"Unul din Treime a patimit in trup"
Intrucat pana astazi chiar unii dintre teologii ortodocsi, influentati probabil de teologii catolici care, asa cum am constatat, vazand pe cruce mai mult pe Hristos-Omul, desprins oarecum de Ipostasul divin, califica aceasta formula drept teopaschita, o preiau si ei intocmai, consideram ca necesar a demonstra ortodoxia ei, mai ales pentru faptul ca joaca un rol important in precizarea dogmei pe care o tratam, la Sinoadele Ecumenice V si VI, avand un puternic ecou chiar pana astazi in cultul si viata Bisericii Ortodoxe.
Împăratul Galeriu (născut in Dacia, probabil de origine daco-romana) a proclamat în 311 d.Hr. libertatea confesionala pentru creştinii de peste tot teritoriul Imperiului Roman [2], oraşul Tomis devenind Constanţa, cu o Mitropolie avand 14 episcopate. Până în secolul al IV-lea s-a format pe teritoriul Mitropoliei Tomisului un nucleu puternic şi organizat de călugări creştini, cunoscut sub numele de Călugării Sciţi.
Călugării Sciţi au format o comunitate monahala in regiunea din jurul Deltei Dunarii, care a jucat un rol influent în creştinarea populatiei autohtone si mentinerea unei vieţi crestinesti între secolele IV-VI d.Hr, contributia lor la aprofundarea dogmei creştine şi a calendarului creştin a fost covarşitoare. Numele Scit nu se referă la etnie, ci provine de la Scythia Minor, numele clasic al modernei regiuni Dobrogea, impartite intre România şi Bulgaria, pe atunci provincie romană. Majoritatea călugărilor sciti au fost proto-romani, de origine Daco/Traco-Romana; impreuna cu ei au trait insa si creştini imigranţi, care au venit să trăiască viata ascetica si sa raspandeasca creştinismul.
Călugării Sciţi au adus o contribuţie importantă in Hristologie in general si in cea ortodoxa in special. Acesti călugări au formulat o doctrina cunoscuta de noi sub numele de “Doctrina Teopaschită” pentru a solutiona controversele despre natura lui Hristos, controverse apărute după Conciliul de la Calcedon din 451. “Doctrina Teopaschită” a fost iniţial respinsă de ambele ramuri de Est şi de Vest ale Bisericii, in timp acesta doctrina a fost acceptata şi necesitatea argumentelor ei a fost justificata in Conciliul al II-lea de la Constantinopol în anul 553.
Conciliul de la Calcedon, desi bazat pe doctrina Sfantului Chiril, a ocolit unii termeni si expresii, ceea ce a produs multe nemultumiri si luari de pozitii, mai ales impotriva Epistolei lui Leon, care prezenta unele indoieli in ce priveste ortodoxia ei. Călugării Sciţi reactualizeaza formula: “Unus de Trinitate passus est carne – Unul din Treime a patimit in trup“. Si, intr-adevar, formula călugărilor Sciţi era deosebit de necesara. Conciliul de la Calcedon, desi recunoaste unica Persoana a lui Iisus Hristos in doua firi unite in mod neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit, din actele omenesti nu se opreste decat asupra nasterii, putand creea echivocul ca, dupa intrupare, toate actele lui Iisus Hristos sunt doar ale omului.
