Vai vouă și vai mie nebun și orb ce am fost, trăind viața fără sens, fara Hristos!
Mai facem un pas de pelerinii spre Ierusalimul Ceresc, mai urcam o treaptă duhovnicească din Postul Mare. În Sfanta si Marea Marti ni se pregateste pentru intrarea in camara Mantuitorului - doua parabole – a celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) si a talantilor (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).
Pilda celor zece fecioare. Este o pilda care are menirea sa ne tine treaza datoria de a trai permanent in Hristos. Numai asa vom avea raspuns bun la judecata finala, caci prin implinirea voii divine, Hristos ia chip in noi. Concluzia acestei pilde este ca Hristos, trebuie sa Se regaseasca in fiecare dintre noi in orice moment. Din pilda retinem ca cinci fecioare au avut doar candela fara ulei, iar celelalte cinci au avut si candela si ulei. Candela fara ulei reprezinta relizarea de sine in totala nepasare de ceilalti. Candela cu ulei reprezinta evlavia insotita de milostenie.
Când Domnul se suia la Ierusalim si se ducea la Patimă, a spus ucenicilor Săi si aceste două parabole, pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se îngrijească si de celelalte virtuti si mai ales de milostenie, prin care se vădeste strălucirea fecioriei. Să ascultam și noi Evanghelia ce se înfațisează pentru înțelegera, schimbarea și pregatirea noastră.
Pilda fecioarelor: Imparatia cerurilor se va asemana cu zece fecioare, care luand candelele lor, au iesit in intampinarea mirelui. Cinci insa dintre ele erau fara minte, iar cinci intelepte, caci cele fara minte, luand candelele, n-au luat cu sine untdelemn, iar cele intelepte au luat untdelemn in vase, odata cu candelele lor – dar mirele intarziind, au atipit toate si au adormit, iar la miezul noptii s-a facut strigare: „Iata, mirele vine! Iesiti intru intampinarea lui!” Atunci s-au desteptat toate acele fecioare si au impodobit candelele lor, si cele fara minte au zis catre cele intelepte: „Dati-ne din untdelemnul vostru, ca se sting candelele noastre.” Dar cele intelepte le-au raspuns, zicand: „Nu, ca nu cumva sa nu ne ajunga nici noua si nici voua. Mai bine mergeti la cei ce vand si cumparati pentru voi.” Deci, plecand ele ca sa cumpere, a venit mirele, si cele ce erau gata au intrat cu el la nunta, si usa s-a inchis – iar mai pe urma au sosit si celelalte fecioare, zicand: „Doamne, Doamne, deschide-ne noua!” Iar el, raspunzand, a zis: „Adevarat zic voua: nu va cunosc pe voi.” Drept aceea, privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand Fiul Omului va veni (Mt. 25,1-13).
Cele zece fecioare – cinci (cifra ce reprezintă mulțimea) intelepte si cinci nebune – suntem noi, crestinii; dintre noi, unii sunt intelepti, in virtutea credintei lor, a vietii lor imbunatatite si a pregatirii lor pentru moarte, pe cand ceilalti sunt nebuni, in virtutea putinei lor credinte sau a nepasarii lor reci fata de credinta, a vietii lor trupesti, patimase, a nepregatirii lor pentru moarte si pentru judecata care urmeaza indata dupa aceasta, intrucat este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecata (Evr. 9, 27).
Pe cinci dintre fecioare le numeste întelepte căci împreună cu fecioria au avut si minunatul si îmbelsugatul undelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numeste nebune pentru că, desi si ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeasi măsură milostenie. Pe când se scurgea noaptea acestei vieti au adormit toate fecioarele, adică au murit. Cu adevărat moartea se numeste somn. Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul noptii; cele care au avut undelemn din belsug au intrat cu mirele la deschiderea usilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau undelemn din destul îl căutau după ce s-au sculat din somn.
