„Un om se pogora de la Ierusalim la Ierihon”

11.11.2019 07:58

Nimic nu este întâmplator în lucrarea lui Dumnezeu. Pe drumul crucii un om este obligat de soldații romani să ridice crucea lui Iisus. Se spune, de unii, că Simon a parcurs întregul drum de la Cyrena, în Africa de nord, pentru a asista la Paşti. El rămăsese împreună cu alţi cyrenieni chiar în afara zidurilor oraşului şi mergea la templu pentru a asista la slujbe, când căpitanul roman i-a ordonat să poarte traversa crucii lui Iisus. Simon a rămas lângă Hristos pe parcursul orelor morţii sale pe cruce conversând, auzind, vazând pe mulţi dintre prietenii şi dintre duşmanii lui Iisus care se aflau acolo. După înviere şi înainte să părăsească Ierusalimul el a devenit un brav credincios în evanghelia împărăţiei şi când s-a întors acasă, el şi-a făcut familia să devină crestină. Cei doi fii ai săi, Alexandru şi Rufus, au propovăduit foarte bine noua evanghelie în Africa. Însă Simon nu a ştiut niciodată că Iisus, căruia i-a purtat povara, şi samarineanul iudeu care l-a ajutat odinioară pe fiul său, Ruf, căzut între tâlhari, rănit și vindecat erau una şi aceeaşi persoană. Marcu 15:21 îl identifică pe Simon ca „tatăl lui Alexandru și al lui Ruf”. Tradiția afirmă că ei au devenit misionari; includerea numelor lor poate sugera că aceștia au făcut parte din comunitatea creștină timpurie de la Roma. S-a sugerat, de asemenea, că Ruf (în greacă: Ῥοῦφον sau Rhouphon) menționat de Pavel în Romani 16:13 este fiul lui Simon din Cirene.

Desertul Iudeii  cu formațiuni stâncoase pitoresti și văi cu labirintice ascunzisuri, figurine simbolice săpate de îmbrațisarea vânturilor pustiei cu piatra, o simfonie a culorilor și a formelor care arată la fiecare pas o nouă lume, aceasta poate fi o definitie mai mult decât plastica a dețertului muntos al Iudeii, acest deșert al Iudeii cu mai multe lanturi de munti care se întind între Iordan, Marea Moarta si zonele înalte ale Ierusalimului. De aici si expresia „a te urca la Ierusalim”, pentru ca de la Marea Moarta si până la Ierusalim, este o ascensiune de aproximativ 1.200m, având în vedere ca Marea Moarta se afla la mai bine de 300 m sub nivelul oceanului planetar. Totul parcă a încremenit, ori, deșertul Iudeii, aceasta zona ce pare lipsită de viata, de fapt, fremata de viata, o viață interioară, misterioasă. El era legatura esentiala între partea de Nord a Tarii Sfinte și Ierusalim. De fapt între Galileea si Ierusalim se mergea prin desertul Iudeii. Mai tarziu, in desertul Iudeii, s-au asezat eremitii. Iar, multe dintre aceste văi sunt popasuri pentru cei care au reusit sa înfiinteze mânăstiri. Pustiul stâncos, cu înălţimi abrupte, care îţi taie repiraţia, este aşezarea perfectă pentru cei care caută împlinirea duhovnicească în sărăcia şi pustia deşertului. Încă de timpuriu au existat probabil persoane care și-au trăit viața în izolare – printer care și eremiți - după exemplul celor patruzeci de zile petrecute de Hristos în deșert. Aici pe vremea Mântuitorului era un drum periculos pentru calatori.

Din drumul principal, la o distanţa de 19 km de Ierusalim, se poate ajunge la Hanului Bunului samarinean, locul despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Luca (10, 30-37), unde și astăzi este un han reconstruit de mai multe ori. E o zidire măreaţă într-o regiune pustie, înconjurată de coline şi nisip. Casa Bunului Samaritean este la jumătatea drumului ce leagă Ierusalimul de Ierihon, unde astazi se găseşte locul numit Khan el-Hatruri sau hanul Samarineanului milostiv. Un episod biblic ne aminteste de pilda Bunului Samaritean. Insa acum, aceasta casa, acest han de odinioara este valorizat in alt fel. Un popas la ceea ce este in zilele noastre denumit generic „Hanul Bunului Samaritean”,  nu inseamna oprirea la un monument anume legat de timpurile biblice, ci numai închipuirea celor relatate de Evanghelie. Insa, ne face mai accesibilă întalnirea cu un samaritean metaforic, care asemenea magilor, a adunat aici daruri. Gasim stranse, in aceasta raspântie care este de fapt un muzeu, unele dintre cele mai importante mărturii arheologice ale Israelului din diferite perioade istorice si religioase.

Spun Sfintii Parinţi că acest samarinean Îl reprezintă pe Hristos. Ne punem noi întrebarea: samarinenii nu se închinau în Duh şi în adevăr. Aveau nişte greşeli, totuşi, de credinţă. Şi pe acesta, pe samarineanul aceasta l-au asemănat Sfinţii Părinţi cu Hristos. De ce oare? Pentru că acesta era străin. Era străin de ceea ce poporul evreu numea Legea lui Dumnezeu. Dumnezeu Care spusese, totuşi, prin prooroci: Îmi este silă să văd cum vă închinaţi voi şi cum Îmi slujiţi Mie: Poporul acesta care Mă slujeşte doar cu buzele, dar cu inima este departe de Mine, l-am urât. Aşa spune.

Samariteanul era un strain. Ne aducem aminte de slujba Prodohului, atunci când ne întoarcem, după ce am înconjurat Biserica şi trecem pe sub Sfântul Aer, se cântă: Veniţi să fericim pe Iosif, cel care s-a dus seara la Pilat şi a spus: Dă-mi pe Acest Străin Care nu are unde să-Şi plece capul, dă-mi pe Acest Străin pe Care ucenicul cel viclean L-a vândut, pe Care Maica Sa L-a plâns la poalele Crucii! Dă-mi pe Acest Străin...

Era străin. Aduceţi-vă aminte, iarăşi, de momentul de după Înviere, când, pe drumul spre Emaus, întâlnindu-Se cu cei doi ucenici, Luca şi Cleopa, aceştia L-au întrebat, pentru că Hristos Se făcea că nu ştie despre ce vorbeau ei acolo: Tu singur eşti străin în Ierusalim? Da, Dumnezeu singur este străin. Aşa era şi acest samarinean.

Toată întâmplarea aceasta, toată pilda aceasta se petrece pe drumul de la Ierusalim către Ierihon. De sus în jos. Cobora de la Ierusalim. Nu doar pentru faptul că Ierusalimul, într-adevăr, este situat la o înălţime mai mare decât Ierihonul, ci pentru că Ierusalimul era locul în care se închinau, locul unde era Templul lui Dumnezeu. Coborând de la acest Templu, coborând din locaşul lui Dumnezeu către cele pământeşti, către lume, s-au întâmplat aceste lucruri. Vine preotul, coborând de la slujbă, si nici măcar nu bagă în seamă pe un sărac, pe un străin. Vine levitul de la aceeaşi slujbă; el încă îl mai vede. Şi vine samarineanul, tot de la Ierusalim, dar care se rugase, se pare, în afara Templului, pentru că ei nu erau primiţi acolo, fiind aşadar, repet, un străin. Vine şi vede pe acest la fel ca el străin și se opreşte.

