Ușa care ne scoate din intuneric si ne duce la lumina: pocaința, rugaciunea și postul
Născătoare de Dumnezeu, nădejdea şi ajutătoarea celor ce te laudă pe tine, ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca o stăpână curată, mă primeşte pe mine cel ce mă pocăiesc.Preacurată Stăpână Născătoare de Dumnezeu, nădejdea celor ce aleargă la tine, şi limanul celor înviforaţi, pe Milostivul şi Făcătorul şi Fiul tău, fă-L îndurat, şi mie cu rugăciunile tale
Incepem Postul mare cu Canonul cel Mare, fiindcă pocainta și rugaciunea este o constanta a Canonului Sfantului Andrei Criteanul, dar aceasta pocainta vedem ca se asociaza in Canon cu intreg cosmosul, pentru ca aceasta pocainta a noastra capata dimensiuni cosmice. De ce? Pentru ca se stie: pacatul lui Adam a insemnat si cadere a firii. Se stie ca pacatele noastre, ale fiilor lui Adam, dupa trup, adica fiii pacatului, ai mândriei, atrag toate dezechilibrele din lumea inconjuratoare, din cosmos, din natura. Dar trebuie sa mergem mai departe, si să vedem ca lacomia, cinismul, rautatea, indiferenta ce au facut din muntii nostri, din padurile noastre? De exempul daca mergeti la Manastirile din Moldova, veti vedea munti intregi care au fost pur si simplu batjocoriti, adica au fost defrisati pana la ultimul bradulet. Si nu numai in Moldova și în toată lumea pacatul a generat un dezechilibru generat de lacomie, de lipsa de omenie si de bun simt, si de respect pentru spatiul in care traim. Iata, asadar, ca si pamantul sufera din pricina pacatului nostru stârnit de mândrie și pofte. De aceea vedem, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul ca se spune la un moment dat: “Ia aminte cerule si voi grai, pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu”. Drama consumata in sufletului chinuit de pacat, iata, capata si o dimensiune cosmica. Pentru că pacatul pârjolește și întinează creația lui Dumnezeu și raiul este transformat în iad.
Postul este un mijloc, alaturi de rugaciune, prin care noi descoperim câtă putere a lasat Dumnezeu in fiinta fiecaruia dintre noi, prin care descoperim ca raul dinlauntrul nostru, patimile, si toate pacatele pe care noi le savarsim, toate acestea nu sunt o fatalitate, daca vom patrunde dincolo de “acoperisul” acesta sau dincolo de “cenusa” aceasta, pe care raul a aruncat-o asupra luminii launtrice din noi.
Omul trufas nu se cunoaste deloc pe sine, remarca Sfantul Ioan Gura de Aur, intrucat isi atribuie calitati care sunt daruri de la Dumnezeu. Dar, 'ce ai, pe care sa nu-l fi primit (de la Dumnezeu)? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?' (I Cor. 4, 7), il intreba Apostolul Pavel pe cel mandru. In schimb, omul smerit, spunea Sfantul Ioan Casian, se pazeste, de duhul mandriei, zicandu-si, la dobandirea oricarei fapte bune: 'Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, care este cu mine' (1 Cor. 15, 10), 'Fara de Mine nu puteti face nimic' (Ioan 15, 5) sau 'Daca Domnul nu ar zidi casa, in zadar s-ar trudi ziditorii' (Psalmul 26, 1), sau 'Nu a celui ce voieste, nici a celui ce alearga, ci a lui Dumnezeu, care miluieste' (Rom. 9, 16). Slava desarta si discretia.
Marcu Ascetul spunea: 'Cand vezi vreun gand ca-ti fagaduieste slava omeneasca, sa stii sigur ca-ti pregateste rusine'.Ca si smerenia, mandria prezinta doua forme: una in care te consideri mai presus de ceilalti oameni si ii dispretuiesti, si una prin care pui pe seama puterilor proprii darurile si reusitele (fizice, intelectuale, spirituale si materiale, sociale). Atunci cand omul se concentreaza pe sclipirea de bine si frumos din celalalt, fara a privi la defectele lui, are sansa de a se feri de prima forma de mandrie. Mai mult, asa cum invata avva Dorotei: 'A se socoti mai prejos de toti se opune mandriei celei dintai. Caci cum se poate socoti pe sine mai mare decat fratele sau, sau inalta in ceva, sau defaima, sau dispretui pe cineva, cel ce se socoteste pe sine mai prejos de toti'. De asemenea, acceptarea ocarilor, a batjocurii, a necinstei sau defaimarilor sunt 'leacuri tamaduitoare ale mandriei'.
