Trăirea misterului integral al mântuirii, în Ortodoxie

13.03.2020 11:59

Înca de la începuturile ei, dar și astazi, foarte mulți învăța despre Biserica lui Dumnezeu, că trebuie dispretuiță atât ca locaș (cum învățau eustatienii), cât și pentru adunarile care se fac în ea  (precum se spune Gangra 5), că Biserica este învechită, nu mai este de actualitate că aparține trecutului, ca este o clădire oaerecare, în care omul poate să intre cel mult ca la o sală de muzeu.

Creștine, omule, Biserica, este un loc sfânt, se sfințește de arhiereu, după rânduială, apoi, în fiecare an se prăznuiește, pe lângă ziua hramului și ziua când a fost sfințită, “ziua înnoirii”, în cazul când sfințirea ei n-a fost făcută în ziua hramului (Tes. IV, 121-124).

Însăși clădirile bisericilor au ceva aparte de tot ceea ce este omenesc. Ele sunt hărăzite și sfințite să fie sălaș al lui Hristos. Chiar arhitectură lor e deosebită de aceea a caselor oamenilor. Sfântul Pavel o numește “casă lui Dumnezeu, Biserica Dumnezeului Celui viu” (1 Tim. 3:15).

În ea totul e sub semnul diferitelor simboluri cu adânci semnificații sacre. Ea însăși e ca o nava în călătoria ei prin lume, cu destinația de a ancora la bordul eternității.

Bolțile turlelor răsfrâng imaginea Pantocratorului, întru totul. înlăuntrul ei avem lumea de dincolo, cu sfinți care strălucesc că stelele, cu Maică Domnului ce-i înfățișată în Cartea biblică a Revelațiilor, “că o femeie înveșmântată cu soarele și luna sub picioarele ei, iar pe cap purtând cununa de dousprezece stele”. Și în cetatea cerească a lui Dumnezeu, nu e soare și nici lumina lunii care luminează, căci slavă lui Dumnezeu a luminat-o și făclia ei este Mielul – Iisus Hristos, Lumina lumii, Calea, Adevarul și Viată; Iisus Hrisros este Biserica Ortodoxă.

Vedem in lume ca exista corabii construite pentru felurite nevoi, care plutesc pe mare dintr-un loc intr-altul. Ceea ce este corabia pe mare, aceea este Sfanta Biserica in lume. Biserica este asemenea corabiei. Corabia pluteste pe mare, iar Sfanta Biserica se afla pe marea lumii acesteia. Corabia este condusa de carmaci, iar carmaciul Sfintei Biserici este Iisus Hristos, Domnul nostru.

Corabia, atata timp cat pluteste pe mare, este expusa furtunii, timpului urat si vantului si se zdruncina din cauza valurilor. Sfanta Biserica, atata timp cat aceasta lume exista, este expusa oricarei furtuni a nenorocirii, a necazurilor, ispitelor si ademenirilor lumii acesteia; se leagana astfel, ca pe valuri si patimeste din cauza prigoanei iubitorilor acestei lumi. Dar Carmaciul Iisus Hristos, legat fiind de ea, ne-a spus spre mangaiere ca „portile iadului nu o vor birui” (Matei 16:18).

Corabia, plutind pe mare, se indreapta spre limanul la care merge.

Sfanta Biserica, aflandu-Se pe marea vietii acesteia, se indreapta spre limanul linistit al vietii vesnice; acolo va fi liniste pentru ea. Cei ce se afla pe corabie gandesc, cugeta si nadajduiesc intotdeauna sa ajunga nevatamati la locul spre care merg. Tot asa si crestinii adevarati, aflandu-se in Sfanta Biserica, in toata vremea au in minte, in toata vremea se ostenesc si poarta de grija sa ajunga la limanul odihnei celei vesnice.

De aceea nu sunt preocupati de comorile vremelnice si lumesti, cum ar fi: cinstea, slava, bogatia si celelalte din lumea aceasta, ci se multumesc cu cele pe care le au din mila Domnului. Ei spun impreuna cu Apostolul:  „Noi n-am adus nimic in lume, tot asa cum nici nu putem sa scoatem ceva din ea afara; ci, avand hrana si imbracaminte, cu acestea vom fi indestulati” (I Tim. 6: 7-8).

Cand se pornesc furtuna si vremea rea, corabierii au obiceiul sa arunce in adancul marii ancora si astfel sa-si intareasca si sa-si pazeasca corabia. Tot asa si adevaratii crestini, cand se ridica impotriva lor marea furtuna a ispitelor si a necazurilor, isi arunca ancora nadejdii in adancul milostivirii si al bunavointei lui Dumnezeu, al preasfintelor Lui juraminte ( Evr. 6:17-19). Şi se apropie cu rugaciune si cu lacrimi de Iisus, ca de Carmaciul lor, spunand: „Doamne, mantuieste-ne, ca pierim” (Matei 8:25).

Corabia lui Noe este prefigurarea Sfintei Biserici. In corabia lui s-au adunat felurite animale – dobitoace si pasari. Tot asa si in Sfanta Biserica sunt adunate diferite popoare. „Şi iata cei de alt neam si Tirul si poporul etiopienilor, acestia acolo s-au nascut. Mama va zice Sionului omul si om s-a nascut in el si insusi Cel Preainalt l-a intemeiat pe el. Domnul va povesti in cartea popoarelor si a capeteniilor acestora ce s-au nascut in el” – canta Prorocul pentru Sfanta Biserica (Psalm 86:3-5).

