Ştiţi ce rămâne în veci? Sufletul
Trupul vedeţi că se face ţărână. Tot trupul omului este iarbă şi toată slava omului este ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Sfinții ne învată, prin exempulul lor, practic, concret și prin scrierile lor, ca în cazul Sfintilor Parinți, cum să dobândim mântuirea sufletelor noastre, ce înseamă sufletul mort pentru Dumnezeu, sau a omori moartea prin moarte. Invatatura lui Hristos a fost clara si, mi ales, eficace: este necesar ca, dupa exemplul lui fiecare sa-si omoare propria moarte, sa-si purifice natura, sa-si restaureze conditia originara cea de dinaintea pacatului. Dar cum s-o faca incalcind legea, sufletul a fost acoperit de haina pacatului. "Traieste" ingropat in adancurile omului, hartuit de duhurile rele. De fapt, aceasta "viata" nu-i decat un fel de moarte sau, nu degraba, o letargie din care omul, urmand modelul exemplar al lui Hristos, are toate sansele sa se trezeasca. Este suficient sa si-o doreasca si sa-i dea seama ca dispune de mijloacele necesare pentru a o face.
Omul nu-i condamnat sa traiasca sub greaua povara pana la sfarsitul zilelor lui. Poate si chiar trebuie sa scape de ea daca vrea sa dobandeasca Viata vesnica. Pentru a-si atinge scopul, isi va transforma "viata" cotidiana intr-o traire puternica după tipicul lui Hristos. Nu este adevarat, cum spun unii inselati de invataturi proaste, ca "omul moare o data pentru totdeauna si nu mai poate face nimic bun". Caci un sugar, desi nu are putere sa faca nimic ori sa mearga pana la maica sa pe propriile-i picioare, totusi se rostogoleste si cere ajutor si plange cautandu-si mama. Se cuvine sa revenim la chestiunea "pasivitatii" sufletului. Sufletul intors in chip egoist asupra lui insusi nu poate face nimic spre mantuirea lui; desi mort pentru Dumnezeu, el nu este astfel si pentru nous care, in ceea ce-l priveste si-a pastrat aproape intacta capacitatea de a se converti: fie spre Dumnezeu, fie spre Diavol.
Dat fiind ca sufletul se afla sub stapanirea pacatului ce i-a corupt firea, este nevoie ca o "realitate", la fel de straina firii lui, sa intervina cererea lui pentru a-l salva. "Realitatea" o constituie tocmai Duhul Sfant. Sufletul nu joaca la voia intamplarii: prin nous-ul intotdeauna treaz, el face pe arbitrul, daca putem spune asa, intre bine si rau, insa un arbitru care da verdictul inainte de inceputul "meciului". Alegerea a priori nu trebuie inteleasa ca fiind doar "intelectuala": ma voi mantui pentru ca l-am preferat pe Dumnezeu lui Satan. Ne dam seama de ridi colul situatiei: in calitate de fiinta decazuta corupta si muritoare, eu nu am dreptul si, cu atat mai putin, capacitatea ontologica de a discerne care e bun si care e rau dintre cele doua principii ce se cearta pe seama propriei mele existente.
