Urcușul duhovnicesc și scara spre Rai a Sfantului Ioan Scararul
De obicei, Sfântul Ioan Scărarul este prăznuit pe 30 martie, iar Sfânta Maria Egipteanca, pe 1 aprilie (și în Duminica a V-a din Post). În „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, ieromonahul Macarie Simonopetritul consemnează faptul că aceste două praznice cădeau mereu în timpul Triodului, ceea ce diminua din importanţa lor, mai ales că celor doi sfinți le erau dedicate doar trei stihiri la Vecernie, un canon la Utrenie și nimic mai mult. Prin urmare, transferul în ciclul liturgic mobil a permis o mai mare atenție acordată acestor doi sfinţi şi o afirmare mai explicită a legăturii lor cu Postul Mare. Prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul în Duminica a 4-a a Postului Mara este atestată în manuscrise abia în secolul al XIII-lea. Până în acel moment, ea era rezervată pildei samarineanului milostiv, al cărei canon s-a păstrat în Utrenia acestei zile, până astăzi. Instituirea târzie a prăznuirii a rezultat, probabil, din dorinţa de a completa în mod armonios structura Triodului și din necesitatea de a oferi credincioșilor un model de desavărsire duhovnicească în timpul postului care are ca tinta învierea și pregustarea Raiului Ceresc,
Scara exprimă concepția ortodoxă despre desăvârșirea duhovnicească. Theosis, mântuirea, nu este ceva la care se ajunge dintr-o dată, printr-un mare salt - ci vine după un proces îndelung și arzător de nevoință duhovnicească. Din iconografia bizantină putem remarca o icoană numită „Scara raiului”. Este o imagine deosebită, inspirată din cartea numită „Scara” a Sfântului Ioan Scărarul - lucrare alcătuită din treizeci de capitole pentru mântuire. În reprezentarea inspirată de această scriere, cele treizeci de trepte ale urcușului dumnezeiesc sunt redate prin tot atâtea trepte ale scării, care se sprijină pe pământ și ajunge la cerul simbolizat printr-o boltă din care iese Hristos. Scena se mai poate vedea în pronaosul bisericilor mai vechi și în trapezele mănăstirilor din Sfântul Munte Athos. În partea de jos a icoanei sunt înfățișate o mănăstire și o obște de monahi. Călugării stau în picioare, la poarta mănăstirii, privind spre scară. La capătul scării se află Hristos, ieșind din cer. Cu mâna dreaptă îl binecuvântează pe călugărul care a urcat până sus pe scară sau, în alte reprezentări, Mântuitorul ține mâna călugărului. În mâna stângă are o coroană pe care se pregătește să o așeze pe capul călugărului biruitor. Mai jos sunt și alți călugări, pe diverse trepte ale urcușului. Unii stau ferm pe scară și se pregătesc să urce următoarea treaptă, alții abia își țin echilibrul, în timp ce sunt trași de diavolii care zboară pe partea stângă a scării. Unul dintre călugări a căzut de pe scară și este înghițit de un balaur mare, înfrioșător, care simobolizează iadul. In dreaptă scării sunt înfățișați îngerii, înconjurându-i și ajutându-i pe călugării care urcă. Îngerii sunt îmbrăcați cu veșminte de culori deschise. În alte scene este zugrăvit Sfântul Ioan Scărarul, care le arată scara monahilor ce, în timp ce în mâna stângă ține un filacteriu desfășurat pe care scrie „Urcați, urcați, fraților”.
Care patrie și cetate a odrăslit și a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceștile lui nevoințe, cu siguranță nu pot spune, zice Daniil monahul, scriitorul vieții acestuia Care loc îl are acum pe acest dumnezeiesc și minunat bărbat și cu ce dulceți de hrană fără de moarte îl hrănește, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru care Sfântul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: „Petrecerea noastră este în ceruri”, unde cu nematerialnică simțire, cu negrăită dulceață săturându-se de necheltuitele bunătăți, primește răsplătirile cele vrednice de sudorile sale și pentru dureri are cinstea cea fără durere, moștenind cereasca Împărăție cu acei Sfinți semanea lui.
Sfântul Ioan s-a născut în veacul al VI-lea; la vârstă de 16 ani, a intrat în Mănăstirea Sfânta Ecaterina.
În primii ani de vieţuire în mănăstire a fost ucenicul cuviosului Martirie, cel care l-a şi tuns în călugărie pe când avea 20 de ani. Sfântul Ioan avea să petreacă alături de stareţul său timp de 19 ani, vreme în care a învăţat să lupte cu patimile, să se roage cu luare aminte şi, mai ales, să asculte desăvârşit pentru a-şi smeri sufletul. La moartea cuviosului Martirie, Sfântul Ioan s-a retras în pustiul Sinaiului, la o distanţă de opt kilometri de mănăstire. Aici a petrecut neclintit în posturi şi rugăciuni timp de 40 de ani. Către sfârşitul vieţii a fost ales stareţ al mănăstirii. În timp ce îndeplinea funcţia de egumen, însuşi Papa Grigorie cel Mare i-a trimis un pomelnic şi o sumă de bani pentru a fi pomenit la rugăciune şi a contribui la bolniţa sfintei aşezări. Nu după mult timp, s-a retras în vechea sa peşteră. În această perioadă de apogeu a vieţii sale duhovniceşti, la rugămintea egumenului mănăstirii din Raith, Sfântul Ioan a alcătuit celebra scriere Scara. În apropierea peşterii, pe locul numit Wadi Et-Tlah, în secolul al XX-lea, a fost ridicat un mic aşezământ monahal care ține de Mănăstirea Sfintei Ecaterina. După o viaţă de nevoinţă şi rugăciune, înconjurat de ucenicii săi iubiţi, Sfântul Ioan s-a stins în Sinai, pe la mijlocul veacului al VII-lea.
Iata, a sosit la sfârșitul vieții celei vremelnice, bine povățuind pe ai săi duhovnicești israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se știe unde a fost. Iar de sfințenia Cuviosului Ioan - zice Daniil monahul - mărturisesc mulți, dar mai ales aceia care, fiind povățuiți cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mântuit și încă se mântuiesc. Mărturisește David, tânărul bărbat ales, care a moștenit înțelepciunea înțeleptului Ioan; ba încă mărturisește și Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorât de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, și ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu cuvinte ce se numesc „Scară”, în care literele cele văzute învață osteneală, iar puterea ce se înțelege din literele cele alcătuite povățuiește la vederea de Dumnezeu.
Iar când se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul,zice Sinhron, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotărât la egumenia Sinaiului, din vremea vieții sale. Acela, plângând, zicea: „Stăpânul meu, te duci, lăsându-mă pe mine? Eu m-aș fi rugat ca pe mine să mă trimiți, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moșteniri! Acum, iată, eu sunt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu”. Sfântul Ioan i-a răspuns: „Nu plânge, nici te întrista, pentru că, de voi afla îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aștepta ca anul acesta să-l săvârșești aici. Ci voi ruga pe Domnul și te voi lua la mine!”. Și s-a împlinit aceea, căci, după sfârșitul fericit al Cuviosului Ioan, și ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele său, Cuviosul Ioan, în slava sfinților, lăudând pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci.