Ni se spune ca fecioarele nebune, luandu-si candelele, nu au luat cu ele si untdelemn. Ce sunt candelele acestea si ce inseamna untdelemnul pentru candele? Candelele sunt sufletele noastre, dupa cuvantul Mantuitorului: luminatorul trupului este ochiul (Mt. 6, 22). Prin ochi El intelege inima omeneasca sau sufletul; untdelemnul este, potrivit Sfantului Ioan Gura de Aur, milostenia – sau, indeobste, faptele cele bune. Asadar, crestinii nechibzuiti, iesind in intampinarea Mirelui, nu au pregatit pentru sufletele lor fapte bune, care sa le poata sprijini viata duhovniceasca, pe cand cei intelepti au luat untdelemn in vasele lor, adica si-au agonisit fapte bune, ca sa-L intampine pe Mire cum se cuvine.
Se poate zice, într-un fel, ca dobândirea Duhului Sfânt este untdelemnul ce le lipsea fecioarelor celor nebune. Au fost numite nebune doar pentru ca uitasera rodul trebuincios al virtutii, harul Duhului Sfant, fara de care nimenea nu este si nu poate fi mantuit. Untdelemnul din candelele fecioarelor intelepte putea sa arda cu tarie multa vreme. Deci aceste fecioare, cu candelele lor aprinse au putut sa-si intalneasca Mirele, care venea la miezul noptii.
Ințeleptindu-ne și smerindu-ne, în aceste locuri sfinte din Ierusalim, împreuna cu El, au putut anticipa și afal cum se intra în camara de nunta a bucuriei. Insa cele nebune, prinse de grija lumească, desi s-au dus sa mai cumpere untdelemn atunci cand li s-au stins candelele, nu s-au putut intoarce la timp si au gasit usa deja inchisa. Piata este viata noastra de zi cu zi, acasă, în pelerinaj, la serviciu, la biserică; usa de la camara de nunta care s-a inchis si impiedica drumul catre Mire este moartea omeneasca, pe care o vom cunoaște toți; fecioarele intelepte si cele nebune sunt sufletele crestinilor, mai apropiate sau mai departate de poruncile Lui, mai atente la lumesc, sau la duhovnicesc, mai mult sau mai puțin iubitoare de Dumnezeu și de semeni; untdelemnul nu este numai fapta buna, ci harul Prea Sfantului Duh dobandit prin fapte bune si care preschimba sufletele dintr-o stare la cealalta, de la starea stricacioasa la starea nestricacioasa, de la intuneric la lumina, de la staulul existentei noastre (unde patimile sunt legate precum animalele fara de minte si ca fiarele salbatice) la templul Dumnezeirii, in luminoasa camara de nunta a vesnicei bucurii intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Ziditorul, Izbavitorul si vesnicul Mire al sufletelor noastre.
Ce mare este mila Domnului pentru mizeria noastra, adica neatentia noastra fata de grija pe care ne-o poarta, atunci cand Domnul spune: “Iata, Eu stau la usa si bat” (Apocalipsa 3:20), intelegand prin “usa” cursul vietii noastre care nu a fost inca oprit de moarte! O, cat as vrea, iubitorule de Dumnezeu, ca in aceasta viata sa fii pururea in Duhul lui Dumnezeu! “In ceea ce va voi afla, in aceea va voi judeca,” graieste Domnul.
“Vai noua daca El ne gaseste prea-incarcati de grijile si necazurile acestei vieti! Caci cine va putea sa duca supararea Sa, cine va suporta mania fetei Sale? De aceea s-a spus: “Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita.” (Marcu 14:38), adica sa nu va lipsiti de Duhul lui Dumnezeu, caci privegherea si rugaciunea ne aduc harul Sau“.(Sfantul Serafim de Sarov)
Pentru aceasta deci, au rânduit dumnezeiestii Părinti pilda celor zece fecioare, împreună cu cea a talantilor, ca să ne îndemne să veghem necontenit si să fim gata să iesim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seama prin milostenie, pentru că nestiută este ziua si ceasul sfârsitului vietii. Dacă vom săvârsi o singură virtute, cea mai mare chiar, si nu ne vom îngriji de celelalte, si mai cu seamă de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna vesnică, ci vom fi întorsi rusinati. Si într-adevăr nu-i lucru mai rusinos ca fecioria și sufletul nostru să fie biruite de bani.
