Ura de frati face loc lui Antihrist!
Fariseismul este o limitare a omului; este un altfel de frâu care îl împiedică pe om să trăiască cu adevărat. Acesta mereu îl stăpânește pe om, îl apleacă spre pământ, mereu îl face incapabil de a vedea dincolo de lungul nasului, îl limitează pe om. Și, astfel, în cele din urmă, duce la un conflict. Ce s-a întâmplat în Evanghelie? Ce s-a întâmplat cu Hristos? Fariseul nu putea să-L primească pe Hristos, pentru că trebuia să devină la fel ca vameșii și păcătoșii, care erau semenii lui și pe care îi disptețuia și îi ura. Dar el nu-și putea permite așa ceva, pentru că el împlinea Legea. El a muncit, a consumat pentru aceasta putere, a pierdut timp. Cum putea el, dintr-o dată, să devină ca acei păcătoși care se înghesuiau în jurul Mântuitorului și care nu aveau unde și la cine să meargă? De aceea este foarte dificil și acest conflict duce la aceea că fariseii și cărturarii, așa cum o fac mulți în zilele noastre, devin acei oameni care Îl răstignesc pe Hristos, răstignesc aceasta Iubire. La fel se întâmplă și azi cu noi, în viață, înțelegeți?
Hristos este un imigrant in istoria omenirii. El nu este rezultatul nici unei evolutii, ci a imigrat in focul vietii pamantesti, asa cum este din vesnicie. A imigrat pe pamant Hristos-Dumnezeu împuns de sagetile tuturor pacatelor omenirii de la Adam, ca sa implineasca trei lucrari: sa arate oamenilor ca toate sagetile pacatelor lor au lovit in plin pe Dumnezeu si ca Dumnezeu, dupa nespusa Sa bunatate, le-a luat asupra Sa chiar dintru inceput; sa ierte pacatele, adica sa-si smulga sagetile din inima si sa le nimiceasca; sa nimiceasca si moartea prin nimicirea pacatelor lumii. Pamantul n-a fost in stare sa dea un conducator viteaz pentru o astfel de raspundere. Nu numai neamul omenesc, dar nici intregul univers nu au o astfel de putere. Pentru astfel de insarcinari a fost nevoie de un imigrant, Hristos, si anume de Imigrantul sub picioarele caruia intregul univers se indoaie moale ca si lutul sub picioarele olarului.
Sfintenia este cea mai mare stapanire asupra naturii. De aceea Hristos a putut rosti cuvintele, pe care nimeni nu le-a spus vreodata: “Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu…”(Matei 11, 27). Prin sfintenia desavarsita a sufletului, fiarele salbatice si otravurile devin neprimejdioase (Luca 10, 19). Hristos a aratat pe omul desavarsit in puterea sa de la inceput stapanitoare asupra naturii. Insa a aratat si pricina acestei puteri si marimi a omului. Iar pricina este lipsa de pacat. Si lipsa de pacat izvoraste din ascultarea deplina si de bunavoie a vointei lui Dumnezeu. Sute și mii de civilizatii sunt mai putin puternice in fata naturii decat un singur om lipsit de pacat.
In Sfânta Scriptură se află înscrise şi aceste cuvinte ale Domnului, pline de mustrări pentru poporul Israilitean: Două şi rele a făcut norodul meu: m-au părăsit pre mine, izvorul apei vieţii şi şi-au săpat luişi fântâni surpate, carile nu vor putea ţinea apă. (Ier.2:13) Sfânta Scriptură este fără de greşeală. Ea este rânduiala Cosmosului, lăsată de Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se lămureşte rostul fiecărui om şi fiecărui neam. Tot cuvântul dumnezeiesc din această sfântă Carte a Cărţilor este şi descoperire a adevărului, şi dreptar în viaţă. Toată civilizaţia modernă nu a izbutit să clintească nici măcar un cuvânt al Sfintei Scripturi. Toată ştiinţa Europeană nu e în stare să înlocuiască nici măcar o poruncă a Domnului.
Orice pacat este un atentat impotriva lui Dumnezeu. Toate sagetile pe care le indrepti asupra vietii oamenilor sau asupra vietii tale proprii cad asupra lui Dumnezeu. Precum sageata trece prin ceata si se opreste in pom, tot asa sagetile tale strabat toate corpurile, toate sufletele, intregul univers, ca prin ceata, si se opresc in Pomul Vietii, in Dumnezeu. Sageata ramane in Dumnezeu, dar rana in inima ta. Si pana cand nu se scoate sageata din Dumnezeu, pana atunci nici rana nu se poate vindeca in inima ta. Acela care poate sa scoata sageata din Dumnezeu, acela poate sa vindece si rana din inima ta. Insa cine poate face aceasta? Iata ca tu nu poti nici macar sa cugeti la facerea acestui lucru, deoarece sageata a si zburat; nu mai este in puterea ta sa o prinzi; nu poti sa o afli, nici sa o smulgi. Ea sta infipta in adancul fiintei lui Dumnezeu. Nici o suta de ani de post din partea ta, nici rugaciunile, curatirile si virtutile si nici nimicirea dorintei de viata nu pot smulge sageata si vindeca rana. Iata cat de necugetata este actiunea pacatului. Intr-adevar, pacatul omenesc strabate mai departe decat gandul omenesc.
Dumnezeu este pretutindeni, dar prezenţa Lui o simţim cel mai mult în oameni. De aceea îl slujim pe om, îl ajutăm pe aproapele şi îl iubim pe semenul nostru ca si când ar fi Însuşi Dumnezeu. Hristos ne îndeamnă spre un mod de viaţă care este complet diferit de cel prezentat ca model de viaţă în societatea de astăzi. Hristos nu-ţi spune „calcă pe cadavre, pentru a ieşi în evidenţă şi a dobândi putere”, nici nu intră în logica expresiei „te mănânc ca să pot trăi“. Hristos spune: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu.
