Taierea împrejur a Domnului. Sfantul Vasile cel Mare
1 Ianuarie, începem anul mergând la Biserică. Vă doresc, frați creștini, ca noul an să fie plin de bucurie și reușită! Vă urez „La mulți ani!”, ani mulți, ca bucuria și reușita voastră să sporească! Ani mulți, care să vă dăruiască vouă și familiilor voastre bunătățile lui Avraam, ale lui Isaac și ale lui Iacov, ale patriarhilor, ale prorocilor, ale sfinților! Fie ca toate darurile sfinte să vină în viata și în casele voastre! Știu că sunteți poporul iubit al lui Dumnezeu. Așadar, „La mulți ani!”, ca să putem spune ce spune Megalinariul de azi: „Mărește, suflete al meu, pe Marele între ierarhi Vasile!”, pentru că ne-a dat simțământul lui Dumnezeu, Care este unit cu viața noastră. Deschis-ai, arătătorule de cele cerești, Vasile, cerurile, și ne-ai descoperit că de acolo a coborât Dumnezeu și a venit peste noi!
,,În tot pământul s-a răspândit vestirea ta, că acela a primit cuvântul tău, prin care, cu Dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor în fiinţă ai lămurit şi ai pus rânduială în obiceiurile oamenilor. Părinte cuvioase, preoţie împărătească, roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.(tropar) Arătatu-te-ai temei neclintit Bisericii, dând tuturor oamenilor domnia cea nestricată, pecetluind-o cu dogmele tale, Sfinte Vasile Cuvioase, grăitorule de cele cereşti”.(coadc)
Astăzi, 1 ianuarie, începe un noul an nou. Se spune că luna ianuarie își trage numele de la zeul Ianus. Oamenii îl iubeau atât de mult pe acest zeu, încât au vrut să-l facă nemuritor și să-i afierosească prima lună din an. I-au făcut și statui, în care îl reprezentau cu două capete: unul de bătrân și altul de tânăr. Cel bătrân binecuvânta anul trecut, iar cel tânăr aducea noul an. Alteori, îl înfățișau ținând o cheie cu care încuia anul care a trecut și deschidea ușa celui nou. Alteori, purta în mâini numărul „trei sute șaizeci și cinci”, scris cu litere grecești, exprimând numărul zilelor anului, ca și cum ar spune că acest zeu stăpânește anii și veacurile, conduce inimile și pașii noștri de-a lungul anilor. Dar zeul Ianus nu există. Cel care a făcut cerul și pământul și ne-a adus la viață, El ține în mâinile Sale anii și vremile, tot El, și astăzi, ne-a pus în albia anului nou. El este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, Care a venit în lume ca să ne dea bucuria Dumnezeirii Lui. Dar să vedem care poate fi bucuria și reușita noastră, cum putem să străbatem cele 365 de zile care încep acum și care vor reîncepe peste un an, și apoi în toți ceilalți ani, ca să nu ne pară rău și să spunem că viața noastră s-a scurs în zadar.
Astăzi prăznuim Tăierea împrejur a lui Iisus Hristos. La Vecernie și la Utrenie am cântat un tropar mic, dar foarte frumos: „Făcând pogorământ Mântuitorul…”. Mântuitorul a primit să poarte firea omenească și, în plus, să-Și taie împrejur trupul Său. Lucrul acesta vrea să ne arate că Hristos este în fiecare zi cu noi, că au trecut acele milenii în care oamenii îl așteptau pe Dumnezeu să vină pe pământ, pentru că Îl simțeau că este dincolo de astre și de ceruri. Cine poate să ajungă la Dumnezeu, câtă vreme El este mai presus de ceruri? Cine poate să aibă un Dumnezeu Care este atât de departe de inima omului? Omul se lupta și se întreba unde este Dumnezeu. Dar troparul spune: „Făcând pogorământ Mântuitorul…”. Pentru că am căzut în păcat, la pământ, a coborât împreună cu noi și Dumnezeu, dar, ca să nu fie nevăzut și necunoscut, S-a îmbrăcat cu firea omenească și S-a făcut Prunc. În a opta zi a suferit cea mai mare înjosire, tăierea împrejur. Tăierea împrejur arăta că pruncul era păcătos. Îl dezbrăcau pe o masă, în Templu, și îi tăiau ce se taie cu ocazia aceasta. Curgea sângele, pe copil îl durea și plângea. L-au dezbrăcat și pe Hristos și L-au pus pe masa pe care trecuseră păcătoșii, și I-au tăiat ce se taie cu ocazia aceasta, ca și cum ar fi fost cel mai mare păcătos. Care minte și-ar fi putut închipui așa ceva? Ce sens are acest lucru? Așa cum spun troparele noastre, Vechiul Legământ și teologia noastră, Tăierea împrejur a lui Hristos a fost pentru noi un tip, chip, prefigurare. Adică Hristos a purtat trupul nostru în așa fel, încât să nu-l mai poată lepăda și să ne poarte cu El în nesfârșitele veacuri. Dumnezeu a făcut ceea ce am făcut și noi oamenii: S-a supus la cele mai înjositoare ritualuri ale Legii, ca să ne spună: „Unde ai căzut tu, vin și Eu. Unde ești rușinat tu, vin și Eu să fiu rușinat împreună cu tine. Numai și numai să simți că și în iad, în mijlocul leilor, și în dureri, și în întristări sunt și Eu, Dumnezeul tău..” Așa cum Hristos nu-Și mai leapădă trupul, tot așa nici noi nu-L pierdem pe Dumnezeu, care a pătruns în propriul nostru trup. Suntem nedespărțiți, de acum, de Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este deasupra astrelor și cerurilor, ci este aici, în trupul meu, în pleoapele mele, în mâinile mele bătătorite sau însângerate, în inima mea păcătoasă, în durerea mea profundă. Tăierea împrejur este o preînchipuire a tăierii împrejur cea nefăcută-de-mână, adică a Botezului. Biserica ne botează și ne naște „în Hristos”, ne face oameni noi. Astăzi ne spune: „Copiii mei, odată cu Noul An și cu Tăierea împrejur a lui Hristos, vă înnoiesc, vă botez din nou, vă fac - făptură nouă (2 Cor. 5,17), ajunge să vă deschideți inima ca să mă cuprindeți.” Asta înseamnă că ne-am împărtășit de cea mai mare taină, pe care nu și-a putut-o închipui niciun om înainte de Hristos.
