Trupul lui Iisus inviat nu este altceva decat „trupul lui Dumnezeu”
Hristos a Înviat! Trupul lui Iisus inviat nu este altceva decat „trupul lui Dumnezeu”, pe care îl cunoaștem prin necunoaștere. Evangheliile prezinta aparitiile lui Iisus inviat intr-un dinamism care randuiește episoadele in asa fel incat e greu sa stabilesti intre ele o coerenta „rationala”. Este de remarcat ca evanghelistii, care pun in scris invatatura apostolilor la 30, 50 si chiar 60 de ani dupa evenimentul invierii – transmisa pana atunci oral sau deja in chip partial redactata – nu au incercat sa creeze o sinteza. Se stie ca sfarsitul evangheliei lui Marcu s-a pierdut si ca cele mai bune manuscrise se opresc la cap. 16, 8, dupa aflarea mormantului gol de catre femeile mironosite. Or, chiar pseudo-Marcu, care pentru a da un sfarsit potrivit acestei evanghelii a compilat descrierile aparitiilor de la Marcu, Luca si Ioan, n-a incercat sa elaboreze o prezentare completa si logic ordonata, ci s-a marginit la unele indicatii semnificative (Marcu 16, 9-18).
In perspectiva sacramentala si duhovniceasca care-i este proprie, Ioan insista pe caracterul „pnevmatic” al Invierii, pe comunicarea Duhului Sfant prin Cel inviat, astfel ca ucenicii, re-creati de suflul Acestuia, sa strige cu Toma: „Stapanul meu si Dumnezeul meu!”. Maria Magdalena il cheama pe Iisus cu nostalgicul Rabuni (in ebraica diminutiv plin de tandrete), dar El nu mai poate fi retinut astfel, caci, urcat la Tatal, de la care purcede Duhul, El numai in Duh va fi prezent de acum inainte. In acelasi timp, Ioan insista asupra realitatii fizice a lui Iisus inviat, fie in dialogul Sau cu Toma, fie pe tarmul Tiberiadei, unde simbolismul cel mai simfonic – zorii, cei 153 de pesti, lacul ca reflectare a cerului, pescuirea minunata vestind atragerea la credinta, taina baptismala si euharistica a pestilor – este inserat in simplitatea fiintelor si a firii.
Iisus inviat nu ni se impune ca un obiect care, supus observatiei aparent „neutre” a simturilor, devine obiect al cunoasterii, chiar al investigatiei stiintifice. Si totusi vederea Lui nu este numai rod al unei subiectivitati.
Experierea Invierii de catre comunitatea apostolilor, deja ecleziala, se face numai prin credinta, dar cunoasterea prin credinta – epignoza paulina – descopera in inviere un eveniment profund real, inscris in istorie si depasind istoria, prin aceasta conferindu-i acesteia semnificatie si sfarsit: eveniment absolut fara de care istoria ar ramane o „istorie naturala”, zoologica.
Credinta, in sens evanghelic, nu este simpla incredintare, ci transparenta, cunoastere prin necunoastere, in interiorul unei libere comuniuni. Descoperind ca este iubit cu o dragoste nebuna, cautat chiar si in moarte si in iad de Dumnezeu intrupat si rastignit pentru el, omul, la randul sau, iese din propria conditie, se deschide, depaseste identitatea in care se afla inchis, ca si non-identitatea conditionarilor sale si astfel se unifica devenind transparent. Ca sa vorbim ca oamenii duhovnicesti ai Orientului crestin, „inima” sa se trezeste inflacarata de Duh si aceasta „inima intelegatoare”, de acum constienta, devine organul unei altfel de cunoasteri, cunoasterea prin moarte-Inviere, pentru ca ea este facuta si pentru o astfel de cunoastere, a lui Iisus inviat.
Lumea empirica cu mecanica neiertatoare a legilor ei ne supune unei exterioritati. Ea ne violenteaza, iar relatia noastra rationala si tehnica cu ea este de asemenea de natura violenta; noi ucidem ca sa supravietuim, pana cand pamantul necrozat ne inghite. Dimpotriva, lumea transfigurata care ni se deschide in Iisus inviat este o lume vie plina de o viata mai puternica decat moartea, aceasta moarte care este semnul robiei noastre, si deci ea este o lume a libertatii. „Doi si cu doi care fac patru, asta nu e viata, domnilor, asta este deja inceputul mortii”, spune batjocoritor „omul subteran” al lui Dostoievski.