În contextul Scarii Raiului si in contextul duhovnicesc in care ne aflam in care vedem o atmosfera de panica, de frica, deci lipsa totala a discernamantului. In ceea ce priveste acest dar, sa zicem virtute a discernamantului, in limba greaca “diakrisis” care s-ar traduce judecata intru sau dreapta judecata, dreapta socotinta, dar ea este si o deosebire a duhurilor. Trebuie sa spunem ca ea este o virtute ca dar a lui Dumnezeu. Discernamantul, e foarte greu de definit – aceasta definitie a dreptei judecati sau a discernamantului, este data mai inai de Sfantul Apostol Pavel care vorbeste intr-una din epistolele sale despre darurile Duhului Sfant. Si spune: “Unuia I se da prin Duh cuvant de intelepciune, altuia i se da cuvantul cunostintei, unuia i se da, in acelasi Duh, credinta, altuia darul vindecarilor, altuia darul facerii de minuni, iar altuia proorocirea si altuia deosebirea duhurilor”.
Iata ca Sfantul Apostol Pavel ne da o cheie lupta noastra nu este impotriva carnii, impotriva unor idei ci “Lupta noastra este impotriva incepatoriilor, stapaniilor, puterilor acestui veac”, adica impotriva duhurilor celor necurate. Este foarte limpede acest lucru. Este un razboi duhovnicesc, un razboi nevazut, pentru ca cel viclean intotdeauna se straduieste sa ne impiedice sa vedem comoara din noi. Noi avem o comoara pe care Dumnezeu a salasluit-o in noi si atunci, pentru a se aseza in sinea sa care este locuita de Duhul Sfant, omul are nevoie de aceasta deosebire a duhurilor. Vorbim despre un razboi nevazut aici. Vedem razboiul acesta nevazut pe care il duce si lumea. In zilele acestea este un razboi nevazut in care omul, prin imaginatie, ajunge la frica, la un fel de psihoza colectiva, care duce, fara indoiala, la deznadejde, uitand de fapt, ce este mai important, uitand de puterea si de purtarea de grija a lui Dumnezeu. Penntru că toate cele bune le infaptuieste insa un singur Duh, “impartindu-le fiecaruia dupa cum voieste” si ne spune Ioan Scararul, ca nu este pamantesc si nici mic, darul dreptei judecati, este o mare rasplata a Harului dumnezeiesc. Daca un monah nu urmareste cu toata inima sa aiba o judecata sigura asupra duhurilor care patrund in el, fara indoiala ca se gaseste in situatia celui care rataceste in noaptea adanca si in intuneric de nepatruns”. Si cand ratacesti, cazi in santuri si bineinteles, in prapastie.
Cum poate monahul, spune Sfantului Antonie cel Mare, sa ajunga la desavarsire, dar si crestinul, pentru ca, pana la urma, calea monahala foloseste aceleasi mijloace, adica tot postul, rugaciunea, nevointa.
Si toti au spus ravna, postul, rugaciunea, pastrarea neprihanirii, toate aceste arme duhovnicesti. Au enumerat virtutea dragostei, smerenia, iar Antonie cel Mare a spus ca toate sunt bune, insa daca le lipseste ceva esential, atunci toate sunt zadarnice. Si aceasta virtute esentiala este tocmai “diakrisis”, adica dreapta judecata sau dreapta socotinta. Sfantul Ioan Scararul ne spune ca ceea ce pentru unul este medicament, pentru altul poate sa fie otrava. Ceea ce pentru unul este medicament la timpul prezent, daca nu este dat cand trebuie, atunci iarasi nu este de niciun folos. Dupa cum vedem intr-un context cum este cel in care traim astazi, in care vrajmasul seamana foarte mult frica. Iar frica este alimentata foarte mult de aceasta psihoza prin mass-media uneori, exagerata, incat omul devine pur si simplu captiv. El nici nu mai vede pe Dumnezeu si solutia pe care Dumnezeu o salasluieste in interiorul omului. Atunci el devine captiv si in momentul in care el nu are aceasta asezare a gandurilor, atunci cu siguranta intra in frica si in deznadejde.
Autor al renumitei cărți Scara, Sfântul Ioan a prezentat viața duhovnicească sub forma unei scări cu 30 de trepte, fiecare treaptă corespunzând unei anumite virtuți. Numărul treptelor este unul simbolic, dar are şi un adânc înţeles duhovnicesc, reprezentând vârsta la care Hristos S-a revelat în deplina Sa maturitate. Conform traducerii părintelui Dumitru Stăniloae (Filocalia), Sfântul Ioan clasifică treptele Scării astfel: 1. Retragerea - presupune ieşirea firii de sub stăpânirea materiei; 2. Neîmpătimirea - constă în golirea omului de tot ce este stricăcios; 3. Înstrăinarea - maică a despătimirii; 4. Ascultarea - fereastra prin care poţi vedea dincolo de sine; 5. Pocăinţa - o întoarcere a omului de la păcat la virtute, prin nevoinţă şi suferinţă; 6. Gândul la moarte - darul lui Dumnezeu prin care deschide sufletului orizontul veşniciei şi perspectiva infinităţii; 7. Fericita întristare - dorul intens după viaţa în Dumnezeu; 8. Mânia - tulburarea sufletului; 9. Ținerea de minte a răului - ce îngustează sufletul; 10. Clevetirea - care surpă iubirea; 11. Flecăreala - catedrala slavei deşarte; 12. Minciuna - fiica multei vorbiri; 13. Trândăvia - moartea tuturor virtuţilor; 14. Lăcomia - maica desfrânării; 15. Neprihănirea (castitatea) - începutul învierii celei de obşte şi al nestricăciunii celor stricăcioase; 16. Arghirofilia - închinarea la idoli; 17. Nesimţirea - breşa dintre trecut şi prezent; 18. Somnul - îngroşarea minţii; 19. Privegherea - subţierea spiritului; 20. Frica - nedesăvârşirea în iubire; 21. Slava deşartă - vânătoarea virtuţilor; 22. Mândria - închipuirea de sine; 23. Hula - gândurile vrăjmaşilor; 24. Blândeţea - contemplarea tainei lui Dumnezeu; 25. Smerenia - poarta Împărăţiei lui Dumnezeu; 26. Discernământul - curăţenia inimii; 27. Isihia - cale a rugăciunii neîntrerupte; 28. Rugăciunea - maica virtuţilor; 29. Nepătimirea - moartea întru înviere a sufletului; 30. Credinţa, nădejdea şi dragostea - amplitudinea cunoaşterii şi trăirii duhovniceşti
Din istorisirile Sfintei Scripturi şi din experienţa multor credincioşi, înţelegem că spusele despre diavoli nu sunt închipuiri copilăreşti de natură legendară. Diavolii sunt acei îngeri căzuţi din cer pentru că împreună cu Lucifer s-au răzvrătit împotriva Creatorului. Ei au fost aruncaţi în adâncul iadului, unde stau înconjuraţi de întuneric (II Pt.2,4). Duhurile rele sunt o realitate dramatică a lumii; mânioase pe Dumnezeu şi invidioase pe oameni, ele caută să câştige adepţi de partea lor şi să desfigureze creaţia. Satana, care i-a ispitit pe strămoşi în rai, pe dreptul Iov şi chiar pe Iisus a cutezat să încerce să-L tragă de partea lui, nu ne cruţă pe noi, fiii lui Adam, care suntem pe pământ ca pe un câmp de bătălie. Având ca obiectiv distrugerea, diavolul goleşte viaţa sufletească de orice conţinut moral sănătos şi o duce la o stare de platitudine şi întuneric. Pentru a-şi duce la îndeplinire planurile, Satana, „cel ce înşală toată lumea” (Apoc. 12,9), se travesteşte mereu, izbutind astfel să ademenească pe mulţi.
