Viaţa sufletului depăşeşte curgerea timpului pământesc
Înţelepciunea biblică ne spune că sufletul sau viaţa din noi este o taină ascunsă de Hristos în Dumnezeu, e o floare care creşte în grădina raiului, o scânteie din lumina lui Dumnezeu, o fiinţă nevăzută ca geamul, o putere nematerială ca vântul care suflă unde vrea şi nu ştie de unde vine şi unde merge. O avere este sufletul, care preţuieşte mai mult decât valoarea lumii întregi. Toată bogăţia lumii nu cântăreşte cât un suflet omenesc. De aceea şi Mântuitorul ne face atenţi de valoarea lui, zicându-ne: „Ce va folosi omului de va dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul?” – sau – „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Lumea întreagă pentru noi nu mai are nici o valoare dacă sufletul se pierde prin păcate.
Starile intermediare sunt cel mai greu de suportat in viata duhovniceasca. Vechiul a fost depasit, noul inca nu si-ai facut aparitia. Cea mai grea perioada din istoria poporul lui Israel au fost cei patruzeci de ani cand a ratacit prin pustiu. In Egipt inca se mai dedau la desfatari pacatoase, in pamantul fagaduintei era fericirea promisa, dar in pustiu totul era gol, mort, fara viata.Și adesea cârteau sau se indepartau de Dumnezeu. Intocmai și sufletul nu suportă sa ramână multa vreme in pustiu si nu accepta legea interdictiilor. Ne simtim apasati si amenintati de primejdie cand ne vedem casa dereticata si impodobita, dar goala, nelocuita. Dragostea noastra fata de pacate poate fi inlocuita doar de o noua iubire, dar legea ei nu poate fi inlocuita.
De aceea, in rugaciunile pe care le indreptam catre Dumnezeu trebuie sa cerem sa ne trimita o comoara duhovniceasca, una care sa fie mai presus de cea la care am renuntat — un izvor viu de iubire, care sa reverse apa binefacatoare peste pustiul parjolit de seceta al inimii noastre, care sa ne aduca deplina bucurie si sa umple golul din noi. Atunci, „in locul plangerii”, voi primi „untdelemnul bucuriei”, in loc de „duhul uratului, vesmant de slava” cand El ne va imbraca in „haina de mantuire si in vesmant de veselie“ (Is. 61, 10). Atunci casa nu-mi va mai fi pustie, ci templu al Duhului lui Dumnezeu, iar duhul raului va fi izgonit din ea pentru totdeauna.
”Ce-i foloseste omului să câstige lumea întreagă, dacă-si pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” În aceste cuvinte putine si simple, dar pline de înteles adânc, Mântuitorul ne aduce aminte de pretul si valoarea fără seamăn a sufletului nostru. Ce este oare sufletul omenesc si de ce este el asa de scump înaintea lui Dumnezeu, încât nimic din lumea aceasta nu-i vrednic de el? Ce este acest suflet al nostru, dacă însusi Cerul se bucură când un suflet rătăcit se întoarce la Dumnezeu si dacă Însusi Dumnezeu a luat trup omenesc si S-a jertfit pentru mântuirea si fericirea lui? Sufletul rămâne o mare Taină Ca să ne putem da seama ce este sufletul si ce însemnătate are el pentru viata noastră pământească, cel mai simplu este să comparăm cadavrul unui om mort de curând, cu trupul unui om viu. Si cadavrul are oase, muschi, nervi si sânge; dar nu se miscă, nu simte, nu vorbeste si nu gândeste ca omul viu. Ce-i lipseste oare? Îi lipseste puterea aceasta tainică si nevăzută insuflată de Însusi Dumnezeu în făptura primului om, putere care pune în miscare trupul si pe care o numim suflet. Sufletul este si va rămâne pentru viata de aici o mare taină, ascunsă vremelnic în trupul omenesc. El a fost comparat cu un diamant ceresc de mare pret. Dacă privim prin el făpturile si lucrurile lumii, toate strălucesc cu o frumusete care întrece toate frumusetile acestei lumi. Dacă privim prin el mormintele, ele se deschid si mortii se văd ca si viii. Dacă privim prin el Cerul, cu lumea duhurilor întelegătoare, toate se luminează si vedem plinătatea Împărătiei vietii.
