Tatăl Nostru
Rugaciunea Tatăl nostru. Aş dori să pot striga tuturor oamenilor cu cuvintele lui David: „Fiii oamenilor, până când se va îngreuna inima voastră, pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna?” (Ps. 4, 3), preferând cele pământeşti celor cereşti, cele vremelnice celor veşnice, cele trecătoare celor netrecătoare?
Dar fiindcă unii sunt aşa de nedesăvârşiţi, aşa de plecaţi către cele pământeşti, gândurile lor sunt aţintite numai la cele pământeşti, şi pentru aceea nu pricep a se ruga bine, de aceea Domnul ne-a prescris, cum trebuie să ne rugăm.
Tatal nostru. Aceasta este rugăciunea Domnului, sau Tatăl nostru, şi noi vom cerceta, ce înseamnă cuvintele acestei rugăciuni, şi vom lua aminte, ce ne învaţă Domnul prin ele. Se începe aşa: „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri” (Mat. 6, 9).
O ce covârşire a dumnezeieştii iubiri de oameni şi ce împlinire de cinste pentru noi!. Ce cuvinte pot fi deajuns, spre a mulţumi după cum se cade Aceluia, care ne arată atâta bunătate?
Cumpăneşte, iubitule, jositatea firii tale şi a mele; socoteşte înrudirea noastră cu pământul, cu pulberea, cu noroiul şi cu cenuşa! Căci din pământ ne-am format noi si iarăşi în pământ ne întoarcem.
Cumpăneşte aceasta şi te uimeşte de nespusă bogăţie a bunătăţii lui Dumnzeu către noi, când El se învoieşte a-L numi Tată! Cel pământesc pe cel ceresc, cel muritor pe cel nemuritor, cel trecător pe cel netrecător, cel vremelnic pe cel veşnic, cel ce încă ieri era pulbere cutează a-L numi Tată pe Cel ce este Dumnezeu din veşnicie!
Însă nu în zadar te înveţi tu a-l numi tată, ci din respectul către numele tată, pe care limba ta l-a rostit, să urmezi şi tu bunătăţii sale, precum Hristos a zis în alt loc: „fiţi asemenea Tatălui vostru celui din cer, care răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mat. 5, 45).
Dar pe Dumnezeu cel bun nu poate a-L numi tată acela, care însusi este nemilostiv şi cumplit ca o fiara salbatica; caci el nu poartă caracterul bunătaţii părintelui ceresc, ci s-a făcut asemenea ca o fiară răpitoare, şi a pierdut nobleţea sa cea dumnezeiească, precum zice David: „Omul n-a cunoscut cinstea sa, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 21).
Cine împunge ca un taur sălbatic, cine loveşte ca un cal, cine sfâşie ca un leu, înghimpă ca o scorpie, şi umblă pândind cu vicleşug ca o vulpe, cum poate unul ca acela să rostească cuvintele, care se cuvin numai unui fiu a lui Dumnezeu, cum poate el să numească pe Dumnezeu tată al său?
Dar ce nume trebuie să dăm noi unor asemenea oameni? Trebuie oare să-i numim fiare? însă fiarele au numai câte una din relele însuşiri cele numite; el dimpotrivă le are pe toate împreună, şi este încă mai fără de minte decât dânsele.
Ce zic eu o fiară? El este mai cumplit decât toate fiarele. Căci acestea, deşi sunt din fire sălbatice, se pot îmblânzi prin meşteşugul omului. Omul însă, care sălbăticiunea lor cea firească a putut să o prefacă într-o blândeţe nefirească, cum se va putea oare desvinovăţi, când el blândeţea sa cea firească a prefacut-o într-o sălbăticie nefirească?
Cum se va putea dezvinovăţi el, care domoleşte pe lei, când duhul lui este mai mânios şi mai neîmblânzit, decât un leu? El face întrucâtva pe leu om, şi nu bagă de seamă, că pe om, adice pe sine însuşi, îl face leu. Aceluia, adică leului, îi împărtăşeşte, el ceea ce este peste firea lui, iar pe sine însuşi se pune mai jos decât firea sa.
Cum ar putea unul ca acesta să numească pe Dumnezeu Tată? Dar cel ce este către aproapele său bun şi îndurat, care nu se răzbună asupra celui ce l-a atacat, ci stârpeşte atacurile prin binefaceri, acela poate cu dreptate să numească pe Dumnezeu Tată al său.
Aşadar cumpăneşte înţelesul acelor cuvinte ale rugăciunii, cât de frumos Domnul, în graiul: „Tatăl nostru” ne îndeamnă la iubirea aproapelui, cum leagă el pe toţi unul cu altul în dragoste! El nu zice, ca noi să ne rugăm: „Tatăl meu cel din cer”, ci „Tatăl nostru cel din cer”.
Noi trebuie să învăţăm dintru aceasta, că noi avem un tată obştesc, şi că pentru aceea noi trebuie să ne întâmpinăm unul pe altul cu dragoste frăţească. ( partea I – sursă Ioan Gură de Aur )