Este lucru minunat ca in arca lui Noe animalele fioroase au fost blande si in armonie unele cu altele. Aceasta s-a facut prin porunca dumnezeiasca; ele si-au lepadat ferocitatea, caci altfel nu ar fi putut intra in corabie laolalta. Tot asa si cei ce intra in Sfanta Biserica isi leapada deprinderile cele vechi, ca pe unele dobitocesti, imblanzindu-le si statornicind pacea inlauntrul sufletului. Caci prin Botez se innoiesc toate, si primesc preasfanta fire a lui Hristos, si astfel se adauga Sfintei Biserici.

De aceea este scris in Faptele Apostolilor despre primii crestini: „Iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una” (Fapte 4: 32). Toti oamenii, toate animalele, dobitoacele si pasarile care au ramas in afara corabiei lui Noe au pierit sub apa. Tot asa si oamenii care se afla in afara Sfintei Biserici vor pieri cu totii pe veci.

Ortodoxia a câştigat, cu prezentarea datelor simple şi fundamentale ale misterului mântuirii, atenţia omului din orice timp. Ea a câştigat înţelegerea omului de totdeauna, pentru că i-a actualizat trăirea acestor trebuinţe şi răspunsuri fundamentale, indiferent că a fost omul evului mediu, al Renaşterii sau al erei noastre, căci omul rămâne cu aceste trebuinţe şi cu această sensibilitate în orice timp.

Ortodoxia n-a avut nevoie de speculaţiile scolastice, ale evului mediu, pentru a întâlni în mod real pe oamenii de atunci, după cum nu are nevoie nici azi să se autosecularizeze pentru a întâlni pe omul contemporan. Dimpotrivă, ea intuieşte că printr-o autosecularizare ar pierde cu totul atenţia acestui om, căci nu i-ar mai aduce răspunsul la problemele fundamentale ale mântuirii, care continuă să-l frământe în adâncul fiinţei lui.

Aşa a făcut Ortodoxia totdeauna şi aşa face şi azi. În acest sens, ea comunică oamenilor pe „Iisus Hristos ieri şi astăzi acelaşi“ (Evrei 13, 8), pe Iisus Hristos, Care, fiind acelaşi, răspunde totuşi tot aşa de perfect azi cum a răspuns şi ieri. Legea Veche era supusă schimbării, pentru că revelaţia ei sporea, iar faptul acesta modifica mereu sensul ei, până când, la urmă, a trebuit să fie înlocuită cu Hristos.

Modificarea ei provenea din nedesăvârşirea ei ca mister al mântuirii. Ea se desfiinţează „pentru neputinţa şi nefolosul ei. Căci Legea n-a desăvârşit pe nimeni“ (Ev.7,18-19). „Aici însă Iisus rămâne în veac, pentru că poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie… Căci pururea e viu, ca să mijlocească pentru ei“ (Ev 7, 24).

Ortodoxia a înţeles că nu trebuie să schimbe ceva din arhieria desăvârşită a lui Hristos, să adauge sau să reducă ceva din ea, ci numai să o pună iarăşi şi iarăşi în evidenţă în deplinătatea ei.

Ortodoxiei îi sună străin dictonul «Ecclesia semperreformanda» („Biserica în permanentă nevoie de reformare“), pentru că ea Îl comunică integral pe Hristos care e «semperconformis cum omni tempore» („permanent conform cu orice timp“).

Creştinismul occidental a pornit, începând din evul mediu, prin scolastică, pe o cale de „definire“, adică de delimitare sau îngustare a misterului mântuirii, după măsurile minţii omeneşti şi pe calea aceasta s-a lăsat antrenată şi Reforma, care a odrăslit din catolicism. Abordarea intelectuală a misterului creştin a înlocuit trăirea misterului integral cu reflexiunea asupra unor frânturi rupte din el.

Sinoadele au ocrotit misterul mântuirii noastre, conform căruia sursa infinită de viaţă ni s-a făcut accesibilă prin maxima accesibilitate a umanului, a semenului nostru. Ele au refuzat ispita raţionalistă care golea misterul mântuirii şi zădărnicea mântuirea însăşi, reafirmând separarea omului de Dumnezeu, sau identificarea panteistă a omului cu Dumnezeu. Misterul mântuirii nu poate fi redat decât paradoxal şi Ortodoxia a ocrotit caracterul paradoxal al misterului creştin împotriva destrămării lui prin propoziţii raţionale unilaterale.

Se aduce Ortodoxiei obiecţia că, aşa cum creştinismul occidental s-a adaptat mentalităţii medievale şi renascentiste, aşa s-a adaptat ea mentalităţii bizantine, îngropând miezul viu al misterului creştin într-un fast formalist şi aristocrat, care nu mai corespunde timpului nostru.

Nu negăm că Ortodoxia a suferit o anumită influenţă bizantină. Dar influenţa aceasta n-a atins esenţa misterului creştin. Dimpotrivă, trăirea misterului a rămas vie şi în perioada bizantină şi se poate spune că nu gândirea bizantină a generat spiritualitatea creştină din acea perioadă, ci invers, trăirea creştină originală a generat gândirea şi arta bizantină. Nu viziunea bizantină despre existenţă a produs Liturghia Bisericii, ci Liturghia Bisericii primare a produs viziunea bizantină despre lume.

Ceea ce se consideră moştenire bizantină în viaţa Bisericii Ortodoxe este, în special, mulţimea de simboluri în care este exprimată credinţa creştină şi trăirea ei în cult, în artă, în viaţă. Dar influenţa bizantină a dezvoltat doar un simbolism inerent redării misterului creştin.

Definiţiile intelectuale şi expunerile doctrinare prin care Occidentul a căutat şi caută să înlocuiască redarea simbolică a misterului mântuirii pornesc din convingerea că acest mister poate fi exprimat de cuvintele omeneşti. În realitate, acest mister, atunci când îl reduc la sensul exact al cuvintelor şi definiţiilor intelectuale, e îngustat sau evaporat.