Toti oamenii ar dori să descopere această mare taină si să pipăie acest diamant ceresc. Dar sufletul nu se poate vedea si nu se poate pipăi. Zadarnic îl vom căuta în muschi, în sânge, în oase, în nervi, în creier, în inimă sau în orice altă părticică de materie. Căci, desi el există si în corp si în afară de corp – asa cum există un cântec în disc sau un gând în minte -, sufletul fiind imaterial nu se poate vedea si nici pipăi. El este duh asezat de Dumnezeu în om si este partea prin care fiinta noastră se înrudeste cu Însusi Creatorul întregului univers. Căci sufletul este duh, asa cum Duh este si Dumnezeu. Prin a Sa Inviere, Domnul ne-a scos din iad si ne-a inaltat in Rai. A smuls din moarte neamul omenesc si l-a inaltat la nemurire. “Hristos a inviat! Adevarat a inviat! Iata, in patru cuvinte, intreaga soarta a tuturor oamenilor din toate timpurile! In patru cuvinte, intreaga istorie a neamului omenesc! In patru cuvinte, istoria ta si a mea. In patru cuvinte, cea mai mare revolutie in toate lumile omenesti, cea mai importanta cotitura, cel mai mare macaz. Atunci cand trenul vietii omenesti, care alerga pe sinele mortii, si-a schimbat dintr-odata directia spre nemurire, totul s-a schimbat. Intorsatura nemaivazuta! Ce s-a intamplat cu neamul omenesc?
Nemurirea sufletului este cea mai veche credinţă a neamului nostru românesc. Dacii şi romanii, strămoşii noştri, au ţinut în mare cinste şi sfinţenie credinţa în nemurirea sufletului. Avem deci o frumoasă moştenire părintească de la care nu ne putem abate cu nici un chip, nici vii, nici morţi. Sfânta sărbătoare de astăzi se mai poate numi şi sărbătoarea sufletelor nemuritoare. Toţi sfinţii lui Dumnezeu, proorocii, martirii, apostolii au vorbit despre existenţa şi valoarea sufletului punându-ne în grijă mântuirea lui. Se găsesc totuşi destui îndoielnici, care afirmă că au tăiat în bucăţi tot corpul omenesc şi n-au dat de suflet. Au găsit oase, sânge, nervi, inimă, creier, dar nici urmă de suflet. Fără să facă deosebire între omul viu şi mort, ei au căutat sufletul în cadavre, ca şi când acesta s-ar afla în hoituri. Nu este aceasta o nebunie?! Deşi este aşa de slabă, ştiinţa încearcă să lămurească taina sufletului. Un învăţat creştin spunea că tot ceea ce ştim de când e lumea şi până astăzi e nimica toată faţă de ceea ce este sufletul în sine şi ce taine mari cuprinde el. Ştiinţa creştină ne învaţă că sufletul există şi că e o încercare zadarnică să caute cineva sufletul în materie şi materia în suflet. Între suflet şi materie este tot atâta deosebire ca şi între omul viu şi omul mort, ca şi între viaţă şi moarte. Atunci, ce e sufletul, ce e viaţa? Întrebarea aceasta pentru unii nu are nici o însemnătate, dar pentru creştini e de cea mai mare importanţă.
Sufletul este un diamant mai scump decât toată lumea, un diamant cu multe şi minunate sclipiri. Sufletul este o putere, o taină. Toţi ar dori să privească acest diamant, această floare, să vadă această pasăre măiastră. Sufletul nu se poate vedea, nici pipăi, el există în corp şi în afară de corp, întocmai ca un cântec imprimat pe disc şi în mintea noastră. Cine vede cântecul imprimat pe disc? Există, dar nevăzut şi nemuritor. Sufletul este ascuns ca şi o piatră de diamant sub învelişul unei frunze. Trebuie mai întâi să se rupă frunza ca să poată fi văzute sclipirile diamantului. Învelişul sufletului este trupul. Mai întâi trebuie să moară trupul, să se desfacă învelişul, ca să se elibereze sufletul. Oricum, viaţa noastră este ascunsă prin el în Dumnezeu.
