Urcușul spiritual din postul mare
In lumea aceasta toți suntem calatori și trecatori. Si pelerinajul crestinului, este tot o trecere care are ca scop final Împarația Cerurilor. Toţi avem greutăţi, avem suferinţe şi în loc să le înţelegem corect mesajul şi să-I mulţumim lui Dumnezeu, ne tânguim, sau poate ne şi răzvrătim, deşi ar fi trebuit să spunem aşa: „Doamne, Îţi mulţumesc, pentru că neavând eu deloc dorinţa să îmbrăţişez suferinţele, şi astfel să Te urmez, Tu îmi ieşi în întâmpinare şi îmi dai doar câteva! Câte pot eu duce ca să-mi aflu mântuirea.Cum să-Ţi mulţumesc Doamne?“
Acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le facă fiecare creştin nu numai in timpul pelerinajelor, nu numai in biserica, nu numai in timpul rugaciunii, nu numai in fata icoanelor. Întreaga noastră mentalitate despre viaţă funcţionează invers, pe de o parte evităm pătimirile, iar de cealaltă avem mare grijă să nu cumva să pierdem, să nu cumva să ne lipsim de plăcerile vieţii acesteia. Astfel mersul nostru nu este corect. Fireşte, în cele din urmă, cu voie sau fără voie, suferim pătimirile, nu fară revoltă, dar când ne amăgim cu bunurile acestei lumi, din nou, viaţa noastră este de cele mai multe ori ca un iad.
Poate, începând din acest moment când spunem lucrurilor pe nume, vom începe cu toţii să gândim astfel, acum ca pelerini şi când vom fi acasă, puțin azi, puțin mâine, la slujba Bisericii, la cea de dimineaţă şi la cea de seară, care este slujba Mirelui şi în toate zilele Săptămânii celei Mari si in toate faptele noastre. Dacă am face aşa, am simţi lucrurile cu desăvîrşire deosebite!
Aşadar, dacă am înţelege corect suferinţele şi le-am vedea ca pe o binecuvântare de la Dumenzeu – pentru că într-adevăr aşa este – cât de diferit ne-am simţi, ne-am da seama că deşi mergem spre Golgota împreună cu Hristos, ne aflăm deja înlăuntrul Raiului! Adeseori, ne simţim atât de nefericiţi pentru că ne lipseşte un lucru sau altul – de fapt nu ne lipseşte nimic şi chiar dacă ne-ar lipsi ceva n-ar trebui să fim nefericiţi – am putea să spunem din nou: „Dumnezeul meu, Tu mi-ai luat-o înainte şi îţi mulţumesc pentru că eu n-am avut dorinţa să mă lipsesc de anumite lucruri mulţumitoare, dar Tu mi-ai ieşit înainte şi ai îngăduit să vină astfel de strâmtorări, încât să fiu lipsit. Îţi mulţumesc Dumnezeul meu, Îţi sunt recunoscător!“
Şi toate acestea să fie sărbătoare, să fie o altă binecuvântare. Ca pelerini trăind patimile acestei săptamâni pe care o parcurgem cu Iisus spre Golgota să ne reamintum toate cântările pe care le vom auzi în toată Săptămâna Mare: „Iată Mirele vine…“, „Iată mergem la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat…“, „Veniţi să mergem şi noi să ne răstignim împreună cu El…“, „Pe Mirele, fraţilor, să-L iubim…“ și vom simţi că sunt alcătuite special pentru noi. Desigur, nu în sensul „ce frumoase tropare!”, ca să fim mişcaţi, să ne liniştim puţin, ci cu sensul că toate acestea trebuie să ne determine să mergem împreună cu Hristos, să suferim alături de El, să intrăm în mormânt odată cu El şi să ieşim de acolo înviaţi. Prin urmare, acesta este primul lucru de care avem trebuinţă.
Bineînţeles, dacă nu ai credinţă nu poţi să le simţi aşa, nu poţi să le primeşti, ne este greu, ci vei spune în mintea ta: „De ce aşa? De ce altfel? Părintele prea a exagerat la predică!” Vei spune vrute şi nevrute. Dar trecând prin aceste locuri sfinte cu siguranță trairea ta va fi alta.
Oricum, de aici ar trebui să începem, pelerinajul este un prilej. Înlăuntrul acestora se află credinţa, căinţa, smerenia, iubirea în Hristos, răbdarea; înăuntru se află şi zelul şi dorinţa cea bună şi rugăciunea. Atunci când omul începe să gândească aşa, sufletul lui este deschis rugăciunii şi se roagă neîncetat, aici rugaciune vine singura și se așază pe buzele noastre iar gura se va deschide rostind Slava Sa.