Ca să putem înțelege mai bine, Biserica aduce astăzi împreună cu Hristos și un martor al sfințeniei Lui, pe Marele Vasile, primul sfânt pe care îl prăznuim în fiecare an. Marele Vasile ne arată cum putem să fim uniți cu Dumnezeu fără să ne vătămăm. De aceea și în slujba lui se spune că „strălucește tuturor în chip duhovnicesc”. Sfântul Vasile este atât de mare, încât te face să-ți închizi ochii de multa lumină pe care o răspândește, pe care o strălucește în chip duhovnicesc de pe cerul lumii. Biserica l-a numit „gura înțelepciunii”, „temelie neclintită a Bisericii”, ceea ce înseamnă că Sfântul a întemeiat Biserica pe temelia lui Hristos și a apostolilor, ca să nu o poată birui nimeni. De asemenea, la apolisul slujbei spunem: „Pentru rugăciunile celui între sfinți Părintelui nostru Vasile cel Mare, arătătorul de cele cerești.” „Arătător de cele cerești” înseamnă că lumina lui, măreția lui, slava lui ajung până la cer. Cuvântul „arătător de cele cerești” are și un al doilea înțeles: după ce Marele Vasile a cunoscut cerul, ne descoperă cum este Dumnezeu și cum să-L avem pururea cu noi. Cerurile s-au uimit văzând slava Marelui Vasile. Sfântul era tuberculos, gârbovit, slăbănog, nu mânca nimic. Și totuși întrecea cerurile, pentru că Dumnezeu ne-a făcut un dar. Spune asta și unul dintre tropare, precum și Apostolul care se citește la Liturghie: „În Hristos locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9).
Când oamenii L-au văzut pe Hristos, unii L-au luat în râs, unii L-au bătut cu pietre, alții voiau să-L arunce de pe spinarea muntelui, iar alții, în cele din urmă, L-au răstignit. În El însă locuia toată Dumnezeirea. Tot așa și în noi locuiește toată Dumnezeirea. De aceea Marele Vasile, așa cum spun troparele, le-a părăsit pe toate, „alegând împreuna-viețuire cu Dumnezeu”, ca să trăiască zi și noapte cu Dumnezeu. Troparul Sfinților Trei Ierarhi îi numește pe aceștia „preamari luminători”. Primul luminător este Marele Vasile, care prin viața lui ni-L descoperă pe Hristos. Ne privește în ochi și ne spune: „Uite, aici este Hristos!”. Noi nu vedem lumina, dar o mărturisește și teologia Marelui Vasile, iar Sfântul devine o fereastră prin care noi, oamenii, Îl privim pe Dumnezeu în adâncurile noastre, acolo unde L-am pus prin Botez. Dar fiecare detaliu ne spune că am făcut o nuntă cu Dumnezeu, una care nu e nici lumească, nici exterioară și care nu se mai dezleagă. Este o căsătorie de nedezlegat. În nunta cu Hristos nu există divorț.
În seara lui Vasile Sfântul se duce un mare război. Pe de o parte, diavolii îşi fac de cap printre oameni, insuflându-le tot felul de manifestări păgâneşti cum ar fi: îmbuibarea, beţia, privitul la TV, defăimarea chipului lăsat de Dumnezeu omului prin fel de fel de măşti, circ, petarde, artificii, pocnete din bici, petreceri, chefuri cu dansuri destrăbălate. Pe de altă parte, în aceeaşi noapte, la biserici, se citesc moliftele Sfântului Vasile, care sunt rugăciuni de alungare a încornoraţilor. După cum se ştie deja, diavolii ies cu post şi rugăciune, deci numai rugăciunea fără post ar fi ca pasărea cu o aripă. Postul însă trebuie să plece în primul rând de la manifestările pe care le-am enumerat mai înainte. Ar fi o nebunie să fac lucrurile diavolului şi să vin la biserică arătându-mă plin de evlavie şi să stau cu capul plecat ascultând exorcismele. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, aşa şi el să umble (In 2,6). Noi trebuie să-I urmăm lui Hristos, mâncarea noastră trebuie să fie cea care a fost şi a lui Hristos: să facem voia lui Dumnezeu (In 4,34). Dacă răul se manifestă astăzi la scară largă este din cauză că omul se foloseşte rău de libertatea de a alege pe care i-a lăsat-o Dumnezeu. La fel cum cei buni simt satisfacţie făcând binele, la fel cei răi simt satisfacţie făcând răul. Şi Dumnezeu îngăduie să se întâmple aceste manifestări ale răului pentru că binele nu se face cu forţa, fiecare are libertate în alegere, iar răul este lăsat liber să se manifeste până la o limită. Noi am făcut destule rele, şi Dumnezeu nu ne-a oprit atunci când le-am făcut. Toate sunt însă cu îngăduinţa lui Dumnezeu, după cum se spune în minunatul psalm de seară ce se citeşte în fiecare zi la vecernie (Ps 103,25,28,29), şi binele şi răul aşteaptă undă verde de la Dumnezeu: Cât s-au mărit lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut. (…) Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi. E psalmul de laudă a bunătăţii lui Dumnezeu, care hrăneşte şi pe cei răi şi pe cei buni, care, atunci când Îşi întoarce faţa Sa, toate se vor tulbura, şi tristeţea este că nu Dumnezeu este Cel care Îşi întoarce faţa, ci noi, cei cărora ne plac manifestările lumeşti. Ioan, ucenicul cel iubit al lui Hristos, ne spune: Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (In 2,15-17). Vedem că aici Sfântul Ioan Teologul iarăşi ne enumără cele trei ispite despre care am mai vorbit, cele trei ispite prin care părăsim pe Dumnezeu şi alegem deşertăciunea unor distracţii scurte, mincinoase şi stricăcioase din lume. Trecând de la cei care trăiesc ca păgânii la cei care cât de cât par evlavioşi, nici la aceştia nu găsim o relaţie de jertfă pentru Dumnezeu, ci mai degrabă o relaţie de interes care în două cuvinte ar însemna: trăiesc cu Dumnezeu şi toate îmi merg din plin; aceasta nu este o relaţie de dragoste, de comuniune cu Dumnezeu, ci una de interes.
Dumnezeu ne încearcă, şi, când toate ne merg din plin, înfruptându-ne din bogăţia şi puterea Sa, ne pune la încercare, întorcându-Şi faţa de la noi, şi cădem într-o situaţie disperată, falimentari şi părăsiţi în viaţă de cei apropiaţi. Este o încercare groaznică, dar este doar o încercare în care ne vom vădi: Îl vom batjocori pe Dumnezeu pentru răul ce ni s-a întâmplat, vom cârti, Îl vom părăsi, vom cădea în deznădejde sau ne vom învrednici să se audă din gura noastră acel răspuns minunat: ruinat, flămând şi străin am ajuns în lume, dar nu contează, important este că nu Te-am pierdut pe Tine, Doamne. În seara de Sfântul Vasile, în această sihăstrie care s-a transformat într-o zgomotărie, într-o pustie în care mai mult căutăm să plăcem oamenilor decât lui Dumnezeu, acest psalm de laudă sună în acompaniamentul zgomotului de petarde care se aud afară, războiul din lume a ajuns până la mănăstire, vrăjmaşul a ajuns până la acea cetate întărită din vârful muntelui, se dau ultimele lupte şi se pare că se dărâmă totul. Rugăciunile de exorcizare s-au terminat şi omul se întoarce înapoi la acea ceată de prieteni de care nu vrea să se despartă: diavolii plăcerilor lumeşti”.
