"V-o spun Eu voua: Daca ei vor tacea, pietrele vor striga"

31.01.2020 16:30

Dedic această postare glasului duhovnices care mi-a zis: Ioane, dacă voi nu vorbiți construcțiile  și lucrarile care s-au facut spre zidire sufletească și grije sirituală pentru fiecare om, cu ajutorul și purtarea de grije a lui Dumnezeu, prin minunate lucrari pastorale, vor striga adevarul  despre iubirea și dragostea cu care au fost facute. Va fi vai de aceia care vor îndrăzni să tacă, dar chiar dacă vor tăcea, Adevărul tot nu va înceta să fie vestit! Asta au ințeles Sfintii Apostoli și Sfinții Porinți. Asta au înțeles și cei trei mari Ierarhi Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie Teologul pe care îi prăzmuim pe 30 ianuarie. Asta trebuie să înțeleagă fiecare slujitor crestin, cleric sau mirean din Biserica lui Hristos.

Altarul Bisericilor ortodoxe este locul în care la Sfanta Liturghie are loc aducerea Jertfei celei nesangeroase a Mantuitorului Iisus Hristos. Pe langa Sfanta Masa, in Altar se mai afla si alte locuri de cinste, precum: Proscomidiarul, locul unde se pregatesc Cinstitele Daruri; Scaunul cel de sus, care inchipuie tronul lui Dumnezeu. Sfantul Altar este loc sfant si sfintitor. Sfantul Altar este cea mai sfanta parte a unei biserici. In mijlocul Sfantului Altar se afla Sfanta Masa, pe care se savarseste Dumnezeu, unde se afla neincetat Trupul si Sangele Mantuitorului. In altarul Bisericilor ortodoxe pe boltă, se zugrăveşte Maica Domnului cu Pruncul, ca Împărăteasă a cerurilor, iar pe pereţi sunt chipurile celor care au un rol de seamă în cultul creştin şi, mai ales, în alcătuirea şi slujirea Sfintei Liturghii: mari ierarhi autori de Liturghii - Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie cel Mare invesmantati in sacos, cu capetele descoperite, zugraviti de cele mai multe ori in profil, privind spre mijlocul absidei, in spatele Sfintei Mese, unde apare Mantuitorul Iisus Hristos, sub chip de prunc sau de miel de jertfa, asezat pe Sfantul Disc si strajuit de ingeri. Aici este mediul real al comunității euharistice care întotdeauna se întâmplă față către față

Iată de ce sunt Sfinții Trei Ierarhi Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare și Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, atât de importanți pentru Biserică și pentru noi, cei de astăzi! Ce ne spune nouă lucrarea lor misionară și cum o putem folosi ca sursă de inspirație pentru propria noastră slujire și mărturie?

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie, în preambulul Omiliilor la Matei, un lucru foarte important. El arată că, inițial, comunitățile de creștini nu aveau Evanghelii scrise. Nu din neglijență, ci pentru că le știau pe de rost, cu puterea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt scria în inimile lor Evangheliile și toată înțelegerea și luminarea era trăită sub această insuflare, precum și a petrecerii împreună cu frații – uniți în cuget, cum aflăm și în Faptele Apostolilor.  Numai când această trăire comunitară și personală întru Duhul a început să slăbească s-a ivit necesitatea transpunerii Evangheliilor în scris. Manuscrisul, așadar, era privit de Sf. Ioan Gură de Aur ca o cârjă, ca un instrument care suplinește o slăbire în intensitatea racordării la Duh.

Biserica folosește mediile online cu scopul hotărât de a ne aduce în mediul real al comunității euharistice, dar care întotdeauna se întâmplă față către față, in biserică, comuniunea ca adevărat scop al comunicării. Nu ne-a adus Dumnezeu aici, pe pământ, ca să trăim câţiva ani şi să facem chefurile diavolului, ale trupului şi ale dorinţelor noastre. Ne-a adus pentru ca să facem voia Părintelui ceresc. În rugăciunea noastră zicem: „Facă-se voia Ta…” (Matei 6, 10); nu voia lui X, Y, Z, fie ei imparati, farisei fatarnici, religioșii și credinciosi de profesie, nu de duh, atei ori eretici, care se vor stapăni, ci voia lui Dumnezeu. Normal, atunci când apare situaţia în care voia oamenilor, indiferent cine sunt ei și ce  instituție reprezintă ei, laică sau religioasă, este potrivnică voii lui Dumnezeu, noi să alegem fără discuţie voia lui Dumnezeu. Noi să facem ascultare voii lui Dumnezeu.  Aceasta ascultare presupune o adevarată lupta. Cuvintele luptă, război, arme, nevoinţă, întrecere, încercare! Zice undeva: Vin din luptă! Şi când îl aude cineva crede că este în război. Da, în război duhovnicesc împotriva ereticilor, al egoismului, al falsificarilor, al intereselor care personale. În acest razboi s-au luptat și Sfinții Ioan, Vasile, Grigore.