Problema principală în viaţă nu este dacă-ţi vei găsi sinele tău, ci dacă-i vei îngădui să piară şi să dispară. Acest mare salt trebuie să-l facem cu toţii: să încetăm să ne preocupăm de sinele nostru. Chiar şi oamenii Bisericii, chiar şi cei care vor să se numească oameni duhovniceşti, nu vor reuşi să scape de iubirea de stăpânire atâta timp cât vor continua să se îngrijească doar de sinele lor. Se ştie că de multe ori religia devine refugiul iubirii patologice a sinelui nostru şi locul confortabil pentru conştiinţa noastră. Şi, din păcate, cei ce văd Biserica ca pe una din multele religii ale lumii, se refugiază în ea pentru a-şi înfrumuseţa patimile şi a-şi justifica bolile.
Știu deja cum să mă rog, Îl cunosc deja pe Dumnezeu, Îi slujesc și tot ceea ce este necesar eu știu deja, și pe toate le voi face cum se cuvine” atunci, desigur, acesta este deja sfârșitul. Gata, este sfârșitul… “Le știu deja pe toate!”. “Sunt pregătit!” Pregătiți pentru ce? Înțelegeți?! De aceea, uneori este foarte dificil pentru un om să distrugă tot ceea ce el a creat, poate, în zeci de ani, prin muncă, ceea ce a dobândit, pe ce și-a clădit viața duhovnicească. Dar acelea erau niște lucruri inițiale, acea era pruncia, respectarea unor reguli, rânduieli, ritualuri formale care pot ajunge să devină scopuri în sine, forme încremenite, fără fond, fără Duh, care te pot menține într-o iluzorie îndreptățire de sine moral-religioasă, dar care te fac să ratezi sau să nici nu îți mai dorești, ori nici să mai cauți întânirea vie și relația personală cu Dumnezeul cel viu, iar omul ar trebui să înceapă deja să se gândească și la veșnicie, la acea frumusețe negrăită, de nedescris, de necuprins. Aceasta este problema fiecărui om, dacă e sa vorbim despre un om credincios.
În vremurile de odinioară, creştinii se păzeau şi se apărau unul pe altul de închinătorii la idoli; astăzi creştinul se ridică împotriva creştinului şi se feresc unul de altul, căci nu mai este cu putinţă să mai ai încredere în cineva. Căci fiecare minte şi înşală şi se poartă cu aproapele său cu viclenie: pe limbă poarta miere, iar în inimă fiere; amară; cu buzele întâmpină cu bucurie, iar cu inima duşmăneşte; în faţă vorbeşte dulce şi măguleşte, dar, îndepărtându-se, defăimează şi ocărăşte. Auzim uneori că în lume are loc un război civil. Aceasta se întâmplă atunci când locuitorii unei patrii sau ai unui oraş se ridică unii împotriva altora. Asemenea fac şi creştinii când se ridică unul împotriva altuia şi se rănesc.
Creştinii au o unire strânsă între ei; ei sunt uniţi printr-o legătură mult mai însemnată decât locuitorii unei ţări sau ai unui oraş. Ei toţi au o singură credinţă; mărturisesc un Singur Dumnezeu – pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh - pe Care Îl cheamă, Căruia i se roagă şi Îl slăvesc; ascultă acelaşi cuvânt dumnezeiesc, se botează cu acelaşi Botez; toţi sunt într-o unică Biserică, toţi se împărtăşesc cu aceleaşi Sfinte Taine; sunt chemaţi la aceeaşi viaţă veşnică; de la acelaşi Hristos îşi iau numele de creştini ş.a.m.d. Vezi, creştine, cum sunt legaţi creştinii între ei? Cu adevărat mai mult decât concetăţenii şi fraţii după trup.
Dar când, creștinii se ridică unii împotriva altora atunci se porneşte între ei «războiul civil». Aceasta se referă la cei care fură, pradă şi răpesc, tâlharesc bunuri care nu le aparțin; negustorii și politicieni care înşală; stăpânii care îi împovărează populatia cu taxe și dari excesive, cu munci grele sau îi chinuiesc fără de omenie, ori îi numesc cu cuvinte de ocară; judecătorii cei corupţi care, nu fac dreptate celor ce suferă pagubă şi defăimare; clevetitorii cei mincinoşi şi ocărâtorii, cei şireţi, viclenii, amăgitorii, care, într-un fel sau altul, îi înşală pe creştini; şi, în sfârşit, toţi acei creştini ce aduc jignire sau pricinuiesc vreo supărare semenilor lor creştini. Toţi aceşti creştini se ridică împotriva creştinilor şi pornesc război asupra lor. Și ce este mai rau, razboiul a trecut din societatea civilă și în biserică.
Pretutindeni se aud jalbe şi plângeri; văzduhul însuşi vuieşte plin de glasuri tânguitoare. Văduva reclamă şi plânge: acel bogat mi-a luat pământul sau pădurea ş.a. Omul sărac şi necăjit suspină: unde să trăiesc? Acel asupritor m-a alungat de pe pământul şi din casa mea, din tara mea. Într-altă parte, in istorie, ţăranul se jeluieşte: atâtea zile din săptămână trudesc pentru stăpânul meu; când să mai muncesc la casa mea, pentru ai mei? Aproape toţi, atunci și astazi, ca într-un glas, se jeluiesc: nu putem să aflăm dezlegarea necazurilor noastre; unde să mergem, unde să căutăm dreptate? Niciunde nu se judecă fără bani. Unul se mâhneşte şi se plânge: acel negustor, stapân, conducator, m-a înşelat. Şi altul îi răspunde: unde vrei tu să nu afli una ca aceasta? În ce oraş? În ce tată? Oriunde mergi , pretutindeni trebuie să te păzeşti de înşelare, caci peste tot sunt vicleni și inselatori. Toţi s-au deprins cu unele ca acestea şi încă îşi întăresc cuvântul prin chemarea numelui lui Dumnezeu. Iată aceștia sunt și creştinii veacului de astăzi!
