Veșnica pomenire !
Spune Sf. Ioan: “Iata, securea sta la radacina pomilor si tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca in foc” te vei lovi de piedici, necazuri, stramtorari, pierderi si chiar iti vei pune viata in primejdie. Rautatea n-are decat sa triumfe peste un Ochi care vede toate si este o dreapta rasplatire a fiecaruia pentru faptele sale. Aceasta viata este scurta, si pierderile ei tot scurte sunt, pe cand cealalta viata e nesfarsita. A dobandi vesnica odihna printr-o pierdere mica si de scurta vreme – ce schimb slavit si ce atragatoare agonisita. Sâmbata avem Moșii de iarnă apoi Duminica Înfricoșetoarei Judecati.,, Pocaiți-va! ” O, ce este omul? Spicul ierbii pe care îl coseşte mâna lui Dumnezeu. Ce rămân? Paiele. Ce se ia cu mâna nevăzută? Spicul. Al Tău e sufletul, Doamne, iar trupul e al pământului. La despărţire, fiecare îşi ia ce-i al lui: pământul – trupul, Domnul – sufletul.Cunoaşterea noastră este una cu necunoaşterea în amândouă cazurile: şi când privim la cel viu, şi când privim la cel mort. Nimic nu ştim deopotrivă, nici despre ce este viu, nici despre ce este mort. Cel viu pregăteşte slava celui mort. Aceasta îi e osteneala vieţii. Când moare, se destramă şi slava.Cel viu pregăteşte zestrea celui mort. Aceasta îi e grija vieţii. Când moare, zestrea o primeşte o văduvă străină.Cel viu pregăteşte case şi hambare. Când moare, toţi se văd în case şi hambare, afară de el şi de ai lui.Cel viu pregăteşte domenii şi moşii. Când moare, înscrisurile domeniilor şi moşiilor le poartă duşmanii lui.Cel viu pregăteşte fiilor lui moştenire şi bunăstare. Când moare, moştenirea o iau cei de alt neam, iar de bunăstare au parte cei de alt neam.Unde sânt coroanele? În groapa de gunoi.Unde sânt mărgăritarele? În cenuşă.Unde sânt cinstirile şi onorurile? În strunele rupte şi în timpanele sparte. Pe deplin, nimica sântem, Doamne Dumnezeul nostru! Nimic, nimic, nimic! Dar, de aceea, Tu eşti tot şi toate. Toată plinirea în Tine este. Toată bucuria, în Tine. De vei voi, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin”.(Sf.N. Velimirovici)
Încă din vremea Sfinţilor Apostoli, după cum mărturiseşte Sfântul Ioan Gură de Aur, se ţineau zile de pomenire a strămoşilor adormiţi în speranţa fericirii veşnice. Astfel de zile pot fi identificate în jurul secolului al VI-lea, când s-a făcut fixarea definitivă a pericopelor biblice citite în cursul anului bisericesc. Despre obiceiul de a face rugăciuni de mijlocire pentru cei morţi găsim menţionări la Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti din secolul al II-lea, la Sfântul Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei, apoi începând cu secolul al IV-lea mărturiile devin numeroase, dintre cei mai importanţi Sfinţi Părinţi putem menţiona pe Sfântul Ioan Gură de Aur.
Ierarhul antiohian îl defineşte pe om drept „împrumut cu dobândă vremelnică a vieţii: datorie fără amânare a morţii” îi arată efemeritatea, căci el este „astăzi în bogăţie, mâine în mormânt. Astăzi îmbrăcat cu profir, iar mâine dus la mormânt. Astăzi în multe avuţii, iar mâine în coşciug. Astăzi cu cei ce-l linguşesc, iar mâine cu viermii. Astăzi este, iar mâine nu mai este”, şi îndeamnă la purtare de grijă pentru folosul celor care au răposat: Să le dăm lor ajutorul ce li se cuvine, adică milostenii şi prinoase, căci aceasta le aduce uşurare, mare câştig şi folos. Într-adevăr, nu s-au legiuit acestea în zadar şi la întâmplare şi nici n-au fost predate Bisericii lui Dumnezeu fără rost de preaînţelepţii ucenici ai Domnului, ca preotul să facă pomenire la înfricoşătoarele Taine de cei în credinţă adormiţi.