Contând pe slăbiciunea firii omeneşti, diavolul nu se arată în zdrenţe şi mizerie, fiindcă în acest caz l-am respinge, ci în mantie regală, înconjurat de lumini atrăgătoare, purtând pe buze vorbe dulci şi amăgitoare. El seamănă în jurul nostru miraje ipocrite, plăceri vulgare, profituri pe căi necinstite şi exaltă bucuria de a trăi pe planul minor al vieţii. El este asemenea femeii din Apocalipsă, împodobită cu aur şi cu pietre scumpe, având în mână o cupă de aur plină de urâciunile şi necurăţiile desfrânării sale. El leagă plăcerile vulgare de goana după comori efemere, tulburând complet sufletul. Slujesc pe diavol şi ascultă de porunca lui: ipocriţii, invidioşii, bârfitorii, pârâtorii, beţivii, lacomii, hoţii, ucigaşii şi desfrânaţii, adică toţi cei ce aduc osanale păcatului şi-l preamăresc prin purtarea lor imorală, dând o direcţie întunecoasă vieţii şi rosturilor ei, atunci când duşmanul, diavolul, vine să ne ispitească, foloseşte întotdeauna diferite măşti. Dacă ar apărea la noi ca diavol, noi nu i-am deschide uşa să intre. Sfântul Pavel ne spune că Satana vine mascat, „îşi ia chip de înger al luminii” (II Cor. 11,14). Cu alte cuvinte, el pare drept, bun, precum un înger. Păcatul pe care ne ispiteşte să-l săvârşim, el îl prezintă nu ca pe ceva rău, ci ca pe ceva bun.
O majoritate copleşitoare de creştini, pur şi simplu, nu mai sesizează prezenţa şi acţiunea lui Satana în lume şi nu mai simt, deci, nevoia de a renunţa la lucrurile şi la slujirea lui, cum au promis în Taina Sfântului Botez. Aceştia nu mai discern evidenta idolatrie care impregnează ideile şi valorile în care oamenii trăiesc azi şi care determină, orientează şi aservesc viaţa, nu mai discern evidenta idolatrie tangibilă a păgânismului de altădată. Ei rămân orbi la faptul că acţiunea lui Satana constă esenţialmente în a falsifica şi a contraface, a deturna de la semnificaţia lor reală înseşi valorile pozitive, a face ca albul să pară negru şi invers, a practica jocul subtil şi pervers al minciunii şi confuziei. Spunând că „largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea” (Mt. 7, 13), Domnul arată că unul dintre principalele şiretlicuri ale diavolului este îndemnul: „Fiecare face aceasta! Nu poate fi rău!”. Aceasta este metoda folosită de diavol ca să ne deruteze, este calea care duce la pierire, cum spune Domnul. Binele nu este bazat pe ceea ce fac toţi, ci este bazat pe voinţa lui Dumnezeu. Binele este bine chiar dacă nu-l face nimeni. Răul este rău chiar dacă îl fac toţi. Hristos a spus că singura cale care duce la viaţă este cea care trece prin poarta cea strâmtă (Mt. 7,14). „Viaţa” despre care vorbeşte Mântuitorul este viaţa veşnică, pe care o putem avea numai prin credinţa în El şi printr-o aleasă comportare morală. Toţi oamenii sunt confruntaţi cu alegerea destinului lor etern.
Calea și Scara spre mântuire, iată calea acestei lumi şi a tentaţiilor ei, dar ea se termină în ruina veşnică. Calea îngustă, calea credinţei în Hristos, conduce la cer şi la viaţa veşnică. Creştinul trebuie să lupte pentru a se înscrie între cei puţini aleşi, adevăraţii fii ai lui Dumnezeu, care au ales să urmeze calea îngustă şi calea grea ce duce la Împărăţia lui Dumnezeu. Să fim atenţi la şoapta sa vicleană, să nu deschidem uşa „vicleanului” (Efes. 6, 16). Sfântul Apostol Iacob ne îndeamnă: „Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Ic. 4,7). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Satana poate să ne biruiască doar în măsura în care e periculos un câine legat. Numai atunci putem fi muşcaţi de câine, când ne apropiem şi intrăm în cercul în care acesta se mişcă. Dacă nu intrăm în acea zonă periculoasă, animalul este inofensiv. Aşa stau lucrurile şi cu primejdia pe care o prezintă duhurile care ne ispitesc la rău (I Cor. 7,5; I Tes. 3,5) şi ne asaltează cu şoaptele lor viclene. Dacă ştim că ele prin ispitire vor să ne facă părtaşi la chinurile iadului, atunci trebuie să ne ferim ca de foc de şoaptele diavolului şi să le respingem.
Prin moartea lui Hristos de pe Golgota şi prin Învierea Sa din morţi, s-au sfărâmat porţile iadului, iar puterea Satanei a slăbit mult. Totuşi, Dumnezeu pemite duhurilor necurate să ne ispitească pentru ca să dea prilej credincioşilor să se încununeze. Fericitul Augustin zice: „Ispitele trebuie să fie. Căci cine poate fi încununat altfel decât dacă luptă corect? Dar unde este lupta dacă nu este vrăjmaşul care să atace?”.
Noi, creştinii, putem să ne apărăm şi să-l biruim pe diavol, folosind anumite arme duhovniceşti. Prima armă este credinta în Dumnezeu, pe care o avea şi tatăl demonizatului. Luminaţi de făclia credinţei, prindem înţelepciune cerească, ca şi Iisus şi îl izbim la pământ pe cel viclean, zicându-i: „Înapoia mea, Satano!”. De diavol ne putem apăra prin semnul Sfintei Cruci, căci zice Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit”. Dacă vrem ca cel rău să nu pună stăpânire pe noi, trebuie să folosim şi arma rugăciunii „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Mt. 26,41). Rugăciunea trebuie întărită cu postul, fiindcă Mântuitorul a spus că neamul demonilor iese din om şi se îndepărtează „numai prin rugăciune şi prin post” (Mt. 17,21). Datori suntem să ducem luptă neîncetată împotriva diavolului. Noi singuri suntem slabi, dar Dumnezeu ne dă o putere de rezistenţă neobişnuită, încât nimeni nu poate sta împotriva noastră (Rom. 8, 31). Să ne încredem, aşadar, în Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat „să strice lucrurile diavolului” (I In. 3, 8). Precum Domnul Însuşi ne învaţă, noi trebuie să ne rugăm mereu Tatălui ceresc, zicând: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” (Mt. 6,13).
