Soborul Maicii Domnului
Era firesc, ca după sărbatorarea Nașterii Domnului, să urmeze cinstirea Maicii Sale, Fecioara Nascatoare de Dumnezeu, Maria. O Doamne, minunat și feciorelnic praznic este astazi, fratilor, cheama limba spre lauda si sarbatoarea de fata se face datatoare de mult folos, că are drept subiect curatia si lauda cea desavarsita a intregului neam femeiesc si slava unei femei, in acelasi timp fecioara si maica. Frumoasa impreunare! Caci iata pamantul si marea slujesc drept straji pentru Fecioara: marea deschide drum lin corabiilor, iar pamantul indreapta pasii celor ce umbla pe uscat fara de impiedicare. Sa salte intreaga fire, fecioarele sa fie slavite! Fecioarele sa fie slavite si sa dantuiasca oamenii toti! Caci unde s-a inmultit pacatul, acolo harul covarseste (Rom. 5,20).
Ne-a chemat pe toti Maria, vasul cel de mult pret si fara de intinaciune al fecioriei, Raiul cel cuvantator al celui de-al doilea Adam (Rom. 5,14; I Cor. 15, 21-22, 45-59), Cel ce a lucrat unirea celor doua firi, lauda legamantului celui mantuitor, patul de nunta unde Cuvantul S-a nuntit cu trupul, rugul cel aprins (Ex. 3,2) al firii omenesti pe care focul cel arzator al dumnezeirii nu l-a mistuit, cu adevarat norul cel usor (Is. 19,1) care a purtat cu trupul pe Cel purtat de heruvimi, lâna cea preacurata (Jud. 6, 37-38) udata de roua cea din cer cazuta, cu care Pastorul a imbracat mieluseaua (In 10, 11), roaba si maica, fecioara si cer, singur pod al lui Dumnezeu catre oameni, urzeala infricosatoare a iconomiei, intru care s-a tesut tunica unirii (In 19, 23), al carui urzitor este Duhul Sfant, a carei tesatoare a fost Puterea celui Preainalt care a umbrit-o (Lc 1, 35), iar lâna – vechea tunica a lui Adam. Firul impletitor era trupul fara de prihana din Fecioara, acul – harul nemasurat al celui purtat, iar tesator este Insusi Cuvantul cel intrat prin auz.
Fecioarei Maria, care a primit a se face „Biserică sfințită” și „Rai cuvântător”, purtând în pântecele ei pe „Cel neîncăput”, pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, pe care L-a născut, L-a hrănit cu lapte la sânul său preacurat și L-a crescut pentru mântuirea noastră. La Nașterea Domnului Iisus Hristos din peștera Betleemului, Maica Domnului ocupă locul central și ne transmite starea de liniște și ocrotire pentru Pruncul abia născut, dar și pentru cei care vin să I se închine. Fecioara Preacurată, devine nu doar Maică a Cuvântului întrupat, ci mama noastră a tuturor, la care alergăm după milă, ajutor și întărire. Ce lucru tainic să ne știm cu toții sub grija și rugăciunea Fecioarei Maici, care mijlocește către Fiul său pentru toți pământenii! Toate mamele își încredințează pruncii înaintea icoanei Maicii Domnului, pentru că ochii ei protectori și milostivi sunt pururea aplecați spre cei fără de ajutor.
Fecioara Maria sta in centrul vietii de evlavie a Bisericii, atat a celei personale, cat si a celei comunitare. Sta de asemenea si in insusi centrul credintelor dogmatice ale Bisericii ca parte inseparabila a credintei crestine ca Dumnezeu S-a facut om. Aceste doua „centre” ale Bisericii - viata sa de rugaciune si credintele ei dogmatice - sunt absolut inseparabile in crestinismul ortodox. Din acest motiv icoana Fecioarei impodobeste orice biserica si pe orice casa, iar Preasfanta Fecioară Maria, Nascatoarea de Dumnezeu este pomenita la toate slujbele si aproape la fiecare din ele, are dedicate stihuri și cântari legate de praznuirea și sărbatoarea respectivă, legate binemeritat de locul ei în Bserică.