Unii gânditori spun că noi trăim prin simţuri; vedem, auzim, vorbim, gustăm, pipăim, mirosim şi ne mişcăm prin simţuri. Toate acestea însă există numai câtă vreme este sufletul în trup. Ochii văd, pentru că vede sufletul, limba vorbeşte pentru că vorbeşte sufletul. Aşadar sufletul nu e chimie, nu e materie, ci este scânteie divină. Partea cea mai aleasă şi mai frumoasă din noi e sufletul. Sufletul are de la Dumnezeu ştiinţa, creierul şi forţa îmbierii trupurilor. Prin puterea Duhului Sfânt, sufletul îşi reconstruieşte trupul.
În Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, învăţătura despre originea, valoarea, nobleţea şi forţa sufletului, precum şi grija despre mântuirea lui este întâlnită la tot pasul. Într-un loc se spune că sufletul e mai important decât trupul, e mai mult decât haina sau hrana şi e mai de preţ decât toată lumea. Despre însemnătatea lui ne vorbeşte pilda cu oaia cea rătăcită, cu drahma cea pierdută, pilda fiului risipitor, a bogatului nemilostiv, precum şi altele. Pocăinţa păcătoşilor e prilej de sărbătoare în cer, după cum prin pierderea unui suflet tot cerul se întristează. De ce e aşa răsunet mare şi pentru ce a trebuit să-şi verse sângele chiar Fiul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră? Pentru că sufletul nu este un lucru ieftin sau un obiect de glumă, ci este un dar ceresc, un bun dumnezeiesc, care atârnă în cumpănă mai mult decât valoarea lumii materiale. Viaţa sufletului în această lume este „o misiune”, nu este nici prilej de petrecere, nici de plăcere, nici de îmbogăţire, nici de lenevire, mâncare sau băutură, ci este misiune ce depăşeşte marginile timpului. Alergătorii cu ştafeta au menirea să ducă obiectul primit până la un punct anumit, cu tot efortul depus. De aici, alt alergător preia ştafeta şi astfel aceasta ajunge la destinaţie. Misiunea a depăşit pe om, omul a stat în slujba ei şi prin contribuţia lui ea s-a împlinit.
Aşa e viaţa sufletului, misiunea ce depăşeşte curgerea timpului pământesc. Nu ne putem sustrage de a ne-o împlini fără să facem în viaţă şi câte un act de răzvrătire, ca şi fiul risipitor, care n-a primit misiunea vieţii adevărate şi astfel a ajuns nefericit, singur, în zdrenţe, nemâncat şi însetat. De aceea Mântuitorul îl numeşte nebun, adică anormal pe bogatul ce petrece, pe omul care îngrijeşte numai de trup şi uită datoriile ce le are faţă de suflet, de mântuirea lui şi fericirea veşnică.
Cei mai mulţi se alarmează, strigă, aleargă, caută când pierd câte ceva, dar la pierderea sufletului asistă nepăsători, glumesc şi râd. Vai lor, ce nepăsare, ce nesimţire! Biserica, prin toate slujbele, harurile şi învăţăturile sfinte, are în vedere acest mare scop, mântuirea sufletului şi moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Nu e un lucru neînsemnat să câştigi sau să pierzi sufletul şi Împărăţia lui Dumnezeu. Trăirea după poftele păcătoase ale trupului este trăire anormală, este pierdere. Trăirea după dorinţele curate ale sufletului este câştig, iar viaţa devine fericită şi pe pământ şi în cer. O atenţie specială ne atrage Mântuitorul, când spune că cine vrea să-şi mântuiască sufletul îl va pierde şi cine-l va pierde pentru El şi Evanghelie îl va mântui. Adică, cine se închide în egoism pentru a-şi ferici viaţa personală îşi pierde sufletul; iar cine îşi jertfeşte sufletul pentru Hristos şi Evanghelie ca un misionar, acela îşi asigură mântuirea. Sfânta Biserică, prin lucrarea ei de mamă, dă mereu strigăte de alarmă şi ne cheamă la pocăinţă, combate egoismul şi susţine totdeauna interesul faţă de lucrul cel mai de preţ şi nemuritor care este sufletul.
