Taina înmormântarii Domnului nostru Iisus Hristos
Sâmbâta Mare. În această sfântă zi, prăznuim îngroparea dumnezeiască a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricăciune, a fost mutat spre viatã vesnicã. Spun bibliile și profeții: Înmormantat laolalta cu cei bogatiProfetia [Isaia 53:9] Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui.Implinirea [Matei 27:57] Iar făcându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care şi el era un ucenic al lui Iisus. [Matei 27:58] Acesta, ducându-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit să i se dea. [Matei 27:59] Şi Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat de in, [Matei 27:60] Şi l-a pus în mormântul nou al său, pe care-l săpase în stâncă, şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s-a dus.
Aceasta-i Coborarea de pe Cruce, probabil cea mai pretioasa icoana pe care o avem. Daca iei fiecare chip la rand, fiecare chip e el insusi o icoana intreaga. Aista-i Nicodim. Nicodim, care, dupa Traditie, este intotdeauna reprezentat scotand cuiele din picioarele Mantuitorului. Si uita-te la chipul lui: fara sa aiba vreo trasatura exagerata, e atat de concentrat in ceea ce face, de parca intreaga lui viata se concentreaza in acest gest. E felul de concentrare pe care trebuie sa-l avem pe tot parcursul vietii noastre duhovnicesti. Asa trebuie sa ne vedem sufletul, sa ne gandim la sufletul nostru, sa ne gandim la Dumnezeu, exact cum era omul acesta acolo, la picioarele lui Hristos.,,Şi făcându-se seară, fiindcă era vineri, care este înaintea sâmbetei.Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus”. Ce înseamnă că s-a făcut seară? Înseamnă că Trupul Mântuitorului, pe Cruce, a zăcut un anumit timp: o oră, două, abandonat. Era și o practică, atunci, ca cei omorâți pe cruce să fie abandonați, pentru a servi drept exemplu. Iată această imagine: Mântuitorul zăcând pe Cruce și nimeni nu se găsea să-L dea jos de pe Cruce, să-L îngroape. Stătea abandonat, zăcea, așteptând un gest liber al unui om. Iosif (din Arimateea) ar fi avut multe motive să nu o facă, să nu se ducă la Pilat… Nu sunt eu cel mai apropiat, putea să spună. Dar nu s-a gândit că ar fi ori nu ar fi în drept să facă aceasta în locul ucenicilor. Iar trupul răstignit al Mântuitorului aștepta pe Cruce.
Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul trup al Domnului, l-a îngropat în mormânt nou, punând o piatră mare la intrarea lui: “Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăsurându-l si cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”. (Tropar)
Dupa inchinarea si sarutarea Pietrei Ungerii, pelerinii pasesc in Biserica Sfantului Mormant, acolo unde o micuta biserica in miniatura adaposteste exact lespedea pe care a fost asezat trupul Mantuitorului. Acesta este locul cel mai sfant al crestinatatii, el adapostind atat Mormantul cat si minunea Invierii Mantuitorului. Sfantul Mormant este structurat in doua incaperi: camara ingerului si camara lespezii de mormant. Prima aminteste de locul si de piatra (pastrata in centrul ei) pe care a stat Ingerul cel ce a vestit femeilor Invierea. A doua camara pastreaza lespedea lustruita de lacrimi si rugaciuni care a purtat trupul cel de viata datator al Mantuitorului.
Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul lui curat si dumnezeiesc Se pogoarã în iad. Sufletul a fost despărtit prin moarte de trup si l-a dat în mâinile Tatălui. Si-a dat si propriul Său sânge, pret de răscumpărare pentru noi. Trupul Domnului a suferit si despărtirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciunea în întelesul unei putreziri a trupului. După-amiază săvârsim Liturghia Sfântului Vasile unită cu vecernia. “Să tacă tot trupul omenesc si să stea cu frică si cu cutremur si nimic pământesc întru sine să nu gândească, că Împăratul împăratilor si Domnul domnilor merge să se junghie si să se dea spre mâncare credinciosilor. Si merg înaintea lui cetele îngeresti cu toată căpetenia si puterea , heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si si cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia”. (Heruvic) Serviciul Vecerniei si Utreniei din Vinerea si Sambata Patimilor, in cadrul carora se foloseste Sfantul Epitaf, inchipuie actiunea savarsita de Iosif si Nicodim, luarea trupului Domnului de pe Cruce, pregatirea lui pentru inmormantare si inmormantarea lui. Iosif si Nicodim, luand trupul Domnului de pe Cruce, l-au dus intr-un loc potrivit si, asezandu-l pe o lespede de piatra sau pe un asternut, l-au pregatit pentru inmormantare: i-au infasurat mainile si picioarele in fasii de panza, capul in mahrama, intregul corp in giulgiu, consumand si o amestecatura de smirna si aloe; dupa aceea l-au dus si l-au inmormantat. Tocmai aceste evenimente sunt simbolizate in intreaga procesiune cu Sfantul Epitaf. Cartile de ritual mai prevad ca obicei general faptul de a pune flori pe Sfantul Epitaf, dupa ce a fost asezat in mijlocul bisericii si chiar de a aprinde catuia cu smirna si tamaie ori a se stropi cu apa de trandafiri (miresme) – ca la orice mort, dar inca neingropat.
Mormantul se gasea intr-o gradina. De asemenea, intr-o gradina se gasea Adam cand a dus neamul omenesc la pieire, iar Hristos, inviind intr-o gradina, va darui omului putinta de a reintra in rai. Dupa ce asezara Sfânt Trupul lui Iisus în mormant, Iosif si Nicodim pravalira o piatra mare la ușa acestuia si plecara. Martore ale ingroparii au fost si sfintele femei, care nu se indurasera sa-I paraseasca pe Iisus nici dupa moarte si de aceea ii urmasera din departare pe cei doi ucenici.Luca spune ca femeile din Galileea l-au urmat pe Iosif, dar Marcu si Matei le mentioneaza numai pe Maria Magdalena si pe cealalta Marie, care sedeau la mormant si "priveau unde L-au pus" (Mc 15, 47).
Taina înmormântarii Mantuitorului nostru Iisus Hristos. În această sfântă zi, prăznuim îngroparea dumnezeiască a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricăciune, a fost mutat spre viată vesnică. Zice Sfantul Ioan Gura de Aur in Propovaduirea de Pasti: “Iadul trup a primit si de Dumnezeu s-a lovit”. Sau, cum zic alte tropare sau icoase pe care le avem in Triod: “De-abia a început sa se infiga Crucea lui Hristos in pamant, ca iadul a inceput sa se planga: Cine a pus un piron de lemn in inima mea?” Asta este puterea lui Dumnezeu. Dacă noi eram filosofi adevarati, daca noi aveam premisele gândirii noastre drept închegate, numai din a privi toate filosofiile, religiile si idealurile acestei istorii am intelege ca singur Hristos este Dumnezeul cel adevarat, tocmai din neputinta in care Se infatiseaza. Cine isi poate permite atata neputinta? Cine isi poate permite o asa zadarnicire a toata lucrarea lui? Numai Cel ce stie ca este atotputernic si ca nimic nu Il poate birui. “Asteapta tu, moarte, asteapta tu, iadule! Nu ma impotrivesc Crucii, nu ma lupt acuma ca sa arat omului ca pot sa ma dau jos de pe Cruce, nu fac minune sa vina Ilie sa ma ia de pe Cruce, sau mai stiu eu ce… Asteapta tu, iadule, cel de pe urma!”