Sf. Ioan Gură de Aur s-a luptat împotriva celebrărilor şi distracţiilor idolatre, a teatrelor, a hipodromurilor, a dansurilor desfrânate, a bogaţilor nemilostivi şi a luxului. S-a luptat împotriva lui Eutropiu. Cine era Eutropiu? Era favoritul împărătesei Eudoxia. Doar ce ajunsese prim-ministru, că şi începu jafurile. Nu ocolea nici căsuţa văduvei şi a orfanului. Striga la el Gură de Aur. Drumul pe care ai apucat este dezastruos!... El nu lua în seamă nimic. O sfântă legiuire de la Marele Constantin definea azilul bisericilor: adică celui care era urmărit, dar apuca să intre într-o biserică, nu se putea să-i mai faci vreun rău. Eutropiu avea duşmani şi îi urmărea, dar aceştia fugeau în biserică. S-a dus atunci la Ioan Gură de Aur şi îi zice: - Vei desfiinţa azilul bisericilor, pentru a avea dreptul să intre înăuntru şi ca un uliu să răpească găinile. - Asta nu se poate, răspunde Ioan. – Te voi exila. – Fă ce vrei; azilul nu se desfiinţează…

… Într-o zi deci, pe când Gură de Aur propovăduia, a auzit un mare zgomot de mulţime. La un moment dat cineva, transpirat şi ticăloşit, intră alergând în biserică şi îmbrăţişează coloanele. Cine era? Era Eutropie! Cel care voia să desfiinţeze azilul acum era urmărit, îl degradaseră din funcţie şi pentru a primi salvare a alergat la biserică. De afară strigau: Să ni-l predai, ne-a distrus!… Atunci s-a urcat Gură de Aur în amvon şi a rostit faimosul cuvânt către Eutropiu, cel în care zice: „Deşertăciunea deşertăciunilor (Ecl 1, 2). Veniţi să vedeţi ce era în urmă cu o oră şi ce este acum…”. Și Ioan Gură de Aur  ,,Nu li l-a predat”.

Ioan, s-a luptat cu Eutropiu, dar s-a luptat şi cu împărăteasa Eudoxia. Lumeşte se pare că a învins împărăteasa, dar înaintea lui Dumnezeu a învins Gură de Aur. Ce s-a întâmplat? Respectabilii domni, dintre care și clerici, o linguşeau pe împărăteasă pentru frumuseţea ei. Ei i-au confecţionat o statuie, au aşezat-o în afara bisericii şi au hotărât o zi pentru ceremonie. Ioan Gură de Aur s-a răsculat. Când s-a aflat lucrul acesta la palat, s-a făcut mare tulburare şi a început marea luptă la care unelte au fost şi unii episcopi nevrednici. L-au exilat departe în Armenia. În sfârşit, chinuit, epuizat, îndurerat, prigonit, şi-a făcut semnul crucii şi a spus: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Astfel şi-a încredinţat sfântul său suflet, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci. A căzut sus la datorie.

După ani moastele lui Ioan Gură de Aur au fost aduse la Constantinopol, unde le așteptau căzuți în genunchi noul Imparat și clerul care și-au cerut iertare. Împăratul şi-a luat de pe cap coroana cea împărătească, pentru smerenie, şi, închinându-se, a sărutat frumoasele şi evangheliceştile picioare ale marelui Ioan şi le-a udat, ca şi păcătoasa pe ale lui Hristos, cu prea fierbinţi lacrimi, cu plângeri din inimă şi cu tânguiri, cerând milă şi iertare pentru maica sa (Eudoxia) şi zicând astfel: „Iartă, o, sfinte al lui Dumnezeu, fărădelegea aceleia care te-a nedreptăţit, milostiveşte-te spre dânsa, o, preamilostivule; şi precum când trăiai tu, ai împrăştiat şi ai izgonit departe de fiii tăi patima pomenirii de rău, cu toată puterea, astfel şi acum, urmând adâncul nepomenirii de rău, iartă fărădelegea maicii mele; şi ca semn că te-ai milostivit spre dânsa şi ai iertat-o, fă să înceteze tremurarea mormântului”. Astfel s-a rugat binecredinciosul şi preacucernicul împărat Teodos, pentru că Ioan nu a ascultat de împarați și eretici ci de Hristos Iisus. Ascultarea de Dumnezeu l-a facut vrednic în ceruri și slâlp și sfant al bisericii. Unde sunt acum pârâșii lui, mânați de interese lumești,  Dumnezeu i-a șters din cartea cerurilor. Ascultarea!

Parintele Savatie ne vorbește despre un aspect, vechi și actual, care a alimentat întotdeauna verva criticilor din afara și din interiorul Bisericii: ascultarea. Dar sub pretextul ascultării s-au comis și se mai comit nu puţine lucruri stupide, grave, iar alteori tragice. Dacă în numele ascultării s-a tăcut atunci când era nevoie de mărturisire sau au fost ucişi oameni atunci când era nevoie de diplomaţie, aşa cum este cazul tăcerii din timpul comunismului sau al încrâncenării îndreptate prosteşte împotriva ortodocşilor de rit sau de stil vechi. Tot aşa, de câte ori ierarhia bisericii, ori a societații civile, liderii din guverne etc., împinsă din spate de liderii politici, lansează câte o poruncă deocheată, cum ar fi măsurile de epurare a mănăstirilor din vremea lui Cuza sau a lui Hruşciov, scoaterea din biserică a unor clerici plini de duh sfânt, ș.a. și  totul se face sub deviza „ascultării”. Ascultăm, ascultăm! Şi iar ascultăm! Dar aceasta nu este ascultarea cerută de Hristos, ci tacerea implicată despre care pietrele vor vorbi, ca oamenii sunt lași, puțin credincioși, corupți, egoiști, mincinoși…

Ordinele nu se discută, ci se execută! Mentalitatea de armată, în care ascultarea se reduce la simpla executare a unui ordin, s-a impus, din nefericire, nu doar în ochii criticilor Bisericii, ci chiar şi în ai credincioşilor, cler și mireni, deturnându-se sensul evanghe­lic al ascultării, aşa cum ni l-a lăsat Hristos.