Plenitudinea paradoxală a misterului mântuirii este mai real sugerată prin simboluri. Vorbirea despre cruce şi înviere în mod general, privirea lor în imagini, exprimarea lor prin acte simbolic-liturgice, sugerează mai real şi mai existenţial misterul mântuirii decât teoria satisfacţiei lui Anselm, sau teoria penală protestantă, care nu pot reda decât o latură din misterul incomprehensibil al mântuirii.

Aceste teorii sunt bune numai dacă nu pretind să înlocuiască misterul însuşi, în plenitudinea lui incomprehensibilă, ci să redea ceva din el în mod relativ şi provizoriu.

Influenţa bizantină a constat în voinţa de a orândui toate amănuntele cultului, ale artei, ale gesturilor vieţii religioase în aşa fel ca să exprime în mod intuitiv simbolic diferite detalii ale misterului mântuirii. Acestea pot da impresia de formalism, numai dacă nu sunt manifestate cu seriozitate şi cu convingere.

O liturghie săvârşită într-o parohie de sat, cu credincioşi obişnuiţi cu graiul ei natural-simbolic, redă în mod clar şi pătrunzător trăsăturile esenţiale ale misterului mântuirii. În orice caz, acest grai al simbolurilor mari şi clare e cu mult mai accesibil şi mai grăitor credincioşilor în orice timp decât graiul doctrinar, încărcat de subtilităţi care în Occident a căutat prea adeseori să se substituie sugerării misterului prin simboluri.

Dacă Ortodoxia are trebuinţă de o anumită adaptare la trebuinţele omului de azi, aceasta nu poate consta într-o părăsire totală a exprimării simbolice, ci numai într-o simplificare a acestei exprimări, ca să se vadă imediat marile simboluri ale misterului creştin, corespunzătoare marilor, simplelor şi permanentelor evidenţe şi trebuinţe spirituale ale omului de totdeauna.

Dar trebuie să recunoaştem că în era bizantină Ortodoxia a mai prezentat o caracteristică (simfonia dintre Biserică şi Stat). Creştinii occidentali o menţionează şi pe aceasta, dar recunosc satisfăcuţi că azi nu o mai are. Vrem să ne oprim asupra ei, deoarece socotim că nici pe aceasta nu a produs-o propriu-zis era bizantină, ci influenţa bizantină doar a accentuat-o, fiind o notă inerentă a creştinismului autentic şi ca atare, rămânând în oarecare fel proprie Ortodoxiei astăzi.

Câtă vreme în Occidentul medieval şi următor evului mediu a apărut şi s-a dezvoltat ideea a două imperii separate şi opuse, sau a două săbii în luptă, în Orientul creştin s-a afirmat unitatea lumii, susţinută de acelaşi Hristos Pantocratorul, imperiul era înduhovnicit din interior, nu era silit din exterior să se supună, de o sabie ce se pretindea spirituală, dar care, în fond, lucra tot lumeşte şi care a supus provizoriu imperiul secular printr-o superioritate tot lumească.

Imperiul bizantin se simţea aflându-se în interiorul aceleiaşi zone în care se află şi Biserica, în cadrul ordinii universale a Pantocratorului Mântuitor, deşi avea în acest cadru alte slujiri şi autonomia unei ordini proprii. Aceasta era o viziune care se apropia de cea cuprinsă în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii“ (Ef.1, 22). În secolele din urmă lucrurile s-au dezvoltat în oarecare măsură şi în Orient în sensul concepţiei occidentale, ajungându-se la o separaţie a statului de Biserică. Dar influenţa occidentală în acest sens s-a exercitat mai mult asupra statului decât asupra Bisericii.

Ortodoxia a păstrat şi mai departe viziunea lumii ca o ţesătură unitară de raţiuni, care îşi au centrul şi finalitatea în acelaşi Pantocrator. De aceea Ortodoxia n-a făcut din partea ei nimic care să adâncească separarea, sau ca să o transforme în tot felul de antagonisme şi conflicte între ordinea bisericească şi ordinea statului sau a culturii. A găsit totdeauna în solicitudinea pentru aspiraţiile profunde ale poporului o platformă de înţelegere şi de colaborare cu statul.

Trăirea misterului integral al mântuirii de către Ortodoxie este una cu experienţa vie a Duhului Sfânt, ca suflare a vieţii din planul divin. Duhul Sfânt este cel ce face mereu contemporan, mereu trăit misterul mântuirii. De aceea Duhul Sfânt ocupă un loc atât de important în preocuparea şi vorbirea Ortodoxiei. În Duhul Sfânt, sau prin Duhul Sfânt, Ortodoxia trăieşte continuu întregul mister al mântuirii, trăieşte pe Hristos cel întrupat, răstignit şi înviat, în comunicarea vie a Sa şi a stărilor Sale către credincioşi.

S-a vorbit şi se vorbeşte mult şi în protestantism despre Duhul Sfânt. Dar Duhul Sfânt [conceptia eretica si discursul despre El] de fapt a devenit acolo factorul susţinător al individualismului orgolios, al unei originalităţi de înţelegere individuală nouă a credinţei, nu al experienţei mai presus de înţelegere a misterului. Duhul Sfânt a fost identificat cu fenomenele intelectuale şi sentimentale imanente şi individualiste. Dar experienţa autentică a Duhului ne ridică la percepţia mai presus de minte şi de orgoliu individualist a misterului, care ni se  deschide ca o realitate neinventată de noi, pentru toţi.

Duhul Sfânt e capătul lucrării divine a Treimii ajunsă în intimitatea noastră subiectivă şi revelându-ni-se ca atare, cum spun Părinţii orientali. El ne revelează de aceea realitatea divină nu ca teorie intelectuală, ci ca viaţă misterioasă, mai presus de viaţa noastră imanentă. El pune la priza vieţii noastre sufleteşti viaţa lui Hristos cel răstignit şi înviat, făcând-o viaţa comună şi nouă. De aceea Duhul e dătător de viaţă şi ne face vii, pentru că ne ridică din speculaţiile despre Dumnezeu şi despre mântuire, făcute de la distanţă, în însăşi experienţa misterului divin în lucrarea lui mântuitoare.

