Stefan cel Mare la Putna
Mare este dragostea crestinilor noștrii pentru Stelan cel Mare și Sfânt, am vazut dupa numarul distribuțiilor voastre, al aprecierilor de care s-a bucurat postarea mea de ieri și am aflat despre munarul mare al celor care au mers la Putna. Mii de credincioși din toată țara au participt luni, 2 iulie, la sărbătoarea ctitorului și ocrotitorului spiritual al Mănăstirii Putna, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, la 26 ani de la canonizarea lui în Biserica Ortodoxă Română. Anul acesta se împlinesc și 514 ani de la mutarea la Domnul a Sfântului Domnitor Ștefan cel Mare și mulți oameni au venit la mormantul sau.
Azi, după ce am vorbit despre Stefan Cel Mare și Sfânt, încercam să vorbim și de ctitoria sa Putna.
Despre Mănăstirea Putna Mihai Eminescu a spus că este “Ierusalimul neamului românesc”, este aşadar un loc pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l viziteze şi să-l preţuiască, pentru că este expresia istoriei, credinţei, a statorniciei şi speranţei. Cea mai mare mănăstire ctitorită de Ştefan cel Mare, păzită de ziduri puternice de apărare, are un aer cazon, destul de auster, pe măsura rolului de necopolă domnească pe care i l-a acordat marele Voievod.
Cum pătrunzi de poarta grea parcă păşeşti înapoi în timp, în vremurile lui Ştefan cel Mare și parcă istoria prinde viaţă. Este un loc deosebit, care te emoţionează şi te face să te simţi mîndru că eşti român și simți că trebuie vizitat!
Există, fără îndoială, o memorie a locurilor, o memorie anonimă cu izvoare ancestrale, de esenţă folclorică, în răsfrângerile căreia evenimentele istorice se transfigurează hiperbolic, devenind mituri, legende sau tradiţii, cu semnificaţii existenţiale care transcend realităţile originare, de referinţă directă, în perspectiva lor.
Veneraţia unanimă urcă necontenit spre ei din văile adânci ale aducerilor aminte, învăluindu-le treptat staturile în aburii fecunzi ai închipuirii, ai acelei închipuiri fabuloase care emană din sufletul unui neam întreg şi în ceţurile căreia contururile acestora devin labile, siluetele dobândesc forme fantastice, iar creştetele lor înălţimi uluitoare.
Despre figura lui Ștefan şi despre uimitoarele sale fapte, istoricul Alexandru Xenopol spunea în 1871, la memorabila serbare de la Putna, că acestea sunt păstrate aici „mai bine decât în cărţile ce pomenesc de ele, în cel mai mândru din izvoarele amintirii, în sufletul poporului însuşi, învălite în comoară de nesfârşită poezie”.
Aici se află, într-adevăr, cel mai mândru şi cel mai durabil monument al marelui nostru voievod; aici a rămas el veşnic viu, când a trecut, prin moarte, în nemurire.
Veacurile s-au scurs de atunci peste amintirea sa, amplificându-i mereu strălucirea, adâncindu-i şi mai mult înţelesurile. Eroziunii lor au fost supuse mai curând granitul şi marmura, aurul şi argintul numeroaselor sale ctitorii şi odoare, ştirbind nu o dată miraculoasa armonie pe care el însuşi le-a insuflat-o iniţial şi pe care a luat-o apoi cu sine în mirifica lume a legendelor.
Potrivit unei vechi tradiţii folclorice, după fiecare bătălie Ştefan cel Mare ar fi înălţat câte o biserică. De aceea, credea Ion Neculce, „câte războaie au bătut, atâte mănăstiri cu biserici au făcut”.
Se răsfrânge totuşi în această tradiţie profund populară o realitate, un mod specific de compensare, pe plan spiritual, a unor acţiuni distrugătoare, impuse, la un moment dat, de vicisitudinile istoriei, unui popor prin excelenţă paşnic şi constructiv.
Echilibrul structural fiind violentat, aspiraţia spre starea iniţială se obiectivează astfel în proiecţia virtuală a unor forme arhitectonice armonioase, raţionale, capabile să medieze comuniunea cu Providenţa şi să restabilească echilibrul vremelnic stricat.
Unul şi acelaşi edificiu apare construit – în multiplele lui legende – când înainte, când după, când între două evenimente, din care unul reprezintă o înfrângere, iar al doilea o biruinţă, mediată întotdeauna în mod miraculos de iniţierea construcţiei respective.