Credinta, fara indoiala, are si ea mai multe trepte. Si aici Sfantul Ioan Scararul ne arata ca lucrul acesta trebuie cultivat ritmic si cu multa rabdare, “nu cauti in samanta din snop”, mai intai, cultivi, priveghezi si apoi celelalte. Deci este un timp pentru toate. Sfantul Apostol Pavel, este foarte clar ca noi trebuie sa avem aceasta asteptare, aceasta asezare in smerenia lui Hristos, despre care vorbesc parintii, Sfantul Ioan Scararul, dar apoi si ceilalti Sfinti Parinti filocalici si parintele Staniloae care comentează notele filocalice, vorbind de asezare in smerenia lui Hristos,. asezarea in smerenia lui Hristos sau dupa chipul lui Hristos, spune Sfantul Siluan Athonitul. Este foarte importanta aceasta asezare a noastra.
Duminica a 3-a, când a fost sărbătorită cinstirea Sfintei Cruci, am fost chemaţi în mod tainic să cinstim Sfânta Cruce, în timp ce cineva cinsteşte Sfânta Cruce, dacă trăieşte cu adevărat starea în Sfântul Duh, atunci simte prezenţa harului lui Dumnezeu mai intens decât propria sa evlavie; iubirea lui Dumnezeu mai vie decât propria sa iubire; propria sa iubire mai puternică decât înclinaţia sa spre rău etc. În mod simplu, acestea reprezintă o încercare de a descrie tocmai ceea ce ne lipseşte, lucrul de care fugim: harul lui Dumnezeu şi arătarea Lui în interiorul nostru. Deci nu intamplator aceasta duminica a 4-a, din mijlocul postului, a fost dedicata Sfantului Ioan Scararul, parca vrand sa ne arate prin aceasta ca postul, de fapt, este o urcare, un suis duhovnicesc că mergem spre Inviere si aceasta urcare, aceasta suire este o schimbare a noastra in mai bine, o apropiere a noastra de Dumnezeu.
Sa incercam sa urcam putin pe scara asta a Sfantului Ioan Scararul si o sa amintim cateva trepte, asta nu inseamna ca nu o sa le cuprindem si pe celelalte. Si prima treapta, spune Sfantul Ioan Scararul ca este „lepadarea de lume”. „Pai daca prima treapta este lepadarea de lume si sunt 30 de trepte, atunci ce ne mai asteapta pe viitor? Pai daca e asa, din prima, dintr-o data lepadarea de lume, dupa aceea, la celelalte 29 de trepte ce ne mai asteapta?” De fapt, vedeti, este o problema de interpretare, de intelegere a lucrurilor, pentru ca, de fapt, „lepadarea de lume” nu este altceva decat un alt fel de a trai, un fel de a trai mai frumos. Pentru ca Dumnezeu nu a facut lumea asta nici ca sa pacatuiasca si nici ca sa sufere, si atunci, vedeti, suferinta este o consecinta a pacatului, iar noi ne vaitam tot timpul de necazurile noastre, dar nu ne plangem de pacatul care este inauntru nostru si care ne face viata tot mai grea. Lepadarea de lume de fapt este o lepadare a poftelor pe care le avem inauntru nostru. Sfantul Ioan Evanghelistul identifica lumea când spune ca „pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii” care sunt in lume, zice „nu sunt de la Dumnezeu”. Si atunci de fapt noi trebuie sa ne lepadam de aceasta pofta care poate sa fie inauntru nostru. Si aminteam de aceasta neintelegere a lucrurilor si de confuzia pe care noi o facem.
Noi, ca si credinciosi, suntem datori sa ne rugam, sa spunem Psalmul 50: „Fa bine, Doamne, intru bunavoirea Ta Sionului si sa se zideasca zidurile Ierusalimului”, si de fapt ne rugam sa se zideasca Biserica din sufletul nostru. Insa, asa cum spune Pavel, ca „vreau sa fac binele, si ma aflu facand raul”, noi de fapt, fara sa ne dam seama, zidim zidurile Babilonului. Ce inseamna Ierusalimul? Ierusalimul e Biserica biruitoare, este locul unde este credinta, unde este curatie si smerenie, si iata, opusul Ierusalimului este Babilonul – care este „mama desfranatelor” – desfranarea si mandria. Si atunci noi, fara sa ne dam seama, zidim aceste ziduri ale Babilonului care, in talcuire, inseamna confuzie – facem poate ceea ce nu stim. Noi cautam un vinovat, si omul incearca sa se indreptateasca: „din cauza trupului” cade in pacat; trupul este slab, este neputincios și spune Sfantul Inochentie ca prima si principala pricina a caderii in pacat nu este trupul si nici firea, ci de fapt este libertatea pe care noi o folosim prost. Ingerii, atunci cand au cazut nu aveau trup, din pricina libertatii pe care ei nu au folosit-o asa cum trebuia, si iata si noi atunci, din pricina libertatii pe care nu o intelegem, cadem in pacat. Nici macar pe diavol nu putem sa dam vina , și mai spune ca „diavolul ii ataca pe cei care singuri vor sa fie pradati”. Si zice ca el ii „citeste” pe cei care sunt aplecati spre pacat si nu face decat sa le dea prilejul de a cadea in pacat.
Si iata, atuncea noi trebuie sa ne smerim. Aceasta este singura cale pentru a intelege lucrurile si a deveni altfel, de a iesi din lumea asta pacatoasa – nu inseamna sa plecam in padure sau undeva in pustie, ci de fapt inseamna sa traim mai frumos, inseamna sa iesim afara din lumea asta confuza si care lupta intre a fi si a avea, toata ziua se zbuciuma si nu stie pentru ce si de fapt nu intelege ca nu poate sa fie fara Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu sunt Cel Ce Sunt”, si in acest „Sunt” se cuprind toate. Si omul nu poate „sa aiba” decat atunci cand se smereste, pentru ca atunci cand te smeresti dobandesti Duhul Sfant si atunci dobandesti Imparatia lui Dumnezeu, iar restul sunt praf si nu ne ajuta la nimic, toate sunt desertaciuni. Omul are nevoie de o hotarare de a lupta cu pacatul, de pocăință, pocainta este o jertfa, si este o bucurie, pentru că a doua treapta pe Scara este „neintristarea”, iata, „bucuria” este legata de „pocainta”. Si poate ca nu intamplator a fost pusa Evanghelia „Fericirilor” si la Cuviosul Ioan Scararul pentru ca „fericirea” o gasim atunci cand primim mangaierea Duhului Sfant, si „fericirea” este atunci cand „te smeresti”. De asta spune ca prima treapta, prima fericire spune ca „fericiti cei saraci cu duhul”, adica „fericiti cei smeriti”, deci, atunci primim Duhul Sfant: asta e fericirea. Si cand spunem: „Imparate Ceresc, Mangaietorule” asta e mangaierea. Noi cautam mangaieri in viata noastra, dar le cautam in alta parte. Omul are instinctul asta de a cauta, insa acest instinct il are pentru a Il cauta pe Dumnezeu, nu a cauta placerile si poftele, ca „viata si bucuria sunt de nedespartit”, nu putem desparti bucuria de pocainta; ne pocaim, dar avem o bucurie ca ne schimbam in bine.