Ortodoxia, fiind experienţa Duhului – ca experienţă a misterului integral al mântuirii -, este totdeauna actuală, pentru că totdeauna această experienţă răspunde unei necesităţi umane fundamentale, spre deosebire de orice teorie intelectuală, care prin firea ei îngustă şi unilaterală e lipsită de viaţă şi este depăşită după un nou pas al spiritului pe linia progresului intelectual.

 Această împărtăşire din realitatea misterului divin al mântuirii, prin Duhul Sfânt, este o adevărată viaţă pentru suflet, cu tot ce înseamnă o astfel de viaţă. De aceea şi cântă Ortodoxia: „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază“, „prin Duhul Sfânt e începătura vieţii“. „Duhul mişcă făptura“, unde vine El „odrăsleşte viaţa“, „se înnoiesc toate“, „prin Duhul Sfânt e înţelepciunea“ şi „toată buna dăruire“Dar din formele in care s-a ramificat crestinismul in istorie, aceea care a pastrat in mod cu totul curat adevarul lui Hristos, este ortodoxia.

Dumnezeu își împlinește promisiunea de a fi pururi cu noi, oamenii, prin Duhul Sfânt pe care îl trimite în lume, întemeind Biserica Sa. Tocmai de aceea preoții, ca unii ce sunt slujitori și purtători de Duh Sfânt, sunt chemați să se pogoare permanent, cu dragoste, peste comunitatea credincioșilor, trecând peste considerentele lumești ale etichetei.

Practic este vorba de unirea Duhului Sfânt cu firea umană, rod al Întrupării lui Hristos, care, Dumnezeu fiind, unește firea divină cu cea umană. Prin aceasta, umanitatea se face părtașă dumnezeirii, iar pogorârea la om a lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, este o desăvârșire a creației omului.

De aceea, este mai mult decât necesar să cunoaștem cine este Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, numită așa chiar de către Iisus Hristos, care spune că va veni la ucenicii săi prin Duhul Sfânt.

Cea mai frumoasă și completă formă de prezentare a Duhului Sfânt se găsește nu în tratate teologice complexe, ci într-o scurtă și profundă rugăciune, ce îi este direct adresată, numită rugăciunea „Împărate ceresc” și cu care începe aproape orice slujbă, rostindu-se aproape tot timpul anului bisericesc,

De altfel, este greu de închipuit că omul poate exista în mod autonom, doar prin sine și doar pentru sine (deși unii chiar așa cred). Cheia întregii noaste existențe este Dumnezeu-Sfânta Treime. În iconografie, Duhul Sfânt este simbolizat prin două reprezentări majore: porumbelul și focul. Acestea fac trimitere atât la roadele Sale, cât și la lucrarea Sa sfințitoare. Porumbelul este consacrat ca simbol universal al păcii,  iar focul este simbolul vieții duhovnicești,  un foc al inimii,  foc al dragostei de Dumnezeu și aproapele. Când ucenicii se întâlnesc cu Hristos cel Înviat, mărturisesc: „Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32).

Interesant este de altfel ca pasiunea aceasta pentru adevar, adica pentru Revelatiunea divina, in orice dezbatere cu privire la refacerea unitatii crestine, caracterizeaza in mod deosebit constiinta ortodoxa. Dintre toate ramurile crestine, ea singura a ramas totdeauna pe langa rolul de-a fi martora a adevarului, de a sta langa adevar. Se prezinta si azi ca si in trecut din partea altor confesiuni crestine fel de fel de considerente si de atractii prin care ar vrea sa se faca pe ele centre de polarizare a crestinismului. Se induc motive politice, culturale, organizatorice, se ridica in slavi persoane omenesti si scaune din care ar izvori binefaceri coplesitoare peste lume. De adevarul lui Hristos si de Hristos insusi nu vorbeste insa nici o alta ramura crestina. Cel putin in fata ortodoxiei nu poate vorbi nici una, fiindca se jeneaza.

Formele crestinismului apusean sunt treptele unei continue diluari a adevarului integral al Revelatiei. S-au tot facut acolo concesii patimilor omenesti, pana ce crestinismul a slabit atat de mult in autoritatea si densitatea lui de factor supraomenesc, incat le-a fost usor acestor patimi sa-l inlature aproape cu totul. Ortodoxia singura a ramas sa infrunte de pe pozitia deplinei intransigente aceste patimi, sa zugraveasca omului un ideal [ne]relativizat, sa sustina in sufletul acestuia constiinta ca ortodoxia e ceva intr-adevar de dincolo de lume si chiar daca el nu poate atinge idealul ce i-l zugraveste ea, totusi tinde tot mai sus, continuu nemultumit cu ceea ce a realizat.

Idealul de om al credintei rasaritene nu e un ins care stie doar sa-si ascunda sub aparente de civilizatie prea exageratele porniri patimase. Acesta e propriu Apusului. Ortodoxia este radicala, ea cere absolutul. Cere dezradacinarea reala a patimilor. Nu un om “civilizat”, moderat in toate, atent la aparente cu semenii, ci un om transfigurat pana in adancuri, purificat total, un intransigent al sfinteniei reale, transparente, cere ortodoxia prin spiritul ei ascetic si prin pilda sfintilor ei. Ea cere mult, caci stie ca numai cerand mult, se poate obtine de la majoritate macar putin si se satisface setea religioasa a omului, care nu se impaca cu diluari din partea Bisericii.

