Viata in Hristos este un lucru cât se poate de serios!
Prin ea ne mântuim. Viața lumească este o trecere, viată celor mântuți este veșnică!
Noi, crestinii de astazi, traim cu adevarat in duhul lui Dumnezeu, pastrand taria si darurile Sale impartasite noua la Sfantul Botez?
Iar noi, madularele și slujitorii Bisericii, mai pastram cu tarie darul dat ucenicilor de Hristos, atunci când i-a trimis ca să-L mărturisească și să vestească Imparația Cerurilor, „ca sa calcam peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului?” (Lc. 10,19)
Intalnim astazi in lume oameni care-si parasesc Biserica, de tot sau trecand la alte credinte, si chiar la alte religii, oameni, dintre noi, care nu mai gasesc de buna aceasta credinta ortodoxa. Oamnei care vor să desființeze biserica și credința spunând că ei o gasesc „invechita”; o gasesc „perimata” sau, oricum, nepotrivita pentru vremurile acestea. Ei vor fara biserică, fara preoți, fara crestinism, fara ortodoxie. De ce?
Pentru ca să distrugă neamul, tara, sufletele noastre. Dar și pentru necredinta sau pentru putina noastra credinta pe care o trăim în vremea din urmă !
Pentru ca ajungem noi, credinciosii, care de altfel ne afirmam „credinciosia” cu emfaza, sa nu o facem cu destula convingere, cu fapte creștine, cu fermitate, cu martiriul primulor creștini, cu dragoste de Dumnezeu, nu-l mai urmăm pe Hristos, fugim și ne rușinăm de cruce, motiv pentru care nici nu suntem credibili.
Ce daca vorbim frumos?! Am mai spus si in alta dată: vorbim foarte frumos despre viata de dincolo, dar o iubim mai mult pe cea de aici?!… Ne place sa vorbim despre viată aceea, dar ne agățăm toate sperantele noastre de viata aceasta! Caci, cum sa convingi ca Il iubesti pe Dumnezeu daca, de fapt, te arati „indragostit” mai mult de cele de aici? Cum sa fim convingatori atunci cand vorbim de imparatia Cerurilor, daca ne construim cu atata meticulozitate „asternutul” si „culcusul” cald si placut pentru viata aceasta si ne pasa atat de putin de viata de dincolo?!
Sfintii nu erau asa! Mucenicii din primele veacuri, care au „cucerit” lumea — nu atat prin predica lor, cat prin exemplul personal — mergeau, atunci cand necredinciosii ii condamnau la moarte pentru credinta, cantand si bucurandu-se ca se indreptau, astfel, catre viata vesnica in Hristos. De aceea erau convingatori, iar necredinciosii pagani, vazandu-le credinta si speranta, intelegeau ca acestia chiar slujesc Dumnezeului celui adevarat.
Cand insa, dragii mei, ne vad necredinciosii pe noi ezitanti, nehotarati, vorbind foarte frumos de viata „spirituala”, dar traind din ce in ce mai „material”, mai „impamanteniti” si mai „inradacinati” in viata aceasta trecatoare, cum sa mai fim convingatori?
De aceea spun ca, daca Mantuitorul Hristos ar fi trebuit si astazi sa rosteasca niste cuvinte la adresa noastra, ma tem ca le-ar rosti pe aceleasi: „O neam necredincios si indaratnic…” Necredincios pentru necredinta sau putina noastra credinta, iar indaratnic pentru ca suntem neputinciosi ori nu vrem sa traim in duhul Lui — in duhul acela care arde, insa, nu intr-unul ezitant ori lipsit de trairea autentica a invataturii Sale.
Asadar, Domnul era aspru cu cei din vremea Sa, dar este aspru si cu noi, pentru ca, incet-incet, ma tem ca si in noi se stinge duhul Sau, iar Crestinismul nostru convinge din ce in ce mai putin… Ne napadeste formalismul; ne pustieste secularismul; practicam un Crestinism din ce in ce mai teoretic; vorbim frumos despre el, dar nu postim si nu ne rugam, dupa cum ne-a cerut-o Mantuitorul Hristos.
Poate ca va zice cineva: cum, post si rugaciune? Dar, „toate acestea le-am pazit din copilaria mea…” (Mt. 19, 20).
