Toma - fratele nostru de credință si îndoială

05.05.2019 13:21

Hristos a Înviat! Fiecare dintre noi a cântat „Hristos a Înviat” în noaptea sfântă. Ne-am umplut sufletele de lumină și de bucurie apoi, cu lumânările în mâini și candele pâlpâind în suflete ne-am întors la ale noastre. Au trecut 8 zile și iata-ne in Duminica Tomii! Hristos cu ale Lui și noi cu ale noastre, din ce în ce mai multe și mai împovărătoare. Pe Hristos l-am lăsat bine. Ultima dată când Îl pomenisem, înviase din morți. Apoi ne-am inviorat la Izvorul Tămăduirii. Toată lumea era fericită, El se întâlnise cu femeile și cu ucenicii, dintre care doar unul lipsea - Toma - zis necredinciosul. De ce oare s-a încetățenit, mai ales în limbajul uzual, formula acesta?

Când vrei să spui despre cineva că este îndoielnic, încăpățânat, că nu se încrede ușor într-o teorie demonstrată și că își calcă din cuvântul dat, ne vine imediat pe buze expresia: „Ești Toma necredinciosul!”. Astfel, Sfântul Apostol Toma a devenit un mic Iuda, un alt personaj negativ din paginile Sfintei Scripturi. Chiar așa o fi? Iar dacă este așa, oare de ce cultul liturgic îi consacră o Duminică în cursul fiecărui an bisericesc? Care este motivul pentru care Sfânta Biserică își amintește de Toma în prima Duminică, după Învierea Domnului?

Dacă deschidem paginile Sfintei Scripturi, dar și unele scrieri istorice ale lui Eusebiu de Cezareea și Tertulian, vom găsi un tablou cu totul opus – Toma era unul din cei mai credincioși apostoli ai Învierii Domnului Iisus Hristos. Pericopa evanghelică ne vorbeşte despre arătarea Domnului ucenicilor la opt zile după Înviere.

Am fost martori deja la primele arătări ale lui Iisus Cel Răstignit, iar apoi Înviat. Luca și Cleopa, cei doi ucenici care mergeau spre Emaus, au avut fericitul prilej de a li se alătura pe cale Însuși Hristos, Biruitorul morții, pe când ochii lor „erau ținuți ca să nu-L cunoască”. Mergând în drumul lor, vorbeau despre cele întâmplate la Ierusalim, exprimându-și dezamăgirea că, deşi îşi puseseră toată nădejdea în Iisus, iată, tocmai Acesta fusese răstignit, spulberând prin moartea Sa speranța izbăvirii, frumoasele perspective ale Împărăției. Dialogul purtat cu străinul Călător, printre dumbrăvile de măslin, parcă i-a încurajat puţin pe cei doi discipoli. Cu toate că primiseră vestea învierii de la femeile mironosițe, de la ceilalți ucenici din Ierusalim, încă șovăiau. Doar minunata descoperire a Mântuitorului la frângerea pâinii i-a convins că L-au văzut pe Domnul Înviat.

Duminică a 2- a  dupa Paști și iată, ne vom reîntâlni duhovnicește cu un alt ucenic al Domnului, Toma, la fel de sceptic și îndoielnic ca și ceilalți în probabilitatea ridicării din mormânt a lui Iisus. Între timp toți ucenicii și mironosițele care credeau l-au vazut. Toma ca să creadă vrea să vada și el, mai mult să-I atingă ranile. Numai Domnul, prezent în fața lui, îndemnându-l să-I atingă rănile din palme și din coastă, l-a făcut pe Toma să exclame: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, cu neclintita credință că Hristos a înviat cu adevărat.

Deducem din aceste două arătări ale lui Iisus Înviat că bucuria pascală o trăim deplin abia când Îl întâlnim pe Domnul, când El ni Se descoperă. Numai înţelegerea sensului morții Sale face să apară lumina pascală. Iisus Înviat nu poate fi recunoscut decât în lumina care arată sensul suferințelor îndurate pentru noi și a noastră mântuire. Oare nu și inimile noastre au ars de frumusețea cuvintelor Sfintei Evanghelii? Nu ne-a cuprins și pe noi dorul de-a călători în această lume avându-L alături pe Hristos?