In Slujba Inmormantarii moartea trupeasca e considerata o mutare, o schimbare de locuinta de la cele trecatoare la cele vesnicie. Viata vesnica este o certitudine, iar existenta pamanteasca este definita ca "viata cea trecatoare care este umbra fara fiinta, vis de inselaciune care se arata ca o naluca, chin al vietii pe Pamant".
In pericopa evanghelica de la aceasta slujba se spune: "si vor iesi cei ce au facut cele rele, spre invierea osandirii". Asa incat invierea nu este optionala. Acest lucru reiese si din Epistola catre Tesaloniceni a Sfantului Apostol Pavel: "Fratilor, despre cei care au adormit, nu voim sa fiti in nestiinta, ca sa va intristati ca ceilalti care nu au nadejde. Pentru ca de credem ca Iisus a murit si a inviat, tot asa credem ca Dumnezeu, pe cei adormiti intru Iisus, ii va va aduce impreuna cu El."
Biserica face şi ea însăşi pomenirea răposaţilor şi se roagă pentru ei zilnic, mai în toate slujbele sale, ca de pildă la Litie şi Miezonoptică, dar mai ales la Liturghie. Aici pomenirea se face de mai multe ori, dar îndeosebi la Proscomidie, la ieşirea cu cinstitele Daruri şi dupa sfinţirea Darurilor, în cursul rugăciunii de mijlocire generală pentru vii şi morţi, când preotul pomeneşte în taina pe toţi repausaţii; cu cuvintele «Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci şi-i odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, unde străluceşte lumina feţei Tale» . Nimic altceva nu este mai de folos pentru cei adormiţi decât a aduce pentru dânşii Jertfa cea fără de sânge sau a fi pomeniţi în timpul săvârşirii ei. Lucrul acesta le pricinuieşte multă uşurare şi bucurie . De aceea, pe lângă parastasele cu Liturghie, pe care le facem anume pentru răposaţi, e bine să aducem prescură si pomelnic cu numele lor, pentru a fi pomeniţi de către preot la fiecare Liturghie.
Pe credinţa în nemurirea sufletului, în vieţuirea lui după despărţirea de trup, precum şi în Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos se întemeiază ceea ce numim în Biserica Ortodoxă cultul morţilor, adică, mai explicit, grija pe care o poartă cei vii de a-i avea în rugăciunile lor pe cei mutaţi la Domnul, grijă ce se regăseşte în diferite rituri şi ceremonii, dar mai ales se exprimă prin rugăciunile înălţate către Dumnezeu pentru aceştia, în cadrul Sfintei Liturghii.
Astăzi sunt Moşii de iarnă. De ce a rânduit Biserica una dintre cele mai importante zile de pomenire a morţilor în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi?
Slujba in care sunt pomeniti cei adormiti intru Domnul, este cunoscuta sub denumirea de "parastas". Parastasele sunt ierurgii speciale, la care trupul mortului, nefiind de fata, este simbolizat prin coliva. Verbul grecesc "paristemi" inseamna a se alinia alaturi de cineva, a sta in rand cu cineva, a fi camaradul de lupta, apropiatul cuiva. Parastasul este slujba prin care noi ne alaturam, prin rugaciune, celui mort, si ne infatisam lui Dumnezeu cu rugaciuni ca El sa ierte pacatele celui adormit. Acestea se pot face ori de cate ori dorim sa ne rugam pentru cel adormit impreuna cu Biserica.
Parastasul nu e altceva decât o prescurtare a slujbei înmormântării. Partea de căpetenie o alcătuiesc rugăciunile de dezlegare şi iertare, rostite de preot la sfârşitul slujbei, urmate, ca si la înmormântare, de «Veşnicapomenire». Se săvârşeşte în biserică, după Liturghie, iar când e cu putinta, si la mormânt. La parastas se aduc întru pomenirea celui răposat coliva, pâine şi vin din care se toarnă jos peste mormântul celui răposat.
Liturghierele româneşti şi slave aşează, după ectenia întreită, ectenia morţilor preluată din slujba panihidei. Aşezarea ecteniei morţilor după ectenia întreită şi ca o prelungire a acesteia este justificată de sensul ecteniei întreite de rugăciune a Bisericii pentru nevoile fiecăruia, inclusiv ale celor mutaţi de la noi. Ectenia morţilor este o cerere stăruitoare, izvorâtă din dragoste, ca mila lui Dumnezeu să se reverse şi asupra celor adormiţi. Rostirea ecteniei morţilor nu este obligatorie la fiecare Sfântă Liturghie ci, potrivit indicaţiilor din Liturghier, numai atunci când se face pomenirea morţilor.