Relativismul religios si moral al Apusului a dus lumea la biologismul sau nesaturat si la toate neajunsurile sociale. Acesta l-a facut izvorul tuturor doctrinelor care au dezlantuit si au justificat patimile omenesti. In Apus crestinismul a avut ca ideal sa “civilizeze” pe om, pentru a-l scoate din barbaria unde se afla pana acum opt sute de ani. In Rasarit, unde crestinismul aparuse intr-o lume civilizata de mult, idealul a fost unul mai inalt: sa-l sfinteasca. Poate a fost necesara aceasta etapa in Apus. Dar de aci urmeaza ca acum crestinismul apusean trebuie sa se inalte la treapta mai inalta, pe care o reprezinta ortodoxia. A venit timpul ca ortodoxia sa patrunda in Apus, daca vrea acela sa gaseasca o iesire din starea imposibila la care l-a dus civilizatia, ca si pe popoarele in mijlocul carora a aparut crestinismul.

Crestinismul apusean isi da insusi seama ca ortodoxia reprezinta forma cea mai dens-religioasa din tot crestinismul si cu cea mai intensa vitalitate. Ambele confesiuni apusene privesc, in suprema criza prin care trec acum, cu ultima nadejde spre sud-estul european, admirand religiozitatea masiva si unanima a popoarelor ortodoxe. Spiritualitatea ortodoxa e studiata cu fervoare si e admirata ca o adevarata minune. Apusul crestin isi nadajduieste renasterea prin Rasarit. Aici Hristos domina cu tot adancul de putere misterioasa care emana din el. Nu omul, unul singur, sau fiecare individ, ca in Apus, formeaza aici cuprinsul scrisului si vorbirii crestine, ci Hristos. 

Tocmai din dorinta de a se intineri cu forta religioasa noua, ni se fac fel de fel de chemari dragastoase din partea reprezentantilor acestui crestinism apusean. Dar un lucru trebuie sa accentuam: Daca crestinismul apusean vrea sa renasca si sa-si recastige puterea pierduta acasa la el, trebuie sa se reidentifice complet cu ortodoxia, nu sa caute sa toarne si la noi apa oaselor lui imbatranite. Crestinismul apusean trebuie sa restabileasca pe Hristos in centrul constiintelor, inlaturand domnia omului.

Crestine, cugeta de te afli inlauntrul Sfintei Biserici. Biserica este „sfanta” (Ef. 2: 21; 5: 26-27), de aceea si fiii ei trebuie sa fie sfinti. Compara firea ta cu modelul aratat noua de Cuvantul lui Dumnezeu si vezi daca este asemenea aceluia. Acela reprezinta „omul nou” (Ef. 4: 24), adica adevaratul crestin si fiu al Bisericii.

Ce folos sa te numesti crestin, daca nu esti crestin? Sa te numeri printre oamenii Bisericii, dar inaintea fetei lui Dumnezeu sa fii ca o salbaticiune, in afara Bisericii? Toti nelegiuitii care in lumea aceasta petrec in trufie, belsug si lux se afla in afara Bisericii, chiar daca ei se lauda ca marturisesc numele lui Hristos.

„Caci ce insotire are dreptatea cu faradelegea? Sau ce impartasire are lumina cu intunericul? Şi ce invoire este intre Hristos si Veliar?” (II Cor. 6:14-15).

Cugeta la aceasta, crestine, si caieste-te, si indrepteaza-te, si te roaga, ca sa fii socotit madular adevarat al Sfintei Biserici si sa te izbavesti de mania dumnezeiasca care va sa vina, precum Noe din marele potop. Cugeta tu insuti: cum ar putea fi inlauntrul Sfintei Biserici cel care minte, care umbla cu viclenii si siretlicuri, ca vulpoiul; cel care rapeste ca un lup; cel care se infurie si turbeaza de manie, ca leul cel feroce; cel ce desfraneaza ca un armasar; cel care este plin de rautate, ca vipera; cel care se mandreste ca paunul; cel care se imbuiba si este iubitor de desfatari ca porcul; cel care doreste si cauta lucruri lumesti, ca si cum ar fi pagan; cel care nu cauta odihna vietii vesnice, ca si cum ar trai vesnic in lumea a ceasta si ca si cum nu ar fi auzit de invierea mortilor si de viata vesnica?

Dar ce sa mai zici de omul care singur intrupeaza toate insusirile dobitocesti? Un asemenea om este chiar mai rau decat dobitocul. Omul se distinge nu prin aspectul sau exterior, ci prin cele din launtru, prin firea sa omeneasca.

Vezi deci crestine, ca nu este cu putinta celui ce nu s-a indreptat si nu s-a curatat prin pocainta sa ramana in Biserica lui Dumnezeu. Un astfel de om, daca nu se pocaieste si nu se indreapta, este in primejdie sa piara pe veci, asa cum au pierit toti cei ce se aflau in afara corabiei lui Noe. „Carnea si sangele nu pot sa mosteneasca imparatia lui Dumnezeu” (I Cor.15: 50).

„Afara cainii si vrajitorii si desfranatii si ucigasii si inchinatorii la idoli si toti cei ce lucreaza si iubesc minciuna!”(Apoc 22:15).Pocaieste-te si te indrepteaza si schimba-te tu insuti, preschimband firea dobitoceasca intr-una crestineasca, ca astfel, innoindu-te, sa devii fiu adevarat al Bisericii, aflandu-te in nadejdea buna a vietii vesnice.

Pe Împăratul slavei, Cel fără început, de Care se înfricoşează puterile cereşti, şi se cutremură cetele îngerilor, preoţi lăudaţi-L, popoare preaînălţaţi-L întru toţi vecii .Ca nişte cărbuni ai focului celui fără materie, ardeţi patimile mele cele împădurite, aprinzând întru mine acum dorul dragostei celei dumnezeieşti, Apostolilor. Să cinstim trâmbiţele cele cu glasuri bune ale Cuvântului, prin care au căzut zidurile cele neîntărite ale vrăjmaşului, şi s-au întărit zidurile cunoştinţei de Dumnezeu. Sfărâmaţi chipurile patimilor sufletului meu, cei ce aţi sfărâmat capiştile şi idolii vrăjmaşului, Apostoli ai Domnului, cei ce sunteţi biserici sfinţite.