În nenumărate rânduri am primit pe Hristos euharistic, ospătând din cina mântuirii precum Luca și Cleopa la Emaus, când a frânt pâinea.  La fel cum s-a întâmplat cu Toma, s-a strecurat în gândul nostru, poate, inevitabila dilemă: oare să fi fost chiar așa?

De aceea, cu fiecare sărbătoare pascală, ni se potolesc setea și foamea după Dumnezeu, se ostoiește dorul după Hristos; de fiecare dată, împreună cu Toma strigăm: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Iar toate acestea se întâmplă pentru că proslăvirea Învierii Domnului înseamnă a mărturisi că El este chezășia învierii noastre, Izvorul nemuririi.

Preamărind Învierea, ne întâlnim cu Marele Răstignit și Înviat, Care continuă să fie viu, aflându-Se mereu între noi și în noi, purtându-ne astfel spre zorile vieții veșnice. Cu fiecare sărbătoare pascală pregustăm din farmecul veacului viitor (Evrei 6, 5), retrăind un adevăr mângâietor și încurajator: nu mai trăim pentru noi, ci pentru Acela Care a murit şi a înviat pentru noi, după spusele Sfântului Pavel, Apostolul (II Corinteni 5,15), căci cu toții suntem fii ai luminii și ai Învierii.

Apostoul Toma, care lipsise atunci când Domnul li Se arătase prima dată ucenicilor, nu a crezut în mărturia acestora, ci a voit să vadă şi să atingă pentru a crede. Domnul l-a îndemnat să „pună degetul său în semnul cuielor şi mâna sa în coasta Lui” (cf. Ioan 20, 25), iar Toma, chiar mai înainte de a-L atinge, doar pentru că pătrunsese în prezenţa lui Hristos cel Înviat, după cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi, a strigat cu glas mare: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Am putea spune că, într-un anume fel, Toma a fost primul care a primit harisma vorbirii în limbi. Atunci când puterea mântuirii, puterea lui Hristos cel Înviat, s-a revărsat în inima lui, din pieptul său a ţâşnit acest strigăt: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Vedem că Dumnezeu i-a îngăduit lui Toma să şovăie pentru ca noi să cunoaştem tainele Împărăţiei Sale. Prin mijlocirea necredinţei binecuvântate a ucenicului, îngăduite de pronia lui Dumnezeu, El ne face cunoscută adevărata lege a credinţei ( Rom. 3, 27): „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29). Adică suntem binecuvântaţi atunci când le întemeiem pe toate pe făgăduinţa lui Dumnezeu, când, fie că îl vedem sau nu înlăuntrul nostru, credinţa noastră rămâne neîmpuţinată, iar alipirea noastră de poruncile şi de Duhul Lui este la fel de strânsă. Aceasta este legea vieţii pe care ne-o oferă Biserica în Duminica Tomii, reînsufleţind în noi cuvintele înţelepte ale lui Hristos.

Aceste cuvinte, „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29), au o mare însemnătate în viaţa noastră de zi cu zi. Noi suntem cei ce am văzut harul învierii, după cum zice una din stihiri, însă noi suntem şi aceia care trebuie să fie cer­caţi ca să ni se vădească adevărata inimă. Fiecare dintre noi este în aceeaşi măsură cel ce a văzut şi a crezut, precum şi cel ce nu vede şi totuşi crede, pentru că nouă, tuturor celor ce ne­-am alăturat Bisericii, Dumnezeu ne-a dat la început un mare har ca să ne unim cu El. În această primă perioadă a harului era ca şi cum Îl vedeam pe Domnul întru totul viu în inima noastră şi ni se părea atât de uşor să-L urmăm. Puteam chiar să primim ocările semenilor noştri fără să ne răzvrătim, fără să ripostăm şi să ne arătăm iscusinţa şi superioritatea. Atunci când Hristos era prezent în inima noastră, eram gata să ne smerim şi să ne rugăm, iar pomenirea lui Dumnezeu nu se depărta de la noi nici în timpul somnului, nici când eram treji. Cuvântul Lui era atât de dulce în inima şi pe buzele noastre, încât voiam neîncetat să cercetăm Scriptura. Nesfârşite sunt suişurile pe care Domnul le pune în inima noastră în această primă perioadă a harului!

