Temeti-va, dar nu deznadajduiti
In mânastirile moldovene, ridicate de domni romani iubitori de tara si de frumos, dar si in schiturile din Carpatii rasariteni, ridicate din evlavia si dorul spre desavarsire al unor calugari, au trait, in curgerea veacurilor, numerosi calugari cu viata imbunatatita, pe care evlavia populara i-a trecut, curand dupa moarte in randul sfintilor.
Avem, insa, prea putine stiri scrise despre nevointele lor duhovnicesti, ca si despre faptele minunate pe care le-au savarsit in timpul vietii, precum si in legatura cu cinstitele lor moaste.
Mântuirea, după învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Bisericii Ortodoxe, se dobîndeşte prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atît în decalogul Legii Vechi, cît şi în Noul Testament, numit şi legea Harului. Orice creştin care doreşte să se mântuiască trebuie să săvârşească aceste trei condiţii:
-să aibă credinţă dreaptă în Dumnezeu;
-să aibă harul Duhului Sfînt,
-care se dă tuturor prin cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii: Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfânta Împărtăşanie, Nunta, Preoţia, Maslul şi să împlinească poruncile cuprinse în Sfânta Evanghelie.
Fără aceste trei condiţii obligatorii, nu este mântuire.
Una din ele dacă lipseşte, omul nu se poate mîntui şi îşi pierde sufletul său, „care este mai scump decât toată lumea”.
Aceasta este mântuirea pe calea poruncilor, comună şi obligatorie tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu şi doresc să moştenească viaţa veşnică.
Dar mai este şi o altă cale de mântuire, mult mai grea, anume calea desăvîrşirii creştine, pe care au mers toţi sfinţii, apostolii, mucenicii, ierarhii şi cuvioşii. Pentru că nu este obligatorie, ci benevolă, ea este numită în Sfînta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice.
Ei au luat exemplu celui mai mare Sfânt nascut din femeie Ioan Botezatorul.
Pocăiți-vă ! Cutremurator si trezitor cuvant al Sf. Ioan Botezatorul catre cei care veneau spre el, dar mai ales catre farisei, auzind ei de propovaduirea spusa cu putere in pustie. Un cuvant menit sa dezmorteasca constiintele adormite intr-un somn greu, letargic, al pacatului si al silniciei. Glasul celui ce a strigat in pustie este ca o trambita ce cheama la apel constiinta omului.
Sf Ioan a propovăduit înaintea Domnului, și a făcut-o atât de bine încât mulți se întrebau dacă nu cumva el este Hristosul, Mesia cel așteptat de poporul ales ca să îl scoată din robie. A trebuit să le spună însă, celor ce veneau la el, că este doar un Înaintemergător, că el doar pregătea terenul pentru cel ce avea să vină după el, „Căruia nu era vrednic să-i dezlege cureaua încălțămintei” (Ioan 1, 27), și care va fi adevăratul semănător, al semințelor vieții veșnice.
Numai cel care raspunde pozitiv acestei chemari poate fi pregatit sa Il primeasca pe Hristos, pe Mantuitor, deoarece numai atunci cand ne vedem pe noi insine fara de scapare din propriile fapte, cand stim ca nu faptele parintilor nostri ne mantuie, atunci vom dobandi cu adevarat“duhul umilit, inima infranta si zdrobita”, si atunci Il vom astepta cu adevarat pe HristosMantuitorul.
Sfantul Ioan Gura de Aur sintetizeaza propovaduirea lui Ioan Botezatorul in urmatorul indemn: “temeti-va, dar nu deznadajduiti“. Sau, cum spune, peste veacuri, mult mai aproape de noi, Sf. Siluan Athonitul: “Tine-ti mintea in Iad si nu deznadajdui”.
Astfel, citind si talcuirile de mai jos, adunate de la Sf. Ioan Gura de Aur si de la Sf. Maxim Marturisitorul (prin Fer. Eftimie Zigabenul), intelegem mai bine indemnul la a trai in realitate, atat cea din jur, cat si cea launtrica, oricat de neplacuta, incomoda (cui ii place sa se vada pe sine asa cum este?) sau smintitoare.