Care post l-am tinut, insa? Acela de bucate, poate, pentru ca postul desavarsit este cand te abtii si de la faptele urate, si de la cuvintele rusinoase si si de la gandurile cele murdare! Acela este postul cel adevarat! Iar rugaciunea, care? Aceea de un sfert de ora dimineata si un sfert de ora seara? Daca, si acelea!…
Nu, nicidecum!… Adevarata rugaciune inseamna permanenta comuniune cu Dumnezeu, Care nu trebuie sa lipseasca nicio clipa din viata noastra. Ne dorim, adeseori, sa stam de vorba cat mai mult cu mama sau cu tata, cu sotul, cu sotia, cu copiii, cu prietenii etc. Ei bine, Dumnezeu trebuie sa fie mult mai prezent in viata noastra decat toti acestia la un loc, caci relatia si comuniunea cu El se vor permanente.
Asta inseamna adevarata rugaciune, si inca intr-o stare de smerenie si de meditatie sfanta, iar nu de teoretizare a invataturilor lui Dumnezeu, dandu-ne cu parerea care mai de care, potrivit intelepciunii noastre, si facandu-I, pentru aceasta, „varza” invatatura.
Viata in Hristos este un lucru cat se poate de serios! Şi, ca sa ne arate aceasta, El ne-a dat astazi exemplul credintei care poate muta pana si „muntii” din loc, daca nu in inteles propriu, atunci in sensul slabiciunilor si al pacatelor noastre, al patimilor noastre. Ridicarea si lepadarea acestora de la noi, asta va sa zica mutarea „muntilor” din loc. Adeseori insa, nu avem destula credinta ca sa facem aceasta, si continuam de la o spovedanie la alta sa repetam aceleasi slabiciuni si pacate, pe care duhovnicul se vede silit sa le tot asculte si sa nu mai stie ce sa ne mai spuna, ca sa incetam odata cu ele si sa se cunoasca si la noi un progres real, izvorat din slujirea lui Dumnezeu Celui adevarat si o credinta puternica.
Sa avem credinta puternica, asadar, si incredere pe masura, caci slujim pe Dumnezeul Cel adevarat. Sa nu ne parasim aceasta credinta, pe care a intemeiat-o chiar Dumnezeu, nu „profeti” cu slabiciuni si neputinte, care au „performat” intr-un fel sau altul... Credinta noastra a fost intemeiata de Dumnezeu Insusi, si, ca sa fie mai „convingator”, a venit personal pe pamant sa-Şi reveleze invatatura adevarului acestuia vesnic, doar-doar ne va convinge sa ne luam rolul de crestini in serios, sa dovedim credinta tare, putere si incredere in El, caci numai acestea pot convinge si pot fi credibile si in ochii celor din jurul nostru.
Sa-L rugam pe Domnul, Care a rostit astazi cu amaraciune cuvant aspru si pentru noi, sa faca El sa rodeasca putina noastra credinta, ca sa devenim cu totii crestini buni si cu adevarat credinciosi, tari in credinta, convingatori nu doar prin vorbele noastre, ci mai ales prin ceea ce infaptuim, caci la aceasta mai cu seama se uita vecinul, aproapele sau „departele” nostru; la faptele noastre privesc oamenii, si acelea vor convinge mai mult decat cuvintele cele mestesugite, pentru ca s-a spus ca “ochiul este mai credincios decat urechea“. Poti sa spui, adica, multe!… Omul vrea sa vada! Şi, acest comportament, acest fel de credinta si acest tip de incredere in puterea lui Dumnezeu le ravnea Hristos la „neamul necredincios si indaratnic” din vremea Sa, si aceleasi le ravneste si la noi, neamul…, spuneti dumneavoastra cum este acesta al nostru de astazi!…
Sa-L rugam, deci, pe Domnul, sa ne dea aceasta credinta si incredere, ca sa-L slujim cu toata fiinta noastra, dar sa ne dea si puterea sa savarsim fapte care sa convinga si pe cei din farul nostru, ca ceea ce vad la noi — nu teorie si spectacol, ci viata autentica in Mantuitorul Hristos Dumnezeu — sa-i poata mobiliza si pe ei la tot lucrul cel bun!
Sa invatam din evanghelie, asadar, ca avem cu totii un „Stapan” Care, chiar daca nu Si-a impartit in mod egal fiilor Sai avutia, i-a chemat, totusi, deopotriva la lucrare, pe fiecare dupa puterile lui si, mai ales, a cerut socoteala fiecaruia dupa dreptate atunci cand S-a intors. Sa luam aminte ca ne-am nascut fiecare cu un rost pe pamant, cu un destin si cu o misiune sfanta, si ca nu avem dreptul sa ne ignoram nici calitatea de „fii” (dupa har) ai lui Dumnezeu, nici pe aceea de „colaboratori” la lucrarea Sa sfanta, dar nici pe aceea de „responsabili” pentru tot ceea ce am lucrat in viata.