Oare, nu face aceasta Dumnezeu, fraţi creştini? Se coboară din cer El, Străinul, adevăratul Străin, singurul Străin, Se coboară către noi, cei înstrăinaţi, către noi, cei care suntem loviţi de tâlharii patimilor. Aceşti tâlhari nu simbolizează altceva decât patimile care ne lovesc, ne rănesc şi ne aduc în pragul morţii, căci plata păcatului este moartea, după cum aţi auzit la Sf. Pavel. Şi, totuşi, acest Străin vine la noi și, de lângă noi – nu de deasupra! – de lângă noi ne vindecă. Unge rănile noastre cu untdelemn, untdelemnul milosteniei. În limba greacă, milă și untdelemn au aceeaşi rădăcină. Unge, aşadar, rănile păcatelor, rănile de care noi înşine suntem vinovaţi, cu mila Sa. Și, după aceea, toarnă peste ele vin. Vinul simbolizează Sf. Împărtăşanie. Simbolizează, însă, şi asprimea iubirii şi urmării lui Dumnezeu. Fiindcă, a-L urma pe Dumnezeu, nu este niciodată numai bucurie şi numai iubire şi numai linişte, ci este şi jertfă, este şi suferinţă, este şi asprime. Pentru că acolo unde este vorba de nemurirea sau pieirea sufletului, dragostea devine necruţătoare. Şi, aşa cum vinul este acid, aşa şi iubirea devine acidă atunci când sufletul stă să moară.

Și vine de sus, de la Ierusalim, către Ierihonul cel de jos. Şi-l mângâie şi-l vindecă şi-l pune pe acela mai presus decât pe sine. El poate a dat toţi banii lui. Spun Sfinţii că cei doi dinari ar simboliza şi cele două Testamente: Vechiul şi Noul, care nu au alt scop decât să descrie iubirea lui Dumnezeu, să slujească acelei iubiri. Şi Mântuitorul îl întreabă mai departe pe învăţătorul de lege, după ce i-a spus această pildă: Deci care ţi se pare ţie că a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharului? Întrebare foarte simplă, drept care nici nu a mai stat pe gânduri învăţătorul de lege, a răspuns fără să se mai gâdească la vreo întorsătură a vorbelor, care să-L prindă în cuvânt pe Mântuitorul, a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Răspunsul a fost simplu şi direct.

„Un om se pogora de la Ierusalim la Ierihon”. Toți spun: Ce nebunie! Ce grozava nebunie! Auzi, sa te pogori de la Ierusalim la Ierihon! Și totuși, mereu și mereu omul trăiește perioade de cororâșuri, de cadere. De la Ierusalimul care adapostea casa regelui si ale dregatorilor celor inalti, a Ierusalimului care era capitala, a Ierusalimului care era cetate aleasa a lui Dumnezeu, a Ierusalimului unde salasluisera odinioara imparatii cei vestiti: David, si Solomon, si cei de un neam cu dansul, a Ierusalimului in a carui inima se afla Templul Domnului, locasul slavit in care Dumnezeu Isi asezase si Isi aratase slava Sa. De la Ierusalim asadar, se pogora un om. Catre ce? Catre Ierihon. Ierihonul era acea cetate veche, prima dintre cetati care a fost cucerita de catre Iosua, dupa ce, impreuna cu poporul lui Dumnezeu, a trecut Iordanul. Acea cetate care, prima, a stat impotriva poporului lui Dumnezeu. Si prima care a fost si nimicita. Caci, spune Scriptura, de 7 ori au inconjurat preotii lui Dumnezeu, impreuna cu Chivotul Legii, in sunet de timbal si de cetera, in sunet de trambita si de organe, acea cetate, pana ce zidurile ei au cazut cu totul. Spre acel Ierihon despre care se stie ca si in ziua de astazi este zidit sub nivelul marii, in apropierea unui loc despre care se stie ca adapostise odinioara cetatile faradelegii: Sodoma si Gomora. Ce nebunie asadar, sa lasi cetatea lui Dumnezeu pentru a te pogori la o cetate a pacatului! Caci, dorind sa fuga de Ierusalim, toti cei pacatosi mergeau la Ierihon. Era viata mai dulce, traiul poate mai linistit. Pe inaltimile Ierusalimului vantul batea cu putere, la Ierihon lumea era mai ferita. Pe inaltimile Ierusalimului poate si soarele era mai neindurator, pe malurile Iordanului insa, la Ierihon, clima era mai racoroasa, poate mai blanda. Nu degeaba acolo regii Idumeii, printre care si Irod cel Mare, isi facusera palatul de iarna, unde se retrageau atunci cand vremea aspra de la Ierusalim ii alunga de acolo.

Un om, asadar, se pogora de la Ierusalim la Ierihon. In acel om vedem destinul fiecaruia dintre noi, vedem destinul umanitatii intregi. Caci daca este adevarat ca parabola samarineanului milostiv vorbeste despre vindecarea pe care Domnul o aduce neamului intreg omenesc, atunci trebuie sa intelegem ca acel om suntem noi, cu totii impreuna, si fiecare in parte. Iar Domnul, ca un medic desavarsit ce este, Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, uitandu-Se la starea noastra spune intr-o simpla propozitie totul: Oamenii acestia, umanitatea intreaga, se pogoara! Se pogoara de la Ierusalim la Ierihon. Cel care cobora de la Ierusalim la Ierihon este omul in general, alungat din paradis pentru neascultare pe pamant, cazut si ranit de pacate. Caci, cine altcineva credeti ca sunt talharii, daca nu vrajmasii nostri, vazuti si nevazuti, care prin rautatile si ispitirile lor ne aduc de atatea ori in starea celui „abia viu”?

Au trecut insa, pe rand, pe langa omul cazut, preotul si levitul, adica Legea si proorocii Vechiului Testament, si cu totii s-au aratat neputinciosi sa-l ridice pe om din pacat! De aceea a trebuit sa vina „Samarineanul milostiv”, adica Mesia Hristos, Care S-a aplecat cu deosebire asupra celui ranit, i-a ingrijit ranile cu untdelemn si vin – simbol al Sfintelor Taine ce folosesc drept materie untdelemnul si vinul - l-a pus pe asinul Sau si l-a dus la o casa de oaspeti. Ei bine, spun Sfintii Parinti ca asezarea pe asinul Sau inseamna luarea asupra Sa a pacatelor lumii; asumarea in trupul Sau a „boldului pacatului”, iar casa de oaspeti este „biserica”, unde Insusi l-a ingrijit. Plecand de pe pamant, a incredintat doi dinari, adica Vechiul si Noul Testament gazdei, care nu este altcineva decat „noul preot”, ce se bucura de aceasta data de increderea Sa ca poate purta grija de cel ranit pana la cea de-a doua venire a Sa.