Sufletul omului, adică mintea lui ca parte a sufletului şi nu ca gândire, oboseşte atunci când nu lucrează, nu când lucrează. Dacă încetează să lucreze, este ca şi cum ar muri. Sufletul, ca minte, lucrează continuu.
Dacă însă o face, rezumându-se la: cum să scape de strâmtorare, cum să evite o problemă, cum să scape de alt lucru urât, să nu uite un lucru mulţumitor, să nu se lipsească de ceea ce este frumos, minunat, placut din punct de vedere strict omenesc, lumesc, atunci se află într-o continuă lucrare care îl influenţează neplăcut.
Dacă, însă, nu-i pasă de toatea acestea – pe de o parte, şi dacă toate pătimirile vin, şi este bine să vină – pe de altă parte, dacă lipsesc toate cele mulţumitoare, atunci sufletul nu are lucrare şi caută să lucreze. Unde se va duce? Nu este satisfăcut şi nici mulţumit de nici o altă lucrare.
Lucrarea lui de acum înainte va fi să se roage. Aceasta devine trăsătura cea mai firească a sufletului, aşa cum omul respiră şi scoate aerul afară. Şi iată că respiraţia vrea să se oprească, dar nu poate, pentru că făptura moare. Astfel, omul începe să vorbească cu Dumnezeu, să-L asculte, să-şi întoarcă faţa spre El, să nădăjduiască, să-şi arate iubirea faţă de Acesta, să fie pregătit să răspundă la ceea ce voieşte El.
Deci, petrece cineva în Săptămâna cea Mare după cuviinţă sau nu? Merge la slujbe şi nu se mai satură să stea în biserică şi înţelege toate cele pe care le aude? Merge pe acest drum al Golgotei în slavă lumească ori în smerenie și curațenie sufletească? Se bucură de toate acestea pe care le vede, le ascultă şi le simte? Poate spune cineva că este pentru prima dată în viaţă când simte astfel? Este adevărat faptul că atunci când omul începe puţin câte puţin să se lase pe seama lui Dumnezeu şi să capete încredere în El, iar Dumnezeu să-i grăiască şi să-l viziteze, simte înlăuntrul lui o altfel de stare, simte o schimbare, acestă schimbare o simțim și noi în acest pelerinaj, dar mintea noastră ratacită nu mai pastrează în timp schimbarea.
Cu toate acestea, însă, de fiecare dată Dumnezeu Se descoperă omului într-un mod special pe care omul îl trăieşte ca pentru prima dată, simte ca şi cum ar fi ceva diferit de ceea ce a fost înainte, fără ca să fie însă diferit, pentru că din punct de vedere al calităţii, viaţa duhovnicească este aceeaşi în pelerinaj, în biserică, pe pământ şi-n cer, sufletul sa o poarte permanent ca pe o comoară.
Adică, aici se întâmplă aceeaşi poveste ca şi cu aurul, noi suntem cautatorii comorilor cerești. Ai o bucată de aur neprelucat, este aur, dar are şi multe impurităţi. Vezi că este aur şi-l cureţi, şi-l tot cureţi şi cu cât faci această lucrare, cu atât pare mai strălucitor. Aurul este de la început strălucitor prin el însuşi, dar străluceşte mai tare odată cu îndepărtarea impurităţilor. Aceasta pe care ne-o dă Dumnezeu, comoara noastră nepieritoare, aceasta este viaţa sfântă, divină, viaţa cerească în Hristos şi este de la început întru totul sfântă şi dumnezeiască.
Dar pentru că omul are atâta „zgură” înlăuntrul lui, i se pare că viaţa pe care o primeşte nu este sfântă şi că Dumnezeu I se arată de parcă ar fi prima dată. Este şi acesta un semn că sufletul a găsit calea şi că Dumnezeu începe să aibă încredere în el. Şi dacă sufletul nu dă înapoi şi nu se trufeşte, va înainta continuu cu harul lui Dumnezeu, tot mai sus şi când va pleca din această lume, deja va fi ajuns la sfârşit. Oarecum aşa stau lucrurile, şi nu cred că trebuie să spunem mai multe.