Sfântul Apostol Petru ne cheamă să trăim pe pământ ca nişte străini şi călători, căci aşa suntem. Să nu uităm că soarta sufletului pe pământ este soarta porumbelului sau a corbului care au fost sloboziţi din corabia lui Noe. Corbul negru nu s-a mai întors în corabie, ci a rămas rătăcitor prin lumea hoiturilor din care s-a hrănit. Porumbelul însă s-a întors curat şi nevinovat, cu ramura de măslin în cioc, în corabia stăpânului său. Soarta corbului sau a porumbelului o creăm noi sufletului nostru liber şi nemuritor, după cum îngrijim de mântuirea lui, după cum acceptăm sau refuzăm misiunea, şoaptele chemării sau ale destinaţiei sufletului.
Să avem milă de sufletul nostru, să îngrijim de haina împărătească a sufletului nostru, ca să nu ne apuce moarte cu ea pătată sau ruptă, şi astfel să nu putem intra la nunta Fiului de Împărat în Biserica Lui cea cerească. Întoarce-te, suflete la odihna ta, în cetatea păcii, în raiul fericirii veşnice, după care alergăm, luptăm şi suspinăm ! Să ne întarească bunul Dumnezeu ca prin rugaciune, smerenie, fapte de credință, pocăință și iubire de Dumnezeu să gasim și noi calea spre mângâierea și viața veșnică, la judeţul cel înfricoşat, pentru pedeapsa cea de neînlăturat. “Unde sunt rapirile? Unde sunt lacomiile? Unde sunt tiraniile? Unde sunt nechibzuintele? Unde sunt stapânirile? Unde sunt ostenelile de prisos? Unde sunt jefuirile saracilor? Unde sunt îngâmfarile bogatilor? Unde sunt stapânirile dregatorilor? Unde sunt amenintarile? Unde sunt temerile?” Doamne toți suntem robii Tai la Judeţul cel înfricoşat, pentru pedeapsa cea de neînlăturat. Sfantul Teodot îi adapostea in hanul său pe crestinii prigoniti, îi ajuta in taina cu toate cele necesare pe crestinii care scapasera de persecutii și aduna trupurile crestinilor omorati si le îngropa.
Când Domul a hotărât, toate bunurile materiale au fost distruse într-o cetatea a necredincioșilor. Doar o clipa, si mai usor decât o pânza de paianjen s-au rupt toate, toate acestea s-au destramat, si tânguirea stapânea în cetate, si toti fugeau la biserica. Spun acestea pentru ca frica celor întâmplate sa fie totdeauna proaspata în voi si sa va întareasca totdeauna cugetul. Dumnezeu a cutremurat cetatea, dar n-a dat-o pierzarii, ca daca ar fi vrut s-o piarda, n-ar fi cutremurat-o; dar fiindca n-a voit s-o piarda, cutremurul a luat-o înainte ca un crainic, preîntâmpinându-ne cu privire la mânia lui Dumnezeu, ca facându-ne mai buni prin frica sa abatem de la noi pedeapsa cea prin fapte. Asa a facut si cu barbarii: “înca trei zile si Ninive va fi nimicita” (Iona 3, 5). “Si de ce nu o nimicesti? Ameninti ca o s-o prapadesti, de ce n-o prapadesti?”