Toti întemeietorii de religii, de filosofii sau de idealuri au luptat, in tot felul. Si a trebuit ca si Moisi sa isi apere religia, ideologia, filosofia, cu tot felul de amenintari, ba chiar cu moartea. Atotputernicul nu are nevoie sa fie aparat. Zicea cineva care voia sa marturiseasca adevarata credinta: “Si o sa ma lupt ca sa apar adevarul!” Si mi-a venit cuvantul acesta: “De ce nu te lasi aparata tu de Adevar, de Adevarul insusi?” Si i-a “picat fisa” si a stiut de atuncea ce sa faca. Nu atat noi aparam adevarul, cat noi trebuie sa intram in adevar si sa lasam Adevarul sa ne apere pe noi. Adevarul ce este? intrebare eretica. Fiindca Adevarul este un “Cine”, nu un ce, Hristos Cuvantul lui Dumnezeu, a zis: “Eu sunt Adevarul si Calea si Viata”. Cu cat avanseaza stiinta astazi mai mult, cu cat se va cerceta universul mai mult, ne vom mira si mai mult de legatura dintre atotputernicia si smerenia lui Hristos Cel mort si inviat. Cel ce este in mormant tine milioanele de galaxii ale universului. Tot acest univers care ne impresioneaza pe zi ce trece, pe masura ce ne largim sfera cunoasterii, pe masura ce cunoastem maretia lui, ne determina sa meditam mai adanc la cuvintele: „In mormant, Viata,/ Pus ai fost, Hristoase”.
Hristos coboara pana la temelia zidirii, dar nu ca osandit, ci in chip de Dumnezeu, care vine sa aduca lumina in zonele cele mai intunecate ale creatiei. Daca coborarea la iad este o fapta prin care strabate puterea dumnezeiasca a lui Hristos, totusi, ea este si o dovada de smerenie si de dragoste. Ea constituie inceputul preamaririi, dar presupune totodata si un aspect chenotic. In primul rand pentru ca Hristos experiaza, cu intensitate unica, proprie numai Dumnezeului intrupat, scindarea propriei Sale personalitati. Chiar daca ipostasul divin continua sa asigure legatura dintre trupul si sufletul Sau, acea disociere temporara a fiintei Sale, pe care nici nu ne-o putem inchipui, trebuie sa I se fi parut extrem de dureroasa. De la intrupare incoace, sudura dintre Logos si omul Iisus se realizase intr-un mod atat de desavarsit, incat despartirea sufletului de trup reprezenta pentru El o forma de existenta nedeplina.
Invierea si Inaltarea la cer a Domnului, cu trupul Sau indumnezeit, vor confirma aceasta, punand in lumina perenitatea unirii dintre Cuvant si natura umana, unire ce nu va mai putea fi nicicand desfacuta.
Coborarea la iad a presupus chenoza, adica umilire liber acceptata, si pentru ca Fiul a primit sa patrunda in acea lume a suferintei, zamislita de tragica noastra libertate, unde domnea spaima si intunericul. Cel plin de har pogoara intr-o zona spirituala supusa influentelor malefice, de unde Dumnezeu era absent.
Se poate spune deci ca Hristos a parcurs, spre a ne mântui, toate etapele existentei umane, aflate sub osanda din pricina păcatului. El S-a solidarizat cu omul si in nastere, si in moarte, si in viata de dupa moarte. Dar dupa cum nasterea Sa fusese straina de pacat, nici mormantul nu va pastra sfant trupul Sau si nici sufletul Sau nu va ramane in seol. Hristos coboara la iad spre a desfiinta aceasta forma de existenta si spre a sfarama puterea vrajmasului.
Ceea ce constituie un dat extrem de semnificativ, in marturia Sfantului Petru, este afirmatia facuta de apostol ca Iisus a propovaduit duhurilor tinute in inchisoare. Hristos a facut ca dragostea să patrunda mai tare decat ura si deznadejdea in locasul mortii, dar pentru aceasta a trebuit sa incerce a restabili comuniunea dintre El si sufletele celor tinuti in robie.
Domnul nu mantuieste pe nimeni in chip mecanic, in virtutea unei porunci date, ci asteapta un raspuns la chemarea Sa, o libera adeziune, si aceasta chiar si de la cei adormiti. Sfantul Petru mai face o precizare extrem de pretioasa, care arunca oarecare lumina asupra acestui mister, atunci cand spune: "Spre aceasta s-a binevestit mortilor, ca sa fie judecati ca oameni, dupa trup, dar sa vieze, dupa Dumnezeu cu duhul" (I Petru 4, 6).