Nu trebuie să-l constrângem pe om, să-l condamnăm, ci să-i lăsăm libertatea să se mai gândească, să cugete, să lucreze așa cum a făcut și până acum, dar să nu se tânguie că nu cunoaște adevărul. Așadar, cu acestea vă urez, în acest pelerinaj, să conștientizati, ca Dumnezeu să ne învrednicească să cinstim cu adevărat cele sfinte pelerinajul spre Golgota, inceput în Ghețimai și Ierusalim unde să traim Săptămâna cea Mare și Învierea Domnului.
Ia aminte, iubite pelerin ca Hristos si-a purtat Crucea nu numai in vazul tuturor dar si cu demnitate si cu mare curaj. Cunostea foarte bine Domnul, cat era de mare greutatea lemnului Crucii, nu numai materialiceste ci si dupa simbolul ei, intrucat crucea purta pe dansa pacatele intregii lumi. Stii foarte bine cat de slaba era puterea Lui din pricina multului sange pe care il pierdu-se in chinurile suferite mai inainte, si din cauza durerilor dinlauntru si dinafara ale firii Sale omenesti. De asemenea stii foarte bine nedreapta hotarare care osandea pe Sfantul Sfintilor sa moara ca un nelegiut, ca un om blestemat si ca un talhar primejdios, adica spanzurat pe Cruce. Dar cu toate acestea el o imbratiseaza cu multa noblete si curaj, o strange la piept, o priveste ca pe un altar, pe care sa-si jertfeasca viata Sa; ca pe un tron al dragostei Lui, ca pe o slava si lauda, ca pe un sceptru imparatesc, ca pe o camara de nunta al Bisericii Sale si ca o unealta a rascumpararii noastre si a nimicirii pacatului. De aceea numise Crucea si Potir, pentru ca precum cineva, band un pahar de vin se bucura si se veseleste, tot asa si Iisus cu multa placere si bucurie a purtat osanda Crucii.
Sa stii ca fara cruce nu ai mantuire. Adica fara sa te biruiesti pe sineți, fara sa-ti supui patimile, fara sa suferi necazuri si ispite, nu vei primi cununa si rasplata caci zice Cuviosul Isaia ca crucea este inlaturarea a tot pacatul. Iar sfinții și parinții, martirii și credincioșii ca toata virtutea lor sunt pentru noi o cruce.
Nu numai ca se cade sa porti suferintele si crucea lui Hristos, ci se cade sa o porti cu curaj si demnitate, pentru ca, dupa cum spunea Sfantul Teodor Studitul ,,curajul de multe ori face usoare si pe cele grele, dupa cum dimpotriva, micimea de suflet si nepasarea fac grele si pe cele usoare. Cine primeste necazurile si ispitele cu inima buna si indrazneala, acela gaseste in ele mangaiere si face sa rodeasca bogatie duhovniceasca, iar cel ce primeste cu micime de suflet, acela se ingreuneaza indoit“, pentru ca dupa spusa Sfantului Isaac, “micimea de suflet este mama iadului“.
Si pentru ce sa fii mic la suflet, frate crestin? Ia spune de ce te temi? De nimicurile unei vieți trecatoare? Imbarbateaza-te, ai curaj si incredere in Domnul, caci El este cel ce te intareste sa biruiesti: “In lume necazuri aveti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33). Te temi de diavolul care porneste impotriva-ti ispitele si nenorocirile? Dar mângaie-te ca Hristos care este cu tine este mai puternic si mai mare decat diavolul: “Cel ce este in voi este mai mare decat cel din lume“ (I Ioan 4, 4). Tremuri din pricina slabiciunii firii? Nadajduieste in Domnul a carei putere este in slabiciune se desavarseste si se mareste: “Puterea mea in neputinta se savarseste“ (II Cor. 12, 9).
Roaga-L pe Hristos sa-ti intareasca slabiciunea cu Harul Sau si sa-ti daruiasca o parte din barbatia Sa. Hotaraste-te sa-L urmezi pana la Golgota, pe urmele stropite cu sfant Sangele Sau pana ce te vei ridica pe Cruce si pana vei muri impreuna cu El, prin ascultarea poruncilor Lui zicand si tu cu Toma: “Sa mergem si noi ca sa murim impreuna cu Dansul!“ (Ioan 11, 16).
Sa mergem în pelerinaj ca și cum am fi în Saptamâna Patimilot. Luni, in Saptamana Patimilor, se face pomenirea patriarhului Iosif, vândut de fratii sai cu treizeci de arginti. El este o preinchipuire a lui Hristos, care a fost vandut de Iuda. Acuzat de desfranare, ajunge in temnita. In urma talmacirii unor visuri, este scos din inchisoare si pus administrator peste tot Egiptul. Stapanirea lui Iosif peste Egipt era o prefigurare a biruintei lui Hristos asupra pacatelor lumii.