Prin formula lor, ei voiau sa arate ca si dupa intrupare subiectul persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos este tot Dumnezeu si ca atare toate actele facute in vederea mantuirii sunt ale Lui, deci sunt specifice si savarsite prin firea pe care si-a enipostaziat-o Siesi. Dar in calea afirmarii formulei lor s-au ridicat zeci de bariere. Incepand cu episcopul lor, Paternus de Tomis, si ajungand pana la Constantinopol si Roma, toti se opuneau, invocand ca principal motiv ca aceasta nu era prevazuta de Conciliile Ecum. Sinodul IV Ecumenic, asa cum am aratat, desi s-a bazat pe doctrina Sfantului Chiril, a ocolit unii termeni si expresii, ceea ce a produs multe nemultumiri si luari de pozitii, mai ales impotriva Epistolei lui Leon, care prezenta unele indoieli in ce priveste ortodoxia ei. In aceste momente de aprige discutii apar calugarii sciti si reactualizeaza formula: "Unus de Trinitate passus est carne - Unul din Treime a patimit in trup". Si intr-adevar, formula lor era deosebit de necesara. Pentru ca Sinodul de la Calcedon, desi recunoaste unica Persoana a lui Iisus Hristos in doua firi unite in mod neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit, din actele omenesti nu se opreste decat asupra nasterii ("inainte de veci nascut din Tatal dupa dumnezeire, in zilele de pe urma... din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, dupa omenitate"), putand crea echivocul ca, dupa intrupare, toate actele lui Iisus Hristos sunt doar ale omului, cum de fapt si interpretau nestorienii in unele cazuri. Prin formula lor, ei voiau sa arate ca si dupa intrupare subiectul persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos este tot Dumnezeu si ca atare toate actele facute in vederea mantuirii sunt ale Lui, deci sunt specifice si savarsite prin firea pe care si-a enipostaziat-o Siesi. Dar in calea afirmarii formulei lor s-au ridicat zeci de bariere. Incepand cu episcopul lor, Paternus de Tomis, si ajungand pana la Constantinopol si Roma, toti se opuneau, invocand ca principal motiv ca aceasta nu era prevazuta de Sinoadele Ecumenice, desi in realitate era perfect ortodoxa, ceea ce dorim a arata in continuare. Astfel, in discutiile cu nestorienii, scitii puneau deosebit accent pe subiectul divin al actelor omenesti.
Nestorianul: Cine este Cel Care, grabindu-se spre patimi, a zis ucenicilor Sai: Luati mancati, Acesta este Trupul Meu care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor? (Matei 26, 26).
Ortodoxul: Fara indoiala ca este Cel Care a zis: "Eu sunt calea, adevarul si viata" (Ioan 14, 6).
Nestorianul: Deci, cum mai poate sa creada cineva ca viata care a fost prinsa de mainile necredinciosilor si care apoi a murit, mai poate sa dea viata celor morti?
Ortodoxul: Daca nu S-a rastignit si nu a murit Cel Care este viata, nimeni nu mai trebuie sa aiba nadejde in invierea din morti. Ca S-a rastignit si a murit Cel Care este viata nu o spun eu, ci Fericitul Petru catre iudei: "Ati cerut sa vi se daruiasca un barbat ucigas iar pe incepatorul vietii L-ati omorat" (Fapte 3, 14-15). Insa si accentul pus pe subiectul divin crea probleme: pentru ca daca se afirma ca Fiul lui Dumnezeu S-a rastignit, Acesta avand aceeasi natura cu Tatal si cu Duhul, rezulta ca intreaga Treime a suferit pe crucea Golgotei. Ioan Maxentiu, unul dintre calugarii sciti, isi argumenteaza insa ortodoxia formulei prin texte din Proclu, patriarhul Constantinopolului, Sfantul Chiril si Leon, papa Romei: "Noi nu zicem ca a primit in insasi acea esenta prin care exista si sta unit Fiul cu Tatal si cu Duhul, ci in trup, care din noi s-a facut. Unul din Treime S-a facut si nu altul si S-a rastignit cu trupul prin care S-a facut si nu a patimit prin firea dumnezeiasca, prin care sta unit cu Tatal si cu Duhul ca sa zicem ca si acestia s-au rastignit impreuna cu El. Daca insa am zice ca El S-a rastignit cu firea dumnezeiasca, in realitate, am duce patimirea in Treime. Daca zicem ca Cuvantul a primit suferintele in trupul Sau, marturisim si ca Unul din Treime a suferit, si despre natura Treimii ca a ramas fara suferinta. Si iarasi: Daca s-ar zice insa ca nu ar fi patimit intrupat, obiectia poate ca ar fi avut o ratiune extrem de abila. Daca insa a patimit in mod evident intrupat, fiindca motivul intruparii este si Crucea, Cel Care S-a intrupat, Acelasi S-a si rastignit. Daca insa S-a rastignit Cel Care S-a intrupat, Tatal si Duhul nu S-au rastignit, caci S-a rastignit doar Unul din Treime. Divinitatea insa, care comunica cu Tatal si cu Duhul, S-a pastrat in afara sufe¬rintei, doar in trup, in care El singur S-a facut in aceasta si singur a patimit".