Marele Vasile răscolește toată istoria Bisericii și a legăturii lui Dumnezeu cu neamul omenesc! De aceea, la Vecernie, Biserica noastră citeste din Vechiul Legământ textul care spunea: „S-a arătat Domnul lui Avram și i-a spus: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău!” Avraam L-a recunoscut de îndată pe Dumnezeu, a căzut la pământ și I s-a închinat. Atunci Dumnezeu, ca să-i dea curaj, i-a spus: „Iată legământul Meu cu tine! Ți-am făcut multe făgăduințe, că din tine va ieși un popor ales, poporul care Îl va avea cu el pe Dumnezeu în fiecare zi. Și acum, privește-Mă, Eu sunt Dumnezeul tău! Tu, cel muritor, Mă vezi și nu mori. Iată legământul Meu! Tot ce ți-am spus este adevărat. Fiindcă mă vezi acum, se vor plini și toate celelalte” (Fc.17,1). ,,Eu sunt Dumnezeul tău” Si aici unde sunt Eu, tot aici ești și tu. Suntem adunați la un loc și tot ce aștepți se va împlini cu siguranță. Și tu, fratele meu, acolo unde stai, plin de lipsuri, zdrobit, acolo unde spui că ești necredincios, că nu există Dumnezeu, numai puțin dacă îți amintești de El, se poate să-I auzi glasul! Acel „Eu” al lui Dumnezeu înseamnă că nu ești singur: „Aici sunt și Eu, Dumnezeul tău!”. Trebuie să fim foarte învârtoșați la inimă ca să nu putem pricepe asta! Dar este cu putință ca noi, cei atât de păcătoși, care L-am uitat în viața noastră de zi cu zi, să-L avem lângă noi atât de ușor, cu toate că ochii noștri nu L-au văzut, fiindcă slujesc deșertăciunii și stricăciunii? În mod sigur, da! Ce este Sfânta Liturghie care se săvârșite mereu? Ce este biserica în care ne adunam? Ce lucru săvârșiți de fiecare dată când veniți la biserică? Ce este slujba noastră bisericească? Este modul de a-l vedea pe El.
La Utrenie, Icosul Marelui Vasile spune: „Veniți, așadar, să stăm în casa lui Dumnezeu, privind stăruitor, cu căldură!”, adică: Veniți să mergem să-L vedem pe Hristos! Aici nu există nimic care să nu fie putător de Dumnezeu, și de aceea zice: „să stăm în casa lui Dumnezeu, privind stăruitor”. Oriunde am privi, acolo este și Dumnezeu! Dumnezeirea întreagă a fost acoperită de trupul lui Hristos, și noi suntem acoperiți în întregime de dumnezeirea lui Hristos. Prin urmare, slujba noastră bisericească ne învăluie cu dumnezeirea lui Hristos. După cum, în trecut, mama învelea copilul cu feșe, așa și Hristos ne învăluie cu dumnezeirea Lui, ca să ne ocrotească. Astăzi vorbim despre Marele Vasile, arătătorul de cele cerești. Dar oare nu fiecare slujbă și fiecare viață de sfânt vorbesc despre trăirile lui cu Dumnezeu? Da. Unde există un sfânt și acolo unde citești viața unui sfânt, acolo poți să auzi glasul lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău” (Ieș.20,2). Acolo unde citești, între carte și ochii tăi, sunt Eu, zice Dumnezeu, și toate câte le-a făcut sfântul, martiriul lui, pătimirile, slava lui – toate mărturisesc că Eu eram cu el. Suntem purtători de Dumnezeu. Când ne mișcăm, să ne amintim că Îl ducem cu noi pe Hristos peste tot. El acceptă să rămână înlăuntrul nostru – însă nu ia parte la păcatul nostru –, iar îndată ce vărsăm o lacrimă ori ne facem cruce ori spunem „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, ne luminează îndată cele dinlăuntru și ne dăruiește lucrarea Sa nezidită și dumnezeiască. Prin urmare, noi suntem sălașurile lui Dumnezeu.
Prăznuim astăzi pe Sfântul Vasile cel Mare, pentru că întrutotul s-a dăruit lui Dumnezeu şi oamenilor, punându-și nu doar averea sa la dispoziţie, lucru uşor până la urmă – nu foarte uşor, pentru că suntem legaţi de averile noastre, de siguranţa pe care ne-o dau ele, dar mult mai uşor decât a-ţi pune în faţa lui Dumnezeu şi în slujba oamenilor tot trupul tău, toată puterea ta, toată suflarea ta. Iată, Sfântul Vasile cel Mare a lucrat acestea, de aceea s-a sfinţit, de aceea moaştele lui și rugăciunile lui au putere. Şi faptul că le avem ne cheamă şi pe noi să înţelegem şi să lucrăm cele ce a lucrat el. Să lucrăm din toată inima cuvântul lui Dumnezeu. Să împlinim în fiecare zi şi în fiecare clipă a noastră acest cuvânt pe care îl rostim în rugăciune: Facă-se voia Ta, Doamne! Şi voia lui Dumnezeu este să trăim în înţelegere, să ne pregătim pentru Împărăţia lui Dumnezeu în fiecare clipă. Şi atunci, judecata nu este doar una la capătul vieţii, ci una de fiecare zi. Cel mai mic gând pe care l-ai jertfit lui Dumnezeu – bunăoară puteam să răspund în faţa unei umilințe, în faţa unei nedreptăţi, și n-am făcut-o, crezând că Dumnezeu vede lucrul acesta – El va lucra pentru smerirea mea, pentru răbdarea mea, bine şi în inima mea şi în inima celuilalt; puteam să fac asta şi n-am făcut-o; e un lucru mic, dar nu de nimic. E un lucru prin care mă apropii de Dumnezeu şi Dumnezeu de mine. Puteam să dorm mai puţin şi am făcut-o. Sau puteam să mă înfrânez, chiar şi numai de la un pahar de apă sau de la mai puţin de atât. În toate acestea încep să simt apropierea lui Dumnezeu pentru care cel mai mic gând al nostru e important.