Cu cat o prezenta este mai iubitoare si mai eliberatoare, cu atat mai greu ii este sa-si afle salas in lumea aceasta decazuta. Cand Dumnezeu Se intrupeaza, El nu-Si afla alt loc in lume decat pe Cruce. Astfel totul se inverseaza, abisul urii, trufiei si disperarii se pierde in abisul dumnezeirii. „Hristos a inviat”. Dar in „aceasta lume”, care inca subzista, Invierea nu se poate descoperi decat credintei noastre, iubirii noastre, libertatii noastre, chemate astfel sa devina, in Duhul Sfant, ea insasi eliberatoare, pentru ca „trupul stricacios” al acestei lumi sa devina „trup duhovnicesc”; pentru ca Dumnezeu-Omul, prin comuniunea sfintilor, sa devina Dumnezeu-Umanitate si Dumnezeu-Univers.
Astfel, Invierea se descopera celor care se stiu iubiti de Hristos chiar in adancul infernului lor, a caror iubire ceruta cu o asemenea fervoare raspunde in chip liber iubirii Sale. Invierea este miracolul prin excelenta, pe care toate celelalte minuni o vestesc si o vadesc. In acest miracol „legile” naturii nu sunt abolite, ele raman intacte in ordinea lor fireasca, cum raman intacte giulgiurile si marama; cum raman inchise usile prin care a trecut Iisus inviat. Asupra acestei dialectici a inchiderii/deschiderii merita sa staruim: cand Iisus inviat ramane de nevazut, piatra este rasturnata, mormantul este deschis. Simbol.
Cand Iisus este vazut, totul ramane inchis, pentru ca El insusi este deschiderea spre transcendent, spre Originea care nu se mai dezvaluie ca un abis haotic nediferentiat, ci ca „san al Tatalui”, din care purcede Duhul Sfant. Realitate. Astfel, daca noi voim, daca noi strigam – e de ajuns un geamat slab de profundis – piatra oare zace deasupra inimii noastre va fi rostogolita, inima de piatra va deveni inima de carne ranita in chip minunat de aceasta alta viata, de „lumina vietii” care izvoraste din Iisus inviat.
Ceea ce Noul Testament numeste „lumea aceasta” nu e numai lumea creata de Dumnezeu, ci si reteaua de „patimi” (in sensul ascetic al cuvantului, adica de idolatrie), personale si colective, care constituie un soi de tunica a lui Nessus, astfel ca „aceasta lume” este despartita de Dumnezeu din pricina pervertirii demnitatii imparatesti pe oare a avut-o omul; ea este din punct de vedere spiritual inchisa in narcisismul omului care vrea sa fie rege fara a fi si preot slujitor. O data cu Pastele, lumea se deschide, in Hristos, suflului re-creator al Duhului, devenind nu numai lumea lui Dumnezeu si a oamenilor, ci a lui Dumnezeu cu oamenii, Emmanuel.
Minunea Invierii nu aboleste „legile” naturii, ci aboleste caracterul inchis pe care noi i l-am dat acestei lumi. Dar aceasta „lumina a vietii”, aceasta Fiinta inviata nu se poate revela decat unei iubiri libere careia ii este interioara. Caci ea nu ridica din moarte indivizi, particele derizorii ale istoriei si universului, ci persoane care, fiecare in parte si in comuniune cu celelalte, sunt chemate sa depaseasca si sa transforme totul in ofranda.
Ceea ce insa vedem cu certitudine este Golgota, prezenta si in „Coborarea de pe cruce” a lui Holbein, care-l cutremura pe Dostoievski : „vedeam natura ca o uriasa fiara neinduplecata, muta si surda, sau, mai. exact, cu toate ca poate parea straniu, ca o imensa masinarie ultramoderna…” 9. Daca in aceasta perspectiva bestial-mecanica s-ar putea demonstra ca Hristos a inviat, minunea si-ar pierde forta eliberatoare, iar lisus inviat pe masura „plinatatii” derizorii a acestei lumi, iar nu in „golirea” Sa chenotica, ar atrage la Sine nu oameni liberi, ci sclavi fascinati de un stapan atotputernic.