Când sapte fecioare au fost torturate pentru credinta lor in Hristos, una dintre ele, Sfanta Tecusa, i-a aparut in vis lui Teodot si i-a cerut sa scoata trupurile lor din lac si sa le ingroape. Teodot a iesit impreuna cu un credincios condusi de un inger al Domnului, el a reusit sa afle trupurile fecioarelor si sa le ingroape, dar acest insotitor l-a tradat pe Teodot judecatorului, iar dupa ce a fost supus la mai multe chinuri, a primit mucenicia prin taierea capului. Spune-mi, de vezi vreo căpetenie de tâlhari că bântuie şleahurile, întinzând curse călătorilor, prădând ţarinile, îngropând aur şi argint în peşteri şi tainiţe, înţărcuind acolo turme multe,dobândind haine şi robi în număr mare din prădăciuni – ei bine, spune-mi, îl fericeşti pentru acea bogăţie sau îl plângi pentru dreptatea dumnezeiască ce îl aşteaptă in viitor? Deşi încă nu este prins, nu este dat pe mâna judecătorului, nu a fost aruncat în puşcărie, n-a fost pârât, nici osândit, ci se desfată, se îmbată, se bucură de belşug mult; ci totuşi noi să nu îl fericim pentru cele de faţă şi văzute, ci să îl plângem pentru cele viitoare şi aşteptate.
Iată cum, înaintea muncilor de dincolo cei înrăutăţiţi, care trăiesc în păcate, sunt pedepsiţi încă de aici. Şi să nu-mi arăţi doar că cineva mănâncă bucate de multe feluri, că are haine de mătase, că îl însoţesc pretutindeni cete de robi şi că se fuduleşte prin piaţă – ci descoperă-mi conştiinţa lui, şi vei vedea înlăuntrul ei mare tulburare din pricina păcatelor, frică neîncetată, vifor, gâlceava. Vei vedea mintea suind ca la un tribunal pe tronul cel împărătesc al conştiinţei, aşezându-se ca un judecător, aducând de faţă, ca pe nişte călăi, gândurile, legând cugetul, chinuind-l pentru greşale şi strigând cu glas mare, fără să ştie cineva afară de Cel ce poate vedea tainele sufletelor. Astfel, curvarul, chiar dac-ar fi de o mie de ori bogat, chiar dacă n-ar avea nici un pârâş, nu încetează a se pârî pe sine în chip lăuntric; şi plăcerea lui e vremelnică, iar durerea neîncetată – din toate părţile frică şi cutremur, bănuială şi nelinişte. El se teme de uliţele dosnice, se teme până şi de umbre, se teme de slugile sale, de cei ce îl cunosc şl de cei ce nu îl cunosc, de cea pe care a nedreptăţit-o, de cel pe care l-a jignit. Oriunde ar merge, nu are conştiinţa ca pârâş amarnic, de sine însuşi fiind osândit şi neputând afla cât de puţină tihnă: că şi în pat, şi la masă, şi în oraş, şi acasă, şi ziua, şi noaptea, şi chiar în vis, i se nălucesc păcatele săvârşite şi duce viaţa lui Cain, „suspinând şi tremurând pe pământ” (Facere 4, 12), şi are pururea foc adunat înlăuntrul său, fără să ştie nimeni. Aşa pătimesc şi răpitorii, şi lacomii; aşa pătimesc şi beţivii şi, pe scurt, şi cei ce vieţuiesc în păcate: că nu poate fi mituit acel judeţ ci, chiar dacă nu urmăm calea faptei bune, ne întristăm totuşi pentru că n-o urmăm; şi chiar dacă urmăm calea răutăţii, o dată cu încetarea plăcerii păcatului simţim totuşi durerea lui. Să nu mai spunem aşadar despre răii ce sunt bogaţi aici şi drepţii ce se desfată dincolo, că e „unu-unu” sau „doi la zero”: că drepţilor şi cele de dincolo şi cele de aici le aduc multă plăcere, iar răii şi răpitorii şi dincolo şi aici sunt pedepsiţi: sunt pedepsiţi aici prin aşteptarea pedepsei de dincolo, şi prin numele rău pe care îl au între toţi, şi prin însăşi stricăciunea pricinuită sufletului lor de către păcat; iar după plecarea din această lume îndură chinuri nesuferite.