S-a scris despre primii creştini: «Iar inima şi sufletul mulţimilor celor ce au crezut erau una» (Fapte 4, 32).
Şi însuşi Domnul aceasta o aşteaptă de la creştini: «Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii» (Ioan 13, 34-35)
Asta a fost cândva, creştine! Nu, să nu le mai cauţi pe acestea. Căci dragostea multora s-a răcit; s-au înmulţit fărădelegile; zi de zi păcatul creşte; se înmulţesc tot mai mult păcatul şi răutatea. Împotriva cui? Împotriva creştinilor. Din partea cui? Din partea creştinilor! Fraţii s-au ridicat împotriva fraţilor şi «vrăjmaşii omului sunt casnicii lui» (Matei 10, 36). O, cât de mult s-au depărtat asemenea creştini de cei de la începuturi, care erau o singură inimă si un cuget! De aici se vede că şi creştinismul este unul mincinos. Odinioară creştinii se ajutau unii pe alţii, dar astăzi se alungă unul pe altul şi se stârnesc unul împotriva altuia; din aceasta se cunoaşte că s-a apropiat venirea Domnului, când, pe neaşteptate, ziua Domnului va veni «ca un fur» (2 Petru 3, 10)
O, sărmani şi orbi creştini! Cine v-a învăţat să trăiţi aşa? Ce proroc, ce apostol sau învăţător? Oare nu ne învaţă toţi aceia să trăim în frica lui Dumnezeu, să ne iubim unul pe altul, să avem pace şi înţelegere între noi? Luaţi aminte şi veţi cunoaşte că faptele voastre sunt de la duhul cel rău. El urăşte dragostea, înţelegerea şi pacea, pentru că este duhul vrajbei şi al răutăţii; se sârguieşte în fel şi chip să dezrădăcineze dragostea şi să sădească duşmănia şi astfel îi învaţă pe creştini să rănească şi să întărâte. Suflete temător de Dumnezeu, rabdă tot ceea îţi vine de la creştinii cei mincinoşi şi făţarnici, căci Domnul îţi grăieşte: «Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii» (Matei 24, 13; Apoc. 2, 10).
“Biserica aparţine celor smeriţi ai acestei lumi, şi nu celor ce trăiesc în belşugul puterii şi stăpânirii. Celor cu probleme existenţiale, celor cu inima sfâşiată, celor care s-au zbătut în bălţile singurătăţii şi durerii şi s-au simţit cu sufletul dezgolit”. [Pr. H. Papadopoulos] Mesajul lui Dumnezeu este primit de cel deznădăjduit, căci doar acela poate înţelege limbajul Său. Cel ce s-a smerit şi a suferit şi nu cel puternic şi desăvârşit. Biserica aparţine celor smeriţi ai acestei lumi, şi nu celor ce trăiesc în belşugul puterii şi stăpânirii. Celor cu probleme existenţiale, celor cu inima sfâşiată, celor care s-au zbătut în bălţile singurătăţii şi durerii şi s-au simţit cu sufletul dezgolit. Atunci, în acest punct în care crezi că toate s-au pierdut, vine harul lui Dumnezeu… Sfintii Apostoli, si toti Sfintii, doreau norodului mântuirea, si petrecand in mijlocul oamenilor, inflacarat se rugau pentru ei. Duhul Sfant dadea lor putere a iubi norodul; si noi, de nu ne vom iubi fratele, nu vom putea avea pacea… Domnului i-a fost jale de cei ce rătăceau, si a trimis pe Fiul Sau cel Unul-nascut ca sa-i mântuiasca. Si Duhul Sfant invata aceeasi jale pentru cei ce rătăcesc, urasc, care merg la iad. Dara cine nu a dobandit Duhul Sfant, acela nu voieste a se ruga pentru vrajmasi.
Fara harul lui Dumnezeu, vrajmasul mana sufletul asa cum vantul goneste frunza uscata sau fumul. Trebuie cu tarie a ne aminti ca vrajmasii insisi au cazut din mândrie, si ca in toata vremea cearca si pe noi sa ne mâne pe aceeasi cale, si pe multi i-au inselat. Domnul a zis: “invatati de la Mine blandetea si smerenia, si veti afla odihna sufletelor voastre“. O, milostive Doamne, daruieste noua pacea Ta, precum ai dat pace Sfintilor Apostoli: Pacea Mea dau voua! Doamne, da noua a ne indulci de pacea Ta. Sfintii Apostoli au primit pacea Ta, si asupra intregii lumi o au revarsat, si mantuind norodul, nu au pierdut pacea, si ea intru dansii nu se imputina. Slava Domnului si milosardiei Lui, caci El mult ne iubeste si ne da pacea Sa si harul Sfantului Duh.
Cum sa pastrezi pacea sufleteasca in mijlocul smintelilor zilelor noastre? Judecand dupa Scriptura si dupa caracterul norodului de astazi, noi traim vremile de pe urma, si totusi trebuie pastrata pacea sufleteasca fara de care nu ne putem mantua De ce se urăsc oamenii? E atâta necunoscut şi atâta suferinţă legată de soarta noastră, încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea. De ce se chinuiesc oamenii unii pe alţii? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii. E multă frumuseţe în lume, dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică, încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat. Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni, ca şi între popoare, calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc. Viaţa ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nicio deosebire faţă de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderile albe ale zăpezii. De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alţii? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ţi-l poate lua nimeni; îl ai odată cu viaţa.