Iata de ce mormantul gol se inscrie in istorie in acelasi fel in care Dumnezeu cel viu, prins in sisteme conceptuale, le deschide, cu ajutorul negatiilor, spre necuprinsul supraesential. Iata de ce aparitiile lui Iisus inviat, departe de a prezenta – cum declara unii bultmannieni – un caracter de obiectivare intra-mundana, ele dovedesc, dimpotriva, o discretie nesfarsita: Iubirea crucificata biruitoare, dar biruitoare prin patimirea pe cruce, se preda libertatii suverane a iubirii noastre. Caci libertatea omului este crucea si bucuria lui Dumnezeu. Umanitatea „pnevmatica” a lui Iisus inviat nu poate fi vazuta de ochii trupesti decat atunci cand Duhul Sfant, lasat sa patrunda prin credinta, ii transfigureaza in vedere a inimii. Maria Magdalena crede ca-l vede pe gradinar, ucenicii calatori la Emaus cred ca stau de vorba cu un alt calator care nu stie de cele intamplate la Ierusalim; ucenicii redeveniti – vai, ce infrangere! – pescari zaresc pe cineva pe mal, „dar nu stiau ca e Iisus” (Ioan 21, 4). Si asta pentru ca El le apare „in alt chip” – en hetera morphe, cum spune Marcu, rezumand astfel, intuitia comuna a evanghelistilor (Marcu 16, 12).
„Recunoasterea” se face intr-o comuniune de persoane, deja ecleziala, in care vederea lui Hristos se interiorizeaza in Duhul Sfant, devine viata in Hristos. Ucenicii calatori la Emaus il descopera pe Iisus inviat dupa ce El a disparut. Si asta in urma unei recitiri a Bibliei, ca pregatire evanghelica; asta nu inseamna ca Invierea „dupa Scripturi” ar fi o Inviere „dupa carte”, cum sugereaza anumiti exegeti in urma unor rationamente sinuoase, ci pentru ca Scripturile constituie deja un prim moment al Intruparii. Pana la a doua venire a lui Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu va ramane, pentru fiecare om in parte si pentru toti oamenii laolalta, adunati in Biserica, o invitatie la „recunoasterea” lui Iisus inviat si la unirea cu El in Euharistie. Caci Cleopa si tovarasul sau, a caror inima ardea la cuvantul Domnului inca nerecunoscut, il recunosc pe Iisus in momentul frangerii – deja euharistice – a painii, cand El dispare sau, mai curand, cand El ii cuprinde in Fiinta Sa „pnevmatica”, euharistica.
In ceea ce o priveste pe Maria Magdalena a fost suficienta – cum am mai spus – simpla rostire a numelui, nume in care salasluieste taina persoanei. Iar pentru Toma, propria indoiala naste in insasi negarea ei relatia indispensabila pentru a ajunge la strigatul de adorare a Domnului, strigat pe care Acesta il intampina cu lauda adusa credintei adevarate: „Fericiti cei care nu vad si cred”. Caci nu observatia neutra a ranilor lui Iisus i-a smuls lui Toma prima marturisire apostolica a dumnezeirii Domnului, ci o brusca inundare a sufletului sau cu adevarata credinta.
Cand Iisus inviat apare „in Biserica”, in sens propriu, adica in adunarea apostolilor si „a celor care erau cu ei”, este suficient sa le spuna „Pace voua”, pentru a fi recunoscut; veche salutare evreiasca pe care invierea o umple cu un nou sens si pe care liturghiile euharistice o folosesc inca si azi. Iisus inviat raspandeste o pace care „covarseste toata mintea” (Fil. 4, 7; Col. 3, 15) si pe care „lumea aceasta” n-o poate oferi (Ioan 14, 27). Lumea aceasta este o lume a fricii, pentru ca este o lume a mortii. Este o lume a agresivitatii, pentru ca este o lume a iubirii de sine.
Lumea invierii transforma moartea intr-o taina pascala, un episod al marii metamorfoze. Omul-in-Hristos, eliberat din moarte, nu mai face din dusmanii sai tapi ispasitori pentru angoasa lui existentiala. „Nu va temeti”, le zice Iisus femeilor langa mormantul gol: biruind moartea cu moartea Sa, El a zdrobit pe unicul nostru vrajmas autentic si de acum pacea Sa este cu noi. In aceasta pace noi il recunoastem. Prin aceasta pace il putem si noi face altora cunoscut: „Afla pacea sufletului si multi vor gasi mantuirea in preajma ta”, spunea, in secolul trecut, Sfantul Serafim din Sarov.