Hristos le propovaduieste mortilor pentru a-i trezi din somnul lor spiritual si a le da prilejul sa opteze liber pentru Evanghelie. Atârnă de ei sa asculte sau sa respinga cuvântul Sau. Cel care Se intrupase pentru mântuirea tuturor nu putea lasa o parte din omenire neizbavita; dar spre a-i salva Domnul trebuia sa-i smulga si pe cei morti din inertia lor spirituala, facandu-i sa vibreze fata de dragostea Sa jertfelnica. Coborand la iad, Iisus isi aminteste de toti dreptii care au vietuit inainte de intruparea Sa, precum si de cei care "il prefigurasera fara sa-L cunoasca".
Adormind acum, ai sculat pre cei legati, Hristoase, si inviind din morti, Cuvinte, ai luminat pre toti adormitii din veac", se canta in Sambata Mare.
Domnul le vesteste mortilor ca legea pedepsei universale, sub care se aflau cu totii, a incetat si ca El intemeiaza o noua forma de vietuire vesnica, in care cei adormiti vor fi in comuniune permanenta cu Dumnezeu. Acelasi lucru le vestise El ucenicilor la cina, intr-un mod mai ambiguu: "Ma duc sa va gatesc loc" (Ioan 14, 2).
Este semnificativ ca in iconografia ortodoxa rascumpararea omului este reprezentata prin coborarea la iad, Iisus fiind infatisat in clipa cand patrunde in lumea intunericului si intinde mana catre Adam si Eva, pe care a venit sa-i scoata de sub povara osandei. De altfel si in iconografie se arata cum Mantuitorul, coborand la iad, l-a dezrobit pe Adam.
Olivier Clement spune ca Hristos, calcandu-l in picioare pe vrajmas, intinde mana primului Adam si face ca viata si lumina sa patrunda acolo unde se afla "intunericul, moartea, singuratatea", invierea sufletelor celor adormiti nu a putut avea loc, fara indoiala, decat sub inraurirea conjugata a Fiului si a Duhului Sfant. Odinioara, incepandu-Si propovaduirea la Nazaret, Iisus spunea: "Duhul Domnului este peste Mine", iar acum, cand vrea sa deschida sufletele celor morti si sa le vesteasca izbavirea, El Se afla, desigur, de asemenea ajutat si sustinut de Duhul in lucrarea Sa.
Fireste insa ca nu toti mortii vor fi raspuns la chemarea lui Hristos: fara indoiala, au fost multi care nu au ascultat glasul Sau, fie ca nu puteau sa-l perceapa, din pricina invartosarii lor spirituale, fie ca, auzindu-l, nu voiau sa-I primeasca indemnul. Intr-o farama de clipa, sufletul indumnezeit al Domnului a intrezarit inertia spirituala ce le retinea pe aceste suflete in temnita lipsita de lumina si le facea sa se impotriveasca Aceluia venit sa le mantuiasca. Si aceasta trebuie sa fi fost, pentru Cel ce Se identifica cu viata spirituala, o experienta infricosatoare: sa constate cum duhuri aflate pe pragul mântuirii resping darul ce li se face si se cufunda din nou, cu buna stiinta, in bezna.
Chiar daca nu toate sufletele L-au urmat pe Hristos, unele rămânând mai departe sa vegeteze intr-o forma de subexistenta, din pricina pacatelor ce le apasau, totusi, prin coborarea la iad, Domnul a dobandit cea mai de seama biruinta a Sa. El a desfiintat randuiala existenta de la caderea lui Adam care facea ca, dupa moarte, omul sa ramana pe veci despartit de Dumnezeu si supus duhurilor rele. In felul acesta s-a schimbat rostul mortii, care a incetat a mai fi doar pedeapsa pentru pacat, devenind cale de unire cu Cel de Sus. La sfarsitul veacurilor si moartea va fi inghitita de biruinta, dupa cuvantul apostolului neamurilor (I Cor. 15, 54); dar si pana atunci, pentru cei ce cred in Hristos ea nu mai este prabusire in neant, ci revenire la sanul Tatalui.