Însăşi Mănăstirea Putna, cea mai importantă ctitorie religioasă a lui Ştefan cel Mare, apare în legendele sale şi într-o situaţie şi într-alta. Se spune astfel că, odată, într-o noapte foarte întunecoasă, pe când Daniil Sihastru se ruga în adâncul chiliei sale de pe valea Viţeului, iar afară se amestecau urletele lupilor cu mormăiturile urşilor, ar fi sosit la el, să-i ceară găzduire, Ştefan-Vodă, care, întorcându-se de la o vânătoare din munţi, s-ar fi rătăcit prin partea locului. Cu acel prilej, bătrânul sihastru, având sfat de taină cu voievodul, l-ar fi înduplecat să ridice în apropiere, pe frumoasa vale a Putnei, o mănăstire, „pentru ca Dumnezeu sa-i ajute la toate treburile lui”.
La data de 4 iulie 1466, Voievodul Stefan cel Mare si Sfânt alege locul pe care va fi zidita Biserica Manastirii Putna, tragand cu arcul de pe Dealul Crucii. Sase zile mai tarziu, la 10 iulie 1466, conform Letopisetelor putnene, se incepe zidirea Bisericii Manastirii Putna, care va fi terminata in anul 1469. In data de 3 septembrie 1470 are loc sfintirea Manastirii Putna, ceremonie intarziata de campania contra tatarilor, terminata cu victoria de la Lipnic, pe Nistru. La data de 1 mai 1481 se finalizeaza lucrarile de zidire a cladirilor din incinta si a zidurilor de aparare.
Din cauza invaziilor din anii 1469 şi 1470 nu s-a putut sfinţi decât la 8 septembrie 1470 când a primit hramul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. La sfinţire a participat însuşi Domnul cu familia sa, boierii din divan şi o mulţime de credincioşi.
Serviciul religios a fost făcut de un sobor alcătuit din 64 de arhierei, preoţi, diaconi, în frunte cu Mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu Episcopul Tarasie al Romanului şi cu primul egumen al Putnei, Arhimandritul Ioasaf. Întregul complex mănăstiresc a fost terminat în 1481, aşa cum se poate citi şi astăzi în pisania de pe turnul tezaurului:
Binecredinciosul domn a toată Ţara Moldovei, marele Io Ştefan Voievod fiul lui Bogdan Voievod, a zidit şi a făcut Mănăsirea aceasta în numele Preasfinţitei Născătoare de Dumnezeu în timpul arhimandritului Ioasaf în anul 6989 (1481). Construcţia bisericii Putna a început în urma victoriei obţinută de marele domn la cucerirea Cetăţii Chilia, iar sfinţirea ei, după victoria obţinută împotriva tătarilor, în 20 august 1470 la Lipinti, lângă Nistru.
Trebuie menţionat faptul că Putna a fost vatra de sihăstrie cu mult înainte de ctitoria lui Ştefan cel Mare. Cercetările din 1980-1982 au dus la constatarea că pe actualul teritoriu al mănăstirii a existat o aşezare monahală anterioară ctitoriei lui Ştefan, fiind găsite patru schelete lângă temelia Casei Domneşti, construite de marele domnitor în 1473.
O dată cu pornirea lucrărilor de la Putna, a fost adus de la Mănăstirea Neamţ egumenul Ioasaf, împreună cu mai mulţi monahi, meşteri caligrafi şi miniaturişti, care au organizat un scriptoriu mănăstiresc pentru care se aduceau foi de pergament şi hârtie filigranată din apusul Europei.
Tot în această fază a începuturilor s-a organizat un atelier de broderii în care se lucra cu fire de aur şi argint, cu mătăsuri scumpe şi pietre preţioase, ateliere de icoane de ceramică, de sculptură în lemn şi în piatră.
Plănuită iniţial ca necropolă domnească, Mănăstirea a fost mereu în atenţia voievodului care a vizitat-o frecvent şi a dezvoltat-o progresiv.
Într-o legendă, privimd construirea Mănăstirii Putna este iniţiată la capătul unei campanii cinegetice şi precede unor evenimente posibile. Primul amănunt este semnificativ deoarece înrudeşte legenda întemeierii Putnei cu legenda întemeierii Moldovei.
Substanţial diferit sunt relatate întâmplările într-o altă legendă, care situează hotărârea lui Ştefan de a ctitori Mănăstirea Putna între o luptă pierdută şi una câştigată, iar construirea ei după ambele evenimente.
Se spune, de data aceasta, că voievodul, fiind învins cândva într-un război şi rătăcind rănit prin ţară, ar fi ajuns la aceeaşi chilie de pe valea Viţeului, unde un pustnic bătrân, cu barba albă şi lungă până la brâu, nenominalizat acum, dar care nu putea fi altul decât tot Daniil Sihastru,care i-ar fi acordat găzduire şi l-ar fi ospătat cu mălai fiert şi rădăcini culese din pădure.