Sâmbata este ziua pomenirii morţilor. Potrivit tradiţiei ortodoxe sâmbăta, ziua a şaptea, ziua în care creaţia este recunoscută drept „bună foarte”, ziua lumii acesteia, este, în acelaşi timp, zi de sărbătoare şi zi a morţii. „Este o sărbătoare deoarece lumea aceasta şi timpul ei ne spun că Hristos a învins moartea şi a instaurat Împărăţia Sa, deoarece Întruparea, moartea şi Învierea Sa reprezintă plinirea creaţiei întru care Dumnezeu S-a bucurat la începuturi. Este ziua morţii deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit iar mântuirea, plinirea şi transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt, în veacul ce va să fie. Toate sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la două sâmbete importante: aceea a învierii lui Lazar (ajunul Floriilor n.n.), care a avut loc în lumea aceasta şi care este vestirea şi încredinţarea învierii celei de obşte şi Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui când moartea însăşi a fost schimbată şi a devenit puntea către viaţa nouă a noii creaţii”. Sâmbăta este, pentru toate acestea, ziua pomenirii morţilor în nădejdea învierii. În mod special, în câteva sâmbete de peste an se face pomenirea generală a morţilor şi anume în sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne (moşii de iarnă), sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (moşii de vară), prima sâmbătă din luna noiembrie (moşii de toamnă).
În secolul al XVIII, la Sfântul Munte Athos s-a iscat o puternică controversă pe tema zilelor când se face pomenirea morţilor. Gruparea tradiţionalistă a „colivarilor” (numiţi astfel ironic de către adversari), având ca exponenţi de frunte pe Macarie al Corintului (1731-1805) şi pe Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809), susţinea respectarea riguroasă a tradiţiei Bisericii potrivit căreia pomenirea morţilor se face numai sâmbăta. Adversarii lor erau adepţii obiceiului creat în timp potrivit căruia pomenirile morţilor se pot face în orice zi a săptămânii, chiar şi duminica. Raspunsul Patriarhiei ecumenice la această dispută a fost că „cei ce săvârşesc pomenirea celor adormiţi sâmbăta fac bine, iar cei care o săvârşesc duminica nu sunt vrednici de osândă (...) cum de altfel e obiceiul şi în bisericile din cetăţi, şi anume de a savârşi pomenirea morţilor duminica din pricina adunărilor creştinilor ce se strâng atunci”. După cum reiese şi din acest răspuns, din punct de vedere liturgic, sâmbăta este cea mai potrivită zi pentru săvârşirea pomenirii morţilor. Dar, din raţiuni păstorale, în special la parohii, această pomenire se poate face şi duminica, ziua în care întreaga comunitate este adunată şi ne putem ruga cu toţii pentru cei adormiţi care sunt împreună mădulare cu noi ale Trupului lui Hristos, Biserica (cu condiţia ca la parastas să rămână întreaga comunitate). În concluzie, la Liturghie ectenia morţilor se pune sâmbăta, iar în duminici şi sărbători, atunci când sunt parastase, preotul poate să o pună sau nu.
Tâlcuirea ecteniei morţilor. Ectenia morţilor începe cu invocarea şi mărturisirea milei lui Dumnezeu după modelul psalmului 50, repetând una din cererile ecteniei întreite: Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte. Ne rugăm ca marea milă a lui Dumnezeu să se reverse asupra noastră, a tuturor mădularelor Bisericii, vii şi adormiţi. Când spunem „noi” ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre, a celor prezenţi în biserică, pentru ca rugăciunea noastră să capete putere. Dar, spunând „noi” îi includem şi pe cei adormiţi, de care nu suntem despărţiţi total ci cu care suntem uniţi în Hristos. Asupra lor se va concentra de acum rugăciunea noastră:
Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu şi pentru ca să se ierte lor toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie. Sufletul omului nu-şi poate găsi odihnă decât în Dumnezeu. Păcatul săvârşit cu voie sau fără de voie ne desparte de Dumnezeu împiedicându-ne să intrăm în comuniune cu El. Ruptura produsă de păcat în noi devine mult mai apăsătoare după moarte când, în lumina lui Hristos, ne înţelegem păcatele ca eşecuri existenţiale, ca trădări ale menirii noastre de a fi chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi de a înainta într-o comuniune tot mai deplină cu El. De aceea ne rugăm pentru iertarea păcatelor celor adormiţi, ca astfel ei să găsească odihnă în Dumnezeu.