'Cel ce se roaga totdeauna lui Dumnezeu, de se invredniceste sa izbuteasca in ceva, stie de unde i-a venit ajutorul ca sa izbuteasca si nu se poate mandri, nici nu-si pune cele izbandite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu si Lui ii multumeste pururea si pe El il roaga pururea, tremurand sa nu cada de la ajutorul Lui si sa se arate slabiciunea si neputinta lui'.
Mai mult decat orice alta patima, mândria nu se poate tamadui prin eforturi proprii. Sfantul Ioan Scararul ne-a lasat un cuvant care, pana astazi, starneste in fiecare din noi o buna neliniste: 'Pe cei neinfranati poate ca-i vor tamadui oamenii; pe cei vicleni, ingerii; iar pe cei mandri, singur Dumnezeu'. Sa umblam in toate zilele in duhul smereniei, care nu inseamna sa ne punem mai jos decat ceilalti, intr-o coregrafie ce presupune o coborare de pe un loc mai inalt. Omul smerit nu coboara de undeva, ci se recunoaste cu realism duhovnicesc a fi nimic si cel din urma. 'Cel smerit, spunea Sfantul Macarie cel Mare, nu cade niciodata. Unde ar putea sa cada acela care se afla mai jos decat toti?'
Numeroase incercari si ispite sunt aduse de Dumnezeu peste cei care Il iubesc. Astfel, 'de multe ori ii infricoseaza cu patimile firii si cu alunecarile in ganduri urate si spurcate. Iar uneori, cu boli si neputinte trupesti; si alteori, cu saracie, cu lipsa celor neaparat de trebuinta. Şi uneori, cu durerile unei frici cumplite si cu parasirea si cu razboiul aratat al diavolului, prin care obisnuieste sa-i inspaimante. Iar alteori, prin felurite lucruri inspaimantatoare'. Aceste necazuri sunt clopotelul duhovnicesc prin care Dumnezeu ii cheama pe iubitorii lui, 'ca sa nu cada in somnul trandaviei, fie din pricina unor lucruri fata de care cel ce se nevoieste e slab, fie pentru trezirea fricii de cele viitoare'. Prin urmare, cu cat suntem mai treji, mai putin lenesi in lucrarea mintii, suntem si mai smeriti, mai multumitori si avem prezenta de spirit duhovniceasca de a ne invinovati pe noi insine pentru tot raul care ni se intampla.
Eu sunt cel căzut între tâlhari, în gândurile mele; cu totul sunt rănit acum de ele şi plin de bube; dar Tu însuţi venind de faţă, Hristoase Mântuitorule, vindecă-mă. Troparul acesta din Canon, precum şi următorul, este inspirat din Pilda samarineanului milostiv (Lc. 10:30-36). Imnografia noastră face adeseori apel la această parabolă, identificând tâlharii cu gândurile cele păcătoase care, pregătite fiind, pândesc în fiecare clipă să se repeadă împotriva sufletului, pentru a-l răni şi a-l pângări.
Preotul, văzându-mă mai înainte, a trecut de mine, şi levitul, văzându-mă gol în nenorocire, nu m-a băgat în seamă. Dar Tu, Iisuse, Cel Care ai răsărit din Maria, venind de faţă, miluieşte-mă.
Canonul continuă referirea sa la aceeaşi parabolă. Bunul samarinean din pilda despre omul rănit, din cauza săgeţilor gândurilor celor necuviincioase, este Iisus, Care, ca un alt Soare, a răsărit în lume din pântecele Fecioarei Maria (vezi: Mal. 4:2 şi Lc. 1:78, unde Domnul este numit „Soarele dreptăţii” şi „Răsăritul cel de sus”). Caracteristic este şi troparul de la Vecernia Naşterii Domnului: „Răsărit-ai Hristoase din Fecioară, Soare al dreptăţii…”.