Asa stand lucrurile, sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne faca si pe noi fii si lucratori harnici in „via” Sa. Sa ne dea si noua putere sa ne ducem „lupta cea buna” , pana la capat si sa ne invredniceasca si pe noi a sta „fara de osanda” inaintea judecatii Sale celei nemitarnice (onestă și incoruptibilă), ca sa nu fim rusinati ca sluga care si-a ingropat cu neintelepciune talantul.
Sa ne luam in serios si sa ne purtam cu vrednicie „sarcinile noastre”, sa ne facem datoria de crestini de pe pozitia sociala pe care ne aflam si din postura in care suntem fiecare, si bun va fi Domnul sa caute cu dragoste si bunavointa spre lucrarea si talantii inmultiti cu ravna de noi.
Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, si ce i se pare ca are se va lua de la el.
Desprinse din contextul în care au fost rostite, aceste cuvinte ale Mântuitorului ridică anumite semne de întrebare. Ele par a răspunde chiar nedreptăţilor ce se petrec în lume, unde mulţi dintre cei drepţi suferă, chinuiţi de sărăcie, în timp ce aceia care săvârşesc nedreptăţi au parte de împliniri. Însă nu acesta este sensul adevărat şi profund al versetului. Observăm din contextul în care apare acest loghion că obiectul verbului "are" nu se referă la bunuri materiale sau alte împliniri lumeşti, ci la capacitatea ucenicilor de a asculta vorbele Mântuitorului şi a pune în practică învăţăturile pe care acesta le rosteşte.
Sfântul Ioan Hrisostom explică: "Şi chiar dacă ceea ce s-a zis este plin de multă neclaritate, arată însă multă dreptate. Ceea ce zice adică, este. Când cineva are bunăvoinţă şi zel, i se vor da lui toate cele de la Dumnezeu. Când este gol, nici pe cele ale sale nu le va primi înapoi, nici cele de la Dumnezeu nu i se vor da. Că şi ceea ce i se pare că are, zice, se va lua de la el; nu pentru că Dumnezeu ia înapoi ceea ce dă, ci ca să nu se învrednicească el de cele ale Lui."
Acelaşi loghion apare şi în contextul pildei talanţilor, verbul "are" referindu-se aici la aceia care, primind de la Dumnezeu un dar, nu îl folosesc aşa cum se cuvine, pentru a-i ajuta şi pe fraţii lor. Sfântul Ioan Hrisostom remarcă din nou: "Darul cuvântului şi al învăţăturii avându-l spre a-l folosi şi nefolosindu-l, şi harul îl va pierde. Iar cel ce este cuprins de zel mai mult va lucra darul."
Pierderea cu buna stiinta sau din neglijenta a darurilor sau a darului de la Dumnezeu inseamna refuzul de a innoi firea omeneasca. Sa retinem ca nu este om lipsit de dar din partea lui Dumnezeu. Si sa nu uitam ca daca darul pe care il avem noi este prezent si in alti semeni, nu e dovada unei lipse de creativitati din partea lui Dumnezeu. Caci fiecare dintre noi primeste de la El o putere de a inmulti darul intr-un mod unic, iesit din comun.
Luati seama la voi si vedeti cu ce daruri ati fost inzestrati. Iar dupa ce ati cunoscut darurile, cautati sa le inmultiti. Nu traiti la voia intamplarii. A lasa darurile de izbeliste, inseamna a ne face partasi "intunericului cel mai din afara", unde va fi plangerea si scrasnirea dintilor (Matei 25, 30). Nu fiti invidiosi daca veti vedea ca sunt semeni care au mai multe daruri decat dumneavoastra. In astfel de situatii, amintiti-va de cuvintele "celui caruia i s-a dat mai mult, mai mult se va cere de la dansul" (Luca 12, 48). Lucrati darurile primate si veti vedea ca omul de azi din dumneavoastra e mai bogat sufletește decat cel de ieri si cautati sa-l faceti si pe cel de maine sa fie mai lucrator ca cel de azi, spre slava lui Dumnezeu și pentru a noastră mântuire! Amin (postat pe fb de ioan monahul)