Ca Domnul Dumnezeu să aşeze sufletele lor unde drepţii se odihnesc. Mila lui Dumnezeu, Împărăţia Cerului şi iertarea păcatelor lor, de la Hristos, Împăratul Cel fără de moarte şi Dumnezeul nostru, să cerem. Comuniunea cu Dumnezeu înseamnă comuniunea cu toţi sfinţii care şi-au găsit odihna în El, înseamnă împărtăşirea de mila lui Dumnezeu şi intrarea în Împărăţia Sa şi are ca condiţie iertarea păcatelor. Odihna pe care o cerem pentru cei adormiţi nu este o stare negativă, de inactivitate, ci o bucurie de Împărăţia cerurilor, care e comuniunea tuturor şi e plină de toate bunătăţile spirituale. Odihna aceasta e viaţă, o viaţă în care gustăm, simţim, ne asimilăm toate bunătăţile spirituale care se revarsă din Dumnezeu şi din comuniunea cu semenii cu care suntem uniţi în Dumnezeu. Toate acestea caracterizează odihna în „sânul lui Avraam” iar „sânul lui Avraam”, ca strămoş al lui Hristos ca om, e Hristos însuşi, spune Sfântul Atanasie. De aceea rugăciunea noastră se îndreaptă spre Hristos pe care-L mărturisim Împărat şi Dumnezeu al nostru. El nu este un împărat obişnuit ci, ca Cel ce a învins moartea, este Împărat fără de moarte şi Dumnezeu.
Ectenia continuă cu o rugăciune rostită de către preot: Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul - Rugăciunea debutează cu o mărturisire biblică despre Dumnezeul nostru preluată din Vechiul Testament (Numeri 16, 22 şi 27, 16). Termenul de „trup” este folosit aici în sensul fiinţei umane depline, trup şi suflet, sens pe care îl regăsim şi atunci când se spune că „Cuvântul trup s-a facut” (Ioan 1, 14) şi că Duhul Lui se pogoară „peste tot trupul” (F.A. 2, 17; Ioil 2, 28) la Cincizecime. Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul este Dumnezeul îngerilor şi al oamenilor, Dumnezeul celor aflaţi în trup şi al celor adormiţi.
Care ai călcat moartea şi pre diavolul ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale - Prin Întruparea, Patima şi Învierea Sa, Fiul Lui Dumnezeu a călcat moartea şi a surpat stăpânirea diavolului dăruind viaţă lumii. Pentru aceasta îndrăznim să ne rugăm în continuare pentru odihna sufletelor celor adormiţi, arătând valoarea unică a fiecăruia prin pomenirea lui nominală.
Însuţi Doamne, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. - Locul luminat în care ne rugăm să-şi găsească odihnă este Împărăţia lui Dumnezeu, Ierusalimul cel de sus care „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21, 23). Locul de verdeaţă este pomul vieţii care creşte lângă râul vieţii făcând rod de douăsprezece ori pe an şi ale cărui frunze sunt spre tămăduirea neamurilor (Apocalipsa 22, 1-2). Textul face trimitere de asemenea la imaginea păstorului celui bun care îşi paşte turma la loc de verdeaţă (Psalmul 22). Împărăţia lui Dumnezeu pe care o cerem pentru cei adormiţi este locul adevăratei odihne proorocit de Isaia (Isaia 51, 11) de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinul: „Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21, 4).
Şi iartă lor, ca un Dumnezeu bun şi Iubitor de oameni, toată greşala ce au săvârşit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul. - Pentru a putea dobândi odihna cea veşnică sufletele au nevoie de iertarea păcatelor săvârşite în viaţă cu cuvântul (Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii - Matei 12, 36), cu lucrul sau cu gândul (Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui - Matei 5, 28).