La miezul nopţii, pustnicul l-ar fi luat de mână pe Ştefan, ar fi ieşit eu el din chilie şi i-ar fi arătat cu degetul către un anumit loc, întrebîndu-l de trei ori dacă vede ceva într-acolo.
A treia oară, vodă i-ar fi răspuns că vede nişte lumini, la care sihastrul a precizat că acelea nu-s lumini ci îngeri şi că locul respectiv este sfânt, drept care, dacă vrea să-i biruie pe vrăjmaşi, trebuie să ridice acolo o mănăstire.
Ştefan a făgăduit că va ridica mănăstirea, iar a doua zi si-a strâns oastea împrăştiată prin ţară, a pornit din nou la luptă şi astfel i-a învins pe duşmani.
După dobândirea biruinţei, si-a ţinut, desigur, făgăduiala, construind mănăstirea la temelia căreia a poruncit să se zidească „o căldare mare cu galbeni” şi numeroase odoare de aur şi argint, pe care el însuşi le va scoate de acolo când va învia din morţi, „călare pe calul lui şi cu sabia în mână, ţinând-o dreaptă drept în sus”.
In legătură cu modalitatea de alegere a locului pe care şi-a construit Ştefan marea sa ctitorie monastică, în care veridicul naiv se împleteşte deopotrivă cu miraculosul, se păstrează la Putna o relicvă, menită să „adeverească” relatările acestei legende.
Este vorba de un deget, provenind din mormântul lui Daniil Sihastru, pe care egumenul Ghedeon de la Voroneţ l-a ferecat, în anul 1749, în argint şi l-a împodobit cu mărgăritare, dăruîndu-l apoi Mănăstirii Putna. După tradiţie, acesta ar fi degetul arătător de la mână dreaptă a lui Daniil Sihastru, „cu care el i-a arătat voievodului mândra vale a Putnei, unde l-a îndemnat să ridice mănăstirea”.
Într-o variantă apropiată acestei povestiri, în care însă atât hotărârea de a construi mănăstirea, cât şi construirea însăşi se încadrează între o înfrângere din partea turcilor şi o victorie asupra lor, pustnicul îl trezeşte pe Ştefan la miezul nopţii şi îi spune să meargă singur la locul de confluenţă a celor trei pâraie (probabil a Viţeului cu Putna şi cu Putnişoara), să intre în apă, să se uite spre cei trei munţi şi apoi să vină să-i spună ce a văzut.
„Ştefan s-a vârât în apă pîn’ la genunchi; s-a uitat la răsărit, n-a văzut nimic. S-a uitat cătră amiază, iar n-a văzut. S-a uitat la asfinţit şi a văzut pe munte o luminare arzând. Apoi s-a uitat mai la vale, spre miezul nopţii, şi a văzut trei luminări arzând”.
Întorcându-se şi povestindu-i sihastrului ce-a văzut, acesta i-a spus:
„Acolo unde ai văzut arzând numai o luminare, să faci o cruce, iar unde ai văzut arzând trei luminări, să faci o mănăstire, şi atunci vei birui. El a făcut mănăstirea Putna şi apoi a mers de a bătut pe turci”.
Potrivit celei mai răspândite legende referitoare la întemeierea prestigiosului aşezământ putnean, alegerea acestui loc s-ar fi hotărât însă în cu totul alt chip şi anume, cu arcul şi săgeata… Acestea ar fi fost instrumentele de proiectare a edificiului, „compasul” şi „rigla” cu ajutorul cărora s-au trasat coordonatele sale.
Ion Neculce, care a consemnat legenda în O samă de cuvinte, relatează astfel întîmplările:
„Ştefan-vodă cel Bun, cînd s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras ca arcul dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Şi este mult locu de unde au tras pană în mănăstire.
Pus-au şi pe trii boiernaşi de au tras, pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa.
Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fi cădzut săgeata într-un deluşel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este sămnu un stâlp de piatră. Şi dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să ştie, numai oamenii aste povestescu.
Fost-au şi bisericuţă de lemnu întru acel deluşel şi s-au răsipit, fiind de lemnu. Şi aşe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară, şi acoperită cu plumbu…”.
Singura cladire ramasa din vremea Sfantului Voievod Stefan este Turnul Tezaurului a carui constructie a fost terminata in anul 1481. In el au fost adapostite, in vremi de tulburare, odoarele acestui sfant locas. (publicat pe f.b de Ioan Monahul)