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, 330 – 377, este un creştin, monah, preot şi ierarh cu o vocaţie şi trăire aproape unică în istoria Bisericii.El este, poate, cel mai frumos răspuns la chemarea dumnezeiască, acoperind prin viaţa, activitatea şi scrierile sale întreg complexul vieţii bisericeşti: ascetice, morale, mistice, dogmatice, apologetice, misionare, caritative şi administrative. O icoană asemeni lui Hristos care se înalţă spre contemplare şi urmare în ziua întâi a anului calendaristic. Născut în Cezareea Capadociei, într-o familie foarte evlavioasă, înstărită şi cultă, Vasile se distinge prin evlavie, inteligenţă şi sete de cunoaştere. Într-o familie care a dăruit Bisericii cinci mari sfinţi, ierarhii Grigore de Nisa şi Petru al Sevastiei, cuviosul Navgratie, Macrina cea tânără, fraţii sfântului, şi cuvioasa Macrina cea Bătrână, bunica lor, el rămâne unic prin asceza practicată, adâncimea doctrinei, cultura dobândită şi mai ales prin credinţa sa vie şi râvna sa apostolică.
Marii sfinţi au fost sfinţi nu doar că au făcut minuni, nu doar că s-au rugat pentru oameni, ci pentru că toată viaţa lor au crezut desăvârşit fiecare cuvânt al Domnului şi l-au lucrat, pentru că s-au uimit de felul în care lucrează Dumnezeu în lume şi L-au cunoscut şi L-au văzut pe Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare, este sfântul care a cunoscut pe Dumnezeu. Rugăciunile, Liturghia sa, sunt de o adâncime cutremurătoare. Nu ştiinţa sau ceva cărţi citite l-au adus pe Vasile cel Mare într-o asemenea cunoştinţă, ci curăţirea inimii, împlinirea acestei fericiri: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Biserica ne pune aproape în fiecare zi chip de sfânt, chip care a putut străbate prin întunericul acesta al neştiinţei şi al egoismului, a putut străbate spre Dumnezeu. Şi unul dintre aceşti sfinţi este Sfântul Vasile cel Mare, pe care îl cinstim astăzi, care, în lume fiind şi bogat, şi dintr-un neam bun, şi cu o învăţătură de care puţini puteau beneficia, a fost înzestrat de Dumnezeu – şi, într-o anumită măsură, nu e meritul nostru, nu e meritul tău, omule, că te naşti deştept sau că te naşti într-o familie care te poate da la şcoală şi-ţi poate cultiva înţelepciunea; dacă te năşteai într-o familie care nu te putea da la şcoală, erai, în cel mai bun caz, un bun gospodar, dacă nu cumva un deznădăjduit şi un descurajat.
Iată, Sfântul Vasile cel Mare a beneficiat de toate acestea şi poate ar fi putut să se bucure de toată cinstea şi de toată bunăstarea şi de toată bogăţia acestei lumi. Însă încă de la anii tinereţii parcă a intuit adânc această deșertăciune a deşertăciunilor pe care avea să o citească în Ecclesiastul şi a ales a renunţa la toate acestea, nu că erau rele în sine, ci pentru că, într-o anumită măsură, toată grija noastră, chiar şi într-o carieră profesională, cu însetare, chiar și acestea ne opresc din urcuşul nostru de a-L cunoaşte mai degrabă pe Dumnezeu. Elev de excepţie al şcolilor din Capadochia, Pont şi Constantinopol şi student eminent al Universităţii din Atena, alături de prietenul său Sfântul Grigore de Nazianz, Sfântul Vasile rămâne modelul tânărului studios creştin, care cunoaşte doar două poteci: cea care duce la şcoală şi cea care duce la Biserică. Evlavia şi credinţa în care au trăit cei doi prieteni în Atena, înţelepciunea lor de „bătrâni frumoşi” a umplut de admiraţie şi consideraţie chiar pe dascălii lor, filosofi necreştini. Răspunsul dat de studentul Vasile la întrebarea filosofului Eubul: care este firea filosofiei? … „firea filosofiei adevărate este pomenirea morţii” a rămas sinteză peste veacuri o maximă de mare adâncime duhovnicească. După terminarea studiilor, ajuns la vârsta maturităţii, Vasile care va fi numit cel Mare, renunţă la o carieră strălucită de prefect, jurist, profesor sau retor, retrăgându-se în pustia Pontului. Ca student, a adunat ca o albină harnică ştiinţa profană a vremii sale, ca doritor de viaţă îngerească, cercetează părinţii din Pustia Egiptului şi a Palestinei, adunând „nectar duhovnicesc”, iar apoi, vreme de unsprezece ani, practică viaţă călugărească atât cenobitică, cât şi eremitică. Aici, într-o sărăcie desăvârşită, în neîncetată rugăciune, meditaţie şi studiul Sfintei Scripturi, va ajunge măsura desăvârşită a sfinţeniei. Cum va spune Sfântul Grigore în necrologul de la înmormântarea sa: „el s-a ridicat prin rugăciune şi contemplaţie printre cetele heruvimilor, lângă Sfânta Treime, prin înălţimea descoperirilor egalându-i pe apostoli, în multe depăşindu-i pe profeţi”.
Chemat la slujirea arhierească în vremuri extrem de grele pentru Biserică, în cei şapte ani de arhierie va lăsa posterităţii o slujire unică în dimensiunea şi profunzimea ei. Rămânând în continuare un vajnic ascet care prin sărăcie, post, ajunare, priveghere, neîncetată rugăciune, trăia înălţimea vieţii sihăstreşti, fiind în acelaşi timp şi preot misionar fără egal, care zilnic, ore în şir, era prezent în mijlocul credincioşilor săi, predicând, sfătuindu-i şi rugându-se pentru ei. Retras în pustia inimii sale el a fost filantrop fără egal, care a înfiinţat primele spitale, azile, orfelinate, la a căror conducere şi activitate a participat personal. Scriitor bisericesc fecund, a lăsat scrieri teologice, ascetice, mistice, dogmatice, polemice, apologetice, exegetice. A fost un mare rugător, care a lăsat o Sfântă Liturghie şi rugăciuni de mare adâncime şi trăire duhovnicească, fiind în acelaşi timp şi om de acţiune. Conducător plin de curaj şi luciditate, care ca un bun păstor, îşi pune viaţa pentru oile sale cuvântătoare, s-a confruntat adesea cu puternicii vremii sale. El rămâne persoana şi personalitatea cu totul dăruită cauzei lui Hristos şi Bisericii Sale, cu o credinţă nezdruncinată, o nădejde nepieritoare şi o iubire pururea jertfelnică, dispus chiar sacrificiului suprem pentru adevărul evanghelic.