O alta treapta pe aceasta Scara este „înstrăinarea”, înstrăinarea de tot ceea ce ne indeparteaza de la mantuire. Sunt multe lucruri in jurul nostru care nu sunt necesare si am putea renunta la ele, lucruri pe care bunicii nostri nu le aveau si erau mai fericiti decat noi. Mai este „instrainarea” si atunci cand vezi ca nu folosesti nimic, si atunci este mai bine sa te retragi. Spune Evanghelia: „fericiti facatorii de pace”, daca poti sa impaci pe cineva e foarte bine, dar daca vezi ca nu faci decat tulburare, nu te asculta, atunci instrainarea este sa intri in camara ta, sa te rogi si sa iti vezi de linistea ta.
Nu poti sa ai „liniste” – e o alta treapta – decat atunci cand tu, inauntrul tau, te cureti de pacate. Spunem ca: „ma duc la liniste, ma duc in padure, sau ma duc la manastire”, dar spune Dumnezeu: „Blestemul e inauntrul tau, Israele!”. Atata timp cat inauntrul tau ai patimi, nu poti sa ai liniste. Si spune Sfantul Ioan Scararul ca „patimile sunt ca o oaste zgomotoasa” si zice; „unde fugi, de cine fugi?, raul e inauntrul tau”.
O alta treapta este „ascultarea”. Ce inseamna ascultarea? Ascultarea este implinirea cuvantului lui Dumnezeu. Nu ajunge sa ascultam ceea ce ni se spune, si nici sa aprobam, ci ascultarea este atunci cand implinesti ceea ce ti s-a spus. Daca mai tin minte ceva din ceea ce mi s-a spus acuma si ma duc acasa si implinesc, pot sa spun ca am facut o bucata de ascultare. Ascultarea este legata de smerenie si ea este cea care tine unitatea Bisericii, unitatea familiei, ea ne face sa ne intelegem intre noi, dar nu ne putem intelege decat atunci cand ne smerim. Si spune Sfantul Ioan Scararul ca „atunci cand eu ma smeresc, celalalt se linisteste”, iata gasim solutia: ca, de fapt, prin ascultare, prin smerenie noi putem tine unitatea familiei și vieții crestine. Mantuitorul ne-a aratat ascultarea prin Cruce, deci El a primit suferintele, si atuncea noi cand ne „rastignim”, cand ne anulam propria voie, propriile pofte, reusim sa ne intelegem mai bine cu cei de langa noi. Sunt unele lucruri, pe care Sfantul Ioan Scararul ne indeamna mult, deosebit, sa ne departam de ele, unele lucruri negative, dintre care minciuna. Sigur ca minciuna este si atunci cand noi nu intelegem lucrurile asa cum trebuie, si ne pacalim in felul in care noi traim, minciuna este si atunci cand noi mergem cu pozitia asta, cum e propaganda care în majoritate recurge la minciuna, iar in momentul in care tu raspandesti lucrurile astea nu faci decat sa fii o sluga a lui antihrist.
Pocainta este si o iesire din idolatria asta, idolatria moderna in care noi suntem astazi implicati si in care ar trebui sa intelegem nihilismul, curentul asta care contesta valorile crestine, da, acest imperiu nou care isi tot mareste granitele si care, vedeti, pune niste conditii: nediscriminarea sexuala, toleranta homosexualilor, planificarea familiei si asa mai departe. Vedeti, pe buletine nu mai scrie tata si mama, ca nu cumva sa ii supere pe homosexuali – lucrurile astea se intampla, dar noi nu le vedem. Si atunci noi am intrat in imperiul asta al „bunastarii”, al vietii „mai bune”, pentru ca diavolul stie ca face mai multa roada cu „bunastarea” decat cu prigoana. Dumnezeu nu a facut iadul si de fapt noi singuri il facem, ca iadul se plasmuieste prin propagarea raului, in momentul cand noi avem patimi, rautate, acela e focul iadului si noi confundam pe cel rau cu Dumnezeu.
Noi spunem că suntem foarte credinciosi, dar nici de cel rau nu vrem sa ne lasam. Obisnuinta e a doua fire, dar e si idolatrie, in momentul in care devii dependent de un lucru, si „orice lucru pe care il iubesti mai mult ca pe Dumnezeu” si cat timp dedici lucrului respectiv, aceala „este un idol”, ca ajungi la liniste sufleteasca atunci cand scoti patimile dinlauntrul tau, cand iubesti neagoniseala, o viata simpla, o viata in smerenie te apropii de „nepatimire”. „Nepatimirea” „aduce cerul in sufletul tau”. Si, iata, zice: “Imparatia lui Dumnezeu este inauntru vostru”. Biserica încearcă, prin gura Sfinţilor şi a Părinţilor, să descrie oarecum roada virtuţilor tainice, care reprezintă, în esenţă, o singură virtute tainică, dar nu reuşeşte să mereu să facă acest lucru, deoarece fiinţa lui Dumnezeu este neparticipativă şi doar lucrarea Lui este participativă, dar indescriptibilă. Această lucrare provoacă cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască (II Cor. 12 4). De aceea, Biserica foloseşte şi termeni care par contradictorii între ei. Virtutea tainică este străină sinelui nostru firesc şi aplecarea noastră contrară acesteia.
Aşadar, pentru prima stare, cea a grijilor şi a elementelor care tulbură sufletul nostru, Biserica propune în locul ei o mare virtute: virtutea liniştii, care este, de fapt, o linişte activă, socială, pe care Sfinţii Părinţi o numesc liniştea neliniştită. Este cineva singur şi liniştit în interiorul său, dar, cu toate acestea, este şi plin de acţiune. Sfântului Paisie Aghioritul spunea adesea: să ai în interiorul tău sfânta nelinişte! Aceste cuvinte înseamnă să-ţi frângi relaxarea în timpul cel mai oportun, dar să fii, în acelaşi timp, liniştit în interiorul tău. Spunem că ascetul, Sfântul, este cel ce s-a despărţit de toate şi este unit împreună cu toate, el este cel care s-a despărţit de toate, dar se află unit cu toate şi cu toţi; prin rugăciunea lui îmbrăţişează lumea, o înalţă şi o sporeşte. Pleacă şi voi veni la casa ta spunea Sfântul Porfirie. Sfântul pleacă şi este; se retrage şi este prezent; este linişteşte, dar nu linişteşte. Are liniştea cea interioară, dar are lucrarea, acţiunea şi participarea cea neliniştită după Dumnezeu, nu doar în viaţa lui, ci şi în viaţa şi în lupta fiecăruia dintre noi. Aşadar, omul, în timp ce va rostui în interiorul său aceste elemente exterioare ale vieţii sale, va crea premisele pentru linişte, pentru o stare de pace.