“La ceasul sfârsitului, suflete, gândind si de tăierea smochinului temându-te, cu iubire de osteneală lucrează-l, ticăloase, priveghind si strigând: Să nu rămânem afară de cămara lui Hristos”. (Condacul zilei)
,,Iata, Mirele vine in miezul noptii”, se canta la Denie in primele trei zile ale Saptamanii Patimilor. Pentru ca ea sa le fie limpede tuturor si sa le aduca roada dorita.
Aflam din Cantare că Mantuitorul aseamana Imparatia cerurilor cu cele zece fecioare care, luandu-si dupa obiceiul vechi candelele, au iesit in intampinarea mirelui lor. Alcatuitorul cantarii a avut in vedere tocmai aceasta parabola. Cine este Mirele? Iisus Hristos. Cand si cum iesim in intampinarea Lui? Toata viata noastra ar trebui sa fie o pregatire, pentru intampinarea Lui este aparte, caci fiecare suflet, dupa moartea sa, trebuie sa apara in fata Lui, incepatorului vietii noastre, ca sa dea socoteala, si de aceea toata viata trebuie sa se ingrijim pentru a dobandi si pastra in inima credinta vie si dragoste fierbinte de Domnul, ca dupa moarte sa ne infatisam nerusinati si neosanditi inaintea infricosatorului Tron al Domnului slavei; iar la intalnirea cea de obste vom iesi dupa invierea noastra din morti, cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi, cei ce au facut cele bune spre invierea vietii si cei ce au facut cele rele spre invierea osandirii (In 5, 28-29).
Mirele întârzie, adica Iisus Hristos întârzie să curme viata noastra cea muritoare, nevrand sa piara cineva, ci toti sa vina la pocainta (II Ptr. 3, 9), si totodata intarzie cu cea de-a doua, slavita si infricosatoare venire a Sa, ca sa se înmulteasca din ce în ce fiii Imparatiei cerurilor – iar oamenii, amagiti de dulceata vremelnica a pacatului si de faptul ca raman deocamdata nepedepsiti pentru el, si vazand ca lumea dainuie, socotind ca ea va dainui astfel la nesfarsit si avand ei insisi parte de sanatate trainica si de alte bunuri materiale, se cufunda in dormitare sufleteasca, nu se ingrijesc sa se indrepte, ci dorm somnul pacatului.
Înainte să plec în pelerinaj am întrebat pe cei care au fost cum a fost, unul mi-a povestit ce trebuie să cumpar și de unde. Dar cu urcusul cum a fost? A ai grije la ce încalțari ei și ceva gros dimineță că este frig. Ce ti-a placut? Am vazut niște lucrui ieftine și niște bijuterii dacă mai plec le cumpar. Cand m-am întors am început să scriu. Am dat o parte din materiale și fraților mei de pelerinaj. Cineva mi-a dat înapoi sticul spunând că nu s-a vazut decât în două fotografii pe care le avea așa că nu a mai copiat materialul. Vă spun aceasta fiindcă pelerinajul acesta avea rostul să ne ajute sufletele, ochiul vede, mintea le reține, dar sufletul? Cu sufletul cum stăm? L-am mai curațat de rugina pacatelor care-i acopera frumuseta darului lui Dumnezeu? Simțim ca începem să fim fiii lui Hristos? Priveghem?
Iata insa ca atunci cand in somnul pacatului este chiar miez de noapte, cand nimeni dintre pacatosi nici nu se gandeste la primejdia cumplita in care se afla, rasuna glasul tunator: Iata, Mirele vine, iesiti in intampinarea Lui! Atunci, toti se desteapta din somn si aprind candelele lor, adica isi incordeaza luarea-aminte a sufletului. Bine va fi atunci de crestinii cei intelepti, caci sufletele lor vor arde cu focul preadulcei iubiri de Domnul, dar va fi vai de cei nechibzuiti: sufletele acestora, ca niste candele lipsite de untdelemn, se vor stinge, adica se vor intuneca si se vor raci de lipsa dragostei catre Dumnezeu, Izvorul iubirii, si vor incepe sa preguste chinurile iadului.