In continuarea argumentarii sale, pentru ca toti sa fie multumiti, arata si acordul real ce exista intre papa Leon si Sfantul Chiril si in aceasta problema. "Papa Leon zice: Caci Dumnezeu Cel nepatimitor nu S-a rusinat sa Se faca om patimitor si El, Cel nemuritor sa Se supuna legilor mortii. Cu acestea se potrivesc si cuvintele scrise de Chiril catre Nestorie: "Daca cineva nu marturiseste ca Cuvantul a suferit, S-a rastignit si a gustat moartea in trup si ca S-a facut intaiul Nascut din morti, prin care a ajuns sa Se faca viata noastra si ne-a inviat ca un Dumnezeu, sa fie anatema".
Cu toate stradaniile lor de a obtine aprobarea acestei formule, calugarii sciti nu au reusit si, pentru cativa ani, se parea ca s-a asternut tacerea peste aprigile discutii purtate pe aceasta tema. Dar, in anul 527, imparatul Justinian preia formula scita si o legifereaza printr-un decret, impunand-o ca obligatorie pentru Biserica dreptmaritoare. In cele din urma, la rugamintea si explicarea lui Justinian, si papa Ioan al II-lea al Romei (532-535) aproba "formula scita", dupa ce diaconul roman Anatolius, consultand pe diaconul Ferrand de Cartagina a primit raspunsul ca nu vede nici o dificultate sa o admita. Iar in anul 553, chiar Sinodul al V-lea Ecumenic o legifereaza si o impune ca norma de credinta obligatorie pentru intreaga Biserica: "Daca cineva zice ca Unul este Cuvantul lui Dumnezeu care a savarsit minuni si altul Hristos care a suferit, sau ca Dumnezeu-Cuvantul S-a unit cu Hristos Cel nascut din femeie, sau ca trupul este in El ca o fiinta diferita si ca nu este unul singur, insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, Care S-a intrupat si S-a facut om si Caruia ii revin si minunile si patimile pe care le-a suportat cu placere in trupul Sau, sa fie anatema". Si "daca cineva nu marturiseste ca Cel Care a fost rastignit in trup, Domnul nostru Iisus Hristos, este Dumnezeu adevarat si Domnul maririi este Unul din Treime, sa fie anatema".
Sinodul VI Ecumenic, la fel, recunoaste ca "Uneia si aceleiasi Fiinte apartin si minunile si suferintele, dupa elementul propriu fiecareia dintre firile din care este compus si in care El era Fiinta, cum spunea admirabilul Chiril".
Adevarul de credinta marturisit cu atata putere de calugarii sciti, la inceput refuzat de catre unii, iar mai tarziu aprobat chiar de Sinoade Ecumenice, s-a inradacinat adanc in viata si cultul Bisericii de Rasarit. Imnografia noastra bisericeasca, care este de fapt o dogmatica doxologica, da marturie, de asemenea, despre Subiectul divin al Jertfei de pe Cruce a lui Hristos: "Astazi S-a spanzurat pe lemn Cel ce a spanzurat pamantul peste ape. Cu cununa de spini S-a incununat imparatul ingerilor. Cu porfira mincinoasa S-a imbracat Cel ce imbraca cerul cu nori" (Denia de Joi seara, Saptamana Patimilor, antifonul XV) "Domnul slavei pe cruce S-a rastignit" (ibidem, antifonul X) "impungandu-se coasta Ta, Hristoase, picaturi din Dumnezeu au curs ale sangelui Tau de viata facator" (Octoih, glas 3, Duminica dimineata la Utrenie, Canonul invierii, peasna a VII-a, stih 3). Formula scita, privita astfel, nu are nici pe departe vreo nuanta de teopashitism, ci ea reprezinta doctrina autentica a Bisericii primare despre Jertfa Mantuitorului privita prin prisma unirii ipostatice, doctrina ce este proprie pana astazi Bisericii Ortodoxe.