Dar, ce putem să facem cu egoismul şi cu iubirea noastră de sine? Pentru a le birui există o altă virtute. Sfântul Ioan Scărarul o numeşte smerenie înălţătoare. Este o smerenie cu care cobori şi te înalţă. Este o smerenie prin care intri pe ultimul loc şi Dumnezeu te ridică şi te pune pe primul loc. Alegi faptul de a fi ultimul şi ajungi primul. Este propria ta alegere să fii ascuns şi te dezvăluie. Eşti în cele de jos şi te înalţă că cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Lc 18:14). Să aleagă fiecare dintre noi să fie după ceilalţi, iar Dumnezeu să-l înalțe. Să fie ascuns şi să-l vădească! Să simtă că locul dorit deja pentru el este al celui din urmă. Să se bucure mai mult decât propria lui slavă de cinstea de slava celorlalţi cu bucurie
Strădania fără străduinţă, altă treaptă. Acolo unde constatăm aplecarea noastră spre rău, Biserica răspunde cu starea numită strădanie fără străduinţă. Cuvântul strădanie are două sensuri în limba greacă. Unul este cel pe care îl cunoaştem toţi din viaţa noastră cotidiană: ne străduim, depunem toate forţele noastre ca să facem cel mai bun lucru cu putinţă.În limbajul patristic, termenul strădanie înseamnă şi altceva: ataşare de ceva, adică ataşare împătimită de ceva. Acest lucru înseamnă că de îndată ce pierzi obiectul ataşării tale eşti dezamăgit, te mânii, te pui cu Dumnezeu, te iriţi, îţi pierzi pacea şi liniştea.
De aceea, Sfinţii Părinţi spun că ne este necesară o strădanie fără străduinţă, adică să împlinim străduinţa, să depunem toate forţele noastre, dar să nu fim ataşaţi şi să depindem de rezultat, iar dacă strădania nu aduce roadă, nu are importanţă acest lucru, căci vom încerca din nou. Nu ne vom pierde dispoziţia, nu vom fi dezamăgiţi, nu vom renunţa, nu ne vom pune cu Dumnezeu, nici cu sinele nostru. Această virtute descrie acea stare a sufletului în care pocăinţa noastră se exprimă, pe de o parte, ca luptă şi strădanie, dar nu este ataşată de rezultat ca şi cum acesta ar fi propria noastră stare, propria noastră victorie. Acest lucru înseamnă fără străduinţă și răspunsul nostru la chemarea lui Dumnezeu.
Şi am ajuns la temeri, la temeritatea cu prudenţă. Acolo este altceva. Cineva observă la Sfinţii Mucenici un eroism de nedescris: copii mici care nu sunt dominaţi de frică în faţa morţii; oameni slabi care înving pe puternicii pământului;oameni cu greşeli care îndrăznesc să li se opună acestora, iar ei înşişi se transformă, după cum foarte frumos spune Sfântul Apostol Pavel, din slabi în tari, din împătimiţi în liberi: Sfinţii toţi au biruit împăraţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului (Ev 11:33). Aceasta este o virtute care se numeşte temeritatea cu prudenţă şi discernământ. Nu există frici pentru sufletul sfânt, nici superficialitate şi temeritate nebunească, ci prudenţă şi discernământ. Dacă Dumnezeu este cu noi, atunci nimeni nu este împotriva noastră. Gândiţi lumea fără temeri şi incertitudini! Într-o asemenea situaţie, cabinetele de psihiatrie ar fi închise, iar medicii psihiatrii şi-ar pierde locul de muncă.
Plânsul îmbucurător. Coborând puţin mai jos, trebuie să înfruntăm tristeţea. Antidotul ei este virtutea care se numeşte plânsul îmbucurător. Este bucuria-tristeţe. Nu ne temem de această tristeţe, deoarece este de o altă categorie, este un plâns de altă natură. Troparele vorbesc despre lacrimi de pocăinţă, despre lacrimi de străpungere a inimii; pe de o parte, vorbesc despre o durere, adică despre durerea pentru căderea omului, care durere, însă, funcţionează cu atâta stimulare în interiorul sufletului credinciosului creştin, încât îl transformă şi îi dă stalagmitele unei bucurii tainice de alt fel. De aceea şi este atât de dorită. Când descrie viaţa monahului, Sfântul Ioan Scărarul spune: monahul este prin fire necurmat şi păzitor nelipsit al simţurilor. Monahul este trup purificat şi gură curăţită şi minte luminată. Monahul este suflet preaîndurerat care, în amintirea permanentă a morţii, vorbeşte multe, se trezeşte şi este neliniştit. Ce vrea să spună acest lucru? Vrea să spună că monahul adevărat este un suflet pătruns de durere, care dialoghează în permanent cu moartea, fie că este treaz, fie că doarme. Însă şi acest fel de gândire şi de trăire pe care îl abordează cineva prin amintirea morţii, adică ceea ce întâmpină cineva prin străpungerea inimii şi prin pocăinţă, reprezintă prima materie cu care se naşte în suflet bucuria tainică şi mângâierea dumnezeiască.
Prezenţa fără îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. În fine, în cel mai interior nivel al sufletului, acolo unde se află pecetea chipului lui Dumnezeu în interiorul nostru, Biserica ne prezintă o virtute pe care o apără, adică virtutea prezenţei fără îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. Sunt puţin greoaie cuvintele, dar le folosesc Sfinţii Părinţi. Ele înseamnă că avem simţirea prezenţei neîntrerupte a lui Dumnezeu în viaţa noastră, dar fără impertinenţă pentru faptul că ne aflăm în faţa Lui, ci cu zdrobire şi timiditate. Este simţirea că eşti în faţa lui Dumnezeu, dar fără să fii îngâmfat, fără să fii necuviincios, ci să te micşorezi şi să te înfrângi. Cu decenţă şi smerenie, tu întrezăreşti privirea lui Dumnezeu, propria Lui privire se intersectează cu propria ta privire, ai simţirea prezenţei Sale. Îl slăveşti pe Dumnezeu în smerenie. Îndrăzneala fără de îndrăzneală înseamnă prezenţa în faţa lui Dumnezeu fără impertinenţă, adică simţirea neîntreruptă a prezenţei Sale, simţire însoţită de smerenie care naşte sfânta frică de El.
Într-adevăr, cât de frumoase sunt aceste cuvinte! Sfinţii noştri se străduiesc, prin modul acesta contradictoriu, să descrie oarecum această legătură sănătoasă a sufletului cu Dumnezeu, care pune în legătură căderea cu harul, echilibrează umanul cu dumnezeiescul, îmbină slăbiciunea noastră cu binecuvântarea lui Dumnezeu asupra noastră. Cele opuse sunt puse în armonie, un termen se referă la pericolul sufletului şi la slăbiciunea lui, iar un altul la posibilitatea lui după har, şi smerenia înălţătoare, cineva se smereşte şi Dumnezeu îl ridică. Așa este şi plânsul îmbucurător, adică cineva plânge, dar trăieşte o bucurie de alt fel, așa este şi îndrăzneala fără de îndrăzneală, cineva îşi micşorează persoana şi privirea lui zăreşte Persoana lui Dumnezeu. Cuvântul evanghelic şi patristic exprimă foarte adesea taina întâlnirii omului cu Dumnezeu prin asemenea apoziţii sfinte şi binecuvântate.