Este îndeajuns să reamintim confruntările cu cei doi stăpânitori ai vremii sale, împăraţii romani Iulian Apostatul, fost coleg de studii, şi Valens. Când primul l-a umilit pe Sfântul Vasile, ameninţându-l cu exilul, moartea şi distrugerea Cetăţii Cezareea, pentru că refuzase să aloce o imensă sumă de bani cheltuielilor militare ale imperiului din banii destinaţi spitalelor şi orfelinatelor, Sfântul Vasile nu numai că nu se sperie şi nu deznădăjduieşte, ci, adunând tot poporul în biserici, se roagă toată noaptea. Într-o vedenie el vede pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu care porunceşte Mucenicului Mercurie, fost militar, să-l ucidă pe împăratul apostat, duşmanul Fiului Ei. Fapta se petrece întocmai, Iulian piere în lupta cu perşii, ucis de o suliţă nevăzută, strigând: „ai învins, Galileene”, iar poporul şi ierarhul său mulţumesc lui Dumnezeu cu bucurie. Când urmaşul acestuia, împăratul arian Valens, prin forţă armată deposedează creştinii ortodocşi de bisericile lor, distribuindu-le arienilor, întâlneşte opoziţia de netrecut a Sfântului Vasile. Îl ameninţă cu confiscarea averilor, cu exilul şi moartea, însă i se rupe pana de scris, de trei ori, şi împăratul începe să tremure. Apoi îl investeşte pe sfânt cu scrisori împărăteşti, pentru a face el dreptate, ca să împartă bisericile în mod echitabil. Vasile ce face? Cheamă pe toţi ortodocşii şi arienii la rugăciune. Închide şi sigilează catedrala. „La a căror rugăciuni uşile se vor deschide singure, a lor să fie în veci” şi aşa bisericile revin la ortodocşi, împreună cu mulţi arieni care părăsesc erezia.
Pe patul de moarte fiind, în iubirea lui jertfelnică cere lui Dumnezeu, pentru sufletul medicului evreu Iosif, încă o zi de viaţă şi sănătate ca să-l boteze. Astfel, contrar prezicerilor acestuia, în noaptea când ar fi trebuit să moară, se însănătoşeşte, slujeşte Sfânta Liturghie, predică şi îl botează pe Iosif cu toată casa lui. Apoi închide ochii liniştit, Dumnezeu primind în cer sufletul său. Uimit, fostul evreu încreştinat cu numele de Ioan, exclamă: „ai murit când ai vrut tu, Vasile”. Şi Sfântul Vasile cel Mare, înainte de a fi episcop, s-a retras un timp în pustie, pentru a înţelege ce-i cu sufletul lui, ce-i cu gândul lui, ce-i cu întristările lui şi pentru a cere de la Dumnezeu cuvânt de înţelepciune. Şi, după ce lucrurile acestea s-au limpezit în el, aşa cum, într-un vas care stă liniştit, se lasă deoparte fiecare gunoi și rămâne apa limpede deasupra, abia atunci Sfântul Vasile cel Mare a fost chemat de Dumnezeu la propovăduire şi a devenit un adevărat tezaur pentru întreaga noastră Biserică, tezaur prin puterea rugăciunilor sale – iată, avem Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, multe alte rugăciuni care vădesc această înţelegere dreaptă şi această adâncime pe care Sfântul a purtat-o în inima sa. Aşadar, a avut puterea aceasta de a înţelege lucrarea lui Dumnezeu în lume şi de a fi un luminător între oameni.
Ucenicilor strânsi în jurul sau le spunea: “Să aveţi curăţie sufletească, nepătimire trupească, purtare blîndă, grai cumpănit, cuvînt cu bună rînduială, hrană şi băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare-aminte, la cei mai bătrîni supunere, să aveţi spre cei asemenea cu voi şi spre cei mai mici dragoste nefăţarnică, de cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi şi puţin să grăiţi, dar mai mult să înţelegeţi, să nu fiţi fără de socoteală în cuvînt, să nu prisosiţi cu vorba, să nu fiţi îndrăzneţi la rîs, cu sfiala să vă împodobiţi şi cu femeile cele necurate să nu vorbiţi, să aveţi în jos căutarea, iar sufletul sus, să fugiţi de cuvintele cele împotrivă; dregătorie dăscălească să nu doriţi, cinstea acestei lumi întru nimic s-o socotiţi. Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o aştepte şi veşnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru”.
Deci, Vasile ocârmuia Biserica lui Hristos; iar pe Petru, fratele său cel după trup, l-a sfinţit prezbiter, ca să-i ajute la ostenelile bisericeşti, iar mai tîrziu l-a pus episcop în cetatea Sevastiei. În acelaşi timp şi mama sa, fericita Emilia, după o viaţă de mai bine de 90 de ani, şi-a dat sufletul Domnului. Ea a mai avut încă un fiu, pe Grigorie, episcopul Nissei, şi pe Petru, pe care l-am pomenit, precum şi o fiică, Macrina fecioara, întîia născută, şi ceilalţi fii, crescuţi întru mari fapte bune. După un timp oarecare, fericitul Vasile a cerut de la Dumnezeu să i se dea darul înţelepciunii, aşa încît, cu ale sale cuvinte curate, să poată săvîrşi slujba cea fără de sînge şi să vie spre el Duhul Sfînt. După şase zile, adică în ziua a şaptea, pogorîndu-se Duhul Sfînt, a început a liturghisi şi săvîrşi în toate zilele jertfa cea fără de sînge. După ce a trecut cîtăva vreme, cu credinţă şi cu rugăciune a început a scrie cu propria sa mînă tainele sfintei slujbe. Şi în acea noapte i s-a arătat Domnul în vedenie, cu apostolii, făcînd înainte punere a pîinii şi a paharului, la Sfîntul Jertfelnic; apoi, sculînd pe Vasile, i-a zis: “După a ta cerere, să se umple gura ta de laudă, ca adică, cu ale tale curate cuvinte, să aduci slujba cea fără de sînge”. Iar el s-a sculat tremurînd, neputînd să privească cu ochii la arătarea Domnului cea luminoasă.