Ascultarea creştină este însă posibilă.  Scopul meu nu este să instig la neas­cultare, ci doar sa refac doar cu condiţia iubirii, să o alătur condiției esentiale a creștinismului: iubirea. Cel ce Mă iubeşte pe Mi­ne, spune Hristos, ascultă cuvintele Mele. Aşadar ascultarea este o expresie şi o do­vadă a iubirii: ascult pentru că iubesc. In sensul evanghelic şi patristic, doar ascultarea din dragoste, liberă, este o vir­tute, ascultarea iraţională la poruncă sau din frică fiind proprie doar animalelor şi robilor, alții decât ai lui Hristos. Exemplele din mediile monahale pri­mare care se aduc în sprijinul ascultării oarbe trebuie înţelese separat de filosofia ascultării în sine. Ele privesc un nivel spiritual superior şi nu este cazul să le aplicăm cu referire la situaţiile „politice” concrete, în care credincioşilor li se im­pune tăcerea cu referire la integritatea dogmatică şi morală a Bisericii. Toate cazurile de ascultare totală re­latate în literatura patristică se referă la răbdarea umilinţelor de tot felul, nu şi la supunerea faţă de o poziţie dogmatică sau morală nedreaptă, care nu raspunde conștinței și adevarurilor creștine, pe care le spune Hristos. Ascultarea încetează acolo unde intervin nedreptatea şi minciuna, căci dra­gostea, despre care am spus că este condiţia ascultării evanghelice, se bucura doar de adevăr. Ascultarea nu se face doar pe linie ierarhică, ci, mai ales, pe li­nia adevărului şi a iubirii. Oricine vesteste o altă Evanghelie, fie episcop, patriarh, sinod sau chiar înger din ceruri, spune Apostolul Pavel în Epistola către Galateni, anatema să fie. Pentru noi nu există autoritate în afara Evangheliei iubirii şi a jertfei lui Hristos.

Este nepotrivită şi convingerea că doar Sinodul episcopilor este infailibil, putând, de aceea, să impună porunci de necontrazis, căci aceasta nu e decat o re­plică, puţin mai înmuiată, la infailibilitatea papală. Nu numărul şi rangul celor adunaţi sfinţeşte adunarea, ci adevărul mărturi­sirii lor. Sinoadele Ecumenice au fost numite sfinte pentru că au fost conforme adevărului. Au existat însă şi sinoade de episcopi cu totul păcătoase, cum a fost, de exemplu, sinodul denumit ulterior „talhăresc”, la care a fost condamnat Sfantul Ioan Gură de Aur. Orice credincios trebuie să ştie acest lucru, pentru a nu cădea în capcana „ascultărilor” şi „binecuvantărilor” mincinoase, determinate de interese meschine, politice, care nu au nimic in comnun cu iubirea pentru Hristos și pentru semeni.

Aşa se explică paradoxul că mari în­văţători ai smereniei şi ai ascultării, precum Ioan Gură de Aur sau Maxim Măr­turisitorul, au fost de neînduplecat atunci când li s-au cerut lucruri nedrepte de către suveranii lumii acesteia, dar şi de către adunarea episcopilor vânduţi; în cazul lui Ioan, să renunţe la apărarea săracilor şi la mustrarea făţişă a lăcomiei şi imfumurării împărătesei, iar în cazul lui Maxim, renunţarea la a mai condamna în public mărturisirea de credinţă greşi­tă a împăratului şi a patriarhului Constantinopolului din timpul său. Atat ma­rele Ioan, cat şi marele Maxim au murit departe de ţara, condamnaţi de Biserică, pentru ca mai apoi să li se ducă în toată lumea slava de stalpi şi dascăli ai Bisericii. De fapt, fenomenul martirajului în Im­periul Bizantin, declarat ortodox, trebuie să spulbere desăvarşit mitul ascultării oarbe pe linie ierarhică a creştinilor. Sfinţi mărturisitori precum Atanasie cel Mare (secolul al IV-lea), patriarhul Alexandriei, depus de cinci ori de pe scaunul patriar­hal, Ioan Gură de Aur (secolele al IV-lea-al V-Iea), depus de pe scaunul Constantinopolului, monahul Maxim Mărturisitorul (secolul al VII-lea), ucis prin epuizare după ce i se taie mana dreaptă şi limba, monahul Ioan Damaschin (secolul al VIII-lea), anatemizat de trei ori, monahul Teodor Studitul (secolul al VIII-lea) şi mulţi alţii, mai puţin celebri, dar care au fost prigoniţi sau ucişi exclusiv de împăraţi şi episcopi „ortodocşi”, sunt cei care, „ascultând de Dumnezeu mai mult decat de oameni”, au dus Biserica lui Hristos de-a lungul secolelor.