“Iata Mirele vine în miezul noptii si fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăsi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai mortii si afară de Împărătie să te încui; ci te desteptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt esti Dumnezeule, pentru rugãciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. (Troparul zilei)
În fine, o constantă deosebit de importantă în textele liturgice este îndemnul la priveghere, la trezvie, la luare aminte la sine, exemplificat cel mai bine în troparul „Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind…” Aici omul este chemat stăruitor la acea lucrare de veghere asupra propriului suflet, pentru a nu cădea pradă păcatelor, ca nimic necurat să nu-i întineze ochiul sufletului, care este mintea, și pe care îl păstrăm curat ca să pătrundem semnificația Patimilor lui Hristos, să ni le apropiem și să le trăim în chip bun.
În această zi, ne amintim de fericitul Iosif, cel preafrumos, si de smochinul ce s-a uscat prin blestemul Domnului. De astăzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.
Iosif cel prefrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila – este icoană a lui Hristos, pentru că, asemenea lui, si Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul său cu treizeci de arginti, a fost închis în groapa întunecoasă a mormântului. Sculându-Se de acolo prin El însusi, împărăteste peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere si, ca un iubitor de oameni, ne rãscumpără prin darea hranei celei de taină, dându-Se pe El însusi pentru noi si ne hrăneste cu pâine cerească.
Iată de ce astăzi Biserica amintește, printre altele, de istoria veterotestamentară a lui Iosif, fiul cel iubit al lui Iacov, care s-a distins prin castitate, blândețe și credincioșie, iar pentru acestea Dumnezeu l-a izbăvit din primejdii și l-a răsplătit cu multe daruri duhovnicești, dar și materiale. Astfel, Iosif ne este înfățișat ca un chip ce-L anticipează pe Hristos Însuși.
Tot în aceeasi zi evanghelia ne vorbește de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). smochinul neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Ca să convingă poporul nerecunoscător că are putere îndestulătoare si spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea să-si arate puterea Sa de a pedepsi fată de om, ci fată de ceva care are o fire neînsufletită si nesimtitoare. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit. Istoria smochinului a fost asezată aici spre a îndemna la umilintă, după cum istoria lui Iosif a fost asezată spre a ne înfătisa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găseste în el odihnă, a doua zi, adică după viata aceasta de acum, îl usucă prin blestem si-l trimite în focul vesnic.
După ce Hristos a vorbit despre nenorocirea ce avea să vie asupra Ierusalimului şi despre aceea că
Potrivit interpretărilor Părinților Bisericii, acest gest al Mântuitorului este unul simbolic. Smochinul cel neroditor este sufletul omului care a viețuit pe pământ dar nu a adus roade ale credinței, fapt care atrage după sine uscarea, adică moartea duhovnicească. Această pildă ne îndeamnă la lucrarea cu râvnă a poruncilor Domnului câtă vreme mai suntem în această viață, pentru a nu fi predați morții în veșnicie.
Din Sfânta Evanghelie am mai înţeles câteva lucruri cu smochinul cel neroditor. Secretul e să te smereşti înaintea Evangheliei vieţii, să pătrunzi adânc în fântâna inimii tale şi să scoţi o ciutură cu lacrimi, în care se odihneşte un mărgăritar al cuvintelor lui Dumnezeu.
Noi suntem smochinii cei vorbitori ai acestei lumi. Am fost sădiţi de mâinile lui Dumnezeu în pământul celor vii, am fost udaţi de lacrimile lui Dumnezeu în fiecare clipă a fiinţei noastre. Am fost privegheaţi nopţile cu nesomn de Cel ce ne iubeşte infinit. De la o celulă am crescut cu mângâierea Părintelui cerurilor în pântecele maicilor noastre. Am primit o desagă de hrană vie – placenta – prin care mama şi-a dăruit viaţă din viaţa ei pruncului nenăscut. În faţa noastră a suflat căldura Duhului Sfânt Dumnezeu să nu ne îngheţe vântul rece de la miazănoapte. Am fost pliviţi de buruienile pe care cu obstinaţie le-am aşezat aproape de inima noastră cu fiece gest de creatură căzută.