Si intrucat mantuirea prin Biserica se dobandeste de catre cei incorporati in Trupul tainic al Domnului prin Botez, prin participarea si parcurgerea impreuna cu Hristos, prin Sfintele Taine, a drumului strabatut de firea Sa umana asumata de Ipostasul divin, desigur ca si felul in care Biserica Ortodoxa priveste Jertfa de pe Cruce are urmari si in intelegerea insusirii mantuirii personale prin Biserica.
La Dumnezeu Tatal nu se poate intra decat in stare de jerfta, ceea ce pentru un simplu om, mai ales daca se are in vedere si starea de decadere intervenita in urma calcarii poruncii de catre primii oameni, nu era posibil. De aceea, Hristos, Dumnezeu-Omul, prin firea Sa omeneasca cuprinzandu-ne pe toti in Sine, S-a adus Tatalui ca o asemenea jertfa curata. Si asa dupa cum ramane intrupat permanent, asa ramane si ca Cel Care S-a jertfit si a inviat, pururea inaintea Tatalui. Nicolae Cabasila spune ca "Hristos S-a gandit sa pastreze pe trup marturia jertfei Sale si sa poarte pe El pururea urmele ranilor Sale dobandite in clipa rastignirii, vrand sa arate prin aceasta ca si cand va veni a doua oara in lumina orbitoare va fi pentru robii Sai Acelasi rastignit si impuns, ranile acestea tinand loc de podoabe imparatesti". Si pentru ca Hristos ne iubeste, nu doreste ca sa stea singur ca jertfa iubitoare in fata Tatalui, caci dupa Sfantul Chiril al Alexadriei, "El nu Se infatiseaza pe Sine in fata Tatalui, ci pe noi in Sine,care am cazut de la fata si de la ochii Lui din pricina neascultarii si a pacatului care a stapanit peste toti". Hristos cel jertfit, prin unirea Lui cu noi ne imprima si noua puterea Jertfei Lui, ca astfel si noi sa putem intra la Tatal, ca jertfe bineplacute. Dar pentru a ajunge la starea de jertfe bineplacute lui Dumnezeu Tatal trebuie mai intai ca si noi, ca oameni, sa parcurgem intru totul drumul parcurs de firea omeneasca asumata de Logosul lui Dumnezeu.
Insa, cum acest drum nu este posibil de a fi parcurs de o fiinta omeneasca autoispostatica, Acelasi Dumnezeu intrupat, Rastignit si inviat continua a fi "Ipostas vesnic si al celor ce parcurg in El pe pamant sau in Biserica, prin credinta si prin virtuti, drumul parcurs de El insusi in cursul vietii Lui pamantesti". In acest fel, intruparea Sa se continua si se implineste in Biserica. "In Biserica se realizeaza o unire intre Dumnezeu si oameni, care pastreaza ca existente pe cei uniti, ca in Persoana Mantuitorului Hristos, in care cele doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, unite in acelasi Ipostas, isi pastreaza identitatea, lucrarile si vointele, intrepa-trunzandu-se perihoretic, unul si acelasi subiect voind si lucrand prin amandoua firile care isi comunica una alteia prin intermediul Ipostasului, insusirile, firea omeneasca indumnezeindu-se datorita chenozei inefabile a Ipostasului Logosului".