După această arătare luminoasă a mers în biserică şi, apropiindu-se de Sfîntul Altar, a început a grăi şi a scrie pe hîrtie, în limba grecească, astfel: Să se umple gura mea de laudă, ca să cînt slava Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai zidit pe noi şi ne-ai adus în viaţa aceasta, rostind apoi şi celelalte rugăciuni ale Sfintei Biserici. Iar după sfîrşitul rugăciunilor a ridicat pîinea, rugîndu-se cu dinadinsul şi zicînd: “Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfînt lăcaşul Tău şi de pe scaunul măririi împărăţiei Tale, şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi; Cel ce şezi sus, împreună cu Tatăl, şi aici cu noi eşti nevăzut, învredniceşte-ne, cu puternică mîna Ta, ca să ni se dea preacuratul Tău trup şi cinstitul Tău sînge nouă, tuturor popoarelor”.
Odată, după ce praznicul Nașterii Domnului s-a încheiat, Sfântul Vasile cel Mare și-a luat toiagul și a început să meargă prin cetăți ca să vadă cine s-a pregătit cu inimă curată și pentru sărbătoarea sa. A traversat tot felul de regiuni și sate mari de la acea vreme, însă, oriunde ar fi bătut, nimeni nu avea să îi deschidă, crezându-l cu toții un cerșetor. Simțea câtă durere au îndurat inimile săracilor din cauza nepăsării pe care i-au arătat-o și lui și de aceea, pleca amărât de la fiecare, deși el nu dorise nimic de la ei. Într-o zi, pe când ieșea dintr-un sat fără milă precum acesta, a trecut pe lângă cimitir, unde a văzut mormintele aflate în paragină, pietrele de mormânt sfărâmate și răsturnate, iar mormintele proaspăt acoperite, scurmate de către animale. Fiind sfânt, a auzit pe morți vorbind și spunând: Când eram pe pământ, am lucrat, am trecut prin munci grele și am lăsat ca în urma noastră să vină copiii și nepoții noștri să ne aprindă o lumânare sau să tămâieze la mormântul nostru pentru noi; dar n-am văzut niciuna dintre acestea petrecându-se, niciun preot nu a venit să ne facă o slujbă de pomenire, nici colivă, nici nimic, de parcă n-am fi lăsat pe nimeni în urmă. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare s-a tulburat din nou și pe când se îndepărta de cimitir, singur, prin zăpada rece a iernii, a spus în sinea sa: oamenii acestui sat nu-i ajută nici pe cei vii nici pe cei morți.
În ajun de Anul Nou a ajuns într-un anume cătun, unul dintre cele mai sărace din întreaga Grecie. Vântul rece vuia printre stâncile de piatră și printre tufișuri și nici un suflet viu nu putea fi găsit prin bezna nopții. Apoi, a văzut undeva în fața sa o mică colină sub care era ascunsă o stână. Sfântul Vasile a intrat în țarc și bătând cu toiagul său în ușa colibei a zis: Aveți milă de săracul de mine pentru sufletele adormiților voștri căci și Hristos a viețuit ca un sărac pe acest pământ. Trezindu-se câinii au început să latre la el.Dar cum se apropiau mai mult de el și-l puteau mirosi, s-au îmblânzit, au început să dea din coadă, și s-au așternut la picioarele sale, scoțând sunete de bucurie. După care, un cioban, un tânăr de aproape 25 de ani, cu barbă neagră cârlionțată a deschis ușa și a ieșit la dânsul. Era Ioan Barbakos, un om solid dar sfios, adică un cioban. Și înainte de a se uita mai bine la cine i-a bătut la ușă îi spune: Intră, vino în casă. Bună ziua și La mulți ani!
În cabană, o lampă era pusă pe un leagăn prins între două bârne. Lângă vatră era patul lor în care dormea atunci soția lui Ioan. Imediat ce Sfântul Vasile a intrat înăuntru, Ioan, văzând că este preot, i-a luat mâna și i-a sărutat-o spunând: Binecuvântați părinte!, ca și cum îl cunoștea de dinainte și i-ar fi fost preotul său. Iar Sfântul i-a spus: Binecuvântarea și pacea Domnului să fie peste tine, peste casa și peste turma ta. Soția s-a ridicat și ea, i-a sărutat mâna și a binecuvântat-o și pe ea.
Sfântul Vasile arăta mai mult a cerșetor decât a călugăr, având o scofie veche, cu o rasă purtată și peticită și cu încălțările pline de găuri, iar pe o parte, purta o traistă care arăta ca fiind goală. Ioan a pus lemne pe foc și de-ndată coliba a început să strălucească precum un palat. Căpriorii păreau să fie poleiți cu aur, în timp ce tifoanele cu brânză atârnate la uscat arătau ca niște candele, iar butoaiele de lemn, presele și toate lucrurile folosite de Ioan ca să facă brânză erau de culoare argintului, părând a fi bătute cu diamante, și împreună cu acestea toate celelalte lucruri pe care le mai avea fericitul Ioan prin coliba sa. Focul din vatră trosnea și cânta precum păsările raiului, împânzind o mireasmă de sfințenie.
Cei doi l-au poftit pe Sfântul Vasile să se așeze lângă foc iar femeia i-a adus câteva perne ca să se odihnească. Atunci Sfântul și-a dat jos traista împreună cu haina pe care o avea pe deasupra, rămânând în straiele de pe dedesubt.Împreună cu ajutorul său, Ioan a mers să mulgă oile și să dea deoparte mieii care tocmai au fost fătați și după aceea a separat și oile care erau gata să fete iar la restul le-a dat drumul să pască. Turma sa era mică și Ioan era sărac însă el era fericit. Tot timpul era cuprins de bucurie mare, ziua și noaptea, pentru că era un om bun și avea o soție bună. Oricine trecea pe la casa lor era primit precum un frate și de aceea a găsit și Sfântul Vasile adăpost în casa lor și s-a așezat în ea ca și cum ar fi fost a sa, binecuvântându-o cu toate ale sale.
În noaptea aceasta era așteptat în toate satele și cetățile lumii de căpetenii, ierarhi și alții dar nu a mers la niciunul dintre aceștia, ci a mers ca să șadă în casa fericitului Ioan. Așadar Ioan, după ce s-a îngrijit de oi a venit înapoi și i-a spus Sfântului: Părinte, sunt cuprins de o bucurie mare și aș vrea ca să-mi citești cele scrise despre Sfântul Vasile cel Mare (i.e. cântările din canonul Sfântului). Sunt om neștiutor de carte, însă iubesc scrierile religiei noastre (i.e. cântările și slujbele bisericești). De fapt, chiar am o carte mică de la un stareț din Sfântul Munte și de câte ori trece pe la mine cineva care știe să scrie și să citească îi dau să-mi citească din ea, pentru că noi nu avem biserică pe aici.