Acestora li se alătură şi cei care, în toate perioadele urmatoare, ca cea a comunismului ateu, nu s-au speriat nici de chinurile temniţelor, nici de caterisirile ierarhilor vânduţi, ci şi-au păstrat intactă integritatea lăuntrică, mărturisind în numele unui popor întreg, atat in Rusia, în România, ( ex. Arsenie Boca, precum și sfinții închisorilor) cât şi aiurea. Ele se perpetuează și din păcate se vor perpetua, le întâlnim și ne este adesea interzis să le comentăm sub pretextul pretinsei ascultări, iar dacă nu le martirisim noi  să știți ca ,,pietrele” le vor spune. Deci, fiecare să se cerceteze pe sine, căci Cugetul singur îi va spune unde se termină „fericita şi pururea pomenita ascultare“, cum dulce o numeşte Ioan Scararul, şi unde începe nefericita şi pururea osândita laşitate. Vorba Sfântului Maxim Mărturisitorul: Nu este nimic mai silnic decât o constiinta care te acuză şi nimic mai îndrazneţ decat o conştiinţă care te apără.

Traim intr-o lume (bisericeasca), azi, in care, desi se vorbeste atat de mult si se scrie enorm, inflationist, (incat te intrebi chiar cine mai si citeste totusi, cine mai asculta daca toata lumea are ceva de spus), toata mareea asta gigantica de vorbe “destepte” si desarte, babilonic revarsate peste noi camufleaza perfid o mare tacere, un pustiu de adevar si de viata. Se vorbeste mult, dar te bucuri ca un copil de cuvant numai atunci cand… “pietrele” incep sa vorbeasca! Si abia atunci realizezi cat de grea era tacerea care se lasase, in realitate…Asadar intr-o vreme caracterizată (in plan religios vorbind) parca mai mult ca oricand de confuzii si falsificari, când duhul minciunii, mai viclean ca niciodata, se deghizeaza din ce in ce mai bine in adevar si in virtute, când se cunoaste din ce in ce mai putin gustul “natural”, “original” al realitatilor duhovnicesti, traindu-se aproape numai din surogate si din inchipuiri, când mai toata lumea cauta siguranța si confortul psihologic al ideilor gata-facute, al sabloanelor si culcusul caldut al autoritatii si nimeni nu mai infometeaza dupa adevar, un cuvant ca cel al parintelui Savatie despre ascultare, probabil unul dintre cele mai bune eseuri din cartea sa “Când pietrele vorbesc”, care vine ca o gura de oxigen dumnezeiesc si ca o sabie despartitoare de ape, care limpezeste si face lumina, in duhul Evangheliei si al Sfintilor Parinti – iar nu dupa pareri si interpretari personale, cum se obisnuieste – intr-una din cele mai importante probleme de care se face caz in zilele noastre in Biserica, in special atunci cand se urmareste impunerea prin forta a unor masuri nelegitime, arbitrare… Parintele Savatie, care nici el insusi nu trebuie “fetisizat” si transformat, cum gresesc multi, intr-o “autoritate” infailibila, face practic, aici, o marturisire de credinta extrem de importanta si de necesara acum oricui vrea sa tina calea Parintilor si sa nu se rataceasca prin hatisurile “oficialului”. Pamântul acoperă morți, iar actele și hârtiile acoperă nedreptatea.

Nu stim câti isi mai asuma astazi curajul de a denunta instrumentarea necinstita si interesata a ascultarii, deturnarea sensului ei, de la voia lui Dumnezeu si abuzul de autoritate in Biserica. Nu credem ca exageram daca spunem ca e o chestiune care devine in zilele noastre pur si simplu capitala, date fiind mesajele divergente pe care le primim astazi din partea atator instante si autoritati din interiorul Bisericii (formal, cel putin), mesaje intre care suntem chemati sa alegem pe cel caruia sa-i dam cuvenita… ascultare. Ce vom alege? Domnul sa ne lumineze.

Sfântul Vasile cel Mare, prăznuit astăzi, este cel care a pus bazele epocalei sale Vasiliade. A ridicat un adevărat oraș dedicat îngrijirii celor săraci și bolnavi. Vasiliada nu însemna doar, pur și simplu, îngrijirea săracilor, însemna și o protecție pentru aceștia.  

Acum este multă filantropie ideologică în zilele noastre, prin intermediul căreia se caută și schimbarea mentalităților, în principal a celor „retrograde”, pentru a fi înlocuite de altele, chipurile „progresiste”, societăți caritabile și ONG-uri, care ar rezolva situațiile de nedreptate socială. Filantropia modernă este însoțită de un dresaj al omului. Numai în Biserică și numai Biserica garantează că grija față de săraci este o lucrare care țintește la restaurarea demnității omului și care respectă libertatea lui. Filantropia Bisericii este și trebuie să fie un act de necondiționată iubire, după modelul instituit de Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, filantropia ca dragoste necondiționată și redare a libertății omului.

Fratilor, va întreb, noi ce suntem? Creştini morţi sau vii? Dacă suntem morţi, ne va târî în abis curentul păcatului. Dacă însă suntem vii, atunci vom merge contra tuturor curentelor. Împotrivire la curentele epocii, iar cei Trei Ierarhi, modelele de luptători, să ne binecuvânteze în această luptă!”  Aceşti sfinţi  au fost crestini vii, au fost luptători. Pentru că viaţa aceasta este o luptă şi un război. Cei Trei Ierarhi au fost modele de luptători.