Tot timpul in Evanghelii Mantuitorul Iisus Hristos este prezentat ca urcandu-Se, suindu-Se la Ierusalim. Ducandu-Se inspre acea cetate unde, Doamne!, va fi rastignit, va fi batjocorit, va fi dat la o parte si desconsiderat. Dar El Se urca la Ierusalim. Se incapataneaza sa faca ceva de care pana si ucenicii Sai se smintesc: De ce Te sui acolo daca stii ca Te urasc? De ce te sui acolo daca stii ca vei muri? „Cruta-Te pe Tine!” spune Petru. Iar Domnul ii raspunde: „Inapoia mea, satano! Ca nu cugeti cele ale Lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. Si oamenii ce fac? Se pogoara. De la Ierusalim, la Ierihon. Se pogoara oamenii! Atunci cand vine vorba sa marturiseasca despre puterea lui Dumnezeu si nu o fac, se pogoara! Atunci cand doresc mai mult decat orice lucrarea aceasta comoda a vietuirii in trup, oamenii coboara! Atunci cand se leapada de Cerescul Intemeietor al Patriei noastre celei de Sus, al Cetatii celei binecuvantate, oamenii se pogoara! Si se pogoara din ce in ce mai mult. Si tare ma tem ca nici o catastrofa, nici un talhar, nici o alta nemernicie nu ne mai poate opri. Absolut nimica!

Vedem in jurul nostru multa contestare a lucrarii lui Dumnezeu, vedem in jurul nostru multa contestare a acestei cetati a Ierusalimului, care este Biserica, vedem in jurul nostru multa lucrare impotriva. Si ne inchipuim ca noi facem un lucru bun, cand atacam Biserica, ierarhii, preotii, credem ca facem o lucrare bineplacuta lui Dumnezeu – daca nu, macar oamenilor. Si acest lucru este cu desavarsire rau, este cu desavarsire mincinos. Si, dragi creștini, ne aflam in inselare, ca, desi ne pare noua ca ne urcam, noi de fapt ne pogoram. Desi ni se pare ca ne inaltam, nu facem decat sa ne afundam. Si viata noastra, si credinta noastra dau marturie despre aceasta. Ca este o viata petrecuta in pacat, si este o credinta pe care noi nu o mai slujm, o credinta in a carei date nu ne mai recunoastem, o identitate de care ne lepadam de foarte multe ori cu placere chiar. De ce oare cei faradelege au curaj sa se ridice impotriva noastra? De ce oare talharii se aduna imprejurul Bisericii si o batjocoresc? Ii batjocoresc demnitatea si onoarea, ii batjocoresc lucrarea, ii batjocoresc Intaistatatorii, ii batjocoresc Sfintii si Proorocii, ii batjocoresc lucrarea binecuvantata? De ce? Pentru ca noi am ales sa ne pogoram, am ales sa dam prilej de judecata celuilalt, am ales sa da dam prilej acestei lucrari de rautate indreptata impotriva noastra.

Nu se mai poate astazi sa mai iesi in lume pentru a marturisi Cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca imediat esti batjocorit. De ce? Pentru ca batjocura este viata noastra. Ne numim crestini si salasluim intre talhari, si intre talhari fiind, nu stim sa dam buna marturie despre lucrarea de crestin. Ne numim crestini si ne pogoram de la Ierusalim, lasandu-l in spatele nostru, intorcand asadar spatele lucrarii lui Dumnezeu, intorcand spatele vointei lui Dumnezeu si la tot ce a facut Dumnezeu pentru noi. Si ne mai miram ca ne merge rau, ne mai miram ca, uitandu-ne la noi, ne vedem de-abia vii, de-abia respirand, de-abia tarandu-ne, de-abia indraznind sa ridicam capul pentru a merge, poate, mai departe. Spre care departe intreb?! Spre Ierihon, spre groapa, spre Sodoma si Gomora, spre lucrurile acestea care nu ne fac cinste, spre lucrurile acestea care ne osandesc! Spre ce coboram? Care este destinatia calatoriei noastre? Care este? Si iata, si pe omul nostru, care se pogora de la Ierusalim la Ierihon, il doare ceva. Si din pacate il doare tare ca, spune Evanghelia, a cazut intre talhari. Nu unul, ci mai multi – caci pe unul poate l-ar fi biruit, cu unul s-ar fi incumetat poate sa se razboiasca, dar nu unul, ci mai multi. Si mai multi fiind, acestia l-au batut. Si si-au batut joc de dansul, si-au batut joc de starea lui si de firea lui omeneasca. Si-au batut joc de demnitatea si de onoarea lui. Si-au batut joc de sanatatea lui, si-au batut joc de virtutea lui. Si dupa ce au facut aceasta, se spune ca s-au dus, lasandu-l abia sufland, lasandu-l in agonie.

Cum se face oare că tocmai preotul, care avea lumina Scripturilor sfinte sub ochi şi cunoştea Legea pe degete să treacă pe alăturea şi să ocolească nepăsător pe cel care se lupta cu moartea?! Fără să mă gândesc însă prea mult, îmi răsare repede în minte răspunsul adevărat la această întrebare. E o lipsă mare în sufletul unui om, care deşi cunoaşte binele, totuşi nu-l săvârşeşte. Nu e de ajuns numai să cunoşti, deoarece ştiinţa nu are puterea de a te hotărî să-ţi împlineşti datoriile cele mai sfinte ale vieţii tale. Preotul nostru avea destulă ştiinţă, dar ce folos?!… n-avea conştiinţă. Iată beteşugul cel mare, nu numai al preotului din pildă, ci şi al nostru, al multora…Nu-ţi foloseşte la nimic ştiinţa ta, dacă nu se revarsă în fapte bune. Ştiinţa fără fapte este ca norul fără ploaie, ca floarea zugrăvită fără miros şi ca lăudărosul care are totdeauna gura plină şi mâna goală. Ştiinţa noastră în cele ale credinţei trebuie nutrită şi dovedită cu fapte corespunzătoare. Ea trebuie trăită, dacă vrem să nu cădem în aceeaşi vinovăţie cu preotul din pildă aşa cum a căzut şi levitul, care deşi s-a apropiat, şi-a aţintit privirile spre cel care se zbătea pe moarte, totuşi nu s-a înduioşat şi a trecut „pe alăturea“. Să ne asemănăm samarineanului, care, apropiindu-se de cel nefericit, i s-a făcut milă de dânsul şi i-a dat ajutorul său fără să stea mult pe gânduri. Ar fi putut să se fi întrebat mai întâi dacă e Evreu sau Samarinean cel care avea nevoie de ajutorul său, dacă meseria şi sarcina lui îi îngăduire să-şi piardă o parte din vremea lui preţioasă; dacă sunt sau nu tâlhari prin vecinătate; dacă acela suferă sau nu de vreo boală molipsitoare. Nici una din aceste întrebări nu-i nelinişteşte fiinţa lui. El îşi dă serviciile sale fără nici o tocmeală şi în chip necondiţionat. Tâlharii nu avuseseră pe Dumnezeu nici înaintea ochilor nici în inimi; preotul şi levitul avuseseră pe Dumnezeu sub ochi pe paginile bătrâne şi sfinte ale Legii, dar nu-l avuseseră în inimă; Samarineanul, cu cât Îl avusese mai puţin pe Dumnezeu sub ochi, cu atât mai mult Îl avu în inima sa.