Caci, intr-adevar, de existenta mea este vorba si, mai important, de o existenta atinsa de pacat, slaba si avand nevoie de un ajutor venit din exterior. Prin urmare, tot ce poate face sufletul este sa se deschida catre cer si sa raspund chemarii lui Hristos. Alegerea nous-ului implica o ruptura foarte dureroasa de firea de adoptiune care este firea raului. Astfel, dupa cum spune textul nostru, raul a devenit un al doilea suflet pentru om. Prin deschiderea catre Dumnezeu nous-ul, sufletul sufletului primordial va scapa de al doilea suflet, il va ucide. In Omilia moartea sufletului rau este asimilata jertfiri victimei de catre preotul Vechii Aliante. In Lege se, spune ca animalul trebuie sa fie mai intai junghiat de preot si ucis, apoi trebuie sa fie taiat in bucati si sarat, iar dupa aceea sa fie pus pe foc. Pentru ca daca preotul nu junghie si nu ucide in prealabil oaia, aceasta nu se sareaza, nici nu se aduce ca ardere de tot Stapanului. Tot asa trebuie sa se intample si cu sufletul nostru, cand se apropie de Hristos, Arhiereul cel adevarat. Trebuie sa fie junghiat de dansul si trebuie sa moara fata de cugetul si de viata cea foarte rea, in care a trait, adica sa iasa din el pacatul si rautatea patimilor, intocmai cum iese sufletul [din animalul junghiat]. Ca dupa cum trupul, atunci cand sufletul il paraseste, moare, nu mai traieste viata de mai inainte, nici nu aude si nici nu umbla, tot asa se intampla cu viata [cuiva] atunci cand Hristos, Arhiereul ceresc, prin harul puterii Sale, o junghie si o face sa moara fata de lume: [astfel de om] moare fata de viata cea rea in care trait, este in intunericul pacatului. Pentru ca datorita harului, rautatea patimilor se departeaza de tine, intocmai cum iese sufletul din trup. De aceea, Apostolul exclama, zicand: Pentru mine lumea a fost rastignita si eu pentru lume" (Gal. 6, 14).
Sufletul care traieste inca in lume si in intunericul pacatului si nu este ucis [de Hristos], care are inca in el duhul rautatii, adica lucrarea intunericului patimilor si a pacatului si este purtat de acesta, nu apartine trupului luminii, ci este trup al intunericului si este inca de partea intunericului. Dupa cum cei ce au un suflet de lumina, adica au puterea Duhului Sfint, sunt de partea luminii. Ideea unei rupturi violente de vechiul suflet este deseori intalnita in omiliile macariene. De altfel, stilul nu duce lipsa, pe alocuri, de accente "naturaliste". Pentru a face mai patetica (in sensul etimologic al termenului) despartirea crestinului de sufletul sau vechi, "lumesc", Pseudo-Macarie pune in joc o intreaga serie de comparatii si analogii demne de un Zola avant la lettre. Sa ne oprim la un fragment ce invoca trei figuri biblice considerate drept figuri (topoi) ale omului traitor sub pacat. Este vorba de Lazar, de ranitul ingrijit de bunul samaritean si, in sfarsit, de insusi Adam, arhetipul omenirii corupte.
"Caci si Lazar - pe care Domnul l-a inviat, era plin de o asemenea putoare incat nimeni nu se putea apropia de mormant - era un simbol al lui Adam care-si ducea putoarea imensa in suflet si era plin de negreala si intuneric. Dar tu, cand auzi [vorbindu-se] despre Adam, despre cel batut si despre Lazar, nu-ti lasa mintea sa o ia razna pe coclauri, ci ramai inlauntrul sufletului tau, fiindca si tu porti aceleasi lovituri, aceeasi putoare si acelasi intuneric. Toti suntem fiii neamului intunericului si toti impartasim aceeasi putoare. Decizia luata de cel ce devine constient de moartea lui spirituala este una capitala, ia urmarile ei sunt durabile. Botezul in Hristos aduce sufletului nadejdea luminii si a vietii. Cine trece prin aceasta incercare extraordinara se bucura de o a doua nastere, se schimba intr-un om nou, de la moartea spirituala ajunge la viata spirituala. Noua personalitate se va modela si remodela pe parcursul intregii vieti. Aceasta nastere nu are un caracter ultim si definitiv. Omul poate cadea din nou, din neglijenta sau uitare.
Totul este cu putinta: sa devina chiar mai rau decat vechiul om, presupus a fi fost ucis si ingropat pentru totdeauna. Altfel spus, sufletul care nu prea se ingrijeste sa ramana curat pana in ultima zi a vietii lui pamantesti va da nastere, pe lumea cealalta, unui mic monstru, unui avorton. Copilasul care se pregateste sa treaca de la moartea "germinativa" la viata (spirituala) risca sa se cufunde intr-o alta moarte. Imaginile utilizate aici de Pseudo-Macarie sunt la fel de violente ca imaginile din textul precedent. Atunci cand o femeie concepe, poarta fatul inlauntrul ei, in intuneric si intr-un loc, asa zicand, ascuns. Deci, daca se intampla ca pruncul sa se nasca la vremea cuvenita, el vede o creatie [pentru el cu totul] noua, pe care n-a vazut-o niciodata, cerul, pamantul si soarele. Si numaidecat prietenii si rudele [arborand] un chip vesel, il iau in brate. Dar daca se intampla ca, dintr-o pricina oarecare, pruncul sa se desprinda [de sanul mamei], medicii, pentru aceasta randuiti, se folosesc de bisturiu. Si astfel, pruncul trece de la o moarte la alta, de la un intuneric la altul.