Mare este această patimă a iubirii de stăpânire, adică iubirea de întâietate. Vom auzi despre ea în Evanghelia din Duminica a V-a din Postul Mare, în care este cinstită Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca şi se citeşte atât Evanghelia Cuvioasei la Luca (7: 36-50), cât şi Evanghelia lui Marcu (10: 32-45). Reprezintă o boală comună, toţi o avem în interiorul nostru. Dorim să fim primii. Vrem să fim noi destinatarii nu doar ai unor simple cinstiri, ci ai celor mai bune cinstiri, în cazul unei comparaţii, noi să fim mai mari, mai în faţă şi, fireşte, într-un mod evident, întâlnim această problemă şi în cadrul Bisericii, intre clerici, preoți, arhierei, prea sfințiti și prea fericiți, dar care în majoritate suferă de iubirea de întâietate și de stapânire. De sus acesasta patimă coboară și în biserică, dela capii ei.
Se poate să fii preot şi să doreşti ca tu să citeşti prima Evanghelie din Joia cea Mare şi nu conslujitorul tău. Se poate să fii cântăreţ şi să doreşti ca tu să cânţi cele mai frumoase părţi ale slujbei şi nu celălalt, care poate să aibă o voce şi mai bună sau mai multe cunoştinţe de muzică psaltică. Iată cum ne stăpâneşte diavolul cu lucruri prosteşti!
La pătimirea Sa, în acelaşi moment, doi dintre ucenici, Ioan şi Iacov, încep să-I ceară locuri de întâietate întru Împărăţia Sa. Şi ei i-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta (Mc. 10: 37). Să luaţi aminte la acest fap la Evanghelie. Iar lucrul uimitor care este? Este că nu au rămas singurii aceştia doi ca să ceară întâietate, ci şi ceilalţi au fost stânjeniţi şi s-au întors împotriva lor (Mc. 10,41) Este clar că şi ei doreau în interiorul lor să fie primii. Aceşti eroi ai credinţei, ei care au fost prigoniţi şi apoi au primit martiriul, ei înşişi au negat, ei înşişi au abandonat, ei înşişi s-au certat cu puţin timp înainte de pătimirea lui Hristos cine să fie primul.Însă Domnul le dă lecţia în noaptea Cinei celei de Taină, spunând că primul se cuvine să fie cel ce alege, cu libertate şi uşurinţă interioară, locul celui din urmă, fapta Mântuitorului de a fi spălat picioarele Ucenicilor Săi, la Cina cea de Taină (Ioan 13: 4-17), dându-le, astfel, o lecţie privind discuţia despre întâietate amintită în Evanghelia Duminicii a V-a.
Ce lucru minunat! Să intri într-un spaţiu care va deveni o reprezentaţie teatrală extraordinară, unde, din interiorul tău, să simţi dorinţa de a vedea şi de a auzi. Şi acolo să-ţi propună ei să alegi orice loc îţi doreşti, chiar şi pe cel mai bun. Iar tu să-l alegi, fără a sta pe gânduri, pe ultimul. Cu alte cuvine, să te afli înăuntru, dar ascuns într-o margine. Şi acest lucru pentru ca să intre ceilalţi înaintea ta, adică să se desfete ei mai mult decât tine. Altfel spus, să fie mai mare bucuria ta, văzându-i pe ceilalţi înaintea ta, decât bucuria, provenită prin delectarea reprezentaţiei respective. Este foarte greu să nu fii fariseu, este foarte dificil să fii o persoană care să caute o vorbire directă în rugăciune, care să caute în aproapele său frumosul și profunzimea cu adevărat.
Acest lucru va fi de neînțeles și neacceptat de majoritatea oamenilor. Dar aceasta nu înseamnă nimic. Înțelegeți? În rai nu se intră cu mulțimea sau cu grupul. Îngerii se bucură pentru un păcătos care se pocăiește. Și viața duhovnicească este legată de pocăință, de conștientizarea faptului că tu nu poți fără această Lege, nu poți ieși în afara ei, ești robit de ea, nu poți să te deschizi total în fața lui Dumnezeu. Ești totuși, un fariseu, pentru că fără această Lege te vei pierde. E trist atunci când omul încearcă să se convingă pe sine și să apere părerea că nu se poate fără această literă! Acest lucru duce la degradare.
Iubirea de stăpânire este trufie, mândrie, sete de putere, aspiraţia de a domina, iubirea pentru orice lucru care dă putere. E vorba de o patimă care-l cuprinde pe om atunci când acesta îşi pierde autocunoaşterea şi autocontrolul. Iubirea de stăpânire este rezultatul altor două patimi anterioare: a trândăviei şi a grijii de multe, întrucât oamenii trândavi şi iscoditori doresc să-şi ascundă lipsurile şi golurile interioare prin puterea pe care o dobândesc aflându-se într-o poziţie înaltă. Trândăvia, grija de multe şi iubirea de stăpânire clatină relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele. Iar când această relaţie se deformează, atunci obligatoriu suntem îndemnaţi să căutăm echilibru într-o atitudine total greşită faţă ce ceilalţi şi faţă de Dumnezeu. Viaţa noastră fără Dumnezeu sau fără bunătăţile Lui îmbelşugate va deveni inevitabil egoistă şi egocentrică, lucru ce înseamnă că toţi ceilalţi trebuie să devină mijloacele pentru satisfacerea şi slava noastră deşartă.