Credeti ca samarineanului milostiv i-a convenit ca i s-a stricat calatoria pentru a ajuta un nemernic? Credeti ca i-a convenit, i-a fost usor, samarineanului milostiv sa il puna pe asinul sau, sa toarne pe ranile aceluia untdelemn si vin si apoi sa il duca la o casa de oaspeti si sa cheltuiasca cu el? Nu i-a convenit, nu i-a fost usor deloc. Dar a facut-o! A facut-o! Cati dintre noi mai suntem in stare sa purtam neputintele altora, sa purtam sarcinile altora, sa purtam necazurile altora, sa purtam supararile altora? Nu mai avem nimic sfant in noi tocmai pentru ca nu mai stim sa purtam pe celalalt in spate. Rau, prost, nemernic, greselnic, dar il purtam! Pentru ca este al nostru. Pentru ca Dumnezeu ni l-a incredintat, pentru ca Dumnezeu ne-a facut, cu o legatura nedezlegata, ai Sai. Si ca in prezenta Sa stand, nu mai avem voie sa fim talhari, nu mai avem voie sa fim batjocoritori, nu mai avem voie, sa ne coboram! Nu mai avem voie sa ne infundam! Umanitatea, din pacate, din momentul in care a ales sa se separe de cetatea lui Dumnezeu, unde salasluieste tronul slavei Lui Dumnezeu in templul cel sfant al Lui, umanitatea nu face altceva decat sa se pogoare, nu face altceva decat sa coboare, si sa coboare intr-un ritm atat de alert, incat doar nenorocirile cateodata o mai pot opri, iar talharii aceia care au intalnit si au batjocorit pe omul nostru, n-au facut decat sa implineasca un soi de dreptate dumnezeiasca. Pentru ca, in momentul in care tu te cobori singur pe o cale care stii ca este vizitata de talhari, pe o cale care stii ca trece prin pustiu, un pustiu unde salasluiesc, alaturi de talhari, si fiare salbatice, un pustiu atat de neprimitor prin chiar firea lui, ce sa mai zicem de prezenta si a raufacatorilor intr-insul.  Este curata nebunie sa faci lucrul acesta!

Este curata nebunie sa te cobori, si mai curata nebunie este sa stii ca te pogori intr-un loc periculos, si sa nu iti iei nici o masura de precautie! Cu totii suntem intr-un moment de pogorare. Toate – sa spunem – elitele noastre intelectuale – politice, sociale, economice – ne asigura de faptul ca suntem intr-o criza. Ne asigura de faptul ca mergem intr-o depresiune, sau intr-o depresie. Ne asigura de faptul ca aceasta perioada de criza nu se stie cand se va termina. Si vedem pentru a cata oara, umanitatea pogorandu-se de la Ierusalim la Ierihon, ajunsi fiind in pustiul acesta, ajunsi fiind in lipsa, ajunsi fiind in necaz, nu ne luam nici o masura de precautie, si ne livram, ne oferim, ne dam batjocurii, chinului pe care talharii il fac cand lucreaza asupra sufletelor noastre.

Multe putem invata din evanghelia de astazi! Pe de o parte ca, pentru a mosteni viata de veci trebuie sa-L iubim pe Dumnezeu din toata inima, din tot sufletul, din toata puterea si din tot sufletul, iar pe de alta, caci nu ajunge doar aceasta, sa-l iubim si pe aproapele ca pe noi insine. Asa cum te iubesti pe tine insuti si iti pasa de tine! Pui deoparte banuti pentru zile negre; te hranesti cand iti este foame si iti potolesti setea pe arsita; iti imbraci si iti ingrijesti trupul ca sa fie sanatos si curat si celelalte lucruri trebuincioase firii, la fel trebuie ne preocupe si soarta aproapelui nostru! “Cine se mai intereseaza astazi de aproapele sau? Nimeni. Toti ne ingrijim numai pentru noi insine, insa pentru celalalt nu facem nimic si de aceea vom da socoteala. Caci Dumnezeu, Care este dragoste, nu ne va ierta aceasta indiferenta a noastra pentru aproapele nostru“. (Cuv. Paisie Aghioritul)

„Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau si pe aproapele tau, ca pe tine insuti!” Aceasta ar fi prioritar pentru toata lumea. Tot ceea ce alcatuieste viata noastra de fiecare zi, grijile noastre, profesiunea noastra, proiectele noastre materiale, se subsumeaza acestei porunci, acestor doua porunci in care se recapituleaza toate celelalte.

Sfanta Liturghie arata ca intr-o zi a venit la Iisus un invatator de lege care, cu gand viclean „ispitindu-L”, L-a intrebat: “Invatatorule, ce sa fac sa mostenesc viata de veci?“. De cate ori nu ne punem si noi aceasta intrebare? Ce ar trebui, oare, sa facem, ca sa fim fericiti atat pe pamant, dar mai ales in vecii vecilor? Iata o intrebare cat se poate de buna, pusa insa cu gand rau!… De aceea Hristos nu i-a dat niciun raspuns, ci l-a pus sa-si raspunda singur. Doar era invatator de lege!… Lua cuvantul in sinagoga si ii invata pe conationalii sai tainele si poruncile lui Dumnezeu… Cum adica, tocmai el sa nu stie? Tocmai el sa aiba semne de intrebare cu privire la mijloacele ori calea de a mosteni viata de veci? De aceea l-a si intrebat la randu-I: Ce este scris in Lege? Cum citesti? Si acela a trebuit sa spuna, fiind nevoit sa recunoasca faptul ca stia foarte bine raspunsul: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau, din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti… Drept ai raspuns; fa aceasta si vei fi viu!“, i-a replicat Iisus. Totusi, invatatorul de lege s-a simtit nemultumit, daca nu umilit de faptul ca Domnul nu i-a acordat destula atentie si „l-a expediat” atat de usor. El a avut un gand anume, probabil acela de a-L prinde pe Iisus in cuvant, iar Iisus se arata atat de „expeditiv”, va fi gandit rabinul? De aceea, zice, „voind sa se indrepteze pe sine“, adica sa se îndreptațeasca, aratand ca totusi merita mai multa atentie, a mai pus si urmatoarea intrebare: „Dar cine este aproapele meu?” Ar fi trebuit sa-i raspunda Hristos: Cum, nu stii!? Tu esti invatator de lege si nu sti cine este aproapele tau? Tu care iei cuvantul in public si inveti pe oameni, Ma intrebi pe Mine cine este aproapele tau? Hristos insa nu i-a reprosat acestea, ci a folosit prilejul de a largi notiunea de «aproapele» care la evrei ajunsese sa fie limitata strict la conationalii lor. Astfel, a rostit minunata parabola a Samarineanului milostiv.