Tot asa este si in [domeniul] spiritual. Toti care au primit samanta divinitatii o poarta in chip nevazut si, din cauza pacatului care locuieste in ei, o ascund in locuri intunecoase si infricosatoare. Dar daca vegheaza asupra lor si pazesc samanta, la vremea cuvenita o aduc la lumina, in chip vazut, iar in momentul dezlegarii trupului [lor], ingerii si toate corurile ceresti ii primesc pe ei cu chipuri vesele. Dar daca cel ce a primit armele lui Hristos, pentru a se lupta cu barbatie se lasa numaidec prada dusmanilor, acesta, in momentul dezlegai trupului, trece de la intunericul care inconjoai acum, la altul si mai rau si la pierzanie. Sensul pildei este evident: lumina primita de suflete cu ocazia botezului trebuie sa fie bine pazita, departe de murdariile lumii. In caz contrar, exista riscul ca ea sa se stinga si ca sufletul "sa se nasca deja mort" pe lumea cealalta, dupa moartea fizica. Destinul spiritual al omului se inradacineaza in dialectica fundamentala a vietii si a mortii care capata adesea, la autorul nostru diferite expresii specifice religiilor pagane a misterelor (ciclul celor patru anotimpuri, germinatia bobului de lumina in sanul beznei sufletului, reinnoirea naturii etc).
Viata monahala este un mod aparte de a cauta desavarsirea crestina prin marturisirea deplina a optiunii de a urma lui Hristos in sfintenia Bisericii. Aceia care opteaza pentru a vietui impreuna cu Hristos in sfintenia comunitatii ecleziale si-au asumat impresionanta responsabilitate de a se face purtatori de Hristos, hristofori, in libertatea oferita de aceasta stare. Cu certitudine ca pentru monahi, mai mult decat, pentru ceilalti crestini, desavarsirea pana la a deveni pe deplin purtatori de Hristos inseamna nazuinta si hrana sufleteasca de fiecare clipa, miscarea libera continua intre cer si pamant, setea neincetata dupa Dumnezeu, dorul aprins dupa "painea cereasca".
Desi sunt numerosi marii nevoitori monahi care au sesizat ca nu exista diferente intre indatoririle laicilor si monahilor, se poate afirma totusi ca, prin locul pe care monahismul il ocupa in spiritualitatea crestina, acesta poate fi considerat ca "realizarea cea mai nobila a vietii crestine".
Vorbind despre monahism ca despre "una din solutiile capabile sa transfigureze viata spirituala", trebuie precizat ca "in lupta necontenita impotriva raului, a rautatilor si a iadului, efortul singular al parintilor desertului, si, mai apoi, al monahismului, a jucat un rol decisiv pentru destinul crestinatatii".
De aceea, aducerea in actualitate a implicatiilor duhovnicesti spirituale ale monahismului ortodox constituie una din caile de innoire a fortelor morale ale credinciosilor, un factor de continua inviorare a vietii spirituale.