La răsărit se ivea soarele. Sfântul Vasile s-a ridicat și s-a întors către răsărit făcându-și semnul Sfintei Cruci. S-a închinat până la pământ, a scos o carte din traista sa și a zis: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Ioan s-a așezat în spatele său și apoi s-a alăturat și femeia cu mâinile puse cruciș la piept după ce hrănise copilul. Apoi Sfântul a cântat Dumnezeu este Domnul … și troparul praznicului Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc a primit înfășare cu scutece…, sărind troparul său care spune În tot pământul s-a răspândit vestire ta… Vocea sa era smerită și dulce, iar Ioan împreună cu soția sa au fost cuprinși de un adânc duh de pocăință chiar dacă nu înțelegeau fiecare cuvânt ce era citit. Sfântul Vasile a continuat, cântând toată slujba Utreniei împreună cu Canonul Praznicului: Veniți popoare să cântăm cântarea lui Hristos Dumnezeu …, sărind din nou peste canonul său care spune: Vasile, glasul ar trebui să vină în ajutorul celor ce vor să înceapă laudele tale … Apoi, a rostit cu glas mare toată slujba Sfintei Liturghii, a făcut binecuvântarea de final și a binecuvântat toată casa. Așezându-se la masă, după ce au terminat de mâncat, soția a adus Vasilopeta (prjitură sau pâine dulce făcută de Anul Nou în cinstea Sfântul Vasile cel Mare) și a așezat-o pe masă. Atunci, Sfântul a luat un cuțit și cu el a trasat semnul Sfintei Cruci pe Vasilopetă, zicând: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! Prima bucată a tăiat-o zicând: în numele Domnului, a doua:în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și apoi pentru Ioan, stăpânul acestei case. Atunci Ioan a spus: Părinte, ai uitat să tai pentru Sfântul Vasile cel Mare! și Sfântul i-a răspuns: Adevărat! și îndată a spus: pentru slujitorul tău, Vasile și a continuat cu pentru Ioan stăpânul acestei case, pentru stăpâna acestei case, pentru copil, pentru ajutorul de la stână, pentru animale și pentru cei săraci. Dar îndată, Ioan a spus: Părinte, de ce nu ai tăiat o bucată și pentru sfinția ta? Sfântul i-a răspuns:Dar am făcut, o fericitule! Însă Ioan, acest om binecuvântat de Dumnezeu nu a înțeles răspunsul Sfântului.
După aceea, Sfântul Vasile s-a ridicat și a spus rugăciunea: Doamne Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu… iar Ioan i-a spus: Mă întreb, poate poți să-mi spui părinte, pentru că știi atât de multe, în ce palate a poposit Sfântul Vasile cel Mare în această noapte? Iar căpeteniile și ierarhii, ce păcate au aceștia? Noi cei săraci suntem păcătoși pentru că sărăcia noastră ne-a adus la păcat. Sfântul Vasile a spus din nou aceeași rugăciune, dar cu lacrimi de această dată, schimbându-o puțin: Doamne Dumnezeul meu, am privit și am văzut că robul tău Ioan este smerit și vrednic ca Tu să intri în casa sa. E prunc și el dar pruncilor le-a descoperit Tainele Tale. Și din nou fericitul Ioan, nu a înțeles nimic…
Sunt vestite aşezămintele Sfântului Vasile cel Mare, organizate în sânul Bisericii pentru îngrijirea bolnavilor, orfanilor şi săracilor. Comuniunea şi frăţietatea duhovnicească, pe care le vede Sfântul Vasile ca fiind fiinţa trupului mistic al Domnului, se manifestă prin comuniunea în toate. Este interesantă motivaţia filantropiei în gândirea Sfântului Vasile. El susţinea filantropia pe temeiul unităţii neamului omenesc, având acelaşi Părinte, pe Dumnezeu. Astfel, Sfântul Vasile vorbeşte despre o „frăţietate a creştinilor”, ca fiind fii şi moştenitori împreună cu Hristos (Romani 8, 16) şi fraţi, având un Tată comun, pe Dumnezeu. Căci un singur popor sunt toţi cei ce formează un Hristos şi o singură Biserică Unitatea tuturor creştinilor se menţine şi se dezvoltă, mai ales, prin Sfânta Euharistie, aşa cum afirma Sfântul Vasile într-o rugăciune de la Sfânta Liturghie: „Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Sfânt Duh”.[6] Ideea ce transpare din învăţătura Sfântului Vasile este că cel care vrea să slujească liturgic, trebuie să trăiască filantropic şi cel care vrea să slujească filantropic, trebuie să trăiască liturgic. Pentru Sfântul Vasile, nu se poate disocia în niciun fel Liturghia de filantropie. Învăţăturile despre filantropie şi milostenie ale Sfântului Vasile le regăsim în omiliile sale. În viziunea marelui capadocian, bunurile materiale au fost date cu scopul de a fi folosite de toţi oamenii în comun. Ca toţi Părinţii Bisericii, Sfântul Vasile considera bogăţia ca ceva indiferent, nici bun, nici rău. Oricâte virtuţi ar practica omul, fără milostenie el nu se poate mântui: „Nu ai avut milă, nimeni nu va avea milă de tine. Nu ţi-ai deschis casa celui străin, vei fi îndepărtat din împărăţie. Nu ai dat pâine celui flămând, nu vei câştiga viaţa veşnică”. Acelaşi lucru se vede şi în rugăciunea euharistică: „Pomeneşte, Doamne, pe cei care aduc roade şi fac bine în sfintele Tale Biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci. Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti, cele veşnice în locul clor vremelnice, cele nestricăcioase în locul clor stricăcioase”. Cel care face milostenie imită pe Dumnezeu care iubeşte lumea atât de mult (Ioan 3, 16). Prin aceasta, omul relevă că este o fiinţă sociabilă şi socială. De aceea, Sfântul Vasile îndeamnă pe păstoriţii săi să nu oprească circuitul iubirii dumnezeieşti, prin a nu-şi însuşi bunurile hărăzite de Dumnezeu. Astfel, zice el, „după cum o fântână, care chiar dacă are apă, dar este închisă, apa nu este bună de băut, la fel şi bogăţia, atunci când este întrebuinţată spre folosul altora devine un bun comun şi roditoare”. Prin tot ce a făcut, prin tot ce a gândit şi a scris, Sfântul Vasile, supranumit şi „ocrotitorul săracilor”, impune şi astăzi tuturor creştinilor una şi aceeaşi purtare, anume dragostea milostivă faţă de cei umili. Prin faptele şi cuvântările rostite, ierarhul capadocian a luptat împotriva inegalităţilor sociale şi a îndrumat pe toţi la milostenie. In ciuda traiului sau ascetic, a rigurozitatii sale morale, a scrupulozitatii organizatorice si a duritatii cuvantarilor sale impotriva patimilor, care ni-l pot infatisa putin intelegator fata de slabiciunile firii noastre, Sf. Vasile cel Mare s-a bucurat de dragostea si pretuirea locuitorilor din Cezareea intr-o masura atat de mare, incat acestia, barbati si femei, au dovedit ca erau pregatiti sa-si riste viata luptand pentru a-si apara episcopul, in acele vremuri de prigoana.