Pentru mandrie se abat asupra noastra multe necazuri, 'ca sa fie desteptata cugetarea'. Facand fapte bune, omul trebuie sa si vegheze in toata vremea 'si sa-si pazeasca sufletul si sa cugete ca e creat si, de aceea, usor la cadere. Caci fiecare, fiind creat, are nevoie de puterea lui Dumnezeu, care sa-l ajute'. Omul smerit cu inima nu opune niciodata altuia scutul unui orgoliu care sa ii apere egoismul ranit. Cel smerit nu poate fi jignit, suparat, starnit la manie. Insa in inima celui mandru creste 'arborele faradelegii' despre care vorbea Marcu Ascetul, numind patimile amaraciunii, a maniei si a supararii. Ne scapa adesea din vedere aceasta legatura subtila dintre mandrie si o banala suparare, o tristete sau manie. Omul smerit este impaciuitor si facator de pace, dar cel mandru produce conflicte: 'Prin mandrie se atata numai certuri, dar intelepciunea este cu cel ce asculta sfaturile' (Proverbe 13, 10).
Cel smerit este iubit de Dumnezeu, de oameni si chiar de fiarele salbatice, care-si 'pleaca capetele lor si ling mainile si picioarele lui, caci din ele se raspandeste acea mireasma ce se raspandea din Adam inainte de cadere'. Mai mult, spunea Isaac Sirul, 'chiar dracii, cu asprimea, cu rautatea, cu mandria cugetului lor, cand se apropie de el, se fac una cu pamantul. Şi toata viclenia lor se prosteste si uneltirile lor se destrama si rautatile lor se opresc'.Celui mandru insa ii stau impotriva si Dumnezeu, si oamenii (Luca 26, 41). Privirea sa dispretuitoare, mersul tantos, limbajul arogant si sfidator, ironic, malitios si sarcastic nu atrag decat duhurile intunecate spre a-l face vas al rautatii lor. Ba chiar, 'cel mandru nu va mai avea nevoie de drac. Caci el insusi este drac si vrajmas si se razboieste cu sine', adauga Sfantul Ioan Scararul.
În Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ce este minunat, este aceasta infasurare a Sfintei Scripturi inlauntrul nostru. Adica, prin harul lui Dumnezeu – iata Sfantul Andrei Criteanul este un exemplu – Sfanta Scriptura devine o realitate launtrica, si este un lucru minunat. In aceasta realitate a Sfintei Scripturi sufletul gaseste modele de cuviincioasa recunostinta fata de Dumnezeu.
Si, in Canon, sunt amintite jertfa lui Abel, stramutarea lui Avraam, jertfa lui Isaac, misiunea lui Moise, jetfa lui Aaron, evlavia Anei si a lui Samuel, sunt amintite exemple de fapte de vitejie savarsite din porunca ori cu binecuvantarea lui Dumnezeu. Si avem aici Iosua Navi, Manoe, Samson, Efati, Ghedeon, ale proorocilor precum Daniil, ale celor trei tineri din Babilon. Exemple de suferinta in Patimi, care anticipeaza suferinta Mantuitorului Iisus Hristos, cum este suferinta lui Iosif in Egipt, care este condamnat pe nedrept, si suferinta lui Iov. Exemple de dragoste, de ospitalitate, exemple de pocainta, precum este pocainta lui David – si noi rostim de mai multe ori Psalmul 50.
Dar, sunt si exemple negative cu care ne identificam in patima noastra: nescultarea si calcarea legii lui Dumnezeu de catre Adam si Eva, Cain, locuitorii cetatilor Sodoma si Gomora, Izabela, Manase, si asa mai departe.
Asadar, iata aceasta minune de gand a Sfantului Andrei Criteanul, care se concretizeaza intr-un imn. Si starea cea mai aproape de Dumnezeu este, fara indoiala, starea de rugaciune, starea de doxologie, starea in care cuvantul nu mai inchide cugetul, ci cuvantul deschide cugetul spre contemplatia dumnezeiasca si viata noastra devine bucurie, devine mirare, dupa ce a trecut prin durerea aceasta a pocaintei, si dupa ce a constientizat, strapungandu-se de lacrimile pocaintei – ca asa nu se mai poate, ca trebuie sa se schimbe ceva – de aceea si metanoia, pocainta, este numita innoirea mintii.
