unit pentru a forma voievodatul Țării Românești, episcopul Iachint de Vicina, unul dintre perihoreți, a devenit primul "Mitropolit al Ungro-Vlahiei". Vicina era o cetate și un port al cărui amplasament este încă discutat de arheologi, găsindu-se probabil sub Tulcea sau sub Isaccea de astăzi. Până nu se va găsi un document scris (pecete, lespede, pisanie...) ne vom putea dezlega această chestiune.
Iachint a urmat la Vicina mitropolitului Chiril, titular al sediului între 1347 și 1348. Iachint nu a fost multă vreme perihoret la exarhia din Vicina, deoarece din 1359 se mută la Curtea de Argeș. La Sinodul din Constantinopol, patriarhul Calist I al Constantinopolului dispune ca perihoretul Vicinean să devină păstorul duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea și Țara Românească.
Puternica, importanta cetate bizantina a Vicinei a fost construita intre anii 971-976 de trupele imparatului Ioan Tzimiskes. Avea o suprafata de cinci hectare. Ziduri de piatra, masive, nisipate intr-o buna masura, vorbesc despre uluitoarea tehnica a constructorilor bizantini. Surprinzator, vechiul port se afla in mijlocul insulei.
Cu sute de ani in urma, s-a produs o incalecare a placilor tectonice, care a ridicat un mal si a coborat altul. Unde a fost cetate, e apa. Unde a fost apa, e un petec de pamant pe care unii il numesc "paradis", amintind de această cetate.
MITROPOLIA. Descoperirile arheologice se impletesc cu legenda. Uneori nu se mai stie ce este istorie, ce este fabulatie. Alteori o intamplare da credit mai mare legendei decat ani intregi de cercetari. Intr-un an, cand apele Dunarii scazusera mult din pricina secetei, comandantul punctului de frontiera a vazut din elicopter acoperisurile (de aur?) ale mitropoliei Vicinei. "A nimerit un unghi de incidenta intre razele soarelui si apa. Ne-a indicat atunci locul mai multor constructii, pe care noi abia le banuiam".
In 1968, Nicolae Scarlat, un arheolog subacvatic amator, a coborat intr-un costum sofisticat pana la inaltimea acoperisurilor mitropoliei, luand probe. Aur de 24 de carate. Curentii foarte puternici si somni uriasi, care locuiesc (dupa legenda) acolo, s-au abatut asupra temerarului scafandru.
Eparhia din Vicina dispare și ia ființă o nouă mitropolie românească, cunoscută sub numele de Mitropolia Ungrovlahiei, Iachint devenind astfel primul mitropolit al Țării Românești.
Ca perihoret dar mai ales ca mitropolit, Iachint a hirotonisit mulți preoți, a pus să se clădească numeroase biserici în orașe și sate și a continuat să țină legătura duhovnicească și canonică între Biserica Țării Românești și Patriarhia Constantinopolului.
Ajutat de domnitorul Vladislav I Vlaicu, Iachint a întemeiat noi așezări mănăstirești (Tismana, Curtea de Argeș, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgoviște, Bolintinul din Deal și din Vale, Tânganu, Cotmeana și altele), purtând totodată de grijă și credincioșilor ortodocși din părțile vecine, precum Transilvania, unde a trimes horepiscopi ca preoți și călugări. Tot Iachint a adus în Țara Românească pe călugărul Nicodim de la Muntele Athos, pentru a organiza câteva mânăstiri-lavre după modelul atonit.
În sens invers, a trimis numeroși călugări „vlahi” (cum li se spunea pe atunci Românilor) la mănăstirea Cutlumuș din Muntele Athos, unde au ajuns călugări vestiți.
Ultimii ani din viață i-au fost îngreunați de boli și de colegi invidioși, care l-au împiedicat să participe la Sinodul Patriarhal din 1370 al cărui membru era de drept. Într-o scrisoare către patriarhul Constantinopolului, Iachint scria : „O slăbiciune grozavă m-a cuprins”... „și sunt jignit tocmai la bătrânețile mele”, încheind astfel : „să nu treci cu vederea bătrânețea mea înaintată și asprimea bolii mele, iar rugăciunile preasfinției tale să-mi fie pavăză pentru totdeauna”.