Vor cere untdelemn, adica fapte bune, de la crestinii cei intelepti, insa aceia nu le vor da, ca sa nu ramana insisi in lipsa; vor merge sa cumpere de la cei ce vand, adica se vor apuca sa faca fapte bune si vor merge sa caute prilej pentru asta, insa tocmai atunci va veni Mirele, adica tocmai atunci cand vor dori sa faca fapte bune ii va ajunge moartea si ii va pune inaintea Judecatorului Ceresc fara nici un fel de virtuti, cu mirosul urat al faradelegilor. Vor dori sa intre in camara Imparatiei cerurilor, careia toti i-am fost meniti de la nastere, pentru care si traim – Domnul nu-i va lasa, ci le va zice: nu va cunosc pe voi.
Asadar, privegheati, isi incheie Domnul parabola, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand Fiul Omului va veni.
Acum e limpede pentru noi toti cantarea bisericeasca: Iata, Mirele vine in miezul noptii, si fericita e sluga (adica fiecare crestin) pe care o va afla priveghind, dar nevrednic este iarasi acela pe care il va afla lenevindu-se (dormind cu somnul pacatului). Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul (sufletesc al pacatului) sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii (vesnice) si afara de Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: „Sfant, Sfant, Sfant esti, Dumnezeule, pentru Nascatoarea de Dumnezeu miluieste-ne pe noi.” Prima pilda asemuieste intrarea in viata vesnica cu o nunta. Hristos e Mirele Care ne cheama pe toti la ospatul Sau de nunta, precum glasuieste utrenia zilei.
„Mire Hristoase, Care esti cu podoaba mai frumos decat oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospatul cel duhovnicesc al nuntii Tale, dezleaga-ma de chipul cel ticalos al gresealelor mele… si, impodobindu-ma cu frumoasa haina a slavei Tale, fa-ma impreuna sezator luminat la masa imparatiei Tale…”.
Taina nuntii este mare, zice Sf. Ap. Pavel, dar in Hristos si in Biserica. Prin unirea nuntii se implineste intr-un chip nedesavarsit, nazuinta omului dupa vesnicie; prin urmasii sai omul isi prelungeste viata dincolo de hotarele varstei sale. Nunta pamanteasca este insa o icoana stearsa a negraitei bucurii de a fi impreuna cu Mirele Hristos; unirea cu El este vesnica si bucuria fara de margini.
Dar pentru a putea intra impreuna cu Mirele, trebuie indeplinite conditiile aratate in parabola celor zece fecioare: veghere, feciorie si untdelemn in candele. Despre veghere si curatie ne-a invatat pe larg sfanta si marea Luni; acum se staruie indeosebi asupra untdelemnului. Intr-adevar, toate cele zece erau fecioare, toate au vegheat de-a lungul noptii in asteptarea Mirelui; cinci din ele insa, pentru ca au avut untdelemn indeajuns pentru candele au fost numite intelepte si au intrat in camara impreuna cu Mirele; celelalte cinci pentru ca n-au avut grija sa-l cumpere la vreme, si-au pierdut ostenelile fecioriei si ale vegherii; au ramas afara din camara, de aceea au si fost numite nebune. Untdelemnul a fost deci piatra lor de incercare. Ce taina ascunde oare untdelemnul din candelele fecioarelor?
Fecioria are mare pret inaintea lui Dumnezeu. Mantuitorul Hristos S-a nascut din fecioara si a dus viata feciorelnica; Inaintemergatorul si prietenul Sau, Ioan Botezatorul, precum si ucenicul iubit, Ioan Evanghelistul au fost feciorelnici; in viata vesnica, tronul Sau va fi inconjurat de feciorelnici. Pilda celor zece fecioare insa, parca ar vrea sa ne spuna ca fecioria, care înseamnă focul, neprihanirea și curatenia sufletească, singura nu-i indestulatoare pentru mântuire. Fecioarele cele nebune, desi fecioare, n-au intrat impreuna cu Mirele la nunta.
Sfintii Parinti inteleg prin untdelemnul din candelele fecioarelor, milostenia, ceea ce inseamna ca fecioria, pentru a fi mantuitoare, trebuie unita cu milostenia. „Mari sunt aripile milosteniei, zice Sf. Ioan Gura de Aur, strabate vazduhul, trece de luna si de soare si de cetele ceresti… si se opreste in fata tronului Dumnezeirii. Oricate pacate vei face, milostenia atarna mai greu decat ele”.