Totodata, se poate spune ca abia prin sfaramarea portilor iadului a luat cu adevarat fiinta imparatia, pe care am incercat sa o definim drept noul eon - sau, poate mai potrivit, drept o noua ordine existentiala. Aceasta ordine nu putea lua nastere atata timp cat, dincolo de moarte, omul se afla sub dominatia duhurilor intunericului. Trebuia ca stapanirea celui rau sa fie surpata, ca omul sa fie eliberat de povara pacatului stramosesc pentru ca imparatia harului sa poata deveni o realitate, la care sunt chemati sa participe atat viii cat si mortii ce vor fi raspuns afirmativ la chemarea lui Hristos.
Daca, in principiu, iadul a fost invins, puterea diavolului fiind surpata din temelii prin cruce si biruinta dobandita de Hristos, el va continua totusi sa existe pana la sfarsitul istoriei ca forma de existenta personala, rezultat al unor optiuni negative. Este gheena de care vorbeste adesea Iisus, loc de osanda si de suferinta rezervat nu tuturor celor adormiti, ci numai acelora care nu vor fi reusit sa invinga pacatul inca din viata aceasta si sa-si deschida sufletul pentru primirea harului. Dar nici acea stare, caci mai corect este poate sa se inteleaga prin iad o stare existentiala, si nu un loc anume, pare sa nu fie vesnica, ea urmand sa dispara la sfarsitul veacurilor, cand Dumnezeu va fi totul in toate (I Cor. 15, 28). "Desfiintand eternitatea mortii si a stricaciunii, rastignirea Domnului nimiceste totodata si eternitatea iadului". Cantarile bisericesti subliniaza in repetate randuri nimicirea temeiului ontologic al iadului: "Incetat-a tirania iadului si imparatia lui de nimic s-a facut de acum inainte". Se pune insa intrebarea: care este raportul dintre rai si imparatie?
Când talharul ii cere lui Iisus sa-l pomeneasca in imparatia Sa, Domnul ii raspunde: "Maine vei fi cu Mine in rai". Raiul desemneaza de fapt starea de fericire de care se vor invrednici alesii dupa ce seolul va fi fost desfiintat, invingand iadul, Hristos a intemeiat ordinea eternitatii fericite, adica raiul, care va fi accesibil dreptilor indata dupa moarte, in timp ce altii nu se vor bucura de el decat dupa Judecata din urma. Cuvintele Domnului "In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt" (Ioan 14, 2) par sa indice ca, in ce-i priveste pe cei drepti, va exista o infinitate de trepte de comuniune cu Dumnezeirea si deci de gustare a bunurilor suprafiresti, caci, dupa metafora foarte sugestiva a Sfantului Pavel, "stea de stea se deosebeste in stralucire" (I Cor. 15,41).
Sfantul Ambrozie socoteste ca raiul, sau paradisul, nu este decat pridvorul imparatiei - sau, cu alte cuvinte, un mod existential care preceda imparatia. Astfel inteles, pare ca raiul reprezinta totusi o stare provizorie si inca nedeplina, care la sfarsitul veacurilor, cand imparatia va atinge dezvoltarea sa plenara, va fi inglobata in imparatie. Imparatia apare deci ca o notiune cu o sfera mult mai vasta. Ea constituie de fapt veacul cel nou, noua perioada in cuprinsul careia omul va vietui in comuniune cu Dumnezeu si se va impartasi de darul Duhului Sfant. Atata timp cat va dura istoria, imparatia va fi prezenta in sufletele celor aflati in viata si apti de primirea harului, dar dupa Judecata din urma ea va ingloba toata creatia, tot ce a fost purificat si eliberat de pacat. Si, desigur, ea va cuprinde o multitudine de forme de viata duhovniceasca, harul necreat si substantial, care modeleaza sufletele, avand mii de infatisari, adecvate fiecaruia din cei mantuiti, asa cum sublinia Sfantul Grigorie Palama.