Mitropolitul Iachint a murit la Curtea de Argeș în anul 1372, după ce, scrie în hagiografia bisericească, „a păstorit cu râvnă, a sfătuit cu înțelepciune și a pătimit cu răbdare și smerenie”. Ca atare, din data de 26 octombrie 2008 încoace, Biserica ortodoxă română îl socotește sfânt ierarh și îl prăznuiește la 28 octombrie ca păstor și părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre și Carpați.
O Biserică a Mântuitorului, adusă de asiaticul Andrei, cu un monahism refondat prin strădaniile unui neromân precum sârbul Nicodim, cu o tradiţie liturgică marcată de Matei al Mirelor, datorând prima tipăritură bosniacului Macarie, ridicată pe culmi retorice de un alogen precum georgianul Antim Ivireanul, ale cărei faimoase biserici din Bucovina sunt pictate în bună parte de meşteri greci, cu o spiritualitate revigorată de un ucrainean precum Paisie Velicikovski, bucurându-se de patronajul duhovnicesc al unor sfinte de pe meleagurile bizantine precum Filofteia de la Curtea de Argeş sau Parascheva de la Iaşi, rezistând în Transilvania prin vigoarea unora ca Sfântul Ierarh Sava Brancovici (originar din Herţegovina) sau a lui Visarion Sarai (originar din Bosnia), o astfel de Biserică, respirând ecumenicitatea celor mai constructive influenţe inter-ortodoxe, ajunge să fie redusă la limitele stricte ale etnicităţii, românitatea, iar nu Ortodoxia, fiind aici genul proxima așezarea identitară pe etnicitate este explicabilă prin atacurile succesive la însuşi miezul acestei identităţi exprimate prin limbă proprie de cult, tradiţii şi obiceiuri.
Slavizarea şi grecizarea prin care au trecut ortodocşii români din Ţările Române sau maghiarizarea, pe filieră calvină şi apoi uniată, prin care au trecut cei din Transilvania sunt tot atâtea explicaţii pentru refugiul identitar.
Cu toate acestea, domnitorii Ţărilor Române nu vor înceta, mai ales după căderea Constantinopolului în 1453 sub turci, să menţină continuitatea „marii idei“ bizantine, ajutând constant pe creştinii din Orientul Apropiat. Relaţiile cu Patriarhia de Constantinopol vor fi marcate de o succesiune de momente de sprijin cu altele de conflict.
Niciodată însă, cu rare excepţii, raţiunea politică a domnitorilor români nu a pus sub semnul întrebării menţinerea caracterului ortodox a ţărilor lor. Putem identifica măcar trei motive majore. Primul este de natură religioasă: credinţa în caracterul autentic al Ortodoxiei ca drum spre mântuire cu şi prin Hristos.
Programul iconografic din mănăstirile româneşti dau mărturie despre o credinţă profundă dublată de o întreagă teologie a istoriei. Al doilea motiv este de natură culturală: conştiinţa domnitorilor medievali, până în preziua modernităţii, că adevărata sursă de rafinament este Bizanţul şi ceea ce a mai rămas din el.
Să nu uităm că până ca Occidentul să acceadă la civilizaţie, reperul a fost întrupat de Imperiul Bizantin. Al treilea motiv era oferit de statornicia întru Ortodoxie a românilor înşişi, tentativele de „strămutare“ confesională a acestora dând greş mai tot timpul.
Existenta monahilor in Tara Romaneasca, alaturi de existenta unui cler de mir inainte de asezarea la 1359 a primului mitropolit statornic la Curtea de Arges, e atestata si in actul sinodal din Constantinopol. Carmen Laura Dumitrescu dateaza numai pictura unei biserici rupestre de langa Campulung (Dimbovita) ca fiind de pe la sfarsitul secolului al XIII-lea.
Pavel Chihaia pune inceputul acestor mici asezari isihaste in legatura cu influenta Scolii Sfantului Teodosie, un ucenic bulgar al lui Grigorie Sinaitul, de la Kelifarevo (la 12 km sud de Tarnovo, in munti).
Emil Turdeanu, afirma prezenta unor romani atat in jurul lui Grigorie Sinaitul cat si era la Kelifarevo, in jurul Sfantului Teodosie, fiind deplin dovedita patrunderea spiritualitatii acestui centru la nordul Dunarii: "Traditia culturala a Paroriei va patrunde la nordul Dunarii catiiva ani mai tarziu (dupa moartea lui Grigorie Sinaitul, intamplata la 1346), prin intermediul unui alt centru isihast, manastirea de la Kelifarevo, intemeiata de Teodosie, ucenicul lui Grigorie Sinaitul, in apropiere de Tarnovo.