Pe de cealaltă parte, drepţii, chiar de vor pătimi aici necazuri fără număr, se hrănesc cu nădejdile cele bune, având desfătare curată, neprimejduită, neschimbătoare. Precum câinii lingeau bubele lui Lazăr, aşa şi demonii lingeau păcatele bogatului; şi precum Lazăr trăia în foamete de hrană, aşa şi bogatul trăia în foamete de toată fapta bună. Aşa să cugeţi şi cu privire la bogaţii lacomi. Aceştia sunt nişte tâlhari de drumul mare, ce pradă bunurile trecătorilor, îngropând averile altora în cămările lor ca în nişte peşteri şi ascunzişuri tâlhăreşti.Deci, să nu-i fericim pentru cele de faţă, ci să îi plângem pentru cele ce au să vină, pentru Judeţul cel înfricoşat, pentru pedeapsa cea de neînlăturat, pentru întunericul cel mai dinafară care va să-i primească. Chiar dacă se întâmplă de multe ori ca tâlharii să scape mâinilor omeneşti, noi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ferească şi pe noi, şi pe vrăjmaşii noştri, de viaţa şi bunăstarea blestemată a acelora, pe judecata lui Dumnezeu nimeni nu va scăpa, ci toţi câţi vieţuiesc în lăcomie şi răpiri vor primi, negreşit, de la Dânsul pedeapsa meritată, cea fără de moarte şi fără de sfârşit.
Acolo unde se afla Duhul Sfant, acolo se iveste si lupta cea grea. Unde nu este cruce si durere nu este nici Duhul. Toti profetii si sfintii au fost prigoniti. Cei ce nu sufera prigoane degeaba cred ca au primit harul; nu au nimic! Numai crucea este semnul coborarii harului. Iisus ce exemplu ne-a dat, ce fel de suferinta a trimis Tatal peste El? „Ii veti avea de dusmani pe cei din casa voastra“. Iisus a fost omorat de poporul Sau. Iudeii n-au fost prigoniti, semn ca Duhul Sfant Se retrasese de la ei. Doar crestinii au fost martiri, caci este necesar ca adevarul sa fie prigonit.
Pacatul nu vine niciodata din afara omului, ci din inima lui porneste. Provocarea vine din afara, dar consimtirea sau acceptarea momelii exterioare se produce inlauntrul omului, in mintea si in inima lui. Numai rugaciunea alunga gandurile ispititoare si pastreaza inima curata. Gresita este credinta ca, o data ce Hristos S-a rastignit ca sa stearga pacatele lumii, ele au si disparut, iar noi suntem gata mantuiti prin jertfa Sa. Cati crestini botezati, care au primit harul prin botez, continua inca sa duca o viata urata, si cati crestini din biserici n-au inca inima curata!
Dar vai de sufletul care cade din har si moare, caci mare intristare se face pentru el in Ceruri! Asa vorbeste Ezechiel in profetia lui despre sufletul cazut si „gasit gol in pustie“. Asa a cazut poporul evreu si a fost parasit de Dumnezeu si dat prada rautatii neamurilor. Multi sfinti au cazut, desi primisera darul Duhului Sfant, dar apoi nu au mai dus o viata curata si dragostea lor a scazut si „caderea din urma a fost mai mare“, caci satana aceasta a urmarit neincetat: sa-i insele, daca este cu putinta, chiar si pe cei alesi; iar aceasta straduinta a lui va fi aceeasi, pana la sfarsitul veacului.
Pe insusi Hristos a indraznit diavolul sa-L ispiteasca, pe Fiul lui Dumnezeu, atata libertate i s-a dat!
De aceea, permanent sa luptam cu frica pentru mantuirea noastra, caci orice secunda de neatentie este prilej de biruinta si de patrundere in sufletele noastre a celui viclean. Nimeni niciodata sa nu se mandreasca cu harul pe care l-a dobandit, sa nu fie sigur de el insusi niciodata. Tocmai aceasta siguranta de sine o doreste satana; mandria este pacatul cel mai subtil care zace in fiecare din noi. Acesta a fost primul pacat care l-a prabusit pe lucifer din Cer, si dupa el a cazut Adam, amagit de aceeasi siguranta de sine.