Am plecat de la anatomia sufletului, adică de la nivelele sale, am trecut la virtuţile corespunzătoare şi să încheiem acum cu faptul la care ne conduc ele, cu alte cuvinte, la ce stări pot aceste virtuţi să ne conducă. Starea liniştii neliniştite. Liniştea neliniştită, care este, de fapt, o linişte faţă de diferite incitări, conduce la o stare în care cineva are două uşi închise spre exterior şi alte două uşi închise spre interior. Adică, are două uşi care nu se deschid spre exterior şi alte două uşi care nu se deschid spre interior. Care sunt aceste uşi? Prima uşă, care nu se deschide spre exterior, trebuie să fie, în cazul asceţilor, uşa chiliei lor. Să stai înăuntru şi să nu ieşi afară, căci se spune la Pateric: loc ai găsit, pe Dumnezeu L-ai găsit. Pentru noi, cei din lume, chilie este starea vieţii noastre care nu trebuie să se deschidă spre exterior, nu se cuvine să dorim să schimbăm termenii şi condiţiile vieţii noastre, cele pe care Dumnezeu i-a stabilit pentru noi. Ne vom sfinţi în cadrul acestora. Eşti căsătorit, nu trebuie să încerci să trăieşti ca monah. Eşti monah, nu se cuvine ca mintea ta să fie la căsătorie. De obicei, noi nu procedăm aşa. Avem o nelinişte permanentă. Mai ales în epoca noastră, noi am obosit alergând la dreapta şi la stânga, să căutăm şi să fim căutaţi. Ne-am săturat să încercăm ceea ce este nou şi ciudat, ne-am săturat de ceea ce este material şi trecător. Mărturisim adesea că în adâncul sufletului nostru domneşte neîmplinirea. Cea de a doua uşă, care nu trebuie să se deschidă spre exterior, este uşa gurii. Sfânt lucru este să rămână gura închisă, adică să cultivăm virtutea tăcerii. Spune Sfântul Isaac: iubeşte tăcerea mai mult decât toate! Aceasta te va conduce la vremea când se cuvine să taci şi la vremea în care trebuie să vorbeşti (Eccl 3:7). Flecărelile, palavrele, bârfele, calomniile, minciunile, la ce îţi sunt necesare? Închide-ţi gura şi atunci vei aduce întregul tezaur al revelaţiei dumnezeieşti în interiorul sufletului tău.
Dar există şi două uşi care nu trebuie să se deschidă spre interior. Prima este cea a gândurilor. Punem în mintea noastră toate otrăvurile lumii, iar acestea ne îmbolnăvesc sufletul şi distrug viaţa noastră. În acest fel, nu sunt cultivate virtuțile tainice. Din contră, aşa sunt întărite împărăţiile păcatului în adâncurile sufletului nostru. Aşa este denaturată permanent, am spune, viaţa noastră. Uşa gândurilor trebuie să se deschidă doar spre exterior, ca să scoatem gândurile, nu să introducem gânduri contaminate şi cu ele să ne încărcăm mintea şi omul nostru interior. Cea de a doua uşă, care nu trebuie să se deschidă spre interior, este uşa simţămintelor bolnăvicioase: să nu lăsăm să intre complexe de inferioritate, reproşuri, întristări, josnicii. Cele mai incredibile lucruri şi situaţii pe care poate cineva să şi le imagineze, care îngrămădesc simţăminte bolnăvicioase în sufletul nostru. Acestea, împreună cu gândurile bolnave, prind rădăcini în interiorul nostru şi nu se mai schimbă cu nimic. Iată de ce este înţelept ca cineva să-şi închidă uşile lui. Să vă imaginaţi că dispar din orizontul sufletului nostru cuvintele greşite, rostite faţă de cele exterioare, simţămintele greşite faţă de cele interioare, gândurile greşite iarăşi către interior, dispoziţia greşită şi că domină în viaţa noastră doar parametrii pe care Dumnezeu i-a rânduit cu înţelepciune! Dacă vom închide aceste uşi, sufletul nostru va deveni împărăţie a lui Dumnezeu. Înclinaţia noastră spre rău va înceta şi se va auzi în interiorul nostru chemarea lui Dumnezeu spre sfânta Sa voinţă.
Necredinţa credincioasă a propriei voinţe. Plecăm de la linişte şi mergem mai jos, adică la smerenia înălţătoare. Cel care cultivă smerenia înălţătoare, poate să ajungă la următoarea stare binecuvântată: la necredinţa credincioasă a propriei voinţe şi la îndoiala neîndoielnică a reuşitelor proprii. Ce vrea să însemne acest lucru? Înseamnă că ajungem la o stare în care nu credem că noi suntem mai presus de ceilalţi sau că reuşim ceva special, nici ceva important: pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem, suntem slugi netrebnice (Lc 17:10).Să încetăm să avem păreri fixe, care conduc la încăpăţânări şi expresii de îndărătnicie. Avem necredinţă credincioasă, consecventă, în propria voinţă. Avem îndoială neîndoielnică a propriilor reuşite, a celor numite reuşitele noastre, suntem liberi faţă de convingerea bolnăvicioasă de sine. Sfântul Efrem ajunsese la o înălţime a reuşitelor duhovniceşti şi, cu toate acestea, descrie în rugăciunile sale personale, după cum spune el, drama sufletului său înăsprit. Este posibil acest lucru? Este! Deoarece el trăieşte în interiorul său nu măreţia reuşitei sale, ci măreţia harului lui Dumnezeu, care vine şi îl acoperă.
Lipsa de mânie şi lipsa de răutate. Să coborâm pe următoarea treaptă, unde este tendinţa şi aplecarea spre rău. Acolo am vorbit despre strădania fără străduinţă. Roadele acestei strădanii fără străduinţă sunt două virtuţi mari, cărora Sfântul Ioan Scărarul le consacră câte un capitol: lipsa de mânie şi lipsa de răutate. Cu alte cuvinte, să nu poţi simţi ceva rău faţă de aproapele tău, nici chiar faţă de cel mai rău om sau cel mai mare duşman al tău. Să nu te poţi mânia, înfuria, revolta nici pentru cea mai mare piedică, nici pentru cea mai rea nedreptate pe care ar putea cineva să ţi-o provoace. Această stare este o stare de sfinţenie, este o stare de har special pe care Dumnezeu o dă, iar Sfinţii Bisericii noastre o descriu.