Dacă Dumnezeu nu este „Domnul şi Stăpânul vieţii noastre”, atunci ego-ul nostru este cel ce-l va lua locul, ego-ul nostru va fi centrul absolut al lumii noastre, măsura judecăţii noastre în toate lucrurile. Astfel, iubirea de stăpânire devine păcatul nostru principal în relaţiile cu ceilalţi, de vreme ce de obicei prin intermediul ei căutăm să-i facem pe aceia sa ni se supună. O dorinţă care poate, desigur, să nu se exprime doar ca o nevoie intensă de a le porunci şi de a-i controla pe ceilalţi, ci şi ca indiferenţă, ignorare, lipsă de interes, de grijă şi respect faţă de aproapele. Atunci când mă iubesc doar pe mine, nu-l pot include pe aproapele în viaţa mea. De multe ori uităm că în lumea aceasta nu suntem singuri. Iar când uităm, inima ni se goleşte. Căci omul nu este făcut să trăiască în singurătate, aici nefiind vorba de un loc anume, cât mai ales de ce simte inima; adică starea lăuntrică a omului. De aceea mulţi sunt oamenii care vorbesc cu mulţi şi comunică zilnic cu şi mai mulţi, dar de fapt sunt singuri. Trebuie, deci, să ne umplem inima cu ceilalţi. Iubitorul de stăpânire îşi umple inima cu patima puterii şi escaladării ei şi, de obicei, îi distruge pe ceilalţi. Însă nimeni nu este atât de gol, cât cel care este plin de sine. Şi cu cât mai mult te iubeşti pe tine, cu atât mai mult devii cel mai mare duşman al tău.
Însă omul lui Dumnezeu nu vrea îndreptăţire, nu caută ca ceilalţi să-l considere vrednic, nu se luptă să dobândească lucruri sau ranguri pentru a deveni puternic. El năzuieşte spre mântuire, care nu este un simplu fapt superficial, ci o reînnoire existenţială totală a omului. Nu trebuie să uităm că nici o formă de egoism nu este atât de nesuferită, precum cea a creştinului în relaţie cu sufletul său şi cu Dumnezeu.
Cei cărora le este sete de putere sunt bolnavi sufleteşte. Suferă de complexul de inferioritate. Au în ei o rană, pe care nu vor s-o vadă. Pe de o parte aspiră la putere, pentru a se convinge pe ei că sunt cineva şi că nu au eşuat în viaţă, însă pe de altă parte fugăresc puterea, pentru a-i convinge pe cei din jurul lor că nu trebuie să-i vadă ca pe nişte oameni simpli, ci ca pe nişte oameni deosebiţi şi excepţionali. În acest cadru se mişcă şi toţi cei care au impresia că vor salva lumea. Megalomania pe care o are cineva în mintea lui, crezând că va salva lumea sau că va aduce schimbări mari şi radicale, sau că va contribui în mod unic şi irepetabil la binele omenirii, este aproape mereu o mască ce ascunde patima iubirii de putere şi stăpânire. O patimă pe care o cultivăm, de vreme ce între modelele promovate în vremea noastră este şi cel al omului care deţine poziţii mari şi însemnate. Neplăcut este faptul că, pe când noi, ca creştini, dorim şi căutăm puterea şi stăpânirea, sfinţenia foarte puţin este astăzi invidiată. Invidiem doar lucrurile lumeşti care ne fac în cele din urmă mici şi neînsemnaţi. Şi cu cât este cineva mai mic, cu atât mai mult este atras de slava deşartă şi iubirea de stăpânire. Foarte corect a zis cineva: iubirea de slavă deşartă cuprinde mai uşor sufletele mici decât pe cele mari, ca focul care arde paiele mai uşor decât bârnele. În punctul acesta trebuie să menţionăm că stăpânirea este o harismă ce provine din crearea omului „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.
Iubirea de stăpânire are un sens total diferit decât cel al stăpânirii. Iubirea de stăpânire este forma bolnăvicioasă şi pervertită a oricărei stăpâniri şi puteri. Căci una este stăpânirea şi alta iubirea de stăpânire. După Teologia ortodoxă, faptul de a stăpâni este slujire, este jertfă, prinos şi binecuvântare. Cel ce stăpâneşte se bucură de roadele durerii şi jertfei şi nu de slava rangului său, şi caută să se îngrijească de toţi ceilalţi, nesocotind desfătarea, confortul şi odihna lui. De aceea Sfântul Petru Damaschinul spune foarte înţelept: „Căci răul nu este stăpânirea, ci iubirea de stăpânire, şi nici slava, ci iubirea de slavă deşartă”. Trebuie să mai ştim că aspiraţia spre cinstire îl dezechilibrează pe om. Dumnezeu nu-l pedepseşte pe om pentru că năzuieşte spre cinstiri şi slavă din partea celorlalţi, însă îl răsplăteşte pe cel care tace pentru a nu se arăta dreptatea lui. Pe un astfel de om Dumnezeu îl va îndreptăţi şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare. Cei mai frumoşi oameni sunt cei care în viaţa lor au cunoscut înfrângerea, care au fost nedreptăţiţi, au pierdut ranguri, au trăit pierderi, au căzut şi fost loviţi de prieteni şi fraţi, au simţit respingerea părintească, dar în cele din urmă au aflat calea să iasă din prăpastie şi să stea în faţa lui Dumnezeu fără întristare şi deznădejde.
În cele din urmă, cele mai frumoase biruinţe sunt cele împotriva sinelui nostru. Oamenii care-şi înving sinele au nobleţe şi sensibilitate. Nu aleargă după dobândirea puterii. Au cunoscut viaţa şi sunt plini de îndurare, tandreţe, interes şi dragoste profundă pentru toţi ceilalţi. Văd diferit lucrurile vieţii, mai adânc şi mai frumos. E timpul acum, în Postul Mare, să înţelegem că în Biserică se mântuieşte cel lipsit şi aflat în nevoi. Mesajul lui Dumnezeu este primit de cel deznădăjduit, căci doar acela poate înţelege limbajul Său. Cel ce s-a smerit şi a suferit şi nu cel puternic şi desăvârşit. Atunci, în acest punct în care crezi că toate s-au pierdut, vine harul lui Dumnezeu. Vine nu când îl programăm noi, ci când vrea El. Iubirea de stăpânire este o cale de urcare lumească, o carieră pământească. Însă în viaţa Bisericii cariera este sfinţenia, iar progresul este considerat nu atunci când trăieşti pentru tine, ci când mori pentru aproapele tău. De altfel, pentru ortodocşi biruinţa împotriva morţii constituie principalul scop al vieţii, întrucât fiecare din noi şi-a început viaţa bisericească prin botezul întru moarte: Toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat.
Dacă nu există sporire, nu există un drum de parcurs, înseamnă că totul e deja clar pentru acea persoană. Mulți spun cu o mare încredere: “Știu deja acestea!“. Dar atunci când zaci la reanimare, nu mai ești fariseu. Atunci când ți se distruge familia nu mai ești fariseu. Înțelegeți? Atunci ești un păcătos care se pocăiește. Ai nevoie de ajutor. Ştiţi, aţi văzut cât de uşor se schimbă oamenii când li se dau funcții mari, când li se dă puterea în mână, când oamenii li se supun; atunci oamenii devin de nerecunoscut. Şi nu numai comportamentul se schimbă, dar și glasul se ridică, ochii se înalţă, nu te mai vede, te ia de sus, te ia tare, orice cuvânt este, de fapt, un sfat sau o morală.
Şi acestea se întâmplă pentru că omul este prins, este măcinat, nu prea poate asimila puterea; când are putere asupra celorlalţi, când are stăpânire, duhul acesta al stăpânirii şi al puterii îl distruge, nu e în stare să poarte povara aceasta. De aceea auziţi la Maslu: “pe noi, cei ce purtăm povara patimilor”. Și ni se pare că nu e chiar aşa, că nu e o povară, ci e chiar dulce câteodată. Nu, e o povară şi noi nu suntem în stare s-o purtăm. Și printre acestea este și dorinţa aceasta de stăpânire, iubirea de stăpânire despre care spune şi Sf. Efrem Sirul în rugăciunea lui. Această dorinţă de stăpânire îţi schimbă sufletul, și asta a schimbat şi sufletul lui Adam şi al Evei în rai. Când li s-au aprins lor luminiţele? Când li s-a spus: Dacă veţi mânca din copac, veţi fi asemenea lui Dumnezeu! Vă daţi seama? Asemenea lui Dumnezeu!
Dintr-o dată nu mai conta ce a zis Dumnezeu, asta a fost ceea ce le-a aprins mințile şi inimile spre rău, care i-a făcut să nu mai asculte. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu apostolii: dorinţa de stăpânire, dar o stăpânire în sensul lumesc al cuvântului. Noi, oamenii, înţelegem întotdeauna a stăpâni, a fi mai mare în sensul acesta de a fi stăpânitor, de a nu comenta nimeni în faţa noastră, de a diminua şi a ştirbi libertatea celorlalţi. Aşa, cumva, este pentru noi a fi mai mare. Or, la Dumnezeu nu este aşa.
Totusi noi cautam un semn al venirii Domnului, propriu noua. Noi, care facem parte din Biserica, cautam un semn bisericesc. Mântuitorul spune: „Atunci multi se vor sminti, se vor vinde unii pe altii si se vor urî unii pe altii“. Sa nu te tulburi daca vei auzi ca merg pâna la varsarea sângelui episcopi împotriva episcopilor, clerici împotriva clericilor si popoare împotriva popoarelor. Lucrul acesta a fost scris mai dinainte. Nu te uita la cele ce se petrec acum, ci la cele scrise! Nu trebuie sa pieri si tu daca pier eu, dascalul tau! Se poate ca ucenicul sa fie mai bun decât dascalul si sa fie întâiul cel ce vine cel din urma, pentru ca Domnul îi primeste si pe cei care au venit în ceasul al unsprezecelea.
Daca între apostoli a fost vânzare, te mai miri daca între episcopi este ura de frati? “Ura de frati face loc lui Antihrist”:Semnul acesta nu priveste numai pe conducatori, ci si popoarele, într-adevar. Domnul zice: „Din pricina înmultirii faradelegii dragostea multora se va raci“ (Sf. Chiril al Ierusalimului) Se va lauda oare cineva ca are prietenie nefatarnica fata de aproapele? Oare nu adeseori buzele saruta, fata surâde, ochii sunt aparent voiosi, iar inima mestesugeste viclesug si faureste rele în timp ce vorbeste cu pace (Ps. 27, 4)? Prin urmare, ura de frati face loc lui Antihrist. Diavolul pregateste mai dinainte dezbinarile dintre popoare, ca sa fie bine primit cel care vine. Sa dea Dumnezeu ca nici unul dintre voi si nici vreun alt rob al lui Hristos din alta parte sa nu alerge la dusman. Trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, să nu ne batjocorim. Să putem înfrunta primejdia cu o oarecare seninătate.
Când vezi că-i băga la îngheţ pe cei patruzeci mucenici! Nu-ţi poţi imagina cum să stai acolo şi să vezi, cum te prinde frigul, cum te cuprinde ca nişte menghini, aşa, din toate părţile. Vezi, din patru zeci a ieşit unul totuşi! S-a lăsat ispitit şi a căzut. I-a luat coroana altul care i-a luat locul. Și casnicii noştri pot fi duşmani, spre mântuirea noastră. Cum trebuie să procedăm, să-i aducem pe calea cea bună sau să ne îndepărtăm de ei? Să-i aducem pe calea cea bună, prin rugăciuni, prin tot efortul nostru, să-i dobândim pentru că nu ei sunt cei care devin vrăjmaşii noştri, ci diavolii din ei care-i stăpânesc. Noi suntem datori să-i scoatem, să desatanizăm duhul acesta, să-l transformăm din demonul care este în înger; să transformăm omul din rău cum e în bun”.