Însă mai apoi, Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi şi retra­ge de la noi acest har simţit. Harul se împuţinează şi de multe ori se îndepărtează, încât simţim în inimă o mare uscăciune, însă abia atunci se va vădi adevărata înclinaţie a inimii noastre, căci, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, „dispreţul este cel ce pune inima la încercare”. Adică dispreţul şi ocara pe care le suferim din partea semenilor noştri, uscăciunea inimii pe care o resimţim atunci când se depărtează harul de la noi, durerea ce ne copleşeşte atunci când suntem încercaţi în această viaţă, toate acestea vor scoate la iveală adevărata noastră inimă. Însă vom fi cu adevărat binecuvântaţi doar dacă vom păstra învăţătura pe care ne-a dat-o Domnul atunci când am trăit experienţa Învierii Sale.

Dacă în perioada de uscăciune şi de pustiire duhovnicească îi aducem Domnului aceleaşi rugăciuni şi dacă stăm înaintea Lui cu aceeaşi credinţă, preamărindu-L şi dându-I slavă şi în­dreptăţire, şi luăm asupra noastră toată ruşinea şi fărădele­gea, atunci suntem cu adevărat binecuvântaţi, căci „am rămas neclintiţi, ca cei ce-L văd pe Cel nevăzut” ( Evrei 11, 27). Îi aducem acum lui Dumnezeu ceea ce I-am adus şi atunci când Îl vedeam întru totul viu în inima noastră. Noi toţi avem tre­buinţă să păstrăm acest început, căci în viaţa aceasta toate sunt schimbătoare şi trecătoare. De multe ori ne vom afun­da până în cele mai de jos ale pământului, iar uneori Dum­nezeu ne va ridica din nou cu mângâierea şi puterea harului Său. însă noi trebuie să păstrăm cu sfinţenie lecţia aceasta pe care ne-a dat-o harul. Astfel, învăţăm să ne folosim toată priceperea pentru a descoperi mereu noi căi, noi cugete care să ne apropie şi mai mult de Hristos, astfel încât această a doua perioadă devine foarte creativă duhovniceşte.

Fie că simţim sau nu prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noas­tră, noi păstrăm neclintită credinţa că Hristos este adevărat şi că Şi-a vădit adevărul prin viaţa şi moartea Sa. De aceea pentru noi încetează să mai aibă însemnătate dacă îl vedem şi suntem reînnoiţi de prezenţa Lui sau dacă Se depărtează de la noi şi, lipsiţi fiind de vederea Feţei Sale, simţim cum moartea ne împresoară. Nu are importanţă dacă suferim sau suntem fericiţi, dacă trăim sau murim (cf. Rom. 14, 8). Important este să-L cunoaştem pe Cel Înviat din morţi, să statornicim cu El o legătură personală, să-I fim bineplăcuţi, urmându-I porun­cile. Dumnezeu rămâne pentru noi binecuvântat şi milostiv în veac, iar noi suntem slugile Lui pentru totdeauna. O astfel de credinţă biruieşte lumea şi ne face părtaşi la izbânda lui Hris­tos cel Înviat (cf. 1 Ioan 5,4).