Dragilor, inaintasii nostri o cinsteau in chip deosebit pe Maica Domnului, si nadejdea lor niciodata nu era acoperita de rusine. Istoria patriei noastre marturiseste despre mila deosebita, pe care Maica Domnului a aratat-o fata de ea in zilele cele mai grele ale incercarilor poporului nostrum ortodox . Minunile savarsite de Preasfanta Fecioara sunt atat de multe, incat este cu neputinta a le numara pe toate. Intreaga istorie a neamului nostru, că România este Gradina Maicii Domnului, este plina de marturii despre aceste mile ale Maicii Domnului, care a binevoit in chip deosebit asupra noastră pentru simplitatea si bunatatea sufleteasca a credinciosului român, pentru taria si curatia dreptslavitoarei lui credinte.
In vietile sfintilor se povesteste ca binecredinciosii nostri inaintasi aveau obiceiul de a se incredinta pe ei insisi si pe cei apropiati lor ocrotitorilor sfinti si indeosebi al Nascatoarei de Dumnezeu. Imparateasa Cereasca si placutii lui Dumnezeu erau ocrotitori nebiruiti pentru cei ce le erau incredintati.
Biserica Ortodoxa a dat Fecioarei Maria doua titluri principale care corespund locului ei in aceste doua „centre” ale vietii Bisericii: „Theotokos” („Nascatoare de Dumnezeu” sau „Maica a lui Dumnezeu”) si „Panaghia” („Preasfanta”). Termenul „Theotokos” o asaza in centrul dogmei ortodoxe, pentru ca marturiseste credinta ca ea a dat nastere unui Dumnezeu facut om, nu unui om in care a locuit ulterior Dumnezeu. Termenul „Preasfanta” se refera la pozitia Mariei intre credinciosi, ca una „mai sfanta decat toti sfintii”, ceea ce o asaza in centrul Bisericii si a vietii ei de rugaciune. De fiecare data cand o pomenim in cererile noastre liturgice folosim amandoua aceste titluri: o numim „Preasfanta [Panagia] … Nascatoare de Dumnezeu [Theotokos] si …Pururea Fecioara [Aeiparthenos] Maria”. Astfel in icoanele ei ca Theotokos e intotdeauna pictata tinandu-l in brate pe Fiul ei. Ca Panagia e pictata intotdeauna cu bratele intinse in rugaciune ca un membru al Bisericii, Fiul ei fiind de asemenea cu ea, dar nu tinut de ea. Nu este aproape niciodata pictata fara Fiul sau.
Cine a cunoscut, cine a auzit ca Dumnezeu S-a salasluit necircumscris in pantece, Cel pe care cerurile nu l-au cuprins, iar pantecele nu L-a ingradit, ci din Fecioara S-a nascut nu doar simplu Dumnezeu, nici doar simplu om. Cel ce astazi S-a nascut, poarta care odinioara era a pacatului a aratat-o usa a mantuirii. Caci acolo unde sarpele a varsat veninul prin neascultare, acolo Cuvantul, prin ascultare, intrand in altar, S-a intrupat. Acolo unde s-a ivit cel dintai ucenic al pacatului, Cain, acolo izbavitorul neamului omenesc, Hristos, fara de samanta a odraslit, fara a se rusina iubitorul de oameni de durerile nasterii din femeie. Caci Viata era lucrul ce se savarsea. Nu S-a intinat salasluindu-Se, insusindu-Si madulare pe care Insusi fara de prihana le-a creat. Daca Maica Domnului nu ramanea Fecioara, Cel nascut ar fi ramas un simplu om, iar nasterea nu ar mai fi fost straina si mai presus de fire. Dar daca si dupa nastere a ramas Fecioara, atunci in chip de negrait S-a nascut Cel care si prin usile incuiate (In 20, 19-26) fara impiedicare a intrat. Si oare nu insotirea celor doua firi Toma o vesteste cand zice: „Domnul meu si Dumnezeul meu…” (In 20,28) In acelasi timp, ea este „Preasfanta”, ceea ce inseamna Fecioara - cineva cu totul nestricat, curat la trup, suflet si minte.