„Fecioria este un lucru asa de mare, ca nici unul din cei vechi n-au putut s-o pazeasca: nici Noe, nici Avraam, nici Iosif. Fecioria si dispretul mortii erau virtutile cele mai grele. Numai de la Hristos a inflorit floarea fecioriei. Şi totusi, cele cinci fecioare fara milostenie au fost izgonite. Fecioria e focul, untdelemnul e milostenia; precum focul, tot asa si fecioria, daca nu este unita cu milostenia se prapadeste” (Omilia despre pocainta).
Care este rostul unirii acestor doua virtuti? Sfintii Parinti deosebesc la o fapta, doua parti: trupul, sau forma vazuta a faptei si sufletul sau scopul cu care se face fapta. Ceea ce face ca o fapta sa fie buna sau rea este scopul ei si nu forma, pentru ca diavolul „care de la inceput este mincinos si tatal minciunii” (Ioan 8, 44), intotdeauna ascunde pacatul sub chipul virtutii.
Adeseori forma, atat a virtutii, cat si a pacatului poate fi aceeasi, pe cand scopul le deosebeste hotarat; scopul a toata fapta buna este Dumnezeu, iar scopul pacatului este moartea. De aceea, o fapta buna ca sa fie virtuoasa, are nevoie de o garantie ca scopul ei duce la Dumnezeu. Aceasta garantie, Dumnezeu a pus-o in aproapele nostru: „Intrucat ati facut aceasta unuia din acesti frati prea mici ai Mei, Mie Mi-ati facut!” (Matei 25, 40) va zice Domnul.
De aceea, orice fapta virtuoasa se valorifica prin purtarea pe care o avem fata de aproapele nostru; este o fapta de dragoste, de milostenie fata de dansul. Milostenia este deci certificatul de garantie al virtutii, ca este bine facuta, ca duce la Dumnezeu. La infricosatoarea Judecata, Dumnezeu va verifica numai aceste certificate si verificarea va fi indestulatoare. Orice fapta virtuoasa, fara aceasta garantie, nu este mântuitoare. De aceea, Sf. Maxim Marturisitorul zice ca „toata asceza care nu are dragoste este straina de Dumnezeu” (Filocalia II, p. 24).
“Pocainta, este esentială, este nimic altceva decat dinamica catre vesnicie, este dinamica vietii vesnice. Ce vreau sa zic prin dinamica? Este acel imbold launtric al unui suflet care intrevede ceva din realitatile duhovnicesti si tanjeste dupa ele mai mult sau mai putin.Pocainta mai deplina sau mai slaba, dar pocainta. Asta e pocainta.
Cum se exprima pocainta? Prin cântarea pe care o auziti in Saptamana Sfanta: „Camara Ta, Mantuitorule o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru întru dansa.” Daca nu o vad (Camara cereasca), in masura in care nu o vad, pocainta nu a inceput. Dar si acest „vad“ este un lucru pe care nu-l constientizam de multe ori. Ceva in sufletul omului lucreaza, ca daca nu L-ati cauta …
Zice Hristos intr-o scriere: „nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit“. Deci, intr-o masura tot omul a gasit si poate am gasit, poate la Botez cand ne-am botezat ca prunci, cine stie cand, cine stie cum, cine stie in ce masura harul a lucrat in inima fapturii si ne-a trezit intr-o oarecare masura, mai mica sau mare. Asta e pocainta! Asta-i cultivate, asta-i cultura Duhului… Sa cultivam aceasta dinamica pana cand va straluci in noi… asa pacatosi, cum ne vedem astazi (sau cum inca nu ne vedem) … Pentru ca incepe cu viziunea pacatului care este greu de intampinat, greu de purtat. De aceia se zice: tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui! Ca nu ne arata Dumnezeu pacatul ca sa ne zdrobeasca, ca sa ne deznadajduiasca, ca sa ne convinga de pacat si sa ne arunce in iad, ci ca sa ne convinga de pacat si ca sa spunem: „Doamne, fa ceva!“. Si va face! Ca Doamne este cel care face.