Incorporati prin Botez in Trupul tainic al Domnului - Biserica - primindu-L pe Hristos ca Ipostas fundamental, prin Trupul Sa extins in noi, urmeaza ca sa parcurgem drumul parcurs de El in lucrarea de realizare a mantuirii obiective. Pentru ca fara incorporare in Hristos, pe care ne-o dau Tainele in Biserica, noi nu ne-am putea insusi roadele mantuirii obiective in Hristos. Actele mantuitoare ale lui Hristos se prelun¬gesc si se actualizeaza neincetat, pana la sfarsitul veacului, in Bise¬rica, prin Sfintele Taine, Mantuitorul Iisus Hristos fiind Savarsitorul suprem al lor si Cel ce face cu fiecare in parte drumul spre sfintire, spre indumnezeire, spre dobandirea mantuirii. Dar nu trebuie uitat ca tinta finala in calea mantuiriieste ca omul sa moara pacatului si sa vieze lui Dumnezeu. Trebuie astfel "sa trecem prin toate cate a trecut Hristos, sa rabdam si sa suferim si noi, cate a rabdat si a suferit El, adica sa ne botezam, ca sa ne ingropam si sa inviem cu El", sa ne ungem cu Sfantul Mir ca sa ajungem partasi cu El prin ungerea cea imparateasca a indumnezeirii si "sa ne cuminecam cu insusi Trupul si Sangele lui Hristos, pe care El le-a luat din pantecele Fecioarei". Se pune insa problema: Cum va putea cineva care merge spre desavarsire sa repete impreuna cu Hristos jertfa Sa, ca astfel si el jertfindu-se sa poata intra la Tatal ca jertfa bine placuta?
In acest sens, Parintele Staniloae spune: "Noi nu trebuie sa murim ca Hristos in mod real, pentru ca aceasta ar insemna ca moartea noastra nu s-a desfiintat in moartea Lui. Dar noi totusi murim la sfarsitul vietii, insa nu de o moarte ca pedeapsa, caci rostul acesta al mortii s-a desfiintat in Hristos pentru cei ce se unesc cu El. Noi murim unindu-ne cu Hristos intr-o asemanare a mortii Lui (Romani 6, 5). Noi murim omului vechi, adica pacatului, ramanand sa suportam ca si Hristos durerile care ne conduc la moarte, neamestecate cu pacatul, deci nu ca pedepse pentru pacat, ci ca mijloace de renuntare la egoismul nostru placut si pacatos.
Trebuie sa ne simtim noi insine din puterea trupului sfintit al lui Hristos, Care sade de-a dreapta maririi si de care ne impartasim, luptand impotriva patimilor noastre celor pacatoase si suportand afectele sau patimirile ca urmari ale pacatului, fara de pacat si "infatisand trupurile noastre ca o jertfa vie, sfanta, bineplacuta Domnului si ca o slujire duhovniceasca a noastra, asemenea Trupului lui Hristos" (Romani 12, 1).
Asadar, jertfa noastra, dealtfel conditia de intrare la Tatal, se realizeaza numai prin relatia cu Hristos-Jertfa cea vesnica, care prin preotia slujitoare se reactualizeaza intr-un anumit loc si timp, spre a ne impartasi de ea si a se imprima si in noi starea de jertfa. El nu voieste ca sa ne aduca jertfe in fata Tatalui ca pe niste obiecte, ci din contra, fiecare dintre noi sa fie si subiectul jertfei sale, pentru ca numai atunci jertfa noastra este intr-adevar de buna mireasma, intrucat este personala. Iar caracterizarea jertfei noastre personale se face prin virtuti. Pentru ca, de fapt, fiecare virtute este un rezultat al depasirii egoismului personal, este o renuntare la sine si deschidere spre altul, spre aproapele, respectiv spre Dumnezeu, iar in acest fel Hristos-Arhiereul si Jertfa vesnica ne infatiseaza si pe noi inaintea Tatalui ca jertfe vii si bineplacute, rezultate din puterea si lucrarea Jertfei Lui asupra noastra prin Sfintele Taine. De aceea, Parintii Bisericiivorbesc despre legatura stransa pe care o are Biserica si Tainele cu Jertfa Crucii lui Hristos.
In cadrul lucrarii mantuitoare a lui Hristos, locul central il detine Crucea si Jertfa de pe Golgota, impreuna cu invierea si inaltarea la cer, prin care firea omeneasca, asumata de Ipostasul divin a ajuns la transparenta pentru Dumnezeu, pnevmatizandu-se si indumnezeindu-se. Jertfa ocupa locul central intrucat prin aceasta Hristos, ca om, se daruieste total Tatalui, renunta in mod absolut la egoismul si autoafirmarea de Sine ca om, moare omului pacatului spre a via lui Dumnezeu. Prin acest act, ultimul si cel mai puternic afect, intrat in trup in urma caderii in pacat, moartea, este invins, intrucat voia libera a omului Hristos, prin care odinioara cazuse stramosul Adam, ramane pana la sfarsit acum, pana la moarte, identica cu voia lui Dumnezeu. Acest lucru insa nu a fost posibil pentru o fiinta omeneasca autoipostatica. De aceea, Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat, si-a asumat firea omeneasca in Ipostasul divin, ca prin ea sa realizeze mantuirea dinauntru in afara, respectiv sa realizeze mantuirea prin trupul care cazuse din comuniunea cu Dumnezeu prin pacat. Pentru acest fapt, toate lucrarile lui Hristos sunt teandrice. Chiar Jertfa de pe Cruce, patimile, moartea si invierea au tot un caracter teandric, pentru ca numai asa pot fi mantuitoare.
Ipostasul divin nu patimeste in firea Sa dumnezeiasca, care este nepatimitoare, ci ca Ipostas si al firii omenesti isi impropriaza suferintele acesteia, intr-un mod tainic, ii da puterea de a le invinge prin taria ce o arata fata de ele si le da caracterul de fapte mantuitoare. Aceasta este doctrina autentica a Bisericii primare despre Jertfa mintuitoare a lui Hristos.
De-a lungul vremii insa s-a alterat, mai ales prin ereziarhi, la loc de frunte fiind Nestorie si Eutihie, simtindu-se nevoia de a fi reafirmata. Acest lucru il fac calugarii sciti, care in spiritul doctrinei chiriliene reafirma adevarul despre caracterul teandric al Jertfei de pe Cruce, prin formula "Unul din Treime a patimit in trup". Desi la inceput nu este acceptata, mai tirziu, analizandu-se temeinic, in lumina Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, este primita ca dogma prin Sinoadele Ecumenice V si VI.
Caracterul teandric al Jertfei are urmari si in insusirea personala a mantuirii prin Biserica. Pentru a se mantui credinciosul trebuie sa parcurga drumul parcurs de Hristos in realizarea operei Sale mantuitoare. Or, cum acest lucru este imposibil pentru o fiinta omeneasca de sine statatoare, Hristos cel rastignit si inviat, prin Trupul Sau indumnezeit si pnevmatizat, se extinde in fiinta omului prin Botez, devenind Ipostas fundamental al tuturor celor ce intra in Trupul Sau tainic - Biserica. Putem spune chiar ca, in acest fel, lucrarile noastre ce le facem in vederea dobandirii mantuirii au un caracter teandric. Eu ca om reusesc sa ma jertfesc, reusesc sa renunt la egoismul si autoafirmarea proprie in favoarea aproapelui, numai intrucat ma impartasesc de Jertfa lui Hristos, care este vesnica si se actualizeaza mereu prin preotia slujitoare a Bisericii.
Lucrarile mantuitoare ale lui Hristos se prelungesc in Biserica, prin Sfintele Taine, Hristos Insusi fiind Cel ce le savarseste si Cel ce Se impartaseste in mod real prin ele. Iar noi, ca oameni, parcurgand impreuna cu Hristos drumul parcurs de firea umana asumata de El, conformandu-ne intru totul vointa noastra vointei Lui, vom reusi sa dobandim mantuirea numai printr-o impreuna-lucrare cu El, reusim sa intram la Tatal numai in stare de jertfe vii ce le realizam din puterea iradianta a lui Hristos - Jertfa cea vesnica.Amin (postat pe fb de ioan monahul)