Mielule al lui Dumnezeu, Cel ce ai ridicat păcatele tuturor, ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un milostiv, dă-mi lacrimi de umilinţă. Domnul este Mielul lui Dumnezeu, după cum a fost vestit de către profetul Isaia (53:7) şi de Sfântul Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (In. 1:29). El a ridicat pe umerii Săi păcatele lumii şi S-a jertfit pentru mântuirea oamenilor. Pentru aceasta, şi aici, poetul Îl roagă să ridice de pe dânsul „lanţul cel greu al păcatului”, „lanţul” fiind obiectul de metal, prin care se lega gâtul unui câine sălbatic. De asemenea, în vechime, a fost şi mijloc de tortură prin care se pedepsea cineva, strângându-i-se diferite părţi ale trupului.
Este vremea pocăinţei, iar eu vin către Tine, Făcătorul meu; ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un îndurat, dă-mi iertare de greşeli. „Vremea pocăinţei” este întreaga viaţă pământească a omului. Apostolul Pavel spune: „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii” (II Cor. 6:2). După moarte, posibilitatea de pocăinţă nu mai există: „Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine. Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine?” (Ps. 6:5). Suntem datori, aşadar, să valorificăm şansa care ni se oferă, „răscumpărând vremea” (Ef. 5:16), fiindcă ea este „scurtă” (I Cor. 7:29). „Este cu cale, deci, să ne trezim şi, cât mai avem vreme, să ne întoarcem, pocăindu-ne, la Dumnezeu”, mărturiseşte şi Sfântul Ignatie Teoforul (Epistola către Smirneni 9). [Expresia] „lanţul cel greu” de aici şi din alte tropare, mai jos, se repetă ca un refren.
Să nu mă urăşti, Mântuitorule, să nu mă lepezi de la Faţa Ta; ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un milostiv, dă-mi iertare de greşeli. Poetul revine la implorarea fierbinte a Mântuitorul Hristos. „Să nu mă urăşti…” ne aminteşte de rugăciunea din slujba Pavecerniţei „nu te scârbi de mine, cel păcătos şi întinat” şi de strigătul femeii păcătoase „nu mă îndepărta, nu te scârbi de mine, Dumnezeul meu” (Utrenia din Miercurea cea Mare). Implorarea fierbinte a Canonului o exprimă şi David: „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-L lua de la mine” (Ps. 50:12).
Greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, Mântuitorule, cele vădite şi cele ascunse, cele ştiute şi cele neştiute, toate iertându-le, ca un Dumnezeu, milostiveşte-Te şi mă mântuieşte. Aici, autorul Canonului face distincţie între diferitele păcate, împărţindu-le în categorii: cele de voie şi cele fără de voie, cele văzute şi cele nevăzute, cele ştiute şi cele neştiute. „Milostivirea” din troparul acesta este similară cu cea a vameşului din Pilda vameşului şi fariseului: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”
Din tinereţe, Mântuitorule, poruncile Tale le-am lepădat, şi mi-am petrecut trecut toată viaţa cu pofte, neîngrijindu-mă şi lenevindu-mă; pentru aceasta strig Ţie, Mântuitorule: măcar la sfârşit mântuieşte-mă! David, referindu-se la duşmanii săi spunea: „De multe ori s-au luptat cu mine din tinereţile mele” (Ps. 128:1-2). Sfântul Andrei vorbeşte aici despre perioada cât a dispreţuit poruncile lui Dumnezeu: din anii tinereţii şi până la apusul vieţii sale, stare în care încă se găseşte.