Mai usoare sunt celelalte pacate grosolane, ce se pot indeparta si se pot ierta decat trufia care sta ascunsa in sufletul nostru. Numai smerenia o poate scoate afara. Cand harul de sus ne-a atins, vrem-nu vrem, trebuie sa urcam, sa luptam in continuare, altfel suntem pierduti. Cei care au primit mangaierea harului si se multumesc cu aceasta mangaiere, cu aceasta placere spirituala si se incred in aceasta, traind fara grija, curand de tot vor cadea in mandrie, inima lor nemaifiind zdrobita si gandurile lor nefiind pline de smerenie. Ei se cred ajunsi pe o inalta treapta a desavarsirii, sunt multumiti de ei si, fara sa-si dea seama, aluneca jos de tot din cauza neatentiei lor si a increderii in sine si in puterile lor.
Parerea lor inalta despre ei insisi ii face sa piarda si putinul har ce li se daruise; Iisus a spus-o doar: “Celui ce are i se va da, iar celui ce n-are si ce i se pare ca are i se va lua“. Celui care Il iubeste cu adevarat pe Hristos, chiar de-ar face mii de fapte bune, tot i se va parea ca n-a facut nimic inca. Niciodata nu se va lauda cu faptele sale. Chiar de ar posti pana s-ar usca, tot nu va crede ca s-a infranat. Chiar de va intelege lucruri tainice si va avea descoperiri ceresti, i se va parea ca nimic nu stie inca. Unul ca acesta se topeste de dorul dupa Dumnezeu si nimic altceva nu mai stie.
Se afla intr-o continua si infrigurata asteptare, cuprins de dorinta arzatoare de a se uni cu Hristos. Asteptarea aceasta ii este sustinuta de credinta certa ca va obtine pana la urma mantuirea deplina, scaparea de patimi si sfintirea trupului ca sa-L poata primi intr-insul pe Duhul Sfant. Sunt necesare insa incercari multe, grele si neincetate pentru a determina un suflet sa ajunga in starea aceasta. Este vorba de o maturitate spirituala ce se castiga dupa multa experienta. Şi numai daca va rezista tuturor ispitelor ce i se pregatesc de catre rautatea diavolului si nu va cadea, ci le va birui prin rabdare, numai atunci acest suflet se va invrednici de darurile Sfantului Duh.
Sfintenia nu coboara pe pamant decat in aceste vase alese, care s-au curatit cu multa straduinta si cu munca istovitoare.Nu este cu putinta sa atingi sfintenia fara suferintaPrin neascultare, Adam a pierdut doua lucruri deodata: a pierdut inocenta si curatenia; si a pierdut mostenirea cereasca. Toate creaturile: mielul bland, lupul rapitor, vulpea vicleana, sarpele veninos etc, au acelasi tip de fire. Numai omul poate avea doua firi: un om poate fi ca un miel bland si se lasa sfasiat, iar altul poate fi ca un lup rapitor. Amandoi sunt insa din aceeasi specie. Unul isi stapaneste gandurile rele iar celalalt nu, deci unul se lupta sa primeasca harul iar celalalt nici nu se sinchiseste si asteapta sa-i vina de-a gata. Trebuie deci sa cautam lumina pentru a fi luminati, iar nu sa stam linistiti in intuneric, asteptand ca lumina sa vina singura la noi. Veniți la biserica, la sfinții ei ca sa ve împartașiti din harul lor, iar Iisus Hristos care-și iubeste sfintii va va ajuta!
Ce dezvinovăţire vom avea. Că nu poţi, nu poţi arăta, nici numi pe altcineva care să fi pătimit atât de multe şi de mari nenorociri: că tocmai de aceea l-a şi dat ca pildă Hristos, ca în orice nenorocire vom cădea, văzând măsura cea covârşitoare a necazurilor lui Lazăr, să primim îndestulă îmbărbătare şi mângâiere din filosofia şi răbdarea acestuia. Că el stă, ca un dascăl de obşte al lumii, înaintea tuturor celor ce pătimesc vreo nenorocire, tuturor înfăţişându-se spre privelişte şi pe toţi întrecându-i prin covârşirea necazurilor sale. Pentru toate acestea mulţumind, dar, Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca şi prin necazurile vremii de acum să trecem fără întristare, şi de bunătăţile cele viitoare să avem parte: de care fie ca noi toţi să ne învrednicim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh este slava, cinstea, închinarea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (publicat pe f.b de Ioan Monahul)