Sa nu ne imbatam cu apa rece sau sa ne aburim constiinta cu cine stie ce infrumusetari pretins duhovnicesti, atat ale realitatii din jur, cat si ale celei launtrice. Nici nu avem nevoie sa dam buzna si, insfacand securea, sa incepem noi sa taiem in dreapta si stanga, sau chiar in noi insine. Ci sa primim grabnic botezul pocaintei, sa incepem, sau sa incercam, sa plangem, stiind ca Cel bland si smerit cu inima asteapta indelung “sa ne intoarcem si sa fim vii”:
Viaţa lui Hristos era umbrită deocamdată şi se credea că ar fi fost ucis odată cu pruncii din Betleem. Chiar dacă S-a mai arătat în lume la doisprezece ani, totuşi îndată a trecut iarăşi în umbră. De aceea trebuia ca ieşirea Sa în lume să se facă în chip strălucit, să aibă început măreţ.
Aceasta e pricina că atunci, pe malurile Iordanului, au auzit iudeii ce nu auziseră nici de la profeţi, nici de la alţii. loan le propovăduia cu strălucită voce, amintindu-le de ceruri şi de împărăţia cea de sus, nespunîndu-le nimic de pămînt. Iar prin împărăţia cerurilor loan Botezătorul înţelege întâia şi a doua venire a lui Hristos.
– Dar ce legătură au toate acestea cu iudeii? l-ar putea întreba cineva pe Ioan. Nu înţeleg ce le spui!
– De asta le vorbesc aşa, răspunde Ioan, ca prin neclaritatea spuselor mele să le deştept curiozitatea şi să vină să mă întrebe de Cel propovăduit.
Astfel Ioan a dat bune nădejdi celor ce veneau la el, încît mulţi vameşi şi ostaşi îl întrebau ce trebuie să facă şi cum să-şi rînduiască viaţa. Era un semn că se desprind de lucrurile pămînteşti, că-şi ridică ochii spre lucruri mai mari şi că visau la cele viitoare. Tot ce vedeau, tot ce auzeau le ridica la înălţime gîndul.
Gândeşte-te ce privelişte minunată era să vezi un om de treizeci de ani pogorîndu-se din pustie, fiu de arhiereu, neavînd nevoie de vreun lucru omenesc, prin toate arătînd sfinţenia şi avînd cu el pe proorocul Isaia. Alături de el era şi Isaia, propovăduind şi zicînd: „Acesta este despre care am spus că va veni strigînd şi propovăduind totul cu strălucită voce în pustie!”
Atâta rîvnă puneau profeţii pentru aceste lucruri, încît au vestit cu mult înainte nu numai pe Stăpînul lor, ci şi pe cel ce avea să-I slujească. Isaia n-a vorbit numai de loan, ci şi de locul în care avea să locuiască, de felul propovăduirii sale, de Cel pe Care avea să-L propovăduiască şi de marea faptă ce acesta avea s-o săvîrşească.
Iată că şi profetul şi Botezătorul exprimă aceleaşi idei, deşi nu cu aceleaşi cuvinte. Profetul spune că Botezătorul va veni spunînd:„Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Matei 3, 3).
Botezătorul cînd a venit a spus: „faceţi roade vrednice de, pocăinţă”, cuvinte la fel cu ale profetului: „Gătiţi calea Domnului”. Vezi că spusele profetului şi predica lui Ioan arată unul şi acelaşi lucru, că Ioan a venit să deschidă şi să gătească calea Domnului?