Bogăţia sufletului cheltuind-o întru păcate, pustiu sunt de virtuţi creştineşti şi, flămânzind, strig: Părinte al îndurărilor, apucând înainte, miluieşte-mă! Troparul acesta este inspirat din Pilda fiului risipitor (Lc. 15:11-32): „şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă…”. Însă Dumnezeu este „Părintele al îndurărilor”: „l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă”, spune însăşi pilda (versetul 20). Expresia este redată în întregime de către Apostolul Pavel: „Binecuvântat este Dumnezeu… Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea” (2 Cor. 1:3). Înaintea Ta cad, Iisuse: greşit-am Ţie, milostiveşte-Te spre mine; ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un îndurat, dă-mi lacrimi de umilinţă!
Frumoasa imagine şi plină de smerenie a păcătosului căzut la picioarele lui Iisus, ca să ceară mila Sa, este preluată din naraţiunea evanghelică despre femeia cea păcătoasă: „Şi, iată, era în cetate o femeie păcătoasă… Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir”
Să nu intri cu mine la judecată, vădind faptele mele, cercetând cuvintele şi îndreptând pornirile; ci cu îndurările Tale, trecând cu vederea răutăţile mele, mântuieşte-mă, Atotputernice. Ps. 142:2: „Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta”. Aici autorul împarte păcatele sale în trei categorii: cele cu fapta, cele prin cuvânt şi cele săvârşite prin porniri, adică unele mişcări nesupuse şi înverşunate ale sufletului.
Slavă…, a Treimii: Treime, Fiinţă preaînaltă, Căreia ne închinăm întru o Unime, ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca o milostivă, dă-mi lacrimi de umilinţă.
Şi acum…, a Născătoarei: Născătoare de Dumnezeu, nădejdea şi ajutătoarea celor ce te laudă pe tine, ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca o stăpână curată, mă primeşte pe mine cel ce mă pocăiesc. Troparele Canonului Mare, care sunt introduse cu formula „Slavă Tatălui…” (doxastikon) au conţinut dogmatic şi se raportează la Dumnezeu Cel treimic. De asemenea, acele tropare care au ca început „Şi acum…” (theotokion) se referă la persoana Născătoarei de Dumnezeu şi la taina Întrupării dumnezeieşti. Ambele conţin aici ca refren cunoscuta expresie de mai sus a „lanţului celui greu”.
Sfantul Andrei Criteanul se regaseste de asemenea in urâciunea Sodomei, si in acelasi timp se regaseste neintelept, asemenea contemporanilor lui Noe, asa cum am vazut in cantari, care il vedeau pe Noe facand corabie si radeau de el si chiar il batjocoreau. Asa cum, multi dintre noi vedem ca pana la urma corabia vietii noastre trebuie sa ajunga la un liman si limanul acesta este trecerea din viata de aici la viata de dincolo si suntem neintelepti si radem si, mai mult, devenim chiar ignoranti, si cum spune Sfanta Scriptura, nebuni.
De ce? Pentru ca vedem, spune Sfantul Ioan Scararul si alti Parinti Filocalici, ca exista o liniste si o pace pe care o dobandim de la Duhul Sfant prin multa nevointa si prin smerenie – deci, aceasta pace si liniste nu o dobandim fara smerenie si fara pocainta.
Dar, exista si o liniste pe care diavolul viclean ne-o “daruieste”. Este acea liniste pe care o dobandeste, sa zicem, bogatul din Evanghelie, celui caruia i-a rodit tarina: “Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani, mananca, bea, veseleste-te”, aceasta liniste, pe care majoritatea dintre noi o cautam. Cei care au mai multa putere o cauta, cum am spune in popor, ‘cu varf si indesat’, vor sa se culcuzeasca vesnic in vremelnicie si cauta, si inseala, si mint, si cu cat au putere mai multa cu atata mint mai mult, si vor sa se invesniceasca aici, unde vor numai țărână, ei vor si sa-si asigure si neamul, daca se poate toti descendentii – de la fii, nepoti, si stranepoti, – sa fie asigurati vremelnic. Este o liniste a unora, care cred ca avand, si mai ales inselati fiind de puterea efemera, ajung la mandrie, este o liniste a mandriei, o liniste a slavei desarte, care cuprinde pe unii si care cred: “gata sunt asigurat, si sunt sigur de maine, am toata puterea, sunt asigurat vesnic”. Deci neintelepciune.