Noi macar sa strigam. Poate cateodata nici duh, nici intelegere n-avem ce sa zicem. Macar „Doamne!” sa zicem. Si zice Sf. Pavel: „Duhul ne va ajuta cu suspinuri negraite“. Deci, pocainta este in masura in care ceva in noi vede sau intrevede, ochiul mintii intr-o masura vede sau intrevede si in care ceva tanjeste catre altceva decat cele de zi cu zi, bucuriile lumii asteia… O pocainta mai puternica te face sa nu mai poftesti ale vietii asteia. O pocainta si mai puternica poate te face sa te lepezi si mai mult de ale vietii asteia. Si asa mai departe...
Rostul acestei pilde la sfarsitul postului nu-i greu de ghicit, in curgerea postului, omul este mai atent la ostenelile trupesti: post, nevointe, metanii s.a. care, bine facute, duc la subtierea trupului, la curatie, la feciorie, fecioria fiind o sinteza a virtutilor trupesti. Ea oglindeste chipul cel dinafara, forma virtutii; milostenia insa, ca dragoste de Dumnezeu si de aproapele, oglindeste mai ales fata launtrica a virtutii, scopul ei. Adevarata virtute trebuie sa le uneasca pe amandoua: ostenelile trupesti cu virtutile sufletesti; fecioria trebuie sa se impodobeasca cu milostenia, altfel nu este mântuitoare.
Lumea aceasta este arena imensa pe care alearga sufletele ca sa castige cununa Imparatiei Ceresti. Precum ochiul calauzeste trupul ca sa nu cada in vreo prapastie, tot asa sufletul care este imbracat cu trupul trebuie sa-l calauzeasca pe acesta, sa-l apere de caderea in abisul pacatului.
Sufletul, ca un ochi nevazut, sa indeparteze trupul de la vederea celor rele, de la auzirea celor rele, de la vorbirea celor desarte, de la faptele cele rele si patimase. Sufletul este puterea care opreste trupul de la tot ce este rau si stricat, de la toate desertaciunile lumii acesteia. Sufletul pazeste inima sa nu-si dea frau liber dorintelor ei, stapaneste intreg trupul cu mare atentie si, strigandu-L neincetat pe Dumnezeu, singurul lui sprijin si ajutor, se va putea infrana de la orice pofta lumeasca. Şi cu adevarat Dumnezeu il va ajuta pe acela care se indeparteaza de la toate placerile lumii, de la toate grijile lumesti, de la toate gandurile cele desarte.
Pe acest suflet Domnul il pazeste neatins in plin tumult al veacului acestuia nelegiuit. Astfel va parcurge el veacul lumii acesteia, intorcand fata de la orice tentatie laturalnica, privind mereu spre Dumnezeu. Cine umbla insa fara atentie, cu trandavie, cu frivolitate, acela se va rataci, se va murdari in noroiul lumii acesteia. Iar in ziua judecatii va sta mut, in imposibilitate de aparare, caci cu buna stiinta si din rea-vointa nu s-a straduit sa traiasca cum trebuie, dupa poruncile lui Dumnezeu, infranandu-si poftele.
La ceasul sfârşitului, suflete, gândind, şi de tăierea smochinului temându-te, talantul cel dat ţie cu iubire de osteneală lucrează-l, ticăloase, priveghind şi strigând; ca să nu rămânem afară din cămara lui Hristos.(codac)
Pentru ce te leneveşti, ticălosul meu suflet? Pentru ce ţi se nălucesc fără de vreme griji netrebnice? Pentru ce te zăboveşti cu lucruri trecătoare? Ceasul cel de apoi acum este şi ne vom despărţi de la aceste de aicea. Până când ai vreme, trezeşte-te strigând: greşit-am Ţie, Mântuitorul meu, să nu mă tai ca pe smochinul cel neroditor; ci ca un îndurat milostiveşte-Te, Hristoase, spre mine, cel ce strigă cu frică: Să nu rămân afară din cămara lui Hristos.( Icos)
Așa îi mustra – în Evanghelia Deniei de luni seară – Dumnezeul întrupat pe fariseii mustind de viclenie și răutate, dar foarte mulțumiți de ei înșiși, simțindu-se îndreptățiți să pretindă Împărăția lui Dumnezeu, doar pentru că împlineau “partea dinafară” a Legii, pentru că erau desăvârșiți în cele ale formei, ale literei, ale… imaginii în fața oamenilor. E o Evanghelie teribilă, dură, care, mai cu seamă citită de la amvon în aceste zile încărcate ale Săptămînii Mari, are o rezonanță și mai puternică, pătrunde până în adânc. E greu să nu te treacă fiorii auzind diatriba dureroasă, dar necruțătoare pe care o dezlănțuie Mântuitorul lumii, arătându-ne astfel că Iubirea adevărată – Iubirea Adevărului Însuși – nu înseamnă numai vorbe plăcute și dezmierdătoare. E o Evanghelie care poate răsturna multe prejudecăți pietiste despre ce înseamnă bunătatea și dragostea lui Dumnezeu în fața celui hotârât până la înverșunare… nu doar să plece el însuși pe drumul propriei pierzanii veșnice, dar care caută să facă și prozeliți într-ale minciunii.