N-a venit să dăruiască un dar, adică iertarea păcatelor, ci să pregătească mai dinainte sufletele celor ce aveau să primească pe Dumnezeul tuturora. Luca spune chiar ceva mai mult, că n-a citat numai începutul profeţiei, ci întreaga profeţie: „Toată valea se va umple şi tot muntele şi dealul se vor smeri; cele strîmbe se vor îndrepta, iar cele colţuroase căi netede vor fi; şi va vedea tot trupul mîntuirea lui Dumnezeu ” (Luca 3, 5-6). Ai văzut cum profetul, luîndu-o înainte, a spus totul: şi alergarea poporului şi schimbarea lucrurilor în mai bine şi uşurinţa propovăduirii şi pricina tuturor celor ce vor fi, chiar dacă pe toate le spune figurat? Trebuia să grăiască aşa, că spusele sale erau o profeţie. Cînd a spus: „Toată valea se va umple şi tot muntele şi dealul se vor smeri şi cele colţuroase căi netede vor fi“, arată că cei smeriţi se vor înălţa, cei mîndri se vor smeri şi că greutatea legii se va schimba în uşurinţa credinţei. „Nu vor mai fi de acum sudori şi osteneli, ne spune Ioan, ci har şi iertare de păcate, care uşurează mult mîntuirea“. Apoi adaugă şi pricina uşurinţei mîntuirii, spunînd: „Tot trupul va vedea mîntuirea lui Dumnezeu“; nu numai iudeii şi prozeliţii, ci tot pămîntul şi marea, tot neamul omenesc, că prin cuvintele: „cele strîmbe” a lăsat să se înţeleagă toţi oamenii cu viaţă stricată: desfrînate, tîlhari, magi, care, fiind stricaţi mai înainte, au mers mai pe urmă pe calea cea dreaptă. Acelaşi lucru l-a spus şi Hristos: „Vameşii şi desfrînatele intră înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 21, 31), pentru că au crezut. Şi profetul a arătat cu alte cuvinte acelaşi lucru, grăind aşa: „Lupii şi mieii vor paşte împreună” (Isaia 65, 25). După cum mai înainte, prin văi şi dealuri, indicînd inegalitatea moravurilor a vrut să spună că se va ajunge la o egalitate de gîndire, tot aşa şi acum, arătînd prin firea animalelor necuvîntătoare feluritele năravuri omeneşti, a vrut să spună iarăşi că oamenii vor ajunge la o armonie a dreptei credinţe. Iar Isaia dă şi pricina: „ Va fi Cel ce se va scula să stăpîneascâ neamurile; în El vor nădăjdui neamurile” (Isaia 11, 10), la fel cum se spune şi în Evanghelie: „Va vedea tot trupul mîntuirea lui Dumnezeu” (Luca 3, 6). Pretutindeni se arată că până la marginile lumii se va răspîndi puterea şi cunoştinţa acestor Evanghelii, că neamul omenesc se va schimba; din sălbatic şi aspru va ajunge blînd şi paşnic.
„Şi acest Ioan avea îmbrăcămintea lui din peri de cămilă şi cingătoarea de piele împrejurul mijlocului său” ( Matei 3, 4).
Ai văzut că unele au fost spuse de profeţi mai înainte, iar altele au fost lăsate evangheliştilor? De aceea Matei aminteşte şi profeţiile, dar adaugă şi cele ştiute de el despre Ioan, socotind că nu este de prisos să vorbească şi de îmbrăcămintea dreptului.
Minunat şi neobişnuit lucru era să vezi atîta răbdare într-un trup omenesc! Asta îi atrăgea mai cu seamă pe iudei, văzînd în el pe marele Ilie, că prin cele ce vedeau atunci îşi aduceau aminte de fericitul prooroc; dar, mai bine spus, Ioan îi uimea şi mai mult; Ilie locuia şi în oraşe, prin în case; Ioan, însă, din copilărie a trăit numai în pustie. Trebuia ca înainte Mergătorul Celui ce avea să pună capăt tuturora celor vechi, ca de pildă: oboselii, blestemului, întristării, sudorii, să aibă şi el simbolurile unui dar atît de mare şi să se arate mai presus de osînda legii vechi.
Ioan n-a arat nici pămînt, n-a tăiat nici brazdă, n-a mîncat nici pîinea în sudoarea feţei, ci masa îi era improvizată, îmbrăcămintea mai simplă decît masa, iar locuinţa mai uşor de găsit decît îmbrăcămintea. N-avea nevoie de acoperiş, de pat, de masă, de nimic din toate acestea, ci arăta în trupul lui viaţă îngerească. De aceea şi haina lui era de păr, pentru ca prin îmbrăcămintea lui să ne înveţe să ne depărtăm de cele omeneşti, să nu avem nimic cu pămîntul, ci să ne întoarcem la nobleţea de la început, în care era Adam înainte de a avea nevoie de haine şi de îmbrăcăminte. Astfel îmbrăcămintea lui era simbol al pocăinţei şi împărăţiei. Să nu mă întrebi de unde-şi procura haină de păr şi cingătoare, trăind în pustie! Că dacă eşti nedumerit de asta, atunci te vei întreba şi de altele mai multe. De pildă: Cum trăia în pustie pe ger şi pe căldură, fiind plăpînd la trup şi fraged cu vîrsta? Cum trupul său de copil a putut ţine piept atîtor schimbări ale vremii, unei mese atît de sărăcăcioase şi tuturor celorlalte greutăţi ale pustiei?