Când Vasilie s-a întors în Cezareea, aici domina arianismul. Împăratul l-a trimis pe Modest să-i constrângă pe episcopi să semneze. Toţi au semnat declaraţia că sunt arieni. A ajuns şi în Cezareea. – Ce vrei?, îl întreabă Marele Vasilie. – O semnătură. – Nu se poate. Împăratul meu îmi interzice să semnez aşa ceva. – Nu te temi de împărat? – Ce-o să-mi facă? – Îţi va confisca averea sau te va trimite în exil sau la moarte! Marele Vasilie a răspuns: – Şi altceva mai rău mai ai? Confiscarea averii? Nu am decât o rasă şi câteva cărţi. Exil? „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Ps. 23, 1); oriunde aş merge, exilat sunt. Moarte? Pentru mine moartea este o binefacere. Nu cedez… A auzit Modest şi s-a mirat. Împotrivirea a început în Atena ca student, împotrivire şi în Cezareea ca episcop în faţa lui Modest şi a împăratului. Împăratul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranţa împăratului) şi pe episcopul Evippius din Galatia care era arian. Pe acesta l-a dus ca să provoace scandalul ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius a vrut să slujească într-o biserică din Cezareea dar Sfântul Vasile nu l-a lăsat până când nu va subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela s-a plâns împăratului care a trimis la Sfântul Vasile pe prefectul pretorienilor ca să-l atragă la arianism iar dacă nu va putea cu binele să-l înfricoşeze cu ameninţări.

“Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului?” – îi zise prefectul. “Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nu văd care este religia împăratului ca să mă împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am şi eu şi credincioşii mei“. Prefectul începu cu ademeniri zicând: “Uite n-ai vrea tu să fii în mărire asemenea împăratului? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa împăratului“. Sfântul Vasile îi răspunse:“Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dacă suntem asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucrează împotriva Lui“. “Dar nu te temi de relele ce pot să vină asupra ta?” – îi zise prefectul. “Eu nu mă tem de rele pentru că ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe decât sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele“. “Dar ştii că împăratul poate să-ţi facă atâta rău cât tu nu vei putea răbda?” “Ce anume ar putea să-mi facă împăratul” – întreabă Sfântul Vasile liniştit? “Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar“. La acestea Sfântul Vasile râse zicând: “Toate acestea împăratul nu mi le poate face. Astfel nu mă poate despuia de averi fiindcă m-am despuiat demult eu însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atât de mult o doresc. Spune deci stăpânului tău, împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de până acum nu mă tem şi nici gând n-am să-i fac lui pe voie împotriva lui Dumnezeu“.

Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: “De către căpetenia acestei Biserici suntem biruiţi: Ameninţărilor este superior, decât cuvintele e mai tare, iar decât ademenirile este mai puternic” (Minis superior est, sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior). Dacă i-am zis: “Niciodată n-am văzut om ca dumneata” ştiţi ce mi-a răspuns? “Poate că niciodată n-ai văzut episcop“!

Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: “Să fie exilat numaidecât!!” Şi însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie. Împăratul crezu că acesta este un semn de sus şi de data aceasta lăsă mânia pentru mai târziu. Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru Sfântul Vasile dar fără de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca-n ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-şi propuse să lase pe arhiepiscopul din Cezareea în pace. Iată părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi ierarh. Iată ucenic umblând liniştit pe marea înfuriată. Iată stâlp nemişcat de talazuri, iată linişte şi modestie neclintită de vifor, iată om dintre noi străbătând veacurile şi întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai presus de fire, că tot Dumnezeu este la cârma lumii“

Sfântul Grigorie Teologul, cel de-al treilea Ierarh prăznuit astăzi, este cunoscut pentru lucrarea sa de recuperare a nobleței și înălțimii teologiei. Pe vremea sa, după cum remarcă însuși Sfântul Grigorie, teologia devenise un fel de conversație cotidiană dusă oricum și de către oricine. Despre lucruri înalte și dificile își dădea cu părerea oricine, indiferent cât de priceput, dar, mai ales, indiferent de starea sa duhovnicească. Într-un astfel de context ajunge Sfântul Grigorie Teologul în Constantinopolul dominat de ereticii arieni. A arătat, cu fapta, că teologia este nedespărțită de o viață duhovnicească intensă. Teologia nu e ceartă de vorbe, nu este flecăreală, nu este nici măcar discurs despre Dumnezeu, ci este convorbire întru Duh spre luminarea noastră, teologia drept convorbire cu Dumnezeu și omul, fiindcă teolog adevărat este cel care se roagă cu adevărat, astăzi, cu prea multă ușurință sunt abordate multe subiecte grave ecleziale și teologice și deseori cădem într-o deșartă ceartă de cuvinte. Oare mai avem urechi pentru șoapta lui Dumnezeu de la atâtea vorbe cu care umplem văzduhul?