Monahismul crestin este o miscare, prin excelenta, spirituala si duhovniceasca, menita a oferi celui ce si-a asumat aceasta stare poarta ingusta de intrare in imparatia Cereasca, in vederea comuniunii plenare cu Dumnezeu. Greu de definit sau de analizat dupa anumite tipare propuse, data fiind complexitatea si varietatea de aspecte ale trairii crestine pe care le include, si caracterizat ca un paradox, a fi monah inseamna a fi, in acelasi timp, mister si exceptie, ideal si realitate, a trai ca toti ceilalti crestini si, in acelasi timp, a trai altfel, in comunitatea eclesiala. Acestia sunt monahii, barbati si femei, care s-au desprins de lume si se roaga neincetat, daruindu-se integral lui Dumnezeu. Monahul, ca om al lui Dumnezeu, doreste cu ardoare intoarcerea la viata crestina din primele zile ale Bisericii, dar si la starea cea dintai a omului, de locuitor al Raiului, in apropierea lui Dumnezeu. "Raiul inseamna a trai in prezenta Celui pe care il asteptam, Cuvantul lui Dumnezeu manifestat in slava Sa de Fiu Unic. Dorinta dupa Rai este dorinta vietii adevarate pe care ne-o comunica Fiul, intaiul Nascut intre cei vii, datatorul de viata". Monahul se hraneste continuu cu idealul reintoarcerii in Rai, ca loc de impartasire cu viata vesnica, cu nadejdea de a regasi si a face viu in el starea dintru inceput, de impreuna-vietuire a lui Iisus cu ucenicii Sai.
Idealul acestui mod de viata este relatat in Faptele Apostolilor (2, 44-45; 4, 32-34) cand, la Ierusalim, pentru un timp, primii crestini au trait intr-o adevarata comunitate, fara a poseda ceva pentru ei, au trait si au pus bazele comuniunii spirituale. De aceea monahii sunt insetati de dorul de a face sa renasca aceasta comunitate ideala printr-un stil de viata comunitara perfecta in Hristos, insufletita prin puterea si lucrarea Sfantului Duh. Aceasta misiune, vizand renasterea comunitatii apostolice, consta in a raspunde acelei lumi a dragostei printr-o viata comunitara integrala, in care masura iubirii noastre sa insemne impartirea vietii noastre cu ceilalti, care au devenit fratii nostri, prin Botez, si care marturisesc aceeasi credinta.
Monahismul structurat la statura idealului comunitatii apostolice de la Ierusalim reprezinta aspiratia si dorinta monahului si a comunitatii monastice de a se apropia de Dumnezeu, modelul desavarsit de iubire si viata comunitara, si de a se dovedi demn de unirea cu El. Exista deci in viata monahala un elan si un dor nestins catre o viata foarte intensa in unire cu Dumnezeu, catre o viata plenara in Hristos, pe care cu greu o pot realiza cei ce traiesc in lume, si care este rezultatul unui mod de viata ascetica. Asceza crestina marturiseste, prin coordonatele ei spirituale ancorate in modul hristic, neobosita alergare a monahului in cautarea adevaratei sale identitati, motivatia sa pentru a depasi toate obstacolele care impiedica urcusul sau catre Dumnezeu. Aceasta alergare neobosita se constituie intr-o perseverenta cautare a pacii si linistii atat de necesare pentru dialogul monahului cu Dumnezeu. In general, asceza desemneaza ansamblul eforturilor, al exercitiilor prin care crestinul intelege sa progreseze in viata morala si religioasa, si care deschide drumul spre desararsire, spre viata vesnica. "Ascetica indica partea activa a vietii spirituale, partea de cooperare pe care Dumnezeu ne-o cere noua, iar unirea tainica cu Dumnezeu indica aspectul suportarii pasive a harului in noi, initiativele lui Dumnezeu, pe care noi trebuie sa le urmam, si care nu-I apartin decat Lui". Intuind aceasta definitie a ascezei si complexitatea ei, Sfantul Apostol Pavel pune accentul pe lupta spirituala pe care fiecare trebuie sa o angajeze in propria-i viata, si cu atat mai mult monahul, a carui lupta in aceasta lume este necontenita: "Nu stiti voi ca aceia care alearga la stadion, toti alearga, dar numai unul ia premiul? Alergati asa ca sa-l luati. Si oricine se lupta, se infraneaza de la toate. Si aceia, ca sa ia o cununa stricacioasa, iar noi, nestricacioasa. Eu deci asa alerg, nu ca la intamplare. Asa ma lupt cu pumnul, nu ca lovind in aer. Ci imi chinuiesc trupul meu si il supun robiei, ca nu cumva altora propovaduind, eu insumi sa ma fac netrebnic" (I Cor. 9, 24-27). Pentru a invinge in aceasta lupta continua este insa nevoie de o regula, de indrumare si, mai ales, de efort sustinut, care trebuie sa imprime un anume sens luptei, sa calauzeasca si sa sprijine miscarea proprie a omului catre Hristos.