Suntem in Postul Mare, vreme a intristarii pentru pacate. Biserica este locul curatirii de pacate. Invata sa te spovedesti si sa te impartasesti. Cine vrea sa caute ceva in intuneric aprinde o lumanare. Asemenea si tu, daca nu-ti vezi pacatele, ia poruncile, deschide Evanghelia de la Matei, capitolele cinci, sase si sapte, si incearca-ti constiinta pe baza ei.

Nu uita niciodata ca cea mai importanta lucrare pentru om este mântuirea. A doua este lucrul mâinilor, lucrarea pamanteasca. 

Evita intalnirile, vizitele. Sfanta Fecioara a vizitat-o pe ruda sa Elisabeta, dandu-ne exemplu pe cine si cum poti vizita fara sa-ti pagubesti sufletul. Evita vizitele mai cu seama că unora chiar si vizitarea locurilor sfinte le aduce mai multa paguba decat folos. Cand mergi in vizita să ai doua scopuri: sa aduci folos sufletului propriu si sa aduci folos altuia. Imaginile de tot felul ne aduc in suflet mult „gunoi”, deschizand accesul vrajmasului.

„As fi fericit sa merg in Rai, dar pacatele nu ma lasa”, spunem noi. Dar printr-o marturisire dreapta, prin cainta, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a eliberat pe noi de pacate si ne-a deschis ca­lea spre Rai. Gandeste-te la vesnicie. Nu exista pentru demoni un lucru mai trist decat timpul postului. Urmeaza-le in post si priveghere sfintilor. Multumeste pentru toate cate ti se intampla.

Mantuitorul ne-a aratat calea smereniei. El l-a rabdat chiar si pe Iuda, stiind totul despre el. La fel si noi trebu­ie sa-i rabdam pe cei rai. Sa nu-i blamam, sa nu batem toba despre pacatele lor. Pentru a ne ruga nu este nevoie de nevointe exterioare deosebite, ci mai ales de smerenie si linis­te sufleteasca.

Suporta mustrarile si implineste ordinele fara cartire. Asculta de cei superiori, de cei egali si de cei mai mici decat tine. Te-a suparat cineva, nu cârti, dobandeste deprinderea sa te smeresti. Primeste toate relele ca rasplata pentru pacatele trecute, prezente si viitoare.

Nu te descura­ja, nu deznadajdui, multumeste, lauda-L pe Dumnezeu. Ce­deaza in toate, dar nu atunci cand se incalca legea lui Dumnezeu, inchina-te cel dintai, iubeste locul din urma, nu te da in laturi de la munca de jos. Mustrarile si ofensele fac su­fletul sa straluceasca, precum un cui ruginit pe podea, cal­cat de multe picioare, dobandeste luciu.

 Eforturile si faptele sunt pretuite pe masura smereniei cu care sunt savarsite. Smerenia este dovada sfinteniei vietii, ea il face pe om salas al lui Dumnezeu. Smerenia consta in a face bine ce­lui care iti face rau. Invata-ti inima sa cugete ca toti cei­lalti sunt mai buni decat tine. Nu sustine cu insistenta punctul tau de vedere. 

Tacerea, cugetarea si vorbirea smerita, imbracamintea modesta, umilirea de sine, starea celui din urma – iata caile spre smerenie. Cine nu suporta necinste, acela nu poate atinge smerenia. Obisnuieste-te cu imbraca­minte simpla, cu vase de bucatarie simple, cu modestia in vorbire, in cantare. Nu cauta onoruri. Mantuitorul ne-a aratat calea spre smerenie.

David s-a smerit pe sine. Fecioa­ra Maria s-a invrednicit sa devina Maica intregului neam omenesc pentru smerenie. Chiar si diavolul, daca ar avea smerenie, ar deveni inger. Cum se poate mantui un om ba­tran, bolnav, neputincios, sarac, necarturar? Prin smerenie. O treime din ingeri a cazut din mandrie. Primii oameni au pacatuit din mandrie. Domnul S-a smerit pe Sine pana la moartea rusinoasa pe cruce; S-a smerit pe Sine spaland pi­cioarele apostolilor Sai.

Sfantul Ioan Botezatorul se consi­dera pe sine nevrednic sa dezlege incaltamintea din picioa­rele lui Iisus. Apostolul Petru, cu ocazia pescuirii minunate, a spus Domnului: Iesi de la mine, ca sunt om pacatos. Sutasul, mare conducator, se considera nevrednic sa-L primeasca pe Domnul in casa sa. Femeia cananeianca se considera pe sine deopotriva cu cainii. Fiul risipitor, smerindu-se, i-a, spus tatalui: „Fa-ma ca pe unul dintre argatii tai”. 

Apostolul Pavel scria despre sine ca despre cel mai mic dintre apos­toli si primul dintre pacatosi. Cuviosul Macarie cel Mare ne vorbeste despre un curtean care a pregatit o ciorba minu­nata, dar n-a sarat-o… A face fapte bune fara smerenie es­te totuna cu a pregati o masa fara sare. Dumnezeu iubeste smerenia si o cauta la om.

După Întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu şi după dumnezeiescul Botez, credinciosul este singur răspunzător dacă urmează lui Hristos sau diavolului, în Ortodoxie, imediat după Botez, creștinul este uns cu Sfântul și Marele Mir,  pecetluire duhovnicească a Sfântului Duh. Astfel,  Duhul Sfânt este deja asupra noastră, trebuie doar să-l punem în lucrare spre a rodi faptele cele bune ale sfințeniei.