Bucuria fricii lui Dumnezeu. La următorul nivel se află frica noastră. Acolo am vorbit despre eroism, lipsa de frică, îndrăzneală, care, însă, sunt caracterizate de discernământ şi cumpătare. Rezultatul este acolo îmbrăţişarea şi bucuria fricii lui Dumnezeu. Începutul înţelepciunii este frica de Domnul. Să te temi de Dumnezeu şi sufletul tău să se umple. Nu să tremuri, nu să te temi aşa cum a făcut Adam, când a auzit glasul Său (Fac 3:10), ci sufletul tău să se bucure de respectul sfânt al prezenţei în faţa lui Dumnezeu. M-am bucurat întru frica Ta şi am fost îmbrăţişat întru teama Ta. Prin teamă se înţelege respect, cuviinţă, simţirea prezenţei dumnezeieşti în analogie cu micimea omului.
Foamea de bună voie după tristeţile fără de voie. Şi ajungem, într-un final, la nivelul interior al tristeţii. Am spus că în adâncul interiorului nostru există o tristeţe, care ne înfrânează, ne apasă, ne împiedică să ne bucurăm, iar noi putem să ne vindecăm de această tristeţe prin plânsul îmbucurător. Roadele plânsului îmbucurător sunt, ascultaţi cuvintele, nu sunt ale mele, foamea de bună voie după tristeţile fără de voie, pe de o parte, iar pe de altă parte, setea după necinstiri. O stare uimitoare, pe care o trăiesc anumiţi oameni sfinţiţi, îmbăiaţi în harul lui Dumnezeu! Tristeţea fără de voie este cea care îţi produce, ca om, o repulsie firească, dar, recunoscându-i folosul, tânjeşti să o întâlneşti, deoarece prin intermediul ei, când Dumnezeu o va îngădui, poţi să întrezăreşti binecuvântarea şi mâna Sa, într-un mod deja foarte clar. Acest fapt i-a condus pe Sfinţi la asceză. Când cineva merge într-o peşteră, în adâncul pustiului, şi le lasă pe toate, atunci el alege de bună voie, cu propria sa voinţă, tristeţile fără de voie. Sau când el acceptă, acest lucru fiind chiar mai dificil, dispreţul, nedreptatea, dezonoarea, calomnia, pe care i le aduc cei din jurul său, atunci toate acestea nasc sfinţenia. De ce Sfântul Nectarie a fost Sfânt? Mai ales deoarece a fost calomniat. El, fiind atât de curat, a fost prezentat ca murdar. La fel a fost şi în cazul Sfântului Ioan Gură de Aur. Veţi vedea în spatele fiecărui Sfânt o calomnie adresată de alţii, un dispreţ, o prigoană, o nedreptate, pe care el o acceptă cu bucurie. Fericiţi veţi fi când vă vor ocări pe voi şi vă vor prigoni (Mt 5:11). Într-adevăr, aceasta este o stare duhovnicească autentică!
Sunt foarte înalte înţelesurile de care vorbim! Cele mai multe sunt luate din experienţa şi bibliografia neptică şi monahală. Destule dintre ele sunt departe de propria noastră realitate, destule sunt grele pentru a putea să reprezinte şi propria noastră experienţă. Ganditi și mărturisiţi în interiorul vostru: nu sunt acestea pentru noi. Şi aveţi dreptate. Le grăim pentru că acestea nu se dobândesc, ci se dau, se dăruiesc. Acestea pot să reprezinte o axă de gândire şi indicator de cale. Este atât de folositor să ştim că acestea există ca stări şi binecuvântări reale, care descriu starea după har şi sfinţenia ce este vie şi prezentă întru totul în Biserica noastră. Noi facem ceea ce putem. Ne străduim fără de strădanie. Ne luptăm cu toată buna noastră dispoziţie. Adunăm întreaga noastră disponibilitate şi o concentrăm în aşteptarea harului şi a binecuvântării lui Dumnezeu. Ne rugăm Sfinţilor noştri şi îi invidiem pentru darurile pe care iubirea lui Dumnezeu le-a dat, ca răspuns la marea lor disponibilitate şi marea lor iubire faţă de El. Toată această stare este descrisă de către Sfinţii noştri ca cer pământesc, cu alte cuvinte, ca cerul şi Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.
În nucleul existenţei noastre, în adâncul inimii noastre, există taina noastră atât de preţioasă: sunt amprentele lui Dumnezeu în sufletul şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Este chipul lui Dumnezeu care există în interiorul nostru, poate murdărit, oarecum ruinat, dar rămânând, cu toate acestea, chipul lui Dumnezeu. Este ecoul suflării Sale în clipa creaţiei noastre. Fiecare dintre noi are acest chip dumnezeiesc în interiorul său şi oarecum acoperit, dintr-un motiv necunoscut, adică dintr-un motiv „necunoscut cunoscut”, din moment ce este dintre cele pe care le-am menţionat mai înainte, şi negăm să-l întrezărim. Prin urmare, în aceste zile, Biserica ne îndeamnă să ne adâncim în interiorul nostru şi să înviem acest chip, acest lucru însemnând străpungerea inimii şi pocăinţă. Ea ne cheamă să aflăm acest chip al nostru, adică ceea ce suntem cu adevărat, şi să-l scoatem la suprafaţă. Să-l curăţăm, să-l îngrijim cu multă atenţie şi să-l punem în centrul vieţii noastre. Este ceea ce numim după chipul lui Dumnezeu făcut. Acest fapt vrea să spună că suntem chemaţi să trecem de la starea după chip la cea după asemănare. Cu alte cuvinte, să luăm acest chip, să-l punem în centrul vieţii noastre şi să devenim şi noi nu pur şi simplu chipuri, ci asemănări ale lui Dumnezeu. Cum este trecerea de la starea după chip la cea după asemănare cu Dumnezeu?
Pentru ca să se facă acest lucru, se cuvine să găsim şi să cultivăm anumite virtuţi interioare, care nu au de-a face cu simple fapte, ci mai ales se referă la trăiri şi mişcări interioare. Sunt virtuţi milostenia şi sinceritatea. Este virtute şi mărturisirea credinţei. Însă, acestea sunt virtuţi vizibile. Dar sunt virtuţi ale omului celui ce se află mai în interiorul nostru. Sunt virtuţile care au de-a face cu ipostasul adevărat al sufletului nostru, cu legătura dintre suflet şi Dumnezeu şi, îndeosebi, cu modul în care sufletul primeşte harul Său şi îi îngăduie să se dezvăluie în interiorul nostru.
Ce binecuvântare este ca să trăiască cineva această comuniune cu Dumnezeu! Fie şi ca dorinţă. Dacă se va petrece acest lucru, atunci, trăind Marele Post, va avea bucuria Învierii Domnului întru el. Şi când va ajunge să spună Hristos a înviat!, atunci el va îmbrăţişa, va smulge, propriu-zis, binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu, care sunt oferite din abundenţă de Sfintele Paşti. Această binecuvântare şi har, să le trăim la Sfintele Paşti și anul acesta, într-un anumit mod, într-o oarecare măsură, astfel încât să reuşim să-L slăvim pe Dumnezeu din adâncul sufletului nostru; iar, urarea Hristos a Înviat!, pe care o vom spune aici, în această lume, în aceste zile, să se audă veşnic în cer.Amin (postat pe fb de ioan monahul)