Da, fariseii și cărturarii jucau într-un un spectacol penibil, pentru că ajunseseră la nebunia de a face echivalarea între dimensiunea pământească, orizontală, socială a faptelor lor și cea dumnezeiască, verticală, a veșniciei. Trăiau cu totul pentru cele de jos, închipuindu-și, în orbirea lor, că, dacă își fac o imagine ireproșabilă înaintea oamenilor e totuna cu a săvârși cele bune înaintea lui Dumnezeu. Crezând că dacă obțin prestigiul în această lume, pe calea aparențelor profesionist lucrate, asta ar putea să “țină” la fel de bine și în fața Judecătorului celui nemitarnic.
Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale... Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia.
Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.
Nu poți să nu vezi în aceasta împlinirea cuvintelor profetice puse în gura lui David (Ps. 49, 22): Acestea ai făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie; mustra-te-voi şi voi pune înaintea fetei tale păcatele tale… “Ai cugetat… că voi fi asemenea ție…” Nu e, oare, nebunie curată să te gândești, fie și într-un colț de subconștient, că relația noastră cu Dumnezeu poate fi asemenea cu cea cu oamenii și că, dacă “ne merge” viclenia cu cei din jur, dacă ne atingem scopurile și ne realizăm interesele aici prin strategiile noastre de imagine, de multe ori prin compromisuri de conștiință sau prin tot felul subterfugii neîngăduite (amăgindu-ne, că poate, scopul bun scuză mijloacele mai puțin morale), într-un mod oarecare o s-o scoatem noi la capăt și cu Hristos, la Judecată? Mai ales dacă ne imaginăm că Dumnezeu este atât de iubitor, de blând, de iertător, încât – nu-i așa? – nu se va îndura să ne lase… pe dinafară!
Și totuși, iată, Pilda celor zece fecioare ne spune cu totul altceva!
Da, e o nebunie clară, o orbire incredibilă, dacă o vedem din afară, dar poate… mai puțin evidentă dacă ia forme ceva mai puțin grosiere și dacă se referă… la noi înșine.
În măsura în care ne afundăm pănă dincolo de grumaji în grijile, plăcerile și ambițiile pământești și în măsura în care ni le mai și pecetluim cu piatra de mormânt a îndreptațirii de sine (a scuzelor eterne!), și noi trăim, dacă suntem sinceri, ca niște nebuni și ca niște orbi, ca și cum am fi veșnici aici, iar moartea și judecata nu ne privesc pe noi… Sau nu acum! Și ca și cum riscul morții sufletului, riscul iadului nu ar fi o primejdie reală, concretă, personală și iminentă, ci… mai mult sau mai puțin o poveste alegorică ori ceva destinat numai oamenilor extrem de răi și de ticăloși, numai… fariseilor și cărturarilor.
Dar nu, frați și surori, să nu ne înșelăm: nu doar fariseii sunt nebuni și orbi! Și nu doar acele cinci fecioare care nu și-au umplut candelele inimii cu untdelemn… (adică nu s-au ingrijit să dobândească și să intrețină în sine combustibilul nemistuit al harului).
Vai vouă… vai mie nebun și orb ce am fost, trăind fără sens și uitând de dragostea Singurului Iubit care mi-a dăruit totul, frângându-Se și sfărâmându-Se fără pic de cruțare pentru mine și care mă vrea împreună cu El pentru totdeauna! Iar eu… unde eram?! Amin (postat pe fb de ioan monahul)