In Ortodoxie, statutul inalt al Fecioarei Maria nu o asaza deasupra Bisericii - asa cum e numai Hristos, in calitate de Cap al ei -, ci mai degraba in centrul sau. Biserica Ortodoxa insista asupra faptului ca, ramanand fara pacat personal, Maria a impartasit pe deplin natura noastra cazuta - toate mizeriile comune ale conditiei umane - si a murit cu adevarat inainte de a fi mutata la cer de Fiul ei. De aceea marea ei sarbatoare e Adormirii, in care Biserica praznuieste acea persoana din mijlocul nostru care s-a facut atat de disponibila si daruita lui Dumnezeu, incat sa devina Mama Sa, si totodata a ramas in toate privintele asemenea noua, in solidaritate cu cei ce se roaga Fiului ei si se lupta pentru sfintire. Astfel, ca Theotokos si Panagia, ca Mamă si Fecioară, Maria combina in persoana ei intr-un mod unic toata delicatetea, profunzimea simtirii, grija infinita si sensibilitatea spirituala a maternitatii, cu tot curajul, nepatimirea, autocontrolul si hotararea fara compromisuri a monahismului. Ea este in acelasi timp culmea smereniei si devotamentului fata de Fiul ei, si cel mai mare luptator duhovnicesc si isihast, strangand toate gandurile in inima sa. Ea e astfel modelul tuturor crestinilor, orice cale ar alege.
Asa cum a fost in timpul vietii sale, Fecioara Maria ramane si acum aproape de Fiul ei, la fel de interesata, angajata si inseparabila de El si de slujirea Lui. Trupul lui Hristos e si trupul luat din Fecioara, cu consimtamantul ei liber. Cuvintele ei „Fie mie dupa cuvantul tau!” (Lc 1, 38) nu s-au incheiat la intruparea Cuvantului, ci sunt indispensabile la fiecare din manifestarile Lui in trup. Consimtamantul Fecioarei e fundamental pentru formarea Trupului lui Hristos. Din acest motiv cand o pomeneste la proscomidia Liturghiei numai pe Fecioara, preotul spune rugaciunea: „Pentru mijlocirile careia primeste, Doamne, jertfa aceasta la jertfelnicul Tau cel ceresc”.
Fecioara Maria e organic legata de fiecare celebrare euharistica. Asta inseamna ca in calitate de Maica a lui Hristos ea e si Maica Bisericii, care e Trupul Sau, si, prin urmare, si Maica noastra a tuturor, de cand prin Botez „ne-am imbracat in Hristos”, am fost adoptati ca fii si membre ale Trupului Sau. Putem spune chiar ca, daca Hristos e Capul Bisericii, Maica Sa e inima ei, stand in mijlocul credinciosilor, compatimind cu toti, hranindu-i pe toti, indrumandu-l pe fiecare spre Fiul Sau, pe Care nu L-a parasit niciodata — nici langa Crucea Sa, la care a luat parte pe deplin (Lc 2,35) - si in acelasi fel, ea nu ne paraseste niciodata.
Venerarea ortodoxa a Nascatoarei de Dumnezeu are un echilibru delicat, este o minunata intrepatrundere intre dogma si viata, intre teologie si rugaciune, intre statutul ei de Theotokos si locul ei intre credinciosi ca Panagia. Ea nu e niciodata separata de Fiul sau si niciodata separata de credinciosii din Biserica, in aceasta se deosebeste atat de invataturile care o separa de noi (de exemplu, Imaculata Conceptie - ca n-ar fi avut pacat originar - si Asumptia - ca n-ar fi murit), cat si de cele care o confunda cu noi, de abordarea protestanta care nu o cinsteste pentru ca respinge si Biserica. Dar pentru ortodocsi ea e slava Bisericii, reprezentantul ei cel mai de seama intre cei mantuiti, „cea mai sfanta dintre toti sfintii”, Maica lui Dumnezeu, si Maica noastra a tuturor.