Că nu este om care să fie viu şi să nu greşească. Numai Tu Singur eşti fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău adevărul - Cu conştiinţa păcătoşeniei noastre (Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi - I Ioan 1, 8) venim înaintea celui singur fără de păcat (Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? - Ioan 8, 46) care este Însuşi Adevărul (Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa - Ioan 14, 6).
Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormiţilor robilor Tăi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum, şi pururea, şi în vecii vecilor - Hristos este viaţa şi învierea noastră, „locul luminat”, „locul de verdeaţă”, „locul de odihnă” pentru că este unit după fiinţă cu Tatăl cel fără de început şi cu Duhul de viaţă făcător.
Întru fericita adormire, veşnică odihnă dă, Doamne, sufletelor adormiţilor robilor Tăi, celor ce s-au pomenit acum, şi le fă lor veşnică pomenire. În final cerem veşnica pomenire a celor adormiţi căci „a pomeni pe cineva înseamnă a trimite spre acela un curent de viaţă. Iar a-l pomeni neîncetat înseamnă a trimite spre el un curent neîntrerupt şi veşnic de viaţă. A pomeni în veci înseamnă deci a ţine veşnic în viaţă pe cel pomenit”. Suntem datori să ţinem în noi pomenirea celor dragi, a înaintaşilor noştri, a fraţilor noştri întru Hristos, în dorinţa de a-i întâlni pe toţi în Împărăţia lui Dumnezeu. „Cerând lui Dumnezeu pomenirea veşnică a unor persoane arătăm nu numai valoarea eternă a acelor persoane şi voinţa noastră de iubire netrecătoare a lor, ci şi răspunderea noastră pentru eternitatea lor fericită; afirmăm că şi de noi depinde eternitatea lor fericită”.
Din toate sambetele unui an bisericesc, doua sunt consacrate in chip special pomenirii generale a mortilor: sambata dinaintea Duminicii Lasatului sec de carne si sambata dinaintea pogorarii Duhului Sfant. Ele se numesc in popor Mosii (de iarna si de vara) pentru ca in ele facem pomenire parintilor, mosilor si stramosilor adormiti.
Pomenirea celor adormiti la Sfanta Liturghie. La Proscomidie, credinciosii cer preotului sa scoata particele - miride - din prescura atat pentru cei vii cat si pentru cei adormiti. Ele sunt asezate pe Sfantul Disc, alaturi de partea care reprezinta pe Hristos cel rastignit - Agnet -, pentru ca dragostea lui Hristos cel jertfit Tatalui pentru neamul omenesc, sa se reverse si asupra noastra si a lor. Scotand aceste particele, preotul le rosteste numele. Pomenirea lor de catre preot indreptata spre Hristos, Il face si pe Hristos sa-i pomeneasca in fata Tatalui. La Proscomidie se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica. Cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu, nu pot fi pomeniti.
Credinciosii insotesc pomelnicele cu cate o prescura si o lumanare aprinsa. Ei aduc darul lor de paine lui Hristos, iar Hristos primindu-l il intoarce prefacut in trupul Sau. Relatia omului cu Dumnezeu este un continuu schimb de daruri.
Ca doua aripi, ne inalta mai presus de toata faptura doua nazuinte, cele mai adanci ale noastre: nazuinta spre nemurire si nazuinta spre dreptate. De cand exista neamul cel ganditor al oamenilor, acestia sunt sfasiati de intebarea chinuitoare: “Ce se savarseste pe pamant? De ce raii o duc bine, iar cei buni, blanzi, linistiti, sunt prigoniti si sufera?” Aceasta intrebare nu si-a primit inca raspunsul, insa il va primi – il va primi cand Domnul si Dumnezeu nostru va face Infricosata si Dreapta Sa Judecata.
De mii de ani se revarsa neincetat lacrimile celor necajiti si impilati, si daca ar fi sa adunam toate aceste lacrimi si sa le varsam in mari, marile n-ar mai incapea intre tarmurile lor si ar ineca intreg uscatul – iar Dumnezeu tine socoteala tuturor lacrimilor celor ce sufera fara vina. Si cate faradelegi nu s-au savarsit in tot timpul acesta, incepand din vechimea cea mai indepartata!