Vom vedea mai tarziu care a fost rolul lui in formarea literaturii slave in Tarile Romane. Dar trebuie sa spunem inca aici ca datorita ucenicilor bulgari de la Paroria, cu Teodosie in frunte, datorita mai ales focarului de spiritualitate isihasta aprins la Kelifarevo, opera lui Grigorie Sinaitul a fost tradusa in bulgara si raspandita apoi in nordul Dunarii".
Acelasi autor mentioneaza un loc din Viata Sfantului Teodosie, scrisa de patriarhul Calist al Constantinopolului: "Indata ce s-a asezat in locul muntos, numit vulgar Kelifarevo, vestea a zburat peste tot, mai repede ca pasarea, nu numai la poporul bulgar; Ci si la sarbi, unguri (cred ca e vorba de romanii ardeleni, aflati in Ungaria, n.n.) si romani, si chiar si la cei ce traiesc in jurul Mesimbriei". Mentionand acest loc, Emil Turdeanu zice: "Popularitatea de care se bucura printre romani are ceva sansa de a traduce realitatea”.
Spiritualitatea isihasta a venit, fara indoiala, si prin legaturile stranse ce le avea Tara Romaneasca cu manastirea Cutlumus din Sfantul Munte. Ajutoarele date de voievodul Vladislav I pentru zidirea din nou a acestei manastiri, sub staretul Hariton, au facut ca in aceasta manastire sa se aseze mai multi calugari romani tocmai in aceasta perioada in care isihasmul se afla in floare si era sprijinit de patriarhii Calist si Filotei, ucenicii sfantului Grigorie Palama, dintre care primul a trimis, la cererea voievodului Nicolae Alexandru Basarab, pe Iachint de Vicina ca prim Mitropolit al Tarii Romanesti. Acesti calugari nu s-au inchis definitiv in Athos.
Ei veneau uneori acasa. Asa au venit inainte de 1370, pentru ca nu se puteau impaca cu viata de obste de acolo, fiindca in Tara Romaneasca dusesera o viata mai linistita in micile schituri din ea. Dupa ce voievodul Vladislav obtine, prin corespondenta, de la staretul Hariton al Cutlumusului, ingaduinta ca calugarii plecati din Tara Romaneasca sa duca o viata mai de sine, acesti calugari se duc din nou in Cutlumus si unul din ei, Melchisedec, ajunge chiar egumenul manastirii (intre 1370-1375). EI fusese in tara protopopul Mihai, deci era un om mai ridicat din punct de vedere cultural si spiritual. Un altul era ieromonahul Iacob.
La 1372, insusi staretul Hariton din Cutlumus este adus de voievoduI Vladislav ca mitropolit la Curtea de Arges, dupa moartea lui Iachint, intamplata in acelasi an. Dar, la 1376 Hariton se retrage din nou la Athos, ajungand protos al Sfantului Munte. in aceasta calitate, la 1378, el da calugarilor din Cutlumus o seama de sfaturi, care amintesc de invatatura isihasta.
Un alt impuls de viata calugareasca in duh isihast a venit in Tara Romaneasca prin Nicodim, intemeietorul manastirilor cu viata de obste. E un "consens general asupra faptului ca Nicodim a fost un adept al isihasmului ..
Aceasta are corespondenta cu patriarhul Eftimie de Tarnovo, un ucenic al Sfantului Teodosie. Nicodim cerea raspuns lui Eftimie la anumite intrebari si primea raspuns la ele.
Patriarhul Eftimie era prieten si cu Antim, al treilea Mitropolit al Tarii Romanesti, grec din Constantinopol, caruia ii raspunde de asemenea la unele intrebari. Patriarhul Eftimie a dat un si mai mare avant traducerilor de scrieri duhovnicesti din greceste, fiind el insusi un autor de scrieri proprii de caracter duhovnicesc.
Scrierile lui au avut mare ecou in tarile romanesti.Viata Sfintei Paraschiva, scrisa de el, e redata de mitropolitul Varlaam in Cartea de invatatura a sa, iar din Panegiricul la Sfantul Constantin si Elena scris de Eftimie, Neagoe Basarab ia multe pasaje in Invataturile sale.