Toma este fratele nostru de credinta si indoiala, de infrigurari si asteptare, de cutremur si ingenunchere, el ramane obsesia noastra perpetua si intruparea neputintei noastre de a accepta Bucuria dintr-odata si fara echivoc. Exista nu numai o drama a Patimilor, ci si una – mai puternica – a Invierii, si ea se consuma, totodata, in sufletul lui Toma. In trei trepte se consuma, toate ale lui Toma: el afla si nu-i vine sa creada; vede si inca se indoieste; se infrange si biruie. Nuantele sunt revelatorii. Toma nu e necredincios prin structura, ci mai degraba ipostaza omului care exclama: e prea frumos ca sa fie adevarat! El nu e un impietrit, cum devenise – de pilda – Iuda. El nu refuza sa creada; el e doar coplesit de obiectul credintei lui virtuale. Fenomenul Invierii i se pare colosal. Poate ca e singurul dintre ucenici care intuieste implicatiile ei cosmice. Toma stie ca adevarul trebuie sa existe in sine, dar il implora sa-i devina certitudine, adica adevarul lui, personal. Cei zece ii spun: am vazut pe Domnul. El nu le pune la indoiala spusele, ci doar putinta ochilor lor de a nu se fi inselat. De aceea, el se hotaraste sa faca apel la simtul tactil, cel mai material dintre cele cinci. Aceasta, in ipoteza ca Domnul i se va arata si lui. Toma il vede pe Domnul. Si totusi, se indoieste de adevarul Lui. Nu se increde in simtul vazului. El stie ce poate fi o vedenie, o halucinatie, o iluzie optica, o sugestie in masa. Prevazuse impasul, era pregatit. Nici nu era el intaiul sovaielnic. Oare Petru nu se indoise de cel ce umbla pe ape? Oare acelasi Petru nu se indoise de dumnezeirea Celui stalcit in batai? Oare Maria Magdalena nu i se plangea Gradinarului ca i se furase Stapanul din mormant? Toma sedea in fata lui Iisus cu povara – adanc omeneasca – a tuturor indoielilor Vechiului si Noului Testament. Indoiala e jumatatea drumului dintre credinta si necredinta, si poate duce ori la una ori la cealalta. Impietritul, in schimb, refuza deopotriva si adevarul si certitudinea. El nu solicita miracolul, iar cand acesta se produce totusi si-i ofera evidenta, el va exclama: cu domnul demonilor ii scoate pe demoni. Toma e un necredincios numai prin aceea ca, bantuit de indoiala, are nesabuirea de a solicita minunea sensibila. El nu cunoaste credinta pura si inca nu a invatat ca minunea demonstrativa e argumentul vulgar al lui Dumnezeu pentru spiritele vulgare. Este el un spirit inferior? Pana la acest prag cel putin, asa se arata. Dar Domnul il cunoaste mai bine pe Toma si, inainte ca acesta sa-si fi rostit cererea, intinde palmele spre el, ii ofera urmele cuielor si urma sulitei si… Aici e minunea! Nu ni se spune ca Toma ar fi ajuns sa atinga cu degetele ranile Domnului. Gestul insusi al lui Iisus de a i se supune sensibil ii sfarama indoiala si-l prabuseste in genunchi. El nu se poate incovoia la treapta spiritului de jos. E un biruitor launtric: ranile Domnului sunt si ale lui Toma, Domnul este si al lui Toma.

Lui Toma i se rosteste Cuvantul. Si ce poate fi mai sensibil decat cel prin care insusi sensibilul si-a luat fiinta? Credinta de acum a lui Toma nu e un triumf al exprientei, nu simturile sunt acelea care-i adeveresc realitatea Inviatului. El stie ca chiar daca degetul sau ar fi ajuns sa pipaie ranile Domnului, aceasta nu i-ar fi rezolvat dilema din care, rational, nu se poate iesi: daca ceea ce vad e naluca, cum de se lasa pipait? Iar daca are trup, cum de a intrat prin usile incuiate? Credinta lui e rodul intalnirii dintre om si Dumnezeu in clipa cand unul il cauta iar Celalalt i se imbie. Sa amintim iarasi de roua care nu poate umezi floarea daca aceasta nu i se deschide?

“Sensul adanc al Evangheliei de astazi se refera la drama interioara a sufletului omului. Cel care doreste ca Domnul Cel inviat si viu sa Se arate in sufletul sau prin Duhul lui Dumnezeu, trebuie sa inchida si sa incuie camara sufletului sau, ca sa-l pazeasca de navalirea lumii din afara, lumea materialnica. Dupa cum spune Mitropolitul Theolipt in “Filocalia”:

“Invata intelepciunea de la albine: cand acestea vad un roi de viespi in jurul lor, ele stau in stup, si astfel scapa de vatamarea raufacatorilor lor” –  tot la fel cum Apostolii pleaca din fata iudeilor insetati de sange si cu iubire pentru cele materialnice. Intr-un sens adanc, iudeii reprezinta pe cei care sunt legati de simturi, si de cele materialnice. Unui asemenea suflet pazit cu inflacarare, sub lacat si cheie, Domnul i Se va arata intru slava. Mirele slavit Se va arata astfel miresei celei intelepte. Cand Domnul Se va arata, frica lumii din afara va disparea si sufletul se va umple de pace. Si nu numai pace. Domnul aduce intotdeauna multe si felurite daruri: dand pace, El da in acelasi timp bucurie, putere si curaj; El intareste credinta; El da tarie vietii.

Dar iarasi cand Domnul ni Se arata si ne aduce toate aceste daruri de mare pret, inca mai ramane o indoiala intr-o adancitura a sufletelor noastre. Aceasta adancitura semnifica indoiala lui Toma. Pentru ca aceasta adancitura sa se lumineze si sa se incalzeasca cu harul Duhului Sfant, noi trebuie sa staruim in rugaciune catre Domnul si sa asteptam cu rabdare; in sufletele noastre, noi trebuie sa ne inchidem si sa ne incuiem de lumea din afara, de poftele trupesti si de indemnari. Atunci Domnul, care iubeste oamenii, ne va milostivi pe noi si ne va implini rugaciunile noastre. Si El Se va arata din nou, prin prezenta Sa harica, va lumina chiar si cel mai intunecat ungher al sufletelor noastre.

Atunci, si numai atunci, ne vom putea numi suflete vii si fii ai lui Dumnezeu prin harul Sau. Si toate acestea vor fi prin ajutorul Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, caruia I Se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant – Treimea Cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. O parte din lume continua sa ceara minuni. Dar noi, cei din Duminica Tomii stim ca Minunea e zilnic cu noi, la masura indoielilor si deschiderilor noastre”.

Exista multi oameni creduli, care primesc fara judecata, fara critica, orice zvon si cred usor orice lucru.

Sunt si unii care cred cu mare greutate, cum ar fi cei ce gandesc profund, cei seriosi – ei cerceteaza tot, chibzuiesc si primesc drept adevar doar ceea ce rezista criticii lor.

Mai exista si altfel de oameni, care nu doresc sa creada in ceea ce nu este pe plac sufletului lor. Astfel, cei rai nu vor sa creada nici unui lucru bun. Oamenii, in general, accepta mai usor ceea ce corespunde propriilor lor dorinte, propriilor lor ganduri, propriilor lor dispozitii si nu primesc nimic din cele ce nu corespund ratiunilor lor. Multi oameni nu au crezut in Hristos si in invierea Lui din cauza ca nu aveau nevoie de invierea lui Hristos, care ii impiedica sa traiasca dupa mintea lor, avand egoism si iubire de sine. De aceea au respins credinta in Hristos si Sfanta Evanghelie. Exista si o categorie de oameni sceptici, care se indoiesc de toate.

In care dintre cele trei tipuri de oameni se incadra Sfantul Toma? El apartinea grupului celor care gandesc profund, insa nu sunt creduli, al celor care doresc sa se convinga in toate. Este, oare, aceasta o calitate negativa a sufletului si a mintii? Nicidecum! Aceasta este o calitate pozitiva a sufletului si nimeni nu indrazneste sa-l invinovateasca de ceva pe Sfantul Toma.

Domnul Iisus Hristos nu l-a invinuit, ci, luand in calcul faptul ca i-a fost greu sa creada, ca mintea lui era una critica, i-a oferit posibilitatea sa se convinga de invierea Lui. In plus, a afirmat:

“Ai crezut pentru ca M-ai vazut, dar fericiti sunt cei care n-au vazut si au crezut!“.

Cine sunt acestia care n-au vazut si au crezut? Sunt acele milioane de oameni, de crestini, care au trait si traiesc pana in prezent, acceptand si crezand in Invierea lui Hristos fara sa-L fi vazut. Pe acestia ii numeste Domnul fericiti.

Ce vom spune oare noi: cumva ca ne este mai greu sa credem decat le-a fost Sfintilor Apostoli? Ne vom mira de faptul ca ucenicii Lui apropiati, care au fost mereu cu Dansul, care L-au iubit cu toata inima, care L-au auzit si L-au vazut pe El, care s-au atins cu mainile de Dansul, au crezut cu atata greutate in invierea lui Hristos? De ce le-a fost greu sa creada? In Evanghelie se repeta nu o data ca Domnul Iisus Hristos, cu mult inainte de patimile si de moartea Sa pe cruce, le spunea uncenicilor Sai ca va fi dat in mainile pacatosilor si-L vor bate si-L vor scuipa, si-L vor rastigni pe cruce.

A spus aceste lucruri destul de clar, insa ucenicii, care au vazut nu doar o data cum Domnul Iisus Hristos invia mortii, sa creada ca cel mort, nemiscat, fara suflare, in care nu exista nici gand, nici simturi se poate invia pe sine? Acest fapt este mai de neinteles decat marea minune a invierii fiicei lui Iair sau a fiului vaduvei din Nain. Apostolii nu-si puteau inchipui ca un mort sa invieze singur.