Unde-mi sânt acum filozofii greci, care în zadar şi fără de rost imitau neruşinata filozofie cinică – căci ce folos aveau că şedeau într-un butoi şi se apucau apoi de fel de fel de blestemăţii -,care se împodobeau cu inele, pietre preţioase şi aveau în casele lor slugi şi slujnice şi alte multe lucruri netrebnice, căzînd dintr-o extremă în alta? Ioan Botezătorul n-a fost ca unul din aceştia, ci locuia în pustie ca în cer, arătînd prin viaţa lui mare filozofie. Cînd s-a pogorît din pustie în oraşe era ca un înger din cer: luptător al bunei credinţe, încununat al lumii, filozof al unei filozofii vrednice de ceruri.
Şi era aşa cînd încă nu se pusese capăt păcatului, cînd încă nu încetase legea, cînd încă nu fusese legată moartea, cînd încă nu fuseseră sfărîmate porţile cele de aramă, ci cînd stăpînea încă vechea vieţuire.Aşa-i un suflet curajos şi treaz! Merge înainte mereu şi depăşeşte piedicile puse, ca şi Pavel pe timpul noii vieţuiri!
– Dar pentru ce a mai întrebuinţat la haină şi cingătoare? ar putea să mă întrebe cineva.
– Era obiceiul acesta la cei vechi, înainte de a apărea la bărbaţi îmbrăcămintea aceasta femeiască, care se coboară pînă la picioare. Astfel şi Petru purta cingătoare, ca şi Pavel: „Pe bărbatul a căruia este cingătoarea aceasta” (Fapte 21, 11), spun Faptele Apostolilor despre Pavel. Şi Ilie purta cingătoare şi la fel toţi sfinţii, fie pentru că lucrau mereu, fie pentru că erau în călătorii, fie pentru că munceau şi se osteneau pentru altceva din cele de trebuinţă; dar nu numai pentru aceasta, ci şi pentru ca să calce în picioare orice fel de podoabă şi pentru ca să ducă o viaţă aspră. Hristos spunea că o îmbrăcăminte ca aceasta este cea mai mare laudă a virtuţii, grăind aşa: „Ce aţi ieşit să vedeţi? Om îmbrăcat în haine moi?Iată, cei ce poartă haine moi sînt în casele împăraţilor” (Luca 7, 25).
Pe această cale merg de obicei călugării, sihaştrii, văduvele, creştinii care au o chemare specială de la Dumnezeu şi o evlavie deosebită pentru rugăciune, post, înfrînare, metanii, lacrimi şi sărăcie totală de cele materiale. Aceasta este calea sfinţeniei, a îndumnezeirii şi a unirii mistice cu Hristos.
Două lucruri îi cerea Hristos tânărului care dorea desăvîrşirea: să se lepede de cele materiale, prin împărţirea averii la săraci şi să urmeze lui Hristos, părăsind casa, rudele şi toate grijile pămînteşti. Cine nu urcă ambele trepte ale desăvîrşirii: lepădarea de cele trecătoare, adică sărăcia de bună voie şi urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desăvîrşirii. Dacă numai una o facem şi a doua nu, nu putem urma lui Hristos.
Fără o naştere duhovnicească din nou, fără dezbrăcarea de patimi şi de grijile lumii, nu ne putem îmbrăca cu haina unei vieţi noi în Hristos. Cîţi oameni nu sînt săraci în lume, şi chiar fără familie, dar nu urmează cu toată inima lui Hristos, pentru că nu se pot lepăda de patimile cele ascunse: de gîndul mîndriei, al slavei deşarte, al desfrînării, al iubirii de bani, al lenevirii şi mai ales al voiei proprii.