Adam a fost poftit, rugat de Dumnezeu cu stăruinţă să se pocăiască şi să rămână locuitor al minunatei grădini din Eden. Dar n-a voit sub niciun chip să spună „am greşit”, arată Sfântul Simeon Noul Teolog.  Cel ce se pocăieşte cu sinceritate vădeşte aşadar o aşezare şi o raportare cu totul opuse nepocăitului şi în final nefericitului Adam. Cel ce se pocăieşte trebuie să creadă în Dumnezeu, să aibă frică de Dumnezeu, să se lepede de bunăvoie de tot ceea ce-l desparte de Dumnezeu şi să se întristeze pentru starea sa de mai-nainte, care şi pe Dumnezeu L-a întristat. Celui ce se pocăieşte îi pare rău în chipul cel mai sincer, aşadar.

Nu se îngrijorează, nu se teme, nu este terorizat, tulburat, mânios pe sine însuşi, nu are complexe de culpabilitate, nu îl vânează Furiile [În mitologia greacă, Furiile erau cele trei zeităţi ale infernului care pedepseau nedreptatea, şi mai ales crimele împotriva rudelor apropiate; prin metonimie, simbolizează mustrările de conştiinţă care survin ca urmare a comiterii unei nedreptăţi].

Dacă se întâmplă aşa, pocăinţa lui nu este corectă. Arată că a fost atins în egoismul său, compromis, terfelit, făcut ireparabil de ruşine. în realitate, cel ce se pocăieşte cu adevărat nu se simte deloc astfel.

Pocăinţa este botez după Botez, har după Har. Pocăinţa este indisolubil legată de Spovedanie şi îl slobozeşte pe cel ce se mărturiseşte de povara chinuitoare a păcatelor.Pocăinţa stăruitoare încălzeşte credinţa şi sporeşte smerenia, după Sfântul Simeon Noul Teolog. Atunci, spune Sfântul, suntem cu adevărat fericiţi, devenind duhovniceşti, plini de Har. Suntem cu Dumnezeu, precum era Adam în Raiul desfătării, pregustăm bucuria negrăită a Împărăţiei Cereşti, păstrând o autentică smerită cugetare, umilinţă, tânguire după Dumnezeu şi inimă curată, şi lucrând cu râvnă faptele pocăinţei, bineplăcute lui Dumnezeu.

 Pocăinţa este o lucrare neîncetată. Sfântul Simeon spune că şi o mie de ani dacă am trăi pe pământ, nu o vom putea cuprinde în chip desăvârşit niciodată, ci doar să-i punem început în fiecare zi şi să luptăm. Cuviosul Ioan Scărarul o consideră împrospătare a Botezului, o nouă învoială cu Dumnezeu, întărire împotriva deznădejdii, gând al judecării şi al osândirii de sine, încredere în Dumnezeu şi nădejde desăvârşită, împăcare cu Domnul şi lucrare a faptelor bune, cuget curat, răbdare în necazuri, tărie în postiri, moarte a omului celui vechi. Pocăinţa, spune Sfântul Grigorie Palama, nu se opreşte la ura faţă de păcat, ci înaintează şi la iubirea virtuţii.

Cum se va pocăi cineva? Cu ce va începe? Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, din goana neîntreruptă în căutarea plăcerii, şi să se întoarcă spre cele lăuntrice ale sale; să se strămute de la observarea continuă a celorlalţi la observarea de sine, de la bârfirea a tot şi a toate la convorbirea cu sinele său necunoscut. Să se aplece un pic înlăuntru, să sondeze în sine, să-şi vadă forţele, putinţele, limitele, rezistentele, talanţii care i-au fost daţi. Se cere adunare în sine, mustrare neînduplecată de sine, blândeţe şi înţelegere faţă de ceilalţi.

Să ne vedem partea noastră de responsabilitate. Să nu o mai aruncăm, cu uşurinţă şi grăbire, mereu numai asupra celorlalţi. Cu simplitate şi sinceritate, onest şi imparţial, se cere şi se cade ca sinele nostru, căruia îi stă în obicei să se strecoare cu dibăcie, să fie adus la recunoaşterea păcătoşeniei sale; să dorească curajos, eroic, bărbăteşte, să se îndepărteze fără întoarcere de la păcat. Să nu mai clocească aduceri-aminte şi gânduri de întoarcere la cele dintâi, la faptele de necinste, păcătoase şi lipsite de bucurie ale vieţii de mai-nainte.

Toate acestea, fireşte, se săvârşesc liber şi voluntar, orice fel de constrângere în această privinţă fiind lipsită de sens. Nu este permis în niciun caz să silim pe cineva să se spovedească. Spovedania vine din insuflare lăuntrică şi constituie o Sfântă Taină şi un act de libertate. Pocăinţei îi precede cunoaşterea păcatului, conştientizarea stării de păcătoşenie, după care vine întristarea, părerea de rău pentru păcat. Urmează apoi Spovedania, cu inimă înfrântă şi duh umilit, rugăciunea pentru lăsarea şi iertarea păcatelor şi hotărârea responsabilă a îndepărtării definitive de la păcat.

Păcătosul alege liber şi de bunăvoie pocăinţa şi se îndestulează de bunătăţile păcii. Intotdeauna mă preocupă în mod deosebit cuvântul unui înţelept şi îmbunătăţit părinte aghiorit din vremea noastră: „Mulţi se spovedesc, puţini se pocăiesc!”.

Pocăinţa are fără doar şi poate un caracter strict personal. Fiecare se pocăieşte pentru sine însuşi. Cel ce vine la scaunul de Spovedanie îşi mărturiseşte propria sa răspundere. Nu analizează cât de răi sunt ceilalţi, care nu-l înţeleg, sau cât de frivolă e lumea, care îl oboseşte. 