Se spune ca albina, atunci când inteapa pe cineva cu acul, moare ea insasi. La fel patimeste si crestinul cand îl nedreptateste si îl asupreste intr-un fel oarecare pe aproapele sau. Nu poate sa-l nedreptateasca pe aproapele sau fara sa se nedreptateasca pe sine inca si mai mult, si mai grav. Cu cat il nedreptateste mai mult pe aproapele sau, cu atat mai mult se nedreptateste pe sine; cu cat il raneste mai mult pe aproapele sau, cu atat mai mult se raneste pe sine. Și e cutremurator ca adesea se face sub mască vicleană. Dar totodata, nedreptatind pe aproapele sau, cu ofensa lui este atins Insusi Dumnezeu, caci incalca porunca lui Dumnezeu, care cere sa nu nedreptatesti pe nimeni, ci sa faci bine tuturor: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Lev. 19: 18; Matei 22: 39). Un asemenea om se nedreptateste mai mult pe sine insusi decat pe celalalt. De ce? Pentru ca pe celalalt il nedreptateste in trup, iar pe sine insusi – in suflet; celuilalt ii vatama si ii starneste trupul, iar siesi – sufletul. Pe cat sufletul este mai presus si mai de pret decat trupul, pe atat ofensa, rana si intaratarea lui este mai mare decat cea trupeasca. Caci, prin fiecare pacat pe care il savarseste, omul isi vatama si isi inraieste sufletul. A pacatuit impotriva aproapelui sau si primeste rana in propriul sau suflet. Prin pacatul lui, se inteapa ca si cu acul de albina.
Satana, ca duh urâtor de oameni, pururea cauta si se sârguieste sa-l duca pe om in pacat. Păcătuind, omul se lasa calcat in picioare de diavol. Il prigonesti oare pe om? Deja te prigoneste diavolul. Rapesti oare bunul semenului tau? Diavolul deja ti-a rapit bunul sufletului tau. Il ispitesti si il inseli pe om? Deja te-a ademenit si te-a inselat diavolul. Il clevetesti pe om? Deja te-ai supus clevetirii diavolesti. Il hulesti si il ocarasti pe om? Deja te-ai supus batjocurii diavolului. Il lovesti si il ranesti pe om? De pe acum diavolul vatama sufletul tau. Iti bati joc si il nesocotesti pe om? De pe acum isi bate joc de tine diavolul. Il dispretuiesti si il umilesti pe om? De pe acum te umileste diavolul, s.a.m.d.
Astfel, fiecare om care pacatuieste se chinuieste pe sine insusi, insusi pacatul lui este un chin pentru el. Il nedreptatesti pe altul, tu insuti vei fi nedreptatit; ranesti, si tu vei fi ranit; asupresti, si tu vei patimi raul; lovesti, si tu vei fi lovit; ucizi, si tu vei fi ucis; il lipsesti pe aproapele tau de ceva, si tu vei fi lipsit; clevetesti,si tu vei fi clevetit; osandesti, si tu vei fi osandit; hulesti, si tu vei fi hulit; ocarasti, si tu vei fi ocarat; ispitesti, si tu vei fi ispitit; iti bati joc, si tu vei fi batjocorit. Intr-un cuvant, daca aproapelui tau ii faci rau, inca mai mult rau iti faci tie insuti; caci vremelnic faci rau trupului aproapelui, iar sufletului tau ii faci rau pentru vecie. Astfel, pacatosul isi umple cu prisosinta masura cu care masoara aproapelui sau.
Pentru aceasta, Duhul Sfant ne graieste prin prorocul: „Veniti, fiilor, ascultati-ma pe mine, frica Domnului va voi invata pe voi. Cine este omul cel ce voieste viata, care iubeste sa vada zile bune? Opreste-ti limba de la rau si buzele tale sa nu graiasca viclesug. Fereste-te de rau si fa bine,cauta pacea si o urmeaza pe ea. Ochii Domnului spre cei drepti si urechile Lui spre rugaciunea lor. Iar fata Domnului spre cei ce fac rele, ca sa piara de pe pamant pomenirea lor” (Ps. 33:12-17)”.
Se intampla uneori ca un tiran, dupa ce a pricinuit multe rani unui om, iarasi sa-l loveasca si sa-i adauge rana peste rana, pricinuindu-i astfel cea mai cumplita suferinta. Se poate vedea in lume o astfel de mucenicie. Tot asa fac si aceia care se numesc crestini, dar care nedreptatesc in vreun fel oarecare pe cei smeriți, săraci, fara apărare, condamnați pe nedrept, prin minciună și viclenie, și astfel adauga nenorocire la nenorocirea lor. Asa sunt aceia care pe cel mahnit, pe cel ce patimeste, pe cel aflat in suferinta il lovesc in chip viclean si-l necajesc mai tare. Astfel au facut iudeii cei fara de omenie cand pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce patimea ranit si pironit pe Cruce, L-au hulit si L-au ocarat: „Iar trecatorii Il huleau, clatinandu-si capetele si zicand: Tu, Cel ce darami templul si in trei zile il zidesti, mantuieste-Te pe Tine Insuti! Daca esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce!” (Matei 68: 27). O, cumplita neomenie! O, indelunga Ta rabdare, Hristoase!