Nasterea Maicii Domnului. Arhanghelul Gavriil a binevestit lui Ioachim şi Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicând către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naşte pe fiica cea prea binecuvântată şi se va chema numele ei Maria” Domnul, Cel ce locuieşte în cer, vrând să Se arate pe pământ şi să vieţuiască cu oamenii, mai întâi a pregătit loc de sălăşluirea slavei Sale, pe Preacurata Maică Să. Pentru că este obicei la împăraţi ca mai înainte să-şi pregătească, în cetatea în care vor să meargă, palatul de petrecere. Şi, precum palatele împăraţilor pământeşti se zidesc de prea înţelepţii lucrători din materiale mai scumpe, la loc mai înalt, mai frumoase şi mai desfătate decât alte locuinţe omeneşti, a trebuit a se zidi aşa şi palatul Cerescului Împărat al Slavei. Deci, a binevoit, la începutul darului celui nou, a I se zidi casă, nefăcută de mână, pe Preacurată, Prea Binecuvântată Fecioara Maria. Şi de care lucrători s-a zidit casa aceea? Cu adevărat de cei prea înţelepţi, adică de însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu, după cum zice Scriptura: "Înţelepciunea şi-a zidit ei însăşi casă"
Dar din ce fel de material s-a zidit palatul acesta? Din cele cu adevărat prea scumpe; căci ca dintr-o piatră scumpă s-a născut din neamul cel împărătesc, din David, care a biruit pe Goliat prin piatră aceea ce mai înainte închipuia pe Hristos, piatra cea nepusă în praştie. Şi că din nişte lemne binemirositoare de cedru şi de chiparos, s-a născut Fecioara Născătoare de Dumnezeu din neamul arhieresc, cel ce aducea lui Dumnezeu jertfe binemirositoare. Tatăl ei, Sfântul şi dreptul Ioachim, era fiul lui Varpafir cel ce-şi trăgea obârşia sa din Natan, fiul lui David, iar mama ei, Sfânta şi dreapta Ana, era fiica lui Natan preotul din neamul lui Aaron. Şi era Preacurata Fecioară după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc. Nu te rusina de durerile nasterii, omule, ca acestea s-au facut penru noi temei de mantuire. Caci daca nu s-ar fi nascut din femeie, nu ar fi murit, nu ar fi nimicit prin moarte puterea care s-a instapanit asupra mortii, adica diavolul (Evr. 2,14). Caci nu este nicio intinaciune pentru arhitect sa intre in casa pe care a zidit-o, nici nu intineaza vasul pe olarul care innoieste pe cele ce a plasmuit. La fel, nu Il intineaza pe Cel fara de prihana faptul ca a iesit din pantece fecioresc, de care nu S-a intinat atunci cand l-a facut si pentru aceasta, iesind din el, nu Se spurca.
O, pantece in care s-a dat inscrisul eliberarii noastre a tuturor! O, pantece intru care s-a faurit arma impotriva mortii, o tarina intru care Semanatorul intregii fapturi, Hristos, ca pe un rod fara de samanta l-a odraslit! O, templu intru care Dumnezeu S-a facut preot nu preschimband firea, ci imbracand din mila pe cel dupa randuiala lui Melchisedec (Evr. 6, 20; 7, 11; Ps. 09, 4)! O, Fecioara, care ai deschis lui Adam raiul, sau mai degraba fiind mai slavita decat raiul! Caci acela a fost sadit de Dumnezeu, iar ea L-a lucrat dupa trup pe Insusi Dumnezeu. O, taina infricosatoare si straina! Cine a mai vazut vreodata ca Imparatul a purtat chipul blestemului? Sau ar putea vreodata ochiul cuprinde soarele intreg? Dar trupul ar putea altcandva sa fie unit dupa fire cu Dumnezeu in chip neschimbat, daca nu ieri? Cand Sfanta Fecioara pantecele a imprumutat, iar Cuvantul prin auz a intrat, iar Duhul cel Sfant a plasmuit templul cel viu, iar Cel Preainalt in chipul robului S-a desertat pe Sine. Dar taina dumnezeiestii iconomii a purtat-o pantecele Fecioarei, o, pantece mai lat decat cerurile! O, nastere care ai purtat mantuirea! O, pantece de lut si camara de nunta a Creatorului! O, Nastere izbavitoare a pacatului lumii! O, taina, al carei chip este cu neputinta a-l talcui! O, nastere dar nu inceput al existentei lui Dumnezeu, nu schimbare a fiintei, nu micsorare a puterii, nu despartire de Cel ce fara de inceput S-a nascut ci unirea lui Dumnezeu si cu trupul, in impreunarea firilor, binecuvantarea nasterii, venirea lui Dumnezeu, taina cea din veac ascunsa in Dumnezeu (Col. 1, 26), taina nedespartirii firilor, dezlegarea blestemului (Gal. 3, 13), ridicarea osandei (Gen. 2, 17) si existenta cea fara de inceput a Fiului celui Unul-Nascut, si nasterea din fecioara dupa trup si inchinarea de la toata zidirea si daruind si binevestind poporului intreg!