Sfantul Ioan Teologul scrie in “Apocalipsa” ca a vazut langa Tronul lui Dumnezeu sufletele celor omorati pentru Cuvantul Dumnezeiesc si a ascultat cum strigau ei catre Dumnezeu: “Pana cand, Stapane Sfinte si Adevarate, nu vei judeca si nu vei razbuna sangele nostru?” (Apocalipsa 6, 10).
Dar indelunga rabdare a Domnului este uimitoare, si noua ni se pare ciudat, de neinteles, pentru ce El nu face inca razbunare asupra tuturor nelegiuitilor, de ce rabda raul strigator la cer de pe pamant. Sfantul Ioan Teologul a primit de la Dumnezeu urmatorul raspuns la aceasta intrebare:
“Cine e nedrept, sa nedreptateasca inainte. Cine e spurcat, sa spurce inca. Cine este drept, sa faca dreptate mai departe. Cine este sfant, sa se sfinteasca inca. Iata, vin curand si plata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa cum este fapta lui” (Apocalipsa 22, 11-12).
Domnul rabda, asteptand Ziua Infricosata despre care a prezis:
“Fiul Omului, cand va veni, va gasi oare credinta pe pamant?” (Luca 18, 8).
Daca sufletul nostru nu rabda ca raufacatorii sa ramana nepedepsiti, iar dreptii sa fie totdeauna impilati, asta inseamna ca este neaparata nevoie de nemurire atat pentru cei rai, cat si pentru cei drepti, fiindca doar asa pot ei primi rasplata vesnica, pe care n-au primit-o in timpul vietii pamantesti.
Oare nu auziti in fiecare zi la Liturghie poruncile Fericirilor:
“Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura. Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este Imaparatia cerurilor. Fericiti veti fi cand ca vor ocari pe voi si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri” (Matei 5, 6, 11-12)?
In cer, in viata vesnica, dreptii vor primi cu mare bucurie rasplata pentru tot ce au suferit in aceasta viata.
Judecata lui Hristos va fi intr-adevar infricosatoare, dar ea va fi si dreapta, fiindca nu este cu putinta sa calci nepedepsit legea dragostei si a dreptatii. Va fi infricosatoare, fiindca la ea se vor aduna nenumarati oameni ce au trait pretutindeni, de-a lungul intregii vremi scurse de la intemeierea lumii. Nici daca ei n-au auzit vreodata vestea cea buna a lui Hristos, dupa cuvantul Apostolului, nu vor avea indreptatire, fiindca natura insasi ni-L arata prin toate ale ei pe Dumnezeu, si din ea ar fi putut sa inteleaga si sa vada limpede Pronia lui Dumnezeu, ce carmuieste toate.
In pericopa evanghelica se spune cum ii va judeca Domnul pe oameni la Infricosata Judecata. El va da rasplata vesnica dreptilor, care au facut totdeauna faptele dragostei si ale milostivirii, si ii va numi blestemati si ii va trimite in focul vesnic pe cei ce niciodata n-au fost milostivi.
De ce-i va judeca Domnul pe oameni numai dupa milostivirea sau nemilostivirea lor? Fiindca este cea mai inalta dovada a dragostei si a impreuna-patimirii fata de oameni. Dar cine este plin de drgoste, cine face faptele milostivirii? Doar cei care au indragit Dragostea Vie – pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care din dragoste de lume, pentru mantuirea ei, Si-a dat de bunavoie viata in chinuri groaznice pe Cruce ca sa rascumpere pacatele noastre, ca se ne arate calea pe care trebuie sa mergem – calea milostivirii, calea iubirii, calea dreptatii.
In viata sunt doua cai: pe de o parte calea binelui si a dreptatii, pe de alta calea raului si a nedreptatii. Si fiecare alege una dintre ele. In lume si in viata omeneasca totul se petrece dupa legea dezvoltarii neintrerupte. Nimic nu ramane neschimbat, totul curge, totul se schimba, dupa cum a spus un intelept din Antichitate. Totul se dezvolta si se perfectioneaza – si daca omul alege calea binelui si a dreptatii si o urmeaza nebanuit, el se perfectioneaza in aceasta directie si devine vrednic sa isi continue dezvoltarea in viata vesnica.
Iar daca omul alege calea raului si a nedreptatii, in aceasta viata inima si mintea lui se cufunda tot mai mult in rau si in nedreptate. Prin urmare si in viata vesnica va continua dezvoltarea lui in aceasta directie. Dar unde isi va continua el cufundarea in noianul raului, daca nu in locul cel infricosator, pregatit diavolului si ingerilor lui? Cumplita este soarta pacatosilor nepocaiti!