Pentru monah, efortul, lupta inseamna devotament, renuntare, acceptarea in libertate a suferintei si jertfirii proprii. "Monahismul este scoala lepadarii de sine si a devotamentului in slujba lui Dumnezeu, dus pana la jertfa". In acelasi timp, pentru a se elibera de pacat, pentru a progresa pe calea mantuirii, monahul are nevoie, asemenea oricarui crestin, de prezenta si infuzia de putere si har ale Sfantului Duh. "Prin aceasta putere de sus devine tare cel ce se devoteaza cu desavarsire lui Dumnezeu, nu numai cu ceea ce are, ci si cu ceea ce este". Acolo unde se intersecteaza viata activa a monahului, prin efort si lupta proprie necontenita, cu viata receptiva, prin darurile si viata Sfantului Duh, acolo incepe starea de desavarsire. "La starea de desavarsire si de unire tainica cu Dumnezeu, pe care o implica viata vesnica, nu se poate ajunge decat prin indelungate eforturi sau nevointe, iar unirea tainica cu Dumnezeu este mai stransa decat cea dintre drum si tinta, caci, desi trairea acelei uniri se infaptuieste la capatul final al tuturor straduintelor ascetice, aurora ei in suflet incepe de mai inainte, in cursul acelor nevointe".
Asceza crestina este singura modalitate prin care cel ce a renuntat la lume poate gasi starea de spirit si discernamantul necesar pentru apropierea de Dumnezeu. Practicarea ascezei crestine ca mod de viata constant inseamna punerea reala in valoare a inclinatiilor celor mai curate ale omului, devine energie dinamica ce transforma tot ceea ce este incomplet si perfectibil in om, miscandu-l catre unirea cu Dumnezeu. O opinie comuna in randul specialistilor (folcloristi, etnografi, etnologi, etc.) ii prezinta pe tarani ca fiind o entitate etnica asupra careia s-au exercitat doua influente contrare, cea pagana si cea crestina. Stratul primar, profund constitutiv, ar fi cel precrestin, si acolo s-a forat cu precadere pentru a gasi elemente primare autentice, pe baza carora s-au forjat diverse teorii asupra datului fundamental al etniei.
Aceste teorii pot fi reduse la urmatorul scenariu general: specificul national este dat de manifestarile stratului pagan originar, in timp ce elementul crestin adaugat nu a facut altceva decat sa-si insuseasca si sa puna in parte sub haina proprie si in folos propriu unele din manifestarile rituale si ceremoniale pagane. Tot ceea ce tine de crestinism este tarziu, adaugat si mai putin interesant, deoarece vorbeste de o varsta mai inaintata a poporului si sunt de influenta culta. Concluzia fireasca ar fi aceea ca a suferit la un moment dat o presiune evanghelizatoare din partea Bisericii.
Aici se pierde din vedere un lucru. In conceptia noastra crestina poporul formeaza nu se situeaza in afara ei, nu este un apendice al ei. Mai mult chiar, in Ortodoxie rolul poporului credincios este fundamental in apararea adevarurilor dogmatice, in mentinerea fiintei Bisericii intr-o corectitudine doctrinara. In acest sens se poate vorbi mai de graba de o presiune pe care o exercita poporul asupra Bisericii, dar aceasta numai daca, vorbind de Biserica, ne referim suprastructura ei.
Din punct de vedere al invataturii dogmatice ortodoxe, poporul drept-credincios reprezinta unul dintre factorii activi a ceea ce se numeste Traditia dogmatica dinamica: "Poporul drept-credincios participa in chip quasi-anonim la apararea si transmiterea adevarurilor de credinta primite in Biserica. Poporul se apropie de altar si traieste credinta lui ca o chestie de viata si de moarte pentru el, nu de speculatie ori de cunoastere. Cunoasterea pe care el o are este una de ordin practic, verificata prin experienta zilnica si provocata de rezonante puternice, pe care o au in camara sufletului sau cultul si predica."