Într-adevăr, bucurie mare s-a vestit la Naşterea Maicii Domnului, bucurie pe care noi nu o putem dezvălui, n-o putem desluşi, n-o putem înţelege și explica, n-o putem cuprinde nici cu mintea, nici cu cuvântul nostru, căci cum ar putea cineva să laude pe aceea pentru care, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, Dumnezeu a făcut și zidirea văzută şi cea nevăzută, cea pentru care Dumnezeu a pregătit toate acestea, cea care este încununarea întregii creaţii a lui Dumnezeu, cea care este mai slăvită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, cea în care S-a sălăşluit Însuşi Fiul lui Dumnezeu?
,,O, prea frumoasă şi prea dulce fiică! O, crinule, cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească cea de bun neam! Prin tine împărăţia cu preoţia s-au îmbogăţit!" Toate acestea se arată luminos întru Preacurata Fecioară, pentru că ea este floarea ce a răsărit din pomul cel uscat, din pântecele cel neroditor şi sterp şi a înnoit firea noastră cea uscată; floarea cea neveştejită, care înfloreşte pururea prin feciorie, floarea cea cu bun miros care a născut mirosul cel frumos, pe singur Împăratul; floarea care a adus rod pe Hristos Domnul, ceea ce singură a răsărit mărul cel cu bun miros; este sfinţită cu darul Sfântului Duh, cel ce a venit spre dânsa şi a umbrit-o. Şi este mai sfântă decât toţi sfinţii, pentru că a născut pe Cuvântul, cel mai sfânt decât toţi sfinţii. Ea este deosebită de păcătoşii pământeşti, căci nici un păcat în toată viaţa sa n-a cunoscut.
Fecioara Maria a primit numele de „Maica Domnului”, de la Duhul Sfânt, prin gura Elisabetei, după cum ne spune Scriptura (Lc.1, 43). Acesta e numele ei adevărat, numele cel mai frumos şi mai minunat, numele unic, pe care numai ea l-a purtat. „Iată mama ta!” Ce dar nepreţuit ne face Hristos prin aceste cuvinte! Mântuitorul nostru ne lasă tot ce avea mai scump pe lume: ne lasă pe Maica Sa, făcând din toţi fiii Evei, copiii Mariei, din fiii pierzării şi ai morţii, fii ai vieţii şi ai fericirii. „Maica Domnului este mama tuturor timpurilor”– acest cuvânt nu trebuie uitat! Natura întreagă o preamăreşte pe ea, care este desăvârşirea şi împlinirea tuturor. Pentru flori, ea este trandafirul cel ales. Pentru păsări, Maica Domnului este turtureaua cea aurită, porumbiţa cea nevinovată, privighetoarea cea cu dulce glas […] Pentru animale, Maica Domnului este mieluşeaua din care S-a născut Mielul cel Dumnezeiesc. Pentru preafrumoasele stele, Maica Domnului este luceafărul dimineţii, care prevesteşte răsăritul Soarelui vieţii, Hristos. Maica Domnului este zidul de care se sfărâmă toate valurile pe care Satana le stârneşte împotriva planurilor lui Dumnezeu, împotriva lucrărilor lui Dumnezeu, împotriva Bisericii lui Hristos, împotriva tuturor fiilor Împărăţiei lui Dumnezeu. În cinstea ei s-au scris cele mai frumoase cântări. Cu numele ei s-au mângâiat toţi cei ce se aflau în mari dureri şi necazuri. Martiri şi cuvioşi, bărbaţi luminaţi şi sfinte femei, tineri şi fecioare, copii şi bătrâni – toţi creştinii care aveau inimă curată, au trăit cu numele ei pe buze, întotdeauna.
"S-a adus lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, îmbrăcată cu bună podoabă a faptelor bune, ca şi cu o haină de aur şi înfrumuseţată cