„Toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele”

27.08.2015 15:03

„Toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele”  Să ţineţi credinţa pe care aţi supt-o de la piepturile maicilor voastre! Să ţineţi credinţa pe care o avem de două mii de ani! Nu vă luaţi după slugile satanei. Evanghelia este a lui Dumnezeu, iar aici arată că este a Fiului, pentru ca Tatal, Fiul și Duhul Sfant una sunt.

 

Când apostolul Pavel zice: „Căruia Îi slujesc cu duhul meu, întru Evanghelia Fiului Său”, prin aceste cuvinte arată deodată şi harul lui Dumnezeu, şi umilinţa lui; harul lui Dumnezeu, fiindcă i s-a încredinţat un lucru atât de mare, ca predica Evangheliei; iar umilinţa, fiindcă aceasta nu o socoteşte provenită din silinţa lui, ci cu totul din ajutorul Duhului.

 

 Adaosul cuvântului „Evanghelie” arată felul slujirii încredinţate lui, fiindcă multe şi diverse sunt modurile slujirii.  Când le-au rînduit Sfinţii Părinţi, Duhul Sfint a grăit prin gura lor. Chiar dacă or fi în­vechite, noi trebuie să ţinem minte următorul lucru: dacă Biserica pierde temelia canonică, dispare ca Bi­serică. Sfintele canoane cînd s-au rînduit de Sfinţii Părinţi, nu s-au rînduit să fie călcate, ci pentru a fi urmate. Nu urmate la literă, ci urmate la duh.

 

 După cum şi subîmpăraţi toţi sunt subordonaţi uneia şi aceleiaşi persoane – împăratului -, însă nu toţi îndeplinesc aceeaşi slujbă, ci unuia i se încredinţează întâietatea în armată, altuia grija de bunul mers al cetăţilor şi al cetăţenilor, altuia iarăşi grija de a păstra banii în vistierii, tot aşa şi în cele duhovniceşti. Unul, de pildă, slujeşte lui Dumnezeu crezând în El şi îngrijindu-se ca viaţa să-i fie bună şi curată, altul îşi ia asupră-şi sarcina de a îngriji de străini, altul în asumarea protecţiei celor care au nevoie – precum pe timpul apostolilor, când cei de pe lângă Ştefan slujeau lui Dumnezeu prin protecţia văduvelor -, altul Îi slujeşte prin învăţătura cuvântului, precum era şi Pavel, slujindu-I prin predicarea Evangheliei.

 

Acesta a fost felul slujbei lui şi spre aceasta a fost el rânduit.De aceea nu numai că ia pe Dumnezeu ca martor, dar spune şi de lucrul ce i s-a încredinţat, arătând că încredinţându-i-se un astfel de lucru, n-a invocat în ceva neadevărat mărturia lui Dumnezeu. După aceasta voieşte a arăta şi dragostea lui către dânşii, de asemenea şi îngrijirea cea mare.

 

Ca nu cumva să i se zică: „Cine eşti tu, şi de unde, de spui că îngrijeşti de o cetate aşa de mare, împărătească, cum e a noastră?”, arată că îngrijirea lui este necesară şi legitimă, deoarece acest fel de slujbă i s-a rânduit, adică să vestească Evanghelia, iar cel căruia i s-a încredinţat o astfel de slujbă de la sine urmează că trebuie a avea veşnic în mintea sa pe cei ce vor primi cuvântul adevărului.

 

 ,,Nu poţi fi ce­tăţean creştin şi român, dacă nu ai dreapta credinţă în Hristos. Eşti străin. Nu eşti fiu al ţării. Că fiu ade­vărat al României este cel care-i ortodox, pentru că Biserica Ortodoxă predomină în ţara noastră de două mii de ani. Iar pe cei care-s sectari să nu-i primim în casele noastre.

 

Ţara noastră Românească a fost ortodoxă dintotdeauna şi trebuie să ţină linia Ortodoxiei. Orto­docşi ne-am născut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocşi am trăit timp de două mii de ani şi ortodocşi trebuie să stăm pînă la moarte.

 

 Asta este adevărata credinţă a României, Ortodoxia. Nu pri­miţi nimic din afară, că toţi vor să ne strice unitatea neamului, a credinţei şi a Bisericii. Toţi aceştia sînt vrăjmaşii Crucii lui Hristos“.