Acești mari ierarhi ai Bisericii au înfruntat furia împăraților, trădarea celor din Biserică, resentimentele celor puternici și bogați. Au înotat împotriva curentului uriaș al ereziilor vremii și au traversat cu demnitate crize sociale și politice. Au mărturisit și au făptuit minunat pentru cei săraci și sărmani. Și-au topit și răstignit trupurile, și-au dăruit întreaga lor pricepere și cultură – uriașă – propășirii Bisericii, și-au pus sufletele chezaș pentru văduvele nedreptățite și au vindecat pe demonizați și pe leproși. Au mers până la capăt în dragostea lor pentru Biserica lui Hristos, dăruindu-se Lui integral. Pentru aceea, Hristos ni-i dăruiește înapoi ca ajutor, întărire, insuflare și stâlpi ai Bisericii

Grigirie Teologol, era un tânar student și duhul împotrivirii acestuia îl vedem în Atena. Nu l-a influenţat mediul rău. Coleg l-a avut pe Iulian Paravatul, împăratul idolatru de mai târziu. Nu a fost amăgit de el. S-a războit împotriva ideilor lui Iulian. Apoi, s-a dus în satul său, în Arianz, unde a devenit cleric şi apoi episcop. L-au chemat la Constantinopol când domina arianismul. Arienii ocupaseră toate bisericile în afară de una foarte mică – Sfânta Anastasia. Acolo, Sfântul Grigorie a rostit faimoasele lui Cuvinte teologice despre Sfânta Treime şi de acolo a primit numele de Teologul. La început nu-i dădeau importanţă, dar apoi a început să zguduie întreaga cetate prin predicile lui. Arienii turbau împotriva lui. Şi în ziua de Paşti au intrat cu ciomege şi pietre şi au început să lovească cu pietre pe cei din biserică. A fost rănit şi Grigorie. Aproape pe jumătate mort a scăpat din acea dramă pentru credinţa ortodoxă. S-a luptat împotriva lui Iulian, s-a luptat împotriva arienilor, s-a luptat împotriva ereziilor timpului său.

Sfintii Trei Ierarhi au trait in secolul al IV lea si au luptat impotriva ereziilor vremii. Sfintii Trei Ierarhi au aparat dreapta credinta si unitatea Bisericii intr-o perioada a marilor erezii trinitare, hristologice si pnevmatologice, dar si a intalnirii credintei ortodoxe cu filosofia greaca, cand era foarte greu de inteles cum Dumnezeu este Unul in Fiinta si, in acelasi timp, Intreit in Persoane. Ei sunt numiti si mari dascali. In inteles duhovnicesc, dascal nu este doar cel care transmite informatii, ci este cel care si le insuseste, le traieste si le arata prin tacere. La sfarsitul secolului al 11-lea, pe timpul imparatului Alexie Comnenul, aparuse o dezbinare intre credinciosi privind rolul fiecarui ierarh in viata Bisericii. Din acest motiv, Sfintii Trei Ierarhi s-au aratat impreuna Episcopului Ioan al Evhaitelor si i-au spus intr-un glas: "La Dumnezeu una suntem si nici o impotrivire sau vrajba nu este intre noi. Ci fiecare la timpul sau, indemnati fiind de Duhul Sfant, am scris invataturi pentru mantuirea oamenilor. Nu este intre noi unul intai si altul al doilea, si de vei chema pe unul, vin si ceilalti doi. Drept aceea, impreuneaza-ne praznuirea intr-o singura zi." In urma acestei descoperiri, Episcopul Ioan al Evhaitelor a propus ca Sfintii Trei Ierarhi sa aiba o zi speciala de impreuna praznuire. Astfel, credinciosii au fost feriti de gandul intrebarii: care dintre cei trei este mai vrednic de cinstire? Ca urmare a propunerii Episcopului Ioan s-a stabilit ziua de 30 ianuarie, ca zi de pomenire a celor trei sfinti ierarhi, o zi in care sa nu se mai puna accentul pe deosebirea dintre cei trei, ci pe lucrarea lor comuna pentru Biserica.

Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, prin descoperire cereasca au aratat crestinilor ce se galceveau pentru a dovedi intaietatea vreunuia dintre ei, legatura inveșnicita a dragostei lor intru Domnul. Prietenia duhovniceasca, despre care toti acesti trei luminatori ai lumii cu “razele dumnezeiestilor invataturi” ne-au lasat cuvantari “de miere curgatoare”, se imputineaza astazi din ce in ce, pe masura racirii dragostei multora, iar slabiciunea legaturilor dintre noi ne face pe fiecare in parte, si pe toti la un loc, mult mai vulnerabili in fata atacurilor inversunate ale celui care se asemana cu un “leu racnind” care cauta sa ne inghita.