Deci sa alegem calea dreptati isi s-o urmam! Dar ce inseamna a alege calea dreptatii? Inseamna a implini legea lui Hristos, fiindca toata dreptatea se cuprinde in aceasta sfanta lege dumnezeiasca.
Psalmistul David striga astfel catre Dumnezeu:
“Dumnezeul razbunarilor, Dumnezeul razbunarilor cu indrazneala a statut. Inalta-Te, Cela Ce judeci pamantul, rasplateste rasplatirea celor mandri. Pana cand pacatosii, Doamne, pana cand pacatosii se vor fali, vor spune si vor grai nedreptate, vor grai toti cei ce lucreaza fara de lege? Pe poporul Tau, Doamne, au impilat, si mostenirea Ta au apasat-o” (Psalmul 93, 1-5).
Insa Domnul, Care intaia data a venit ca Miel la junghiere, propovaduind dragostea, blandetea si milostivirea, Se va scula si va veni a doua oara – va veni ca Judecator Drept, cu nenumarate cete de ingeri, si va face Judecata Sa Infricosatoare.
Sâmbăta, ziua pogorârii Domnului la iad, când a avut loc ridicarea celor adormiți spre înviere, este bine să fie cinstită prin aducerea aminte de cei trecuți în viața de veci, ca prin rugăciunea noastră și prin pomenirea acestora să-i ajutăm să dea răspuns bun la Judecata lui Dumnezeu și să se ridice cât mai aproape de Tronul lui Dumnezeu, unde să înalțe și pentru noi, împreună cu Îngerii și cu Sfinții, rugăciuni de răsplătire și mulțumire pentru faptul că noi, cei rămași pe pământ, nu i-am uitat.
Toată viaţa noastră pământească este numai o umbră palidă a vieţii, a vieţii adevărate, a vieţii întregi, în Împărăţia lui Dumnezeu, tot aşa cum întreaga suferinţă de pe pământ este numai o umbră ştearsă a chinuirii îngrozitoare a păcătoşilor din iad. Dupa ce sufletul omului a iesit din trup, el va merge la judecata particulara, pentru ca la cea de-a doua venire a lui Hristos sa aiba loc judecata generala. Înţelegerea noastră omenească nu poate să priceapă ce înseamnă această veşnicie. Cel care va avea bucuria de a vedea o clipă faţa lui Dumnezeu, i se va părea ca şi cum ar fi durat mii de ani; şi cel care va fi chinuit o clipă de către diavolul în iad, i se va părea că sunt mii de ani. Nu va mai fi nici un alt soare decât numai Dumnezeu, şi acest soare nu va răsări şi nu va apune, ca veşnicia să se numere în zile, aşa cum se socoteşte timpul acum. Binecuvântaţii vor socoti veşnicia în termenii bucuriei lor şi păcătoşii chinuiţi vor socoti timpul în termenii chinuirilor lor.
Cinstirea celor răposaţi se arată nu numai prin rugăciunile sau slujbele şi milosteniile ce le facem pentru ei, ci şi prin purtarea de grijă a mormintelor lor. Se cade să ne aducem aminte de mormintele răposaţilor noştri, veghind întâi de toate ca de la căpătâiul lor să nu lipsească niciodată Sfânta Cruce. Să le îngrijim şi să le împodobim, îngrădindu-le, semănând pe ele sau împrejurul lor iarbă şi flori. Să le cercetăm cât mai des, iar în zilele de sărbătoare, să aprindem la morminte candele şi lumânări sau vase cu tămâie, în cinstea răposaţilor, aşa cum ne îndeamnă Sf. Părinţi şi Învăţători ai Bisericii, ca Sf. Atanasie cel Mare; şi Simion al Tesalonicului. Numai aşa vom avea dreptul să pretindem urmaşilor noştri ca şi ei să facă la fel cu mormintele noastre, după ce ne vom fi mutat de pe pământ. Să ne pomenim moşii şi strămoşii cu nădejdea Învierii. ,,Întru fericita adormire, veşnică odihnă dă, Doamne, sufletelor adormiţilor robilor Tăi ! ” Amin (postat pe fb de ioan monahul)