De asemea, Sfantul Andrei Criteanul, si trimite bineinteles mesajul pocăinței la la fiecare dintre noi, căci se regaseste in nemultumirea evreilor, care “…caldarilor cu carne ai ravnit suflete, precum evreii”. Adica evreii au fost eliberati din robia egipteana, si au fost purtati timp de 40 de ani in pustie, si au crezut ca alegerea lor este un prilej de mândrie. Mai mult, au crezut ca alegerea lor de catre Dumnezeu este un privilegiu: “noi suntem privilegiati”, or Dumnezeu ne-a aratat si ne arata fiecaruia dintre noi: alegerea noastra de catre Dumnezeu nu este un privilegiu, ci este o chemare pe care ne-o asumam in mod constient si liber, si nu suntem absolviti de aceasta nevointa a noastra. Si evreii, vedem ca in pustie, ce au patit? Ravneau “caldarilor cu carne” din Egipt.
Noi cei pământești gândim ca ei “Mai bine era in tara Egiptului, eram robi, dar ne infruptam cu carne”. Caldarile cu carne, pofta trupească, din tara Egiptului i-au obsedat – si dovada ca n-au inteles, iată i-a hranit Dumnezeu cu mana in pustie, dar mana a fost pentru ei, din pacate, insuficienta. De ce? Pentru ca duhul lor nu era pregatit sa primeasca aceasta mana dumnezeiasca.
Si, asa cum ne arata Scriptura Vechiului Testament, toti cei care au iesit din tara Egiptului, au murit in pustie; toti, inclusiv Moise de pe muntele Nebo pe care îl vedem ca a privit tara Canaanului de departe.
Si inchinarea lor este intotdeauna o inchinare la idoli, deci, la un moment dat ei au uita ca Dumnezeu i-a scos din tara Egiptului ca sa ajunga in tara Canaanului. Si atunci cand Moise a primit Decalogul, Tablele Legii pe muntel Sinai, ce au facut? Au facut vitelul de aur, si au uitat de fapt pentru ce se aflau ei in pustie, asa cum si noi facem vitelul de aur, si ne inchinam vitelului de aur, si suntem obsedati de vitelul de aur, care este banul.
Si noi uitam de fapt ca viata aceasta este asemenea vietii evreilor, trecerii prin pustie spre tara Cananului, ca suntem calatori, ca suntem pelerini. Si suntem obsedati si vedem ca tulburarea noastra este asemenea evreilor, care fac din vitelul de aur un dumnezeu. Si se stie ce pedeapsa a poruncit Dumnezeu celor care s-au inchinat vitelului de aur.
Sfantul Andrei Criteanul citind Scriptura se identifica la un moment dat cu pacatele desfranatei. Si iata ca, asa cum aceasta din urma a reusit in cele din urma sa-si spele vinovatia cu lacrimile ei, tot astfel lacrimile plasmuiesc si in inima muribundului nostru, cum se recunoaste de altfel si Sfanatul Andrei Criteanul, o umbra de speranta, care capata expresie prin pocainta, prin aceasta zdrobire a inimii si incredintare in voia si mila lui Dumnezeu.
Canonul poarta numele de “cel Mare” nu numai pentru aceasta importanta duhovniceasca pe care o are, dar si pentru marimea sa. Si in acest Canon vedem ca tema aceasta, care pune in fata fiecaruia dintre noi – pentru ca Sfantul Andrei Criteanul ne cheama pe fiecare dintre noi sa ne punem in fata constiintei noastre, sa ne analizam, si sa reusim, sa vedem cat intuneric si cata impietrire este in sufletul nostru – este in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, aceasta trezire a constiintei pe drumul pocaintei si al mantuirii; si tema condacului care se citeste dupa cantarea a sasea: “Suflete al meu, suflete al meu, scoala, pentru ce dormi, sfarsitul se apropie si te vei tulbura”.
Vom descoperi ca raul nu are putere atunci când Dumnezeu este cu noi si cand avem aceasta constiinta a lui Dumnezeu care lucreaza impreuna cu noi. Deci, cum spune Mantuitorul Iisus Hristos – cea mai mare descoperire – zice:“Iata, stau la usa si bat. De va auzi cineva si-Mi va deschide, voi intra la el si voi cina impreuna cu el, si el impreuna cu Mine”.