Dupa mai putin de zece ani de cand primise tronul Cezareei, Sf. Vasile, unul dintre cei mai iubiti ierarhi ai Bisericii lui Hristos, a fost luat de la conducerea oilor cuvantatoare ale turmei sale de un “dusman” in fata caruia toata multimea cetatii nu avea cum se opune. Sa-l lasam pe prietenul sau drag, Sf. Grigorie Teologul, sa ne poarte peste timp in data de 1 ianuarie 379, in mijlocul orasului indurerat si indoliat …„Zacea Vasile, aproape sa-si dea cea din urma suflare; era asteptat sa fie luat in primire de corul ceresc, catre care de multa vreme isi atintise privirea. Imprejurul lui era adunat tot orasul, care nu se putea deprinde cu ideea acestei pierderi; blestema moartea ca pe un tiran, voind parca sa-i apere sufletul, ca si cum, fie cu mainile, fie cu puterea rugaciunilor, ar fi putut sa-i constranga sufletul sa ramana in trup. Erau, de altfel, nebuni de durere si fiecare ar fi fost bucuros sa-si dea viata in locul lui, daca aceasta ar fi fost cu putinta. La urma s-au vazut biruiti – ca trebuia sa se arate ca si el nu-i decat un om – si Vasile, rostind cuvintele: <<In mainile Tale depun sufletul meu>>, si-a dat sufletul in mainile ingerilor, care aveau sa-l duca la cer; dar aceasta dupa ce mai intai a dat celor prezenti invataturi asupra credintei si prin sfaturile lui i-a facut sa ajunga mai buni.
Apoi s-a vazut un lucru mai mare decat toate ce s-au vazut vreodata. Acest barbat a fost purtat pe bratele sfintilor; care mai de care se silea sa puna sau sa atinga, unul poala vesmantului, altul umbra, altul nasaliile pe care era purtat sfantul; caci ce putea fi mai sfant si mai curat decat trupul lui? Altii se imbulzeau ca sa se apropie macar de cei ce il purtau, altii ca macar sa-l priveasca, in credinta ca si aceasta le poate fi de folos. Se umplura pietele, porticele, etajul al doilea si al treilea de cei ce-l petreceau; uinii mergeau inainte, altii in urma sau alaturi de el, inghesuiti unii in altii; erau multe zeci de mii, de toate neamurile, de toata varsta, unii chiar necunoscuti. Cantarile de psalmi erau inabusite de plansete, iar taria de suflet a tuturor era biruita de durere. Era o adevarata intrecere chiar intre necrestini, pagani, evrei sai straini. Ca si ei se intreceau cu noi in plans, ca si cand cel care ar fi plans mai tare ar fi dobandit un folos si mai mare. Contrar asteptarilor, durerea s-a incheiat la urma cu nenorociri, intrucat cu prilejul acestei inmormantari, din cauza grozavei ingramadiri si imbulzeli, si-au dat obstescul sfarsit multe persoane; si totusi erau socotite fericite ca si-au gasit sfarsitul asa, intrucat il intovaraseau astfel pe Vasile la plecarea din viata sau, cum ar putea spune un indraznet, erau un fel de jertfa pe mormantul lui. Cu greu trupul a fost smuls din imbulzeala care aproape strivise pe cei care-l duceau; si astfel a fost redat mormantului parintilor sai, adaugandu-se preotilor arhiereul, predicatorilor glasul cel puternic, care rasuna inca in urechile mele, in fine, adaugandu-se martirilor un nou martir. Acum el este in cer, unde aduce jertfe pentru noi si se roaga pentru popor, caci desi ne-a parasit, nu ne-a parasit de tot. (…)
Asadar voi toti cei din jurul meu, toti cei ce alcatuiti corul lui, fie ca sunteti de-ai nostri, fie ca sunteti straini, atat cei din preajma altarului cat si cei de pe treptele cele mai de jos, asociati-va cu mine sa-l laudam pe Vasile, fiecare povestind si imitand vreuna din virtutile lui; cei de pe tronuri, laudati-l si imitati-l pe legiuitor; cei ce guvernati orasul, ca pe un stalp al acestui oras; cetatenii de rand, ca pe un om de ordine; oratorii, ca pe un profesor; fecioarele, ca pe un conducator de mireasa; cele casatorite, ca pe un profesor al infranarii; monahii, ca pe cel ce va intraripeaza; cei ce traiti in lume, ca pe un judecator; cei simpli, ca pe cel ce va arata calea; cei iubitori de stiinta, ca pe un teolog; cei fericiti, ca pe un frau; cei nenorociti, ca pe un mangaietor; batranii, ca pe un toiag; tinerii, ca pe o scoala; saracii, ca pe un miluitor; bogatii, ca pe un bun administrator. Mi se pare ca chiar si vaduvele ar trebui sa laude pe patronul lor, orfanii pe parintele lor, saracii pe amicul saraciei, bolnavii pe doctorul tuturor bolilor si cunoscatorul tuturor leacurilor; in sfarsit, cei sanatosi, pe pazitorul sanatatii lor. Cu alte cuvinte toti sa laudam pe cel ce s-a facut toate tuturor ca sa dobandeasca pe toti sau macar pe cat mai multi. Iar tu, Vasile, primeste de la noi aceasta cuvantare de lauda, primeste-o de la glasul care altadata iti era foarte placut, de la cel de aceeasi varsta si de aceeasi treapta cu tine. Daca aceste laude sunt la inaltimea meritelor tale, aceasta se datoreste tie, intrucat cu sprijinul tau am alcatuit cuvantarea; iar dimpotriva, daca sunt departe de a corespunde meritelor tale si mult mai prejos de asteptare, gandeste-te ca nu puteam face ceva mai bun, ca sunt apasat la batranete de boala si de dorul de tine! Doar si lui Dumnezeu ii place ce este facut dupa puterea omului. Tu, insa, fiinta sfanta si dumnezeiasca, priveste de sus spre noi! Potoleste, prin rugaciunile tale, ghimpele trupului, care ne este dat de Dumnezeu pentru inteleptirea noastra, sau da-ne curaj ca sa-l suportam; si indreapta viata noastra spre ceea ce ne este mai folositor; iar dupa ce ne vom muta din viata aceasta, primeste-ne si pe noi acolo, in corturile tale“. Amin (postat pe fb de ioan monahul)