Cine nu se leapădă de voia proprie şi de patimile ascunse din minte şi inimă, nu poate face voia lui Hristos şi nu-L va putea purta în inima sa plină de idolii patimilor. Unii ca aceştia nu pot urca pe scara desăvîrşirii creştine. Printre aceştia se numără şi tînărul bogat din Evanghelie, care, auzind că i se cere să-şi dea averea la săraci pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.
Să vedem cum înţelegem noi desăvîrşirea şi cum o putem realiza astăzi.
Cel mai sigur se realizează desăvîrşirea recomandată de Hristos în Sfînta Evanghelie de astăzi, în cadrul vieţii monahale. Întrucît această Evanghelie este singura care stă la baza întemeierii monahismului creştin, idealul de desăvîrşire în credinţă, în rugăciune şi dragoste se realizează mai ales în cinul monahal. Oare călugării nu renunţă de bună voie la avere, la cinste, la familie, la toată libertatea vieţii pămînteşti şi, prin cele trei voturi monahale ascultare, sărăcie de bună voie şi curăţie nu îşi închină trupul şi sufletul slujirii lui Hristos pînă la moarte? Călugării au făcut dintotdeauna cele mai mari eforturi şi jertfe pentru desăvîrşire. Aceasta o dovedeşte la noi numărul mare de mănăstiri şi schituri peste o mie începînd din secolul IV pînă astăzi, numărul mare de sihaştri şi chilii pustniceşti, ca şi marea vocaţie ce o au românii dintotdeauna pentru monahism. Monahii sînt consideraţi nişte eroi ai Duhului. Prin jertfa lor ei s-au rugat pentru lume şi pentru ţară, s-au jertfit în adînc de smerenie pentru lauda lui Dumnezeu şi mîntuirea fiilor acestui neam.
Ei s-au luptat cel mai mult pentru desăvîrşirea prin smerenie, prin rugăciuni, prin post şi jertfire de sine. Ei au apărat cel mai mult Ortodoxia şi viaţa morală în rîndul credincioşilor noştri. Ba, unii dintre ei, au devenit harismatici, duhovnici iscusiţi cu mulţi fii sufleteşti, ierarhi cuvioşi, luminători şi slujitori aleşi ai Bisericii şi ai neamului. Este destul să amintim de sfinţii: Daniil Sihastru, Nicodim de la Tismana, Leontie de la Rădăuţi, Chiriac de la Bisericani, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfîntul Calinic de la Cernica şi, recent, Cuviosul Ioan Iacob de la Iordan.
Ei s-au jertfit pentru dragostea lui Dumnezeu şi prin pilda lor îndeamnă şi pe credincioşi să trăiască în lume o viaţă creştină curată, smerită, unită cu Hristos. Rugăciunile sfinţilor mai ţin echilibrul lumii, ele sunt ca nişte jertfe aduse lui Dumnezeu continuu. Poporul roman s-a crestinat în timp ce se forma, procesul este lent dar profund, o pregatire pentru mult timp dar si pentru multe încercari si furtuni.
Dar şi în familie se poate duce o viaţă creştină, înaltă, sfîntă, dăruită lui Hristos.
Oare ce sînt acele mame sfinte, cu copii mulţi, crescuţi în rugăciune şi bucurie, dacă nu nişte femei desăvîrşite în răbdare şi iubire?
Ce sînt acei credincioşi cu viaţă curată în lume care iau drumul mănăstirilor sau trăiesc în feciorie şi văduvie neîntinată prin sate şi oraşe?
Apoi, cîţi creştini ascunşi nu trăiesc în lume plini de sfinţenie, de pace, de milă, arzînd de dragostea lui Dumnezeu?
Să păstrăm cu râvnă evlavia şi exemplul personal al părinţilor noştri, al mamelor, al monahilor, al duhovnicilor şi sfinţilor noştri.
Astăzi este desăvîrşit cel ce se roagă neîncetat, cel ce este împăcat cu toţi oamenii, cel ce miluieşte, se smereşte şi se jertfeşte pentru apărarea dreptei credinţe, pentru bunăcreşterea copiilor şi pentru mîntuirea tuturor în Hristos. Amin (postat pe fb de ioan monahul)