Despre faptul ca, dupa invatatura , problema apararii nestirbite a dreptei credinte nu apartine exclusiv stiintei teologice, se face mentiune, intre altele, in Enciclica patriarhilor ortodocsi de la 1848, important document dogmatic avand girul celor patru Patriarhate ortodoxe clasice: "La noi n-au putut niciodata nici patriarhii, nici sinoadele sa introduca lucruri noi, pentru ca aparatorul religiei este insusi corpul Bisericii, adica poporul insusi, care voia ca religia sa-ifie vesnic neschimbata si la fel cu a parintilor sai." Acest rol decisiv al poporului credincios se refera, dupa cum se observa, la chestiunile cele mai importante din punct de vedere teologic, la cele ale adevarului de credinta. Este evidentiat caracterul conservator al poporului, precum si rolul sau de veghetor corect asupra . Desigur, poporul implineste acest rol si poate exercita valabil aceasta functie numai intrucat constituie o Biserica cu fundamente apostolice neintrerupte si nestirbite. Or, adevarurile dogmatice pe care le apara acest popor in Biserica se refera toate la Dumnezeu, la o corecta perceptie a Acestuia si a relatiei ce se cere a o avea cu El. Si apoi, recunoastem la tarani aceasta calitate pe care o vedea Maurice Blondei ca pe o conditie sine qua non a pastrarii nestirbite a Traditiei in Biserica: "A pastra cuvantul lui Dumnezeu, inseamna sa-l practici mai intai. Lucrarea credincioasa e aceea a aliantei in care salasluiesc confidentele lui Dumnezeu, tabernacolul in care se perpetueaza prezenta in invataturile Sale."
Cunoasterea poporului este una practica, rezultata in primul rand din viata liturgica, cu ritualurile si ceremoniile ei, care fixeaza mai bine decat orice scoala acel minim de cunostinte fundamentale, pastrandu-le totodata nealterate. Ei sunt mai aproape de tainele lui Dumnezeu decat teologii invatati. Au o intuitie mai patrunzatoare si un instinct mai prompt de respingere a abaterilor doctrinare.
Un rol mai important, special, il au acei oameni din popor care: "In chip exceptional se invrednicesc si de unele iluminari duhovnicesti, care, confirmate de Biserica, nu fac decat sa intareasca descoperirea publica si sa invioreze trairea ei mai in adancime. Ei privesc mai adanc in lumea de taina a lui Dumnezeu decat teologul invatat. Ei gusta, intuiesc ceea ce acesta cauta sa formuleze si se departeaza, instinctiv oarecum, de tot ce este fals si nesincer."
In legatura cu reactia oarecum instinctiva a omului simplu la abaterile de la dreapta credinta, trebuie avuta in vedere si aceasta remarca atat de justa a : "Tot omul este ortodox prin fire, iar Ortodoxia, dincolo de culorile exterioare, ca sa zicem asa, si de aspectul cultural, istoric, etnic s.a.m.d, este esenta omului. Deci, am vazut ca esenta omului a trait toate filosofiile, intrucat a intalnit toate religiile si toate intelepciunile si toate gandirile lumii si a vazut cu uimire cat adevar este in om si ca, intr-adevar, omul prin fire este ortodox si tinde firesc catre adevarul ortodox. Intotdeauna, intr-un loc sau altul, se sminteste daca nu-l gaseste pe Hristos, pe Hristos Cel adevarat."
Biserica Ortodoxa acorda un rol deosebit de important, in cunoastere, iubirii. Invatatura dogmatica ortodoxa considera ca in timp ce cunoasterea intelectuala il coboara pe Dumnezeu in tiparele mintii omenesti, cunoasterea prin iubire, din contra, il urca pe om pana la El, ajutandu-l sa-si depaseasca limitarile. Cine s-ar putea indoi de accesul intens al taranului la aceasta ?(postat pe fb de ioan monahul)