După o viaţă de om şi preţ de o veşnicie, Dumnezeu a venit la chipul Său, aşteptând roadele noastre: iubirea pentru El, icoană a iubirii lui infinite, bunătatea, smerenia, milostivirea, blândeţea, pacea, bucuria, răbdarea, credinţa, înfrânarea. Toate aceste virtuţi sunt numele lui Dumnezeu.
Apostolii vor birui toate piedicile, iar Evanghelia se va predica în toată lumea, se întoarce iarăşi la descrierea ticăloşiei ce va veni peste iudei, pe când ucenicii vor predica strălucit Evanghelia în toată lumea. „Atunci cei din ludeea să fugă la munţi”. Atunci, când ? Când acestea se vor întâmpla, când urâciunea pustiirii va fi în locul cel sfânt. El prin aceasta înţelege, oastea romană. Atunci, zice el, să fugiţi, căci nu va fi nici o nădejde de mântuire.
Altădată iudeii din războaie grele se ridicaseră, ca în timpurile lui Sanherib şi ale lui Antioh. Oastea lor fusese împrăştiată, templul cucerit; însă s-au ridicat macabeii împotriva vrăjmaşului şi a urmat o deplină schimbare. Dar pentru ca ei să nu aştepte şi acum ceva asemenea, le curmă toată nădejdea. Abia viaţa singură, zice El, vor putea ei să-si mântuiască. De aceea, cei ce se vor afla pe acoperământul casei, să nu se mai pogoare în casă spre a-şi lua hainele. El prin aceasta le arată nenorocirea de care nu vor putea scăpa şi prin care oricine se va afla acolo neapărat va pieri.
Pentru aceasta adaugă el: „Cel ce va fi în câmp să nu se întoarcă înapoi să-şi ia haina sa”; căci dacă cei ce se aflau în cetate trebuia să fugă din ea, cu atât mai puţin puteau să vină în ea cei ce se aflau afară din dânsa. „Vai celor însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea”; celor dintâi pentru că ele, cu povara pântecului lor, nu vor putea fugi atât de repede; iar celorlalte pentru că vor fi oprite de dragostea pruncilor lor şi nu se vor putea mântui.
Şi iată că la asfinţitul istoriei, când cerurile iau foc de iubirea fără de răspuns a lui Dumnezeu, Hristos vine în lume şi aşteaptă creaturile pe care le-a zidit cu suflet nemuritor să rodească lumină din lumina Lui.
Şi ce găseşte? Răutate fără de seamă, comportament de fiară, mentalitate de prădător, viclenie, ură, războaie, crimă, urlete de violenţă, moarte, ucidere. Tot ce nu e în El şi n-a fost niciodată, toate spurcăciunile iadului interior s-au aciuat asupra firavelor plante pe care El le-a sădit cu mâinile Lui. Lepra păcatului e mai mare decât fiinţa şi o înăbuşă.
Atunci, Mântuitorul veacurilor slobozeşte blestemul durerii Lui cea infinită. „De acum să nu mai fie în tine rod în veac”. La Dumnezeu nu există surprize. El ştie în mod infinit tot ce a fost şi tot ce va fi până la sfârşitul veacurilor. Deci să nu ne amăgim că a fost surprins de nerodirea smochinului. De fapt cuvintele lui în care încape tot oceanul de durere al lui Dumnezeu sunt pentru cei ce-L vor ucide în fiecare veac. Pentru cei ce Îl vor călca în picioare cu indiferenţa şi răutatea lor, pentru cei pentru care Crucea este motiv de batjocură. Toată suferinţa Dumnezeului ucis, răstignit, sfărâmat pentru noi şi de către noi.
Blestemul smochinului este proorocia fundamentală a Judecăţii veacurilor. E durerea mai asurzitoare decât cerurile a Dumnezeului care nu poate să salveze pe cei ce nu vor asta. E neputinţa Celui atotputernic de a băga cu forţa în rai pe cei care îşi au iadul în suflet şi-l răspândesc în lume. E strigătul mut al Dumnezeului iubirii în faţa celor ce urăsc până în veşnicie.
Blestemând smochinul cel neroditor, Hristos ne spune că sfârşitul celor răi este în cuptorul cel de foc, că soarta tuturor ucigaşilor de iubire este în tartarul cel cumplit al propriei lor îndrăciri. Iadul n-a fost creat de Dumnezeu. L-au zidit cu răutatea lor duhurile potrivnice şi sufletele care Îl refuză şi Îl răstignesc pe Dumnezeu până la moarte. Amin (postat pe fb de ioan monahul) ( continuam saptamâna viitoare)