 

Prin expresia „cu duhul meu” le mai arată şi altceva, anume faptul că slujba aceasta a propovăduirii Evangheliei lui Hristos este cu mult superioară cultului ebraic şi elin, căci religia elină era şi trupească, şi eronată, iară cea iudaică, deşi era adevărată, cu toate acestea şi aceasta era trupească, astfel că religia creştină era opusul celei eline şi cu mult superioară celei iudaice.

 

În slujba religiei noastre creştine nu avem nevoie nici de oi, nici de viţei, nici de grăsime sau fum din sacrificii, ci numai de suflet înduhovnicit, ceea ce şi zice Hristos: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24).

„Întru Evanghelia Fiului Său”. Mai sus ne spunea că Evanghelia este a lui Dumnezeu, iar aici arată că este a Fiului; dar îi este indiferent a spune că e a Tatălui sau a Fiului, căci el a învăţat de la acea voce pururea fericită că cele ce sunt ale Tatălui sunt şi ale Fiului, şi cele ale Fiului sunt şi ale Tatălui: „Toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele” (Ioan 17, 10).

 

„Că neîncetat fac pomenire despre voi”. Aceasta este dragostea adevărată. Se pare că Apostolul, în versetul arătat, vorbeşte de un singur lucru, însă în realitate de patru: că îi pomeneşte şi că o face necontenit, şi aceasta în rugăciuni, şi pentru lucruri mari.

 

„Să ştiţi că rădăcina şi viaţa poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credinţa cea dreaptă în Hristos, adică Ortodoxia^. Noi ne-am încreştinat de aproape două mii de ani, din timpul Sfîntului Apostol Andrei. Coloniştii romani, cărora le-au predicat Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel la Roma, şi cei din Grecia, cînd au venit aici cu legiunile romane, au adus credinţa Ortodoxă.

 

Eram daci pe atunci; stră­moşii noştri sînt dacii şi romanii, de la care am ră­mas noi, românii. De atunci, de cînd am primit şi dreapta credinţă în Dumnezeu, poporul nostru a avut viaţă. Pînă atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort.

 

Viaţa poporului român este dreapta credinţă în Iisus Hristos. Băgaţi de sea­mă! Ca popor creştin de două mii de ani de cînd sîntem noi, am avut toată administraţia noastră şi toată tradiţia noastră sfîntă. Să ţinem cu tărie la Credinţa Ortodoxă. „Cerând totdeauna în rugăciunile mele ca să am cumva, prin voinţa Lui, vreodată, bun prilej ca să vin la voi” (1, 10).

 

Priveşte-l cât de dureroasă îi este dorinţa de a-i vedea, şi totuşi nu primeşte a-i vedea contrar voinţei lui Dumnezeu; dorinţa o avea, însă această dorinţă era dependentă de voia lui Dumnezeu, îi iubea mult şi se grăbea a se duce la ei, însă deşi-i iubea, totuşi nu voia să-i vadă contrar voiei divine.

 

Aceasta este dragostea adevărată, şi nu după cum facem noi, care ne depărtăm de la amândouă legile dragostei, căci sau nu iubim pe nimeni, sau, de iubim vreodată, atunci iubim contrar voinţei lui Dumnezeu, adică amândouă le facem contrar legii dumnezeieşti. Dacă poate acestea pică greu când sunt spuse, desigur că mai greu când le facem.

 

Să ţineţi credinţa pe care aţi supt-o de la piepturile maicilor voastre! Să ţineţi credinţa pe care o avem de două mii de ani! Nu vă luaţi după slugile satanei care vin din apus cu milioane de dolari. Ei cumpără pe cei proşti şi nelămuriţi în credinţă, să rupă uni­tatea în sufletul poporului român, şi vor să facă cele mai mari erezii şi nebunii în ţara asta.

 

„Şi când iubim, vei spune, contrar voinţei lui Dumnezeu?”. Atunci când noi trecem cu vederea pe Hristos flămând şi însetat, în timp ce copiilor, prietenilor şi rudelor le dăm mai mult decât au nevoie. Oare trebuie a întinde vorba mai departe?