Binele nu se poate face fara jertfa. Jertfa ce inseamna? Inseamna sa renunti la interesul tau imediat pentru a te preocupa de celalalt. Adica intri in sfera interesului altcuiva. Intr-o situatie ca aceea din parabola noastra, tu nu ai un interes personal, dar aproapele tau are nevoie vitala de ajutorul cuiva. Atunci, tu renunti la interesul tau si te indrepti spre celalalt. Daca se face acest gest, desigur in libertate, el se cheama jertfa, sacrificiu, iar sacrificiul este temelia filozofiei noastre de a trai, a crestinilor, filozofie care este recapitulata in Sfanta Cruce. Crucea inseamna sacrificiu de sine, inseamna jertfa. La jertfa ne cheama Mantuitorul Hristos, iar binele, intr-adevar, cere intotdeauna sacrificiu. Nu putem face un bine cuiva fara sacrificiu. Asadar, ce indemn mai practic vreti decat: „du-te si fa si tu asemenea!“ Macar de am lua cu totii in serios indemnul Evangheliei si ne-am stradui la o asa atitudine, iubind atat pe Dumnezeu din toata fiinta noastra, dar si iubindu-ne aproapele cu masura cu care ne iubim pe noi insine,

Mantuitorul vorbeste cu tot dinadinsul despre cel de langa noi si ne cere pe acesta sa-l avem in vedere inainte de orice. De cele mai multe ori, pe cel de langa noi, cu nevoile sau necazurile lui, poate mai mici decat cele pe care le vedem la televizor, nu ne este la indemana a-l ajuta. Spre el ne cheama, de fapt, Mantuitorul Hristos sa luam aminte, spre cel de langa noi, nu spre cel de la distanta, pe care nu-l putem ajuta. Cel de langa noi reprezinta provocarea imediata a relatiei, a mediului in care suntem chemati sa ne producem, a spatiului in care suntem chemati sa implinim poruncile lui Dumnezeu. Paradoxal, in zona relatiei cu aproapele, gasim foarte multe justificari de a nu fi solidari, de a nu arata prea multa compasiune, de a nu arata prea multa dragoste si ajutor. De ce?

Pentru ca cel de langa noi, de foarte multe ori ne irita, ne deranjeaza, are chiar revendicari la adresa noastra, are si nedreptatiri. In fapt, omul cand este aproape de noi, ne si deranjeaza. El ne este foarte drag cand este departe, pentru ca nu ne cere mare lucru sau daca ne cere, neputand noi sa-l ajutam, compasiunea, cu care am inceput discutia, pare a fi suficienta. De aceea Mantuitorul Hristos se lupta, in primul rand, in Evanghelia Sa cu ipocrizia. Este foarte clar in porunca Sa: „Sa iubesti pe aproapele tau…!” Esti chemat sa-i iubesti pe cei de langa tine, incepand cu sotul, cu sotia, cu copiii, cu tata, cu mama, cu vecinii, cu colegii si dupa aceea pe cei de la distanta, daca iti mai ramane suficienta forta.

Samarineanul si-a lasat treburile sale deoparte si a intervenit, nu doar aruncand ceva, sau spunandu-i o vorba, ci l-a luat pe omul acela si s-a ocupat de el aproape o zi intreaga. De aici putem intelege ca in a face bine este nevoie nu de un simplu gest reactiv, ci de putina creativitate, sa te gandesti de ce are nevoie omul, in primul rand, si cum sa faci binele, pentru ca a face binele nu este chiar asa usor, se pare acest: „Du-te si fa si tu asemenea!” inseamna sa ne pese de celalalt; sa ne doara de durerea lui, pentru ca se intampla, de multe ori, sa traim fara sa ne gandim ca, poate, langa noi, vecinul sau strainul sufera de foame!  Nu ii este ingaduit niciunui crestin ca, stiind ca alaturi isi duce cu greu zilele un batran ori un bolnav singur, sa nu caute zilnic prilej potrivit sa-i slujeasca.

„Du-te si fa si tu asemenea!” si nu te preface, cum s-a prefacut invatatorul de lege de astazi ca nu cunoaste cine este aproapele lui si ca nu stie ce trebuie sa faca pentru a mosteni viata de veci! Predica in fiecare sambata in sinagoga si se prefacea ca nu stie acestea. Oare nu ne prefacem si noi uneori ca nu cunoastem acestea, sau ca nu stim ca langa noi patimesc adeseori tot felul de oameni „talhariti” intr-un fel sau altul de nedreptatile vietii? De cate ori nu vedem in jurul nostru oameni care se mai prefac si astazi ca nu stiu prea multe despre Dumnezeu, ori ca nu stiu cine este aproapele lor, sau ce datorie morala si crestineasca au fata de acesta? “În această luptă mulţi fraţi de-ai noştri zac la pămînt, acoperiţi de răni, plini de sînge şi nu-i nimeni care să-i îngrijească: nici mirean, nici preot, nimeni; n-au alături de ei nici ajutător, nici prieten, nici frate; că toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii. Numai atunci sîntem tari, atunci sîntem biruitori, cînd nu urmărim interesul nostru; acum însă sîntem slabi şi ne biruie cu uşurinţă şi oamenii şi diavolul, pentru că urmărim numai interesul nostru, pentru că nu ne apărăm unii pe alţii, nici nu ne întărim cu dragostea cea după Dumnezeu, ci căutăm alte pricini de prietenie: unii neamurile, alţii obişnuinţa, alţii tovarăşii de slujbă, alţii vecinii; orice altă pricină, afară de credinţa în Dumnezeu; şi ar trebui ca numai credinţa în Dumnezeu să lege pe prieteni. Lucrurile însă se petrec cu totul dimpotrivă; sîntem prieteni cu iudeii şi cu păgînii, şi nu sîntem prieteni cu fiii Bisericii“. (Sf. Ioan Gura-de-Aur)

„Iubeşte pe Dumnezeu din tot sufletul tău şi pe aproapele ca pe tine însuţi, în acestea se cuprind toată Legea şi Proorocii“.Poate că cea mai scandaloasă poruncă pe care a dat-o Hristos a fost cea legată de aproapele! Pentru omul modern, om leneş şi iresponsabil, această simplificare sună foarte încurajator, degajat, însă pentru un evreu aceasta e un adevărat scandal. Toată viaţa evreului era un slalom dibaci printre sumedenia de legi şi legişoare care păreau să-i determine mântuirea. A reduce viaţa la două porunci, pentru nişte oameni care îşi făceau o dilemă din a mânca sau nu un ou ouat sâmbăta.