Pocăinţa nu are de-a face cu suprafaţa, ci cu ceea ce se află în profunzime. Nu se bazează atât pe cuvinte, cât pe fapte. Evlavia noastră, spune Sfântul Grigorie Teologul, nu stă în vorbe, ci în fapte. Pocăinţa îl eliberează, nu-l înrobeşte pe om. Cu cât credinciosul se adânceşte în pocăinţă, cu atât simte mai mult dragostea lui Dumnezeu şi experiază libertatea.

Creştinul se pocăieşte întrucât nădăjduieşte că va primi iertare de la Dumnezeu, cum se şi întâmplă de fapt. Recunoscându-şi sincer starea de păcat, omul îşi recunoaşte şi îşi mărturiseşte totodată neputinţa. Cunoaşterea neputinţei este putere. Recunoaşterea înfrângerii este biruinţă.Conştiinţa lipsită de îndreptăţiri a fărădelegii, a neascultării şi a folosirii abuzive a libertăţii duce la pocăinţă. Izgonirea lui Adam din Rai a fost urmarea nepocăinţei sale. Sfinţii Părinţi merg până la a spune că Adam a pierdut Raiul nu datorită păcatului concret, ci a îndreptăţirilor sale. Dacă şi-ar fi recunoscut deschis greşeala, fără a aduce pretexte, Dumnezeu l-ar fi iertat şi el ar fi rămas în Rai. În sensul acesta, Fericitul Părinte Paisie Aghioritul ajunge să spună acel înfricoşător cuvânt: „Cel ce se îndreptăţeşte neîncetat îl are drept stareţ pe diavolul“!

Nădăjduind în dragostea lui Dumnezeu şi crezând în iertare, credinciosul mărturiseşte că Atotputernicul Dumnezeu poate să-l miluiască şi să-l primească şi pe el precum pe fiul risipi­tor din parabolă. Dar pocăinţa trebuie să aibă loc aici, în viaţa aceasta. „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii.“ Tărăgănarea este unul dintre cele mai perfide jocuri ale diavolu­lui.

Stareţul aghiorit Tihon Rusul spunea foarte inspirat: „Iadul este bine pardosit cu «am s㻓! Este populat cu oameni plini de intenţii bune şi de frumoase proiecte îndepărtate. Pocăinţa reaşază, îndreaptă, restaurează. Dacă este îngăduit să spunem aşa, toate sunt îngăduite, cu excepţia deznădejdii. 

Diavolul lucrează cu multă purtare de grijă să ne ducă la deznădejde. Odată ce tot cădem în aceleaşi şi aceleaşi, ce rost mai are să continuăm să ne luptăm? Sfântul Maxim Mărtu­risitorul, purtătorul de Dumnezeu, spune: „Pă­catul înnegreşte, pocăinţa albeşte”. Niciun păcat nu covârşeşte dragostea lui Dumnezeu. Toate se iartă, este destul ca omul să se pocăiască sincer şi la vreme. Păcătosul care se pocăieşte este mereu plăcut, pe când nepocăitul îndărătnic şi voluntar depărtează de la sine Harul dumnezeiesc şi se găseşte într-o postură dificilă.

Întâiul Adam, învaţă Avva Dorotei, l-a dez­golit pe om de puterile duhovniceşti ale fiinţă­rii sale „după chipul” lui Dumnezeu, deoarece a ales mândria în locul pocăinţei. Cel de-al doi­lea Adam, Hristos, Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit, a acoperit goliciunea lui şi i-a dat puterea de a se împotrivi păcatului şi de a iubi virtutea.

Pocăinţa ne oferă un important ajutor în cunoaşterea adevăratului nostru sine, prin tot ceea ce înseamnă lucrare a trezviei, ferindu-ne să credem sau să ne închipuim altceva decât ceea ce suntem în realitate. Pocăinţa chezăşuieşte auten­ticitatea virtuţilor persoanei, pe care le leagă, le uneşte şi le păzeşte smerenia adevărată, de care avem întotdeauna o neapărată trebuinţă.

Părinţii niptici leagă întotdeauna pocăinţa de străpungere, pe care o consideră la fel de necesară ca şi oxigenul. Sfântul Simeon asociază străpun­gerea cu lacrimile fierbinţi şi cu lucrarea faptelor bune, ca mijloace prin care omul se curăţeşte. Ru­găciunea umilincioasă (plină de străpungere) este însoţită de lacrimi, care sunt dulci, fierbinţi, fără silire. Nu sunt consecinţa unor stări emoţionale sau a fanteziilor bolnăvicioase ale unui egoism şifonat şi ale unui sentiment mizerabil al pseudo-păcătoşeniei şi falsei nimicnicii. Cu cât păcătuieş­te cineva, cu atât se împietreşte, se învârtoşează şi nu poate să verse lacrimi cu uşurinţă. 

Când omul se pocăieşte, varsă lacrimi şi gheaţa se sparge, şi se iveşte cercetarea Harului dumnezeiesc. În cele din urmă, lăcrimează amintindu-şi de dragostea lui Dumnezeu, de mijlocirile sfinţilor, şi mai cu seamă ale Născătoarei de Dumnezeu. Lacrimile Harului n-au nicio legătură cu cele fireşti, spune Cuviosul Efrem Sirul, cel pururea umilit la inimă. Sfântul Simeon Noul Teolog arată că prin lacrimi se înmoaie învârtoşarea inimii, prin lacrimi inima se smereşte, prin lacrimi se săvârşeşte unirea cu Dumnezeu, iar fără lacrimi cunoaşterea lui Dum­nezeu este cu neputinţă. Post binecuvântat! Amin (postat pe fb de ioan monahul)