 

Dacă fiecare şi-ar examina cugetul său, ar găsi cum aceasta se întâmplă în multe lucruri ale vieţii noastre, însă nu aşa era acest fericit; el ştia a iubi, şi a iubi cum trebuie şi cum se cuvine, şi, deşi pe toţi îi întrecea în iubire, totuşi nu depăşea marginile iubirii. Priveşte cum amândouă acestea, frica de Dumnezeu şi dorul de a-i vedea pe romani, se găseau în sufletul său în cel mai înalt grad.

 

 A se ruga necontenit ca să-i vadă, şi a nu renunţa când nu obţine să se ducă, este semn de o mare dragoste, iar a-i iubi şi a sta pe loc, supunându-se voiei lui Dumnezeu, este semn de cea mai mare evlavie. În alt loc, însă, rugând de trei ori pe Domnul, nu numai că nu a primit ceea ce a cerut, ci încă din contră neprimind, el a mulţumit cu totul pentru acest refuz de a fi ascultat, căci în toate întreprinderile sale el avea înaintea ochilor numai pe Dumnezeu.

 

Aici, însă, a primit ceea ce a cerut nu chiar atunci, ci mai târziu, şi totuşi nu s-a neliniştit. Acestea le zic ca noi să nu ne tulburăm dacă nu suntem ascultaţi în rugăciunile noastre, sau suntem ascultaţi mai târziu. Fiindcă nu suntem noi mai buni decât Pavel, care în ambele împrejurări îşi mărturisea recunoştinţa. Şi cu drept cuvânt. Fiindcă, o dată ce s-a dat pe sine în mâna celui ce guvernează totul, şi cu atâta supunere, ca şi lutul în mâna olarului, el făcea ceea ce-i poruncea Dumnezeu.

 

Spunând deci că dorea să-i vadă, arăta şi cauza acestei dorinţe. Şi care este aceasta?

„Ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc, spre întărirea voastră” (1, 11).

El nu făcea pur şi simplu călătorii fără sens şi inutile, după cum fac mulţi astăzi, ci pentru lucruri trebuitoare şi grabnice. Şi aceasta nu o spune pe faţă, ci mai mult într-un mod enigmatic. Căci n-a zis: „ca să vă învăţ, ca să vă catehizez, ca să îndeplinesc ceea ce vă lipseşte”, ci „să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc”, arătând prin aceasta că avea a le da nu ceea ce este al său, ci ceea ce şi el a primit.

 

Dar şi aici el se arată cumpătat, căci zice „să vă împărtăşesc vreun dar”, adică ceva mic, potrivit puterilor mele. Şi ce este acel dar mic pe care el voieşte a-l da? Acesta este, zice, „a vă întări pe voi”. Aşadar a nu se clătina cineva, ci a sta drept nemişcându-se, este şi al harului lui Dumnezeu.

 

Dar tu când auzi de har, să nu-ţi închipui că plata ostenelilor tale este prin aceasta desfiinţată; el nu vorbeşte aici de har cu scopul de a dispreţui ostenelile rezultate din buna voinţă, ci pentru a tăia îngâmfarea prostească a orgoliului.

 

Adică nu o să poată astăzi cineva să canonisească după canoanele Sfîntului Vasile cel Mare sau ale Sfîntului Ioan Gură de Aur sau ale Sfîntului Ioan Pustnicul, dar nici nu se poate să le ignore. Dacă de făcut nu le facem, şi de respectat nu le respectăm, atunci mergem cu toţii în iad.

 

 

Dreptarul şi cîrma Bisericii rămîne în mîna lui Dumnezeu şi nu în mîna oamenilor. Noi dezlegăm, dar Apostolilor li s-a spus în Evanghelie: Ce veţi lega legat va fi şi ce veţi dez­lega dezlegat va fi. Dar prin ce virtute? In virtutea Duhului Sfint, iar dacă noi dezlegăm în afară de vir­tutea Duhului Sfint, Duhul Sfînt nu lucrează.

 

 Deci, noi ne amăgim. Orb pe orb călăuzindu-se, amîndoi cad în groapă. Degeaba spune un preot împărtăşeşte-te, dacă tu ai curvit, cînd canonul spune să iei aghiazmă sau îţi dă ce ţi-e prescris, sau dacă canonul îţi spune nu fă cutare că aşa trebuie să faci şi tu faci altfel, ne amăgim unii pe alţii.

 

Dreptarul canonic nu este pus ca să omoare lumea, ci îi pus ca să stăvilească lumea păcatului. (surse: pr. Cleopa și omiliille Sf Ioan Gura de Aur )