Această simplificare L-a costat pe Hristos viaţa. Dar o parte de credincioşi au îmbrăţişat scandaloasa filozofie şi au format o nouă religie, un mod nou de a vedea lumea. Din cauza numelui iniţiatorului scandalului, aceşti credincioşi au început să fie porecliţi „creştini“. Da, aceste grupuri neînsemnate şi ilicite de altă dată purtau acelaşi nume cu atât de răspândiţii creştini de azi. Cum de s-au înmulţit atât de tare? Mulţi zic că aceasta este o minune dumnezeiască, un semn că această credinţă e adevărată, dar sigur pricina înmulţirii atât de rapide şi atât de sigure a creştinilor stă iarăşi în porunca cu scandal, iubirea de Dumnezeu și de aproapele, așa erau primii creștini. În schimb creştinii au azi o mulţime de alte porunci, poate că nu mai puţine decât evreii, porunci pentru care, dacă ar veni iarăşi Hristos să le reducă la porunca iubirii, L-ar omorî.

Creştinismul este dragoste, creştinismul este şi durere. Creştinismul este dragoste izvorâtă din durere. Şi ce este această poruncă stranie adusă de Hristos, dacă nu durere? Ce înseamnă, de fapt, a iubi pe aproapele tău? Să-i cumperi un cârnat? Să-i dai zece lei? Uneori şi asta. Dar dacă necazul aproapelui tău nu poate fi alinat cu un pachet şi nici cu zece lei, dacă el depăşeşte puterile tale? Și se pare că orice necaz şi orice durere depăşeşte puterile noastre. Atunci singurul lucru pe care îl putem noi face este să ne îndurerăm cu durerea aproapelui nostru, cu durerea întregii lumi, dacă se poate. „Dacă sufletul tău s-a îndurerat pentru ei, înseamnă că ei sunt salvaţi“. Câţi din cei care se duc duminica la biserică se pot lăuda că poartă în piepturile lor această durere făcătoare de minuni? Și rugaciunea din sufletul care simte durerea apropapelui, împreună cu Hristos, este singurul lucru pe care trebuie să-l râvnim, pentru care trebuie să ne luptăm. Poate că cel mai mare bine pe care îl putem face lumii este să ieşim şi să privim în stradă, până când inima noastră se va umple de această durere atotputernică. Chiar dacă nu am schimba pe nimeni cu această durere a noastră, tot vom aduce mult folos. Măcar şi prin faptul că, cel puţin în acele clipe, noi vom scuti lumea de răul nostru personal. Iar dacă vom fi și mulții, acesta este un mare bine pe care noi îl putem face lumii.

Omul despre care va vorbeste Domnul Iisus Hristos nu este un om oarecare. El este cel care ne inchipuie pe noi, toti oamenii, firea omeneasca care mai inainte locuia in Ierusalimul cel de sus, in rai, in Imparatia Cerurilor. Si care din rai, din Ierusalimul de sus, a cazut prin neascul­tare si calcarea poruncii savarsite de protoparintii Adam si Eva. Au fost pedepsiti si izgoniti din Ierusalimul de sus si au ajuns in acest pamant, vremelnic, inchipuit de Ierihon, oras jalnic si inglodat. In Ierihon au coborat primii oameni prin calcarea po­runcii si din neascultare. Aici este valea plangerii, caci este plina de necazuri si suparari, de frica si primejdii si de aceea e numita “Valea Plangerii“. Omul care cobora de la Ierusalim la Ierihon a cazut intre talhari. Talharii sunt demonii, duhurile viclene, care-i razboiesc pe oameni si-i ingrozesc, si-i scufunda, si, de multe ori, ii omoara. Noi, toti oamenii, am primit ca mostenire blesteme si osanda vesnica si am cazut din Ierusali­mul cel de sus in acest pamant vremelnic, plin de intris­tari si suferinte, de dureri si chinuri, pe care ni le aduc tal­harii, demonii, care vor sa ne inece toata vremea. Rani sunt pacatele precum mandria, invidia, gelozia, pomeni­rea de rau, judecarea, barfa, trufia, necinstirile, curviile, adulterele, furturile, nedreptatile si in general orice pacat pe care-l savarseste omul cu ajutorul celui viclean, caci acela este cel care ne loveste, ne raneste. Dumnezeu ne-a daruit cumpatarea, intelepciunea, discernamantul, dar pentru ca nu am fost cu grija, am primit vatamare si rani de la demoni; si ca pe niste pacatosi ne doboara morti. Si daca murim astfel raniti de viclenii diavoli, atunci vom muri si de moartea vesnica, caci vom fi osanditi in iadul fara sfarsit. In timp ce firea omeneasca se gasea pe jumata­te moarta din cauza vatamarilor si ranilor pricinuite de diavoli si suferea intregul neam omenesc… „ca din intam­plare”, a trecut un preot si vazandu-l pe acest om ranit, a trecut pe alaturi si si-a continuat drumul sau. Nu l-a mi­luit, nu avea puterea sa-l ajute. Tot asa a facut si levitul, a venit, l-a vazut, dar nefiind in stare sa-i dea vreun ajutor, a trecut mai departe. Preotul, levitul inchipuie pe profetii si pe trimisii lui Dumnezeu care cu invataturile lor ii in­demnau pe oameni sa se departeze de pacat ca sa nu moa­ra in ele, sa nu asculte de duhurile cele viclene, care-i in­deamna si-i atrag inspre pacat. Dar nici profetii, nici drep­tii, nici alt trimis de-al lui Dumnezeu nu a reusit sa-i ajute pe oamenii care erau cazuti in mainile talharilor si care erau raniti.

„Iar un samaritean, mergand pe cale, a venit la el si, vazandu-l, i s-a facut mila si apropiindu-se, i-a legat rani­le, turnand peste ele untdelemn si vin si punandu-l pe do­bitocul sau, l-a dus la o casa de oaspeti si a purtat grija de el. Si a doua zi, scotand doi dinari, i-a dat gazdei si i-a zis: ai grija de el si de vei mai cheltui, eu, cand ma voi intoarce, iti voi da” (Luca 10, 33-35).Samariteanul este Hristos, Cel nascut din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria, Fiul Cel Unul Nascut si Cuvantul Tatalui, care a venit in lume s-o mantuiasca de pacat. Sa ne scoata din osanda vesnica, din lanturile iadului si ale stricaciunii, si sa ne redea pa­mantul cel dintai, fericirea de la inceput, in Ierusalimul de sus, in rai. Si oamenii, in loc sa-L iubeasca, sa-I asculte invatatura, L-au invidiat, L-au acuzat, L-au renegat, numindu-L samaritean. Samaritenii erau considerati de catre evrei oameni pacatosi; si pe Hristos Il numeau samaritean, ca ar fi fost pacatos si, mai mult, ca ar fi avut demon…

Intr-o astfel de stare rea ajunsese firea omeneasca, oamenii in general, incat sa-L huleasca pe Acela care veni­se sa ne vindece ranile, bolile, sa ne plateasca rascumpara­rea pentru pacatele noastre. A suferit Acela, Cel nepriha­nit, Cel fara de pacat pentru noi, cei vinovati, cei pacatosi.El este Acela care S-a milostivit de om, S-a milostivit de toti oamenii, le-a tamaduit ranile (pe care le-au pricinuit demonii) si i-a ridicat de jos. O zice Domnul cu gura Lui: „Acesta a purtat pacatele noastre si pentru noi a suferit”. S-a lasat pedepsit din dragoste pentru om, pentru toti oamenii. A platit Acela pentru pacatele noastre, pentru care noi eram vinovati. Trebuia sa fim pedepsiti noi, dar a fost pedepsit El, Cel fara de pacat. De ce? Pentru ca sa ne vindece ranile, sa ne tamaduiasca ranile sufletesti.

Hanul este Biserica. Cei doi dinari sunt Vechiul si Noul Testament. In Vechiul si Noul Testament pe care ni le face auzite preotul si propovaduitorul din Biserica sunt medicamen­tele. Acestea sunt leacurile cu care se tamaduiesc bolile si ranile sufletului si ale trupului. Si i-a zis hangiului sa-i vindece ranile. „Ingrijeste-l, a zis, si cand Ma voi intoarce, ceea ce ai cheltuit cu acest bolnav Eu iti voi rasplati.” Aceasta inseamna ca preotul si invatatorul si ierarhul si oricare om al Bisericii poate folosi pe ceilalti prin cuvant, prin sfat, prin dragoste, prin credinta in Dumnezeu, sa ii vindece si sa ii invete pe oamenii raniti si bolnavi. Si pen­tru tot ce se vor ingriji si se vor osteni sa-i vindece le va rasplati Domnul la a doua Venire a Sa.    Toti cei bolnavi care se adapostesc in Biserica se vindeca. Hangiul este preotul sau arhiereul, invatatorul, cel care cu invatatura lui ca si cu un medicament ii unge pe cei raniti si suferinzi si-i tamaduieste. Acesta e uleiul si vinul. Uleiul este inva­tatura care sfatuieste spre virtute, spre indreptatire, spre paza poruncilor lui Dumnezeu. Vinul este invatatura mo­rala care ne ameninta ca de nu vom pazi legea lui Dumnezeu, poruncile si devenim calcatorii lor, vom fi pedepsiti precum zice si Sfantul Apostol Pavel: „Orice calcare de porunca si orice neascultare si-a primit dreapta rasplatire, cum vom scapa noi daca vom fi nepasatori la astfel de mantuire?” (Evrei 2, 2-3).

La intrebarea Dom­nului care din cei trei a fost aproapele celui cazut intre tal­hari, invatatorul de lege raspunde: „Cel care a facut mila cu el”. Ii zice Hristos: „Mergi si fa si tu asemenea!” Mergi acasa, tu, care ai venit cu viclenie sa-mi intinzi cursa, caci ai aflat acum cine-ti este aproapele, mergi si fa si tu cum a facut samariteanul milostiv. Adica sa-l iubesti pe aproape­le tau si sa-l ajuti si cand este ranit sa-i tamaduiesti ranile. Dar si noi, toti oamenii, trebuie sa fim milostivi, sa tamaduim intai sufletele noastre si apoi pe aceia care au nevoie, pe cei bolnavi sufleteste.

Trebuie sa-i urmam samariteanului si sa miluim intai sufletul nostru, care este ranit si indurerat de sagetile arzatoare ale celui viclean, cel care dintru inceput se lupta impotriva noastra si ne raneste. Sa ne ingrijim sufletul, sa luam leacurile pe care ni le-a dat Preabunul Dumnezeu spre paza sufletului spre a-l pazi neranit si sanatos. Daca ne iubim sufletul, caci omul nu e numai material, ci e suflet si trup, nu ne vom indeletnici doar cu trupul, ci indeosebi cu sufletul nostru nemuritor. Si aceasta pentru ca trupul fara suflet este mort, nu poate trai si nu are nici o valoare. Sufletul are mare valoare, atata valoreaza cat nu valo­reaza intreaga lume. Sufletul nostru valoreaza mai mult decat lumea intreaga. Si de acest suflet asa valoros noi nu ne ingrijim. Trupul nostru care este stricacios, este muritor si maine, cand se va desparti de suflet, se va preface in praf, in mancare viermilor. Iar noi doar pe acesta il ingri­jim, il oblojim, daca se imbolnaveste cat de putin fugim degraba la doctor. Sufletul insa, pe care nu-l iubim, nu ne ingrijim sa-l vindecam atunci cand se imbolnaveste. Trebuie, asadar, precum ne ingrijim de trup, asa si chiar cu mult mai mult sa ne ingrijim de sufletul cel nemuritor, in locul caruia nu putem gasi nimic la fel de valoros. Precum si Domnul zice: „Ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul?” (Marcu 8,36)…

Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se întâmplau multe nenorociri. Un sărman drumeţ a căzut în mâinile tâlharilor. L-au dezbrăcat, l-au rănit şi l-au lăsat la pământ pe jumătate mort. Situaţia lui era tragică. Ajutor! – striga. Şi iată că în puţin timp trece un preot. La vederea celui rănit n-a dat nicio importanţă. Peste puţin timp trece un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui şi cel rănit era în primejdie să moară. Atunci, cu ochii pe jumătate stinşi, vede pe cineva că se apropie. După îmbrăcăminte şi-a dat seama că este samarinean. El iudeu, acela samarinean, vai! – şi-a spus în sine – mi-a venit sfârşitul. Pentru că samarinenii erau duşmanii lor, precum pentru noi sunt turcii. Deci se temea că-i va da cea din urmă lovitură. Dar acest samarinean arată o purtare pe care nimeni nu şi-ar fi închipuit-o. Îl vede. I se face milă de el, se opreşte şi coboară de pe animalul său. Nu este medic sau asistent medical. Însă iubirea este inventivă, descoperă moduri de a-l sluji pe celălalt. Cea mai bună asistentă medicală din lume, nu este cea care a studiat în şcoli, ci că este mama, chiar dacă este analfabetă. Instinctul iubirii ei o face să-şi sfâşie până şi inima ca să dea viaţă copilului ei. O astfel de iubire avea şi samarineanul acesta. Nu avea cu el nici bandaje, nici pansamente. Şi-o fi sfâşiat cămaşa – n-o spune Evanghelia, dar se subînţelege – şi a legat rănile lui. Îşi deschide săculeţul său de călător şi scoate cele pe care din întâmplare le avea asupra sa: sticla cu ulei şi sticla cu vin. Cu vinul dezinfectează rănile, cu uleiul le unge şi alină. Apoi îl ridică pe umeri, îl aşează pe măgăruşul său şi îl duce la un han oarecare. Acolo a rămas alături de el toată noaptea şi cu siguranţă fără a dormi. Dimineaţă îi spune: Plec. Îngerul meu, unde mergi? Plec, dar te las pe mâinile unor oameni buni; şi atunci când mă voi întoarce, voi plăti datoriile mele faţă de mai marele hanului.