,,O data ce, cu darul lui Dumnezeu, unitatea de credinta este statornica intre noi, din acea clipa nu exista nimic altceva care sa ne impiedice de a fi un trup si un duh, dupa cum am si fost alesi intr-o nadejde prin chemare. De dragostea ta atarna sa legi de un inceput bun si o urmare potrivita, adica, pe de o parte, sa aduni in jurul tau pe cei de aceeasi credinta, iar pe de alta parte, sa randuiesti vremea si locul pentru intalnirea cu mine, in asa fel incat intampinandu-ne reciproc cu darul lui Dumnezeu sa conducem Bisericile dupa vechea randuiala a dragostei, primind ca madulare ale noastre atat pe cei care vin dintr-o parte, cat si pe cei care vin din cealalta parte, trimitandu-i ca si cum ar fi de-ai nostri si primindu-i tot in acelasi fel. Aceasta era pe vremuri fala Bisericii: fratii care erau trimisi in misiune de la o margine la alta a lumii abia daca era incredintati din partea Bisericii lor particulare cu mici semne de recunoastere, in schimb pe oriunde mergeau, ei gaseau pretutindeni numai rude si frati. Din pacate acest lucru si multe altele ni le-au rapit acum, prin diferite orase, vrajmasul Bisericilor lui Hristos, asa incat astazi s-a ridicat un zid despartitor chiar in cadrul acelorasi orase, ajungand ca fiecare din noi sa se uite cu ochi banuitori la semenul sau. Prin aceasta ce altceva am castigat decat sa ne racim sufleteste unii fata de altii, stare cu care a caracterizat Domnul in chip exceptional insasi situatia apostolilor? Daca vei gasi ca-i indicat, faceti, intre timp, cunostinta unii cu altii, ca sa stim cu cine vom intra in comuniune. Si astfel, dupa ce, in vederea strangerii la un loc, vom alege o localitate potrivita pentru ambele parti si timpul potrivit pentru a calatorie, vom porni la drum unii catre altii, iar Domnul ne va indruma pe drumul cel bun”.(Sf. Vasile Cel Mare catre Sf Amfilofie)

,,Candva, crestinii stiau sa certe iubindu-se. Se certau si iarasi se impacau. Se contraziceau ori se tachinau – fara sa se raneasca sau sa se raceasca – poate si pana la moarte, dar isi vorbeau, tot pana la moarte, cu aceeasi iubire, pretuindu-se unul pe celalalt ca pe un mare dar.  Conumicau, se mustrau spre înderptare. Nu taceau pasiv-agresiv, privind parșiv, siret spre alții, precum noi, lasand a se cultiva, intre timp, in ambele sensuri, resentimente, suspiciuni, ganduri potrivnice devenite certitudini.

Sf. Ioan Gura de Aur spune despre intarirea duhovniceasca pe care si-o daruiesc prietenii adevarati: “Care zid este atat de puternic si atat de intarit prin legatura perfecta a pietrelor trainice din care e construit, incat sa reziste atacurilor vrajmasilor ca ceata celor cari se iubesc – unii pe altii si cari sunt stransi intr-o singură unire? Atacurile diavolului le resping; si pe bună dreptate. Caci cei cari se oranduiesc in ordine de lupta contra diavolului sunt de neinvins; de uneltirile lui isi inalta trofeele stralucitoare ale dragostei. Sunt ca si o liră. După cum coardele lirei sunt multe, dar dau o singura melodie si scot o cantare placuta, tot astfel si cei cari sunt stransi intr-un gand dau drumul cantării melodioase a dragostei. Nimic nu poate sa fie mai dulce decat dragostea!“ (Ioan Gură de Aur)

Cândva crestinii întelegeau prietenia cea in Hristos ca o Taina sfanta, care se pazeste si se intretine cu frica si evlavie de toate asalturile diavolesti, ca orice alt dar ceresc, pentru care se lucreaza si se lupta neincetat, care merita orice picatura de sudoare, orice jertfa a odihnei si a linistii proprii. Ne lipseste acum si constiinta ca prietenia duhovniceasca este o Taina a impreuna-cresterii, dar si o putere ecleziala vanata de cel-rau cu maxima inversunare, si ca ea nu se pastreaza de la sine, ca trebuie sa se verifice si sa se caleasca prin incercari, prin focul ispitelor.

Sf Grigorie telogoul la moarte Sf Vasile Cel Mare:Traiam sub acelasi acoperamant, mancam la aceeasi masa, aveam aceleasi pareri, traiam in deplina armonie si ne spoream reciproc, cu multa ravna, dragostea unuia catre celalalt, iubirile curate si placute lui Dumnezeu, avand o temelie solida, sunt cu mult mai durabile si, cu cat se dezvaluie mai mult frumusetea lor, cu atat mai mult se leaga de ele si leaga si intre ei pe cei ce iubesc aceleasi lucruri,  progresam mereu, folosindu-ne de ajutorul lui Dumnezeu si de dragostea noastra. Ne luptam intre noi nu pentru intaietate, ci ne luam la intrecere cum sa ne-o atribuim unul altuia, intrucat fiecare socotea gloria dobandita de celelalt ca si a sa proprie. Se parea ca avem amandoi un singur suflet, care punea in miscare doua trupuri. Un singur lucru urmaream amandoi: virtutea si realizarea sperantelor viitoare, sa traim adica viata viitoare inainte de a fi parasit pe cea de aici.

Astazi si patimile noastre, stimulate de asaltul dracesc dezlantuit asupra lumii, ne tradeaza mai abitir si il dezleaga pe Satana, nu ne mai suferim si nu ne mai rabdam unii pe altii, nu mai avem ochi sa ne vedem si omenie sa ne mai raspundem unii altora. Ne izolam in turnuri de fildes ca sa ne protejam de “taina aproapelui” devenit lepros, ciumat, strain cazut intre talhari, nevrednic de privirea preotului si a levitului… … Ne gasim in permanenta noua insine indreptatiri sofisticate, stim sa scoatem rapid de sub maneca ratiunii celei cu nume mincinos o multime de teorii ultra-para-meta… duhovnicesti ca sa ne justificam refuzul de a iubi, refuzul de a rabda, refuzul de a asculta, refuzul de a vedea dincolo de aparente, refuzul de… a ne lucra duhovniceste unii prin altii. Astazi, in “era comunicarii”, ortodocsii ajung sa comunice mai putin si mai prost ca oricand si, mai ales, sa nu rateze sansa de a fi ei insisi cei care marcheaza… inaugurarea erei “anti-comuniunii”. Biserica ne cheama la suprema partasie, cea de-viata-facatoare, in vreme ce noi ne sarguim din greu sa colaboram la lucrarea des-partasirii, a instrainarii celei de moarte lucratoare. Iar acesta este numai primul pas catre devenirea intru Iuda si Cain, catre tradarea, vanzarea si uciderea fratelui devenit intai instrument de folosit, apoi strain, iar la urma dusman. Ce este mai tragic e cand ajungem sa ducem indreptatirea pana acolo incat, spre pierzarea noastra, cerem si primim “binecuvantarea” sa ne pecetluim, prosteste, cearta pentru vesnicie, iar nu sa cautam impacarea si bunavoirea. Sa nu cumva sa pierdem ocazia de a semna si noi prezent in “condica” Dezbinatorului.

…Străduieşte-te, o, preotule, să fii lucrător fără de ruşine, drept îndrep­tând cuvântul adevărului. Niciodată să nu mergi la slujba sfântă având vrăjmăşie împotriva cuiva, ca nu cumva să alungi pe Mângâietorul în ziua sfintei slujbe. Nu te judeca, nici nu te certa, ci stăruind în biserică roagă-te şi citeşte până la ceasul în care trebuie să săvârşeşti dumnezeias­ca slujbă tainică, şi astfel să păşeşti la sfântul altar cu pocăinţă şi cu inimă curată, neprivind încoace şi încolo, ci cu frică şi cu cutremur să stai în faţa împăratului cerurilor. Nu grăbi ori scurta rugăciunile din cauza purtării de grijă omeneşti şi nu ţine seama de faţa oamenilor, ci priveşte nu­mai la împăratul cel ce stă de faţă şi la puterile cereşti care stau împrejur( Sf. Vasile cel Mare)

…Cine din cei încurcaţi în păcate se va sui la cer? Cine încă înfăşurat cu întunericul cel de jos şi cu greutatea trupului va contempla curat cu mintea toată Mintea şi se va amesteca cu existenţele veşnice şi nevăzute, fiind încă între cele trecătoare şi văzute? Abia unul din cei tare curaţi de ar putea vedea aici pe pământ chipul Binelui, aşa cum vedem soarele în apă!.. Pe mine mă înspăimântă şi fariseii şi cărturarii ocărâţi şi mustraţi de Hristos. Ar trebui ca noi, după cum ni s-a poruncit, să-i întrecem cu mult în ce priveşte virtutea, dacă într-adevăr dorim împărăţia cerurilor; dar, spre ruşinea noastră, suntem mai răi decât ei în ce priveşte răutatea, încât e firesc să auzim şi noi spunându-ni-se ca şi lor: şerpi, pui de năpârcă (Matei 23, 33), povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila (Matei 23, 24), morminte murdare pe dinăuntru şi frumoase pe dinafară (Matei 23, 27), blide curate la vedere (Matei 23, 25) şi celelalte câte aceia sunt şi au auzit.(Sf. Grigore Teologul)

…Să ne supunem, dar, totdeauna lui Dumnezeu şi să nu ne împotri­vim Lui, chiar dacă par cuvintele lui Dumnezeu potrivnice judecăţii şi vederilor noastre; să punem cuvântul Lui mai presus de judecăţile şi vederile noastre. Cuvântul Lui nu înşală nicio­dată, pe când simţurile ne înşală uşor. Cuvântul Lui n-a fost niciodată dezminţit, pe când simţurile noastre de foarte multe ori greşesc.(Sf.Ioan Gură de Aur)

Sfinții trei Ierrarhi în viaţa lor aşa de multe fapte au făcut şi aşa de frumos au scris, aşa de mult au scris, încât oricând se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este întinsă, volume întregi. Şi aceşti bărbaţi au trăit puţin în comparaţie cu mulţi alţii, sfântul Vasile cel Mare a trăit numai cincizeci de ani, sfântul Grigorie mai mult, optzeci de ani şi sfântul Ioan Gură de Aur şaizeci şi ceva de ani. Insă în aceşti ani au lucrat şi s-au consumat pe ei, aşa cum o lumânare de ceară curată arde luminos şi nestingherit până când se topeşte, până la ultima picătură de ceară.

Aşa au lucrat, aşa şi-au mistuit viaţa aceşti mari sfinţi ai Bisericii.

Pe Sfinţii propovăduitori şi Dumnezeieşti vestitori, pe căpetenia învăţătorilor Tăi, Doamne, i-ai primit întrudesfătarea şi odihna bunătăţilor Tale. Că ai primit ostenelile acelora şi moartea mai vârtos decât arderile de tot; Cel Ce Însuţi preamăreşti pe Sfinţii Tăi.Ca cei ce ati fost întocmai la obicei cu Apostolii şi lumii învăţători, rugaţi-vă Stăpânului tuturor să dăruiască pace lumii şi sufletelor noastre mare milă. Amin (postat pe fb de ioan monahul)