Tot dintre acestia au fost și sunt arhiereii, fariseii, preoții, oamenii bisericii, conducătorii politici, judecatorii care, celui ce sufera strambatate, nu ii fac dreptate, ci inca il si osandesc pe el, nevinovat fiind, ca pe un vinovat, si astfel adauga suferinta peste suferinta; stapanii avari care cer de la sarmanii si necajitii pana si ultima lor avutie, lipsindu-i astfel si de hrana, sau ii impovareaza cu munci peste putere; cei puternici, dar netematori de Dumnezeu, care rapesc hrana vaduvei, orfanilor sau altor necajiti pe care nu are cine sa-i apere, ori ii lipsesc de alte mijloace din care ei isi dobandesc cele necesare traiului; acei oameni fara de rusine care, vazand incendiu, rapesc si fura de la gospodarul caruia ii arde casa; bogatii cei iubitori de arginti care dau cu imprumut celor sarmani, dar cer dobanda de la ei, sporindu-le inca mai mult necazul; cei care retin plata lucratorilor; cei care pentru patima spurcata rapesc femeile altora, s.a.m.d. Unele ca acestea si alte rele se petrec in lume. Toti acesti oameni se fac asemenea acelor calai care pe cel deja ranit inca il mai ranesc si pe cel chinuit inca il chinuiesc. Cumplita este neomenia!
Asemenea nelegiuiri se vad si la crestini. Astfel de oameni si-au pierdut nu numai ultima licarire de crestinism, dar si-au pierdut si omenia. Nelegiuirea lor, precum pacatele Sodomei si Gomorei, striga catre cer. In acel oras sau tara, ori biserică unde se savarseste un asemenea rau, acolo isi afla oamenii pierzarea. Crestine, ce mila nadajduiesti sa afli de la Dumnezeu, Parintele orfanilor si Judecatorul vaduvelor, daca pricinuiesti celui sarman astfel de rele, ca cele pomenite mai inainte? La ce sa te astepti in veacul ce va sa vie, tu, cel ce pricinuiesti atata chin si suferinta semenului tau? Vrei, poate, sa fii acolo impreuna cu acei pagani neomenosi, care i-au ars in foc odinioara pe crestini, i-au inecat in apa, i-au dat fiarelor, ba inca si la alte munci cumplite i-au supus? Vei fi, daca nu te vei pocai si nu-ti vei spala cu lacrimi faradelegile tale. Caci daca, dupa cuvantul lui Hristos, „pentru orice cuvant desert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala in ziua judecatii” (Matei 12: 36), cu cat mai mult pentru asemenea cumplite faradelegi si fapte rele nu vei fi supus la chinuri? Mai lesne le va fi atunci sodomitilor, necredinciosilor, inchinatorilor la idoli, decat unor asemenea crestini care in toata vremea aud cuvantul lui Dumnezeu vadindu-i si povatuindu-i, dar nu vor sa se indrepte, ci inca sporesc in si mai multe rele. Cunoaste-ti, crestine, pierzarea si te intoarce, cat mai este vreme; pocaieste-te, daca nu vrei sa arzi pentru vecie in gheena, cu focul care arde si niciodata nu mistuie. „Viermele lor nu va muri si focul lor nu se va stinge” (Is. 66: 24; Marcu 9:44)”.
Atunci când piere încrederea în sine, suficiența de sine, acea conștientizare, acea conștiință a “dreptății” sale, atunci omul începe să caute: “Unde este adevărul, Doamne, căci eu nu știu? Într-adevăr nu știu, ajută-mă! Singur nu pot, dar dă-mi putere!” Adică atunci începe adevărata viață, în care omul într-adevăr nu poate trăi fără Dumnezeu. Când omul începe să privească lucrurile în profunzime și începe să se gândească, începe să sufere, să compătimească, să se chinuie, să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu, pe adevăratul Dumnezeu, pe Care, în plinătatea Sa, singur nu-L va mai găsi niciodată, atunci Domnul i Se descoperă acestui om, îi descoperă frumusețea Sa, în acea măsură în care omul este în stare să o cuprindă. Doamne, Doamne, mare Ți-e răbdarea..
S-au mântuit sfinții Vechiului Testament prin dorință, căci nici frații Tăi nu erau, nici fiii Tatălui nu erau, nici pe Duhul nu-L aveau, nici pe Tine nu Te mâncau, și tot s-au mântuit, pentru că pe toate acestea le doreau! Dar noi Îl dorim, Îl mai dorim, sau îl rastignim ca iudeii.
Vedem cum lumea de azi țopăie prin biserici înaintea Ta, urăște și amenință, își vorbeste, de la anvon sau pe la colțurile bisericii, de rau frații spirituali, tropaie cu cizmele razbunării, striga cu patima dorinței de de stapânire, iși ascud fariseismul, egoismul, iubisea de sine și nici nu Te dorește cu adevarat, ci pentru fala lor esti dorit! Au de toate, nu mai pot de bine, dar fac mofturi, pentru că nu darurile Tale le doresc ei, ci materia cea stricăcioasă și pieritoare o caută. De aceea vei face cu noi ceea ce ai făcut cu Ierusalimul. Mai întâi Hristoase l-ai avertizat: „Iată, se lasă casa ta pustie”, apoi ai împlinit amenințarea.
Bătrânul Rafail care trăia lângă Chilia Sfântului Efrem, avea obiceiul ca în vremea Vecerniei și a celorlalte slujbe, să lovească în loc de toacă, așa cum bat la mănăstiri, niște cutii goale de cal-amar, pe care le agățase de un lemn. Odată, pe când el lovea cutiile sale, un monah din vecinătate, urca pe cărarea ce trecea pe alături. Dar de îndată ce acela a auzit zgomotul, a monologat cu voce tare: „Dar acesta ce-a pățit? Și-a pierdut mințile?”. Aceasta toacă nu era in Canon. Starețul Efrem, care stătea pe o terasă din apropiere și săpa pământul, a auzit aceste cuvinte de judecată. Mai târziu spunea: „Am văzut în duh că sufletul fratelui acestuia a căzut. Și m-am minunat de puterea pierzătoare a osândirii”. Dă-ne Doamne minte, trezește-ne din somn, înviază-ne din moartea sufletească, nu Te scârbi de prostia noastră! Tu toate le poți, de aceea Te numești „Mântuitor”. Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, pe noi cei ce-Ți cântăm, Aliluia! Amin (postat pe fb de ioan monahul)