Iarăși vreau să vă atrag atenția asupra unui lucru: învățătorul de lege a făcut așa cum facem și noi, înțelegem că trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine și ne uităm în jur şi ne întrebăm: oare cine este aproapele meu? Să nu ne înşelăm, frați creștini: atunci când ne uităm în jurul nostru, noi devenim centrul lumii. Noi ne punem în centru şi ne uităm în jur să vedem pe cine pot eu să ajut? Dar Hristos i-a întors această gândire sucită a învăţătorului de lege şi l-a întrebat: Deci, cine a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor? Nu săracul acela, străinul acela care căzuse între tâlhari a fost aproapele tău! Tu eşti aproapele aceluia! El este în centru şi tu gravitezi în jurul lui!

Noi nu ne uităm în jur să vedem către cine să ne vărsăm noi bunătatea noastră şi mărinimia noastră! Nu! Noi ne uităm în jur să vedem: oare Dumnezeu îşi face milă cu mine în ziua de astăzi şi-mi trimite și mie pe cineva pe care eu aş putea să fiu învrednicit să-l ajut, astfel încât să câștig şi eu milă şi asemănare cu Hristos? Nu eu sunt esenţial pentru cel de lângă mine, ci el este esenţial mie!

Două sunt drumurile. Al treilea nu există. Unul este drumul lui Dumnezeu şi altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber să aleagă unul din cele două. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheamă conştiinţa noastră, legea nescrisă – dar ne cheamă şi legea scrisă, legea lui Dumnezeu, Sfânta şi sfinţita Evanghelie. Domnul nostru ne cheamă astăzi – nu aţi auzit? – „Mergi de fă şi tu asemenea”, mergi şi fă ceea ce a făcut acela (Luca 10, 37). Care „acela”? Bunul samarinean. Dar oare cine se ascunde în spatele acestui bun samarinean, care este propus drept pildă de urmare?

În puţine cuvinte aceasta este pilda. În persoanele ei se ascund alte persoane. În călătorul care a căzut în mâinile tâlharilor se ascunde fiecare om îndurerat. În tâlhari se ascund răufăcătorii şi criminalii şi mai înainte de toate căpetenia lor – diavolul. În preot şi în levit se ascund oamenii nemilostivi. Iar în Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru Iisus Hristos. Da, Acesta a arătat lumii ce este iubirea.

A învăţat-o prin cuvintele Sale. A învăţat-o prin această pildă. A învăţat-o prin mesajul Său, decât care altul mai frumos şi mai scurt nu există: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). A arătat iubire prin întreaga Sa viaţă, dar mai întâi de toate prin cinstitele patimi şi prin crucea Sa. Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevărata iubire? Pentru că există şi falsă iubire, în numele căreia s-au întâmplat atâtea crime şi încă se mai întâmplă. Hristos însă a luat iubirea şi a ridicat-o la înălţime. Iubirea nu este un simţământ orb, un simţământ care arde, care se aprinde şi se stinge ca un joc de foc. Iubirea nu înseamnă să iubeşti două-trei persoane din familia ta, să te limitezi la un cerc mic, iar pe ceilalţi să-i urăşti şi să-i respingi. Iubirea sparge stăvilarele, sparge legăturile satanice, înaintează, prinde aripi de îngeri, se ridică la înălţime, îmbrăţişează lumea întreagă, îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşul ei şi te face să-i spui: „În numele lui Dumnezeu te iubesc”.

Aceasta este iubirea. Pe acest drum a păşit şi pe acesta ni l-a arătat Hristos. Pe acesta au păşit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au păşit Dascălii şi Părinţii Bisericii, pe acesta toţi sfinţii. Dar să lăsam aceste modele, aceste mari paradigme şi să aruncăm o privire asupra noastră, asupra familiei noastre, asupra mediului nostru, asupra lumii.

De obicei spunem că am progresat. Într-adevăr am progresat în tehnică, în maşini, în lumini. Am progresat material, ştiinţific, economic, comercial. Dincolo de acestea însă, nu. Am căzut, suntem jos, tot mai jos. Dacă progres este iubirea şi lipsă este ura, atunci, dacă Hristos ne va cântări cu cântarul iubirii Lui, mă tem, fraţii mei, că tuturor ne va pune un mare zero. Vă întreb: sunteţi mulţumiţi de voi înşivă? Dacă faceţi o comparaţie cu Bunul Samarinean, cu Cel Răstignit, sau cu Sfinţii, cu Părinţii şi Dascălii – care au rămas ei înşişi goi ca să-i îmbrace pe ceilalţi – sunteţi mulţumiţi? Sunteţi mulţumiţi cu această puţină iubire care există în lume? Din nefericire, în epoca noastră s-au răspândit alte lozinci satanice: „Nu-şi au locul în lume cei neputincioşi; doar cei puternici”. „Moarte celor neputincioşi”. „Peştele mare îl mănâncă pe cel mic”. „Doar spada creează civilizaţia şi istoria”. „Moartea ta este viaţa mea, iar crunta ta moarte este dulcea mea viaţă”… Atât de mult s-a învârtoşat omul, încât inima i-a devenit piatră, iar în cele dinlăuntru ale sale nu mai înfloreşte iubirea. Nu există iubire. Diavolul ne-a înfundat urechile cu dopuri de ceară şi am devenit surzi, nu auzim apelurile care strigă din toate colţurile: Ajutor! Nu unul sau doi; o mulţime în societatea noastră „civilizată”. Cine strigă? Să-i ignorăm? Sunt nenumăraţi. Sunt cei flămânzi, întemniţaţi, robiţi, orfani şi văduve, bolnavi şi infirmi, şomeri şi loviţi de nenorociri din cauza dezastrelor şi a altor lovituri. Unde este iubirea noastră? Fiecare se închide în căsuţa lui, cu femeia şi copii săi, ca să nu audă strigătele celorlalţi, dar vai! Pentru că, după cum tu îţi închizi urechea, ca să nu auzi durerea celui în nenorocire, aşa îşi va astupa şi Dumnezeu urechea Sa; şi vei striga, dar nu te va auzi. Cred că nu sunt desprins de realitate, dacă voi spune că dezastrele naturale, care ne ajung, sunt „semnele vremurilor” (Matei 16, 3). Din nefericire, nu le acordăm atenţie şi importanţă; toate le considerăm fenomene naturale…

Dar dacă, iubiţii mei, potrivit Scripturii, nu va mai exista potop cu apă ( Facere 9, 11, 15), va veni însă un alt potop. Nu însă de ape curate, ci de foc, foc va cădea! Cine ne va salva? Doar mila, iubirea. De aceea, dragii mei, toţi câţi trăim în aceste zile înfricoşătoare, în care satana a dezrădăcinat credinţa şi iubirea, „să stăm bine, să stam cu frică”! Nu ca nişte oameni trupeşti, nu ca nişte materialişti şi atei, ci cu iubirea lui Hristos faţă de aproapele, faţă de țară, faţă de lume, faţă de tot ce este sfânt şi cuvios. Să păşim pe drumul iubirii, să devenim mici samarineni, ca să avem binecuvântarea Sfintei Treimi prin mijlocirile tuturor sfinţilor. Amin (postat pe fb de ioan monahul)