Asadar ne cheama Mantuitorul Iisus Hristos sa ne intoarcem in starea de Rai, in starea din care am fost izgoniti, nu prin voia lui Dumnezeu, care ne-a chemat din iubire la viata, ci prin voia noastra libera. Ne cheama Dumnezeu sa ne lepadam mai intai de mandrie, de a crede ca suntem dumnezeii propriei noastre vieti, de a uita – cumplita uitare – ca Dumnezeu este Cel care ne-a chemat la viata, si ne-a daruit viata ca dar; de a intelege ca ni se cuvine aceasta viata, nu prin vointa parintilor nostri, nu prin vointa noastra, ci prin darul si harul lui Dumnezeu, si mai ales prin iubirea lui Dumnezeu care sta la temelia oricarei vieti care se naste.
Așadar ne cheama, de asemenea, Biserica, in aceasta perioada a Postului prin Parintii Bisericii, sa ne reintoarcem spre noi insine, si – asa cum ni se arata in toate apoftegmele parintilor pustiei, si in toate cugetarile parintilor filocalici – de la cunoasterea de sine ajunge omul la adevarata cunoastere, a tot ce exista, cuprinzandu-se, si realitatile duhovnicesti cele mai tainice si cele mai inalte. Si, aceasta intoarcere spre sine este Pocainta, care, spune Sfantul Simeon Noul Teolog, este “usa care scoate din intuneric si duce la lumina”, ca “rodul si fapta pocaintei sunt cele care alunga nestiinta”, care aduc cunostinta. Mai intai cunostinta despre Dumnezeu, si despre cele ale noastre.
Apoi despre cele mai presus de noi, si despre tainele cele dumnezeiesti, cele nevazute si cele necunoscute celor care n-au facut pocainta. Cele dumnezeiesti ce se descopera numai celor care au facut pocainta fierbinte, si s-au curatit printr-o pocainta sincera, si atat pe cat este masura pocaintei si curatirii lor. Si acestora li se arata adancurile Duhului, dar pentru toti ceilalti ele sunt necunoscute si ascunse.
Asadar ne cheama Dumnezeu, ne cheama Mantuitorul Iisus Hristos, si Biserica prin Sfintii sai Parinti, ne cheama la aceasta bucurie a postului, adica la vietuirea impreuna cu Dumnezeu in viata aceasta, ne cheama la descoperirea vietii nu numai ca supravietuire biologica, cu care noi suntem obsedati. Diavolul cu uneltele lui incearca sa ne obsedeze ca piere fiinta noastra biologica, iar perioada postului ne arata ca nu este vorba numai de o supravietuire biologica, nu este vorba numai despre a ne feri de boala aceasta, de ameliorarea unei sanatati, ci este vorba de mult mai mult, si anume, de cunoasterea tainei vietii celei vesnice dinlauntrul nostru.
Asadar, calea postului este o cale usoara, daca vom avea constiinta ca o petrecem cu Dumnezeu. Si uneori ne uram unii altora:“Post usor” – poate sa fie post usor, dar, cred eu ca, cel mai bine este sa ne uram: “Post binecuvantat de Dumnezeu”, pentru ca in momentul in care este binecuvantat de Dumnezeu, primim aceasta constiinta ca Dumnezeu lucreaza impreuna cu noi. Si postul poate sa fie intr-adevar usor, daca noi avem permanent constiinta pentru ca aceasta este mare descoperire, ca in momentul in care ne smerim prin post si prin rugaciune, atunci Dumnezeu lucreaza impreuna cu noi, si atunci Dumnezeu ne imbratiseaza ca in parabola Fiului Risipitor.
Cetatea ta păzeşte-o, Preacurată Născătoare de Dumnezeu; că în tine aceasta cu credinţă împărăţind, în tine se şi întăreşte, şi prin tine biruind, înfrânge toată încercarea, dezarmează pe vrăjmaşi şi îndreptează pe supuşii ei. Primeşte graiurile robilor tăi, Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, şi te roagă neîncetat, să se dăruiască nouă dezlegare de păcate şi pace. Amin (postat pe fb de ioan monahul)