Cu toate ca aratarile lui Iisus inviat au cerut din partea ucenicilor credinta si dragoste, ele nu sunt niste viziuni subiective ale acestora, inainte de a-L recunoaste pe Iisus, Maria Magdalena sau ucenicii calatori la Emaus constata ca langa ei este cineva, o persoana a carei identitate ei o interpreteaza gresit. Hristos insista asupra realitatii trupului Sau cand li Se arata apostolilor: „Vedeti mainile Mele si picioarele Mele.” (Luca 24, 39), insemnate pentru totdeauna de cuiele rastignirii. „Si le-a aratat mainile Sale si coasta Sa” (Ioan 20, 26). I-a invitat chiar sa-L atinga, pentru a le dovedi ca nu este un „duh” fantomatic: „Ei credeau ca vad duh. Pipaiti-Ma si vedeti, ca duhul nu are carne si case, precum Ma vedeti pe Mine ca am” (Luca 24, 36-43).
El nu Se fereste de Toma, acceptand astfel, cum minunat a spus Manuel de Dieguez, „o patimire dincolo de mormant”. Acest corp, totusi – si in el tot trupul pamantesc – se afla intr-o stare diferita – en hetera morphe. Acest trup biruieste legile actuale ale timpului si spatiului, este vazut in acelasi timp in mai multe locuri, strabate prin usi inchise, raspandind o pace de nespus. „Omul care trece prin zid”, ironizeaza unii. Nu, ci „Cel care trece prin moarte”, caci timpul si spatiul, asa cum le intelegem noi, sau, mai curand, asa cum le suportam noi conditionarea, sunt in chip profund marcate de moarte si a le depasi inseamna sa fi trecut prin moarte.
Trupul lui Iisus inviat este un „trup duhovnicesc”, soma pneumatikon, cum spune Sfantul Pavel (I Cor. 15, 44), nu unul oarecare, ci trupul duhovnicesc prin excelenta, trupul pamantesc, firesc, muritor transfigurat de Duhul Sfant, care nu descarneaza, ci insufleteste in chip total. Dificultatea Occidentului crestin de a primi aceasta taina provine din faptul ca a ramas prea platonician, in sensul saracit al acestui cuvant: adica din faptul ca a opus „spiritul”, „materiei”, inteligibilul, sensibilului, neputand astfel intelege caracterul „pnevmatic” al trupului lui Iisus inviat sau intelegand prin „trup duhovnicesc” o existenta personala dematerializata.
De aici pana la interpretarea ca pur subiective a aparitiilor lui Iisus inviat nu e decat un pas. Or, Duhul, Suflare si Foc ale lui Dumnezeu, transcende creatura, trup si suflet, prefacand-o in intregul ei, trup si suflet. Trupul lui Iisus inviat nu este dematerializat, adica negat, ci insufletit de insasi viata Dumnezeirii, indumnezeit prin lucrarea Duhului. Este un trup prin care strabate Lumina, „trup al slavei”, in care se metamorfozeaza „trupul smereniei noastre” (Fii. 3, 21). In Hristos, intr-adevar, „locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). In El, „trupul” umanitatii intregi, al pamantului, al cosmosului devine in chip real trup al Domnului. Parintii alexandrini si sfintii Bizantului spun ca trupul lui Iisus inviat nu este altceva decat „trupul lui Dumnezeu”.
Aceasta expresie paradoxala sintetizeaza marea antinomie „apofatica”, in care Dumnezeu cel viu apare in acelasi timp inaccesibil si impartasibil, fara a inceta sa fie Cel cu totul altul in maxima apropiere. Aici trebuie sa-l citim pe Dionisie: „Cel mai presus de fire renunta la taina Sa si ni Se arata luand firea omeneasca. Si chiar cand ni Se arata astfel, sau, mai curand – ca sa vorbim intr-un grai dumnezeiesc – in sanul acestei aratari El isi pastreaza cu totul taina Sa. Caci taina lui Iisus ramane ascunsa. Ceea ce este El in sine nici o ratiune si nici o intelegere nu pot exprima. Oricate s-ar spune despre El, El ramane necunoscut. Oricum l-am cugeta, ramane de nepatruns”.Amin (postat pe f.b de Ioan Monahul)