Dar noi in ce situatie ne aflam? Ne este usor sau greu, fara sa-L fi vazut pe Domnul Iisus Hristos, sa credem in El? Ar trebui sa ne fie mai usor decat Apostolilor, mult mai usor, pentru ca din momentul Invierii Domnului Iisus Hristos propovaduirea Sfintei Evanghelii a cucerit repede intreaga lume, a stins focul paganatatii si a luminat intunericul pagan. Si lumina a stralucit peste lumea toata.

Inca din timpurile vechi multi oameni au crezut in Hristos. Poruncile Evangheliei, propovaduirea lui Iisus, au trait in inimile crestinilor si le-au condus viata. Lumina lui Hristos a luminat tot universul. Nenumarate popoare au fost patrunse de o evlavie adanca. Mare si inflacarata a fost si evlavia poporului nostru rus. In toate si intotdeauna oamenii se conduceau dupa duhul crestinatatii. In toate faptele lor, la toate inceputurile lor, cereau binecuvantarea lui Hristos.

Cu numele lui Hristos pe buze, ei ii invingeau dusmanii cumpliti, precum a invins Dimitrie Donskoi oastea lui Mamai. Oamenii simteau iubire fata de Hristos si aveau credinta in El. Toata literatura timpurilor mai vechi, arta, poezia au fost patrunse de duhul lui Hristos. Si pictorii, si poetii, si scriitorii aduceau jertfa Domnului Iisus talentele lor, Il preamareau prin cuvintele lor. Totul era impregnat de duhul evlaviei crestine; poporul stia cat de multi mucenici si-au varsat sangele pentru Domnul Iisus Hristos, intelegea ca se poate suferi asa numai pentru sfantul adevar si credea in acest adevar.

Au existat nenumarati sfinti care au luminat in intunericul lumii asemenea stelelor ceresti. Multi rusi, in timpurile de odinioara, mergeau sa se inchine sfintilor la Lavra Pecerska din Kiev, duceau acolo dragostea inimilor lor si sorbeau credinta de la sfintii care odihneau acolo. Dar asa a fost doar in timpurile mai vechi, pana in secolul al XVI-lea. Mai aproape de zilele noastre au inceput sa apara tot mai multi si mai multi oameni care se straduiau sa stinga lumina lui Hristos. Se facea simtita tot mai mult si mai mult necredinta. Au aparut critici crunte, minicinoase la adresa Evangheliei, au aparut teoriile stiintifice care incercau sa distruga credinta in Dumnezeu, credinta in Hristos.

A sosit timpul cand multi au ajuns la concluzia ca credinta in Hristos este incompatibila cu datele stiintei. Si a avut loc o apostazie masiva de la Hristos. A inceput sa se stinga credinta in El. Propaganda invataturilor laice, impotriva a tot ce contravine aspiratiilor noastre duhovnicesti, a intelegerii noastre duhovnicesti – crestea, se extindea si se adancea, otravind inimile si mintile multor oameni. De aceea le este astazi greu oamenilor sa creada in Hristos.

Cine mai crede acum? Oare doar credulii? Nu, nu cei creduli! Cred cei in ale caror inimi arde si lumineaza dragostea fata de tot ce este sfant, de tot ce este inalt, dragostea fata de Domnul Iisus Hristos – o dragoste atat de puternica, incat nici o dovada pseudo-filosofica sau pseudo-stiintifica nu poate stinge in ei aceasta dragoste. Ei bine, ne vom descuraja oare, ne vom rusina, vom merge dupa gloata necredinciosilor?

Stiati ca oamenii ii urmeaza si ii primesc extrem de usor pe cei ce reprezinta majoritatea.

Insa crestini care cunosc Sfanta Evanghelie, ale caror inimi sunt luminate de harul lui Dumnezeu si se curatesc cu rugaciuni indelungate si cu post – pana la sfarsitul lumii isi vor pastra credinta lor sfanta. Si Domnul a spus ca Sfanta Biserica nu va fi biruita de portile iadului, atat timp cat va exista lumea.

Sa ne intareasca pe noi cuvintele iesite din buzele Domnului Iisus Hristos:

“Sa nu se rusineze inima voastra, credeti in Dumnezeu si in Mine!“

Sa mergeti dupa Hristos, sa credeti in Dumnezeu, niciodata sa nu primiti rusinea in inimile voastre. Si atunci Se va salaslui in voi Insusi Domnul Iisus Hristos cu Tatal Sau si Isi vor face locas lor”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)