Coborarea la iad a lui Iisus Hristos. Activitatea Mântuitorului Iisus Hristos s-a desfasurat pe multe planuri: ceresc - ca Logos preexistent; pamantesc - de la intrupare pana la rastignirea pe cruce si ingropare; la iad - sub pamant - ca Imparat biruitor, cat a stat cu trupul in mormant; iarasi la cer, preaslavit cu trupul, dupa inviere si preaslavire sau inaltarea la cer; si in fine, sacramental, ca Hristos Euharistie si ca savarsitor al Sfintelor Taine - in chip nevazut - in Biserica. Toate aceste activitati sunt intrevazute clar in Epistola I a Sfantului Apostol Petru.
Coborarea lui Hristos la iad este una din marile probleme ale Epistolei I Petru si e o tema specifica, in felul cum este formulata de el. Ea constituie un adevar fundamental al invataturii crestine. Despre acest fapt, Apostolul Petru se exprima atat de enigmatic - in pasajul din capitolul 3, 19-20 - incat textul devine foarte greu la interpretat si ridica o seama de probleme dificile; intre acestea unele privesc persoanele in cauza, altele felul si scopul vestirii, iar altele timpul si locul. Cu alte cuvinte: Cine a dus vestea? Catre cine a fost dusa? In ce a constat mesajul acesta?In ce timp? Si in ce loc s-a produs aceasta activitate?
Textul in cauza spune: "Ca si Hristos a suferit o data moartea pentru pacate, El cel drept pentru cei nedrepti, ca sa ne aduca la Dumnezeu, omorat fiind cu trupul, dar viu fiind făcut cu duhul, cu care s-a coborat si a binevestit si duhurilor din inchisoare, care fusesera neascultatoare altadata, când indelunga-rabdare a lui Dumnezeu astepta, in zilele lui Noe, si se pregatea corabia in care putine suflete (persoane), anume opt s-au izbavit prin apa" (I Petru 3, 18-20). De fapt, ultimul verset (20) constituie doar un exemplu de pedeapsa generala, de cataclism cosmic, pentru nelegiuirile si necredinta oamenilor din vremea potopului.
Dupa cum se vede din acest text, Apostolul Petru vorbind de activitatea lui Hristos la "iad", pune in legatura cu ea generatia potopului, a oamenilor din vremea lui Noe, dând nastere la o dificultate care a impins pe unii exegeti la interpretari eronate. Căutând sa afle pricina aducerii pe neasteptate a acestui exemplu, comentatorii vechi considera ca prin el Sfantul Apostol Petru ar fi urmarit sa raspunda unor intrebari. Ecumenius si Teofilact socotesc ca Apostolul Petru a introdus acest exemplu pentru a raspunde si altei obiectiuni: "Cine, oare, altul a predicat inainte de Hristos ca vor fi osanditi cei care n-au crezut?" Si tot ei raspund: "Necredinta acelora este confirmata din Scriptura; dar nu din vremurile profetice, ci aproape de la facerea lumii. Prin aceasta, el (Petru) a aratat ca chiar de la inceput s-a predicat oamenilor mantuirea, dar ei au desconsiderat nevoia curatirii de faradelegile lor". Despre doi din acesti propovaduitori din vremea dinaintea potopului vorbeste si Noul Testament: de Enoh "al saptelea de la Adam" (Epistola lui Iuda, vers. 14) si de Noe "al optulea propovaduitor al dreptatii" (Epistola 2 Petru 2, 5).
De aceea unii comentatori, in explicarea versetului 19 - singurul care se refera la coborarea lui Iisus Hristos la iad - se refera la acesti doi predicatori si la un timp anterior. Textul din 1 Petru 3, 19 arata insa precis timpul si scopul Domnului Hristos la iad, pentru a face cunoscut tuturor mantuirea si a o extinde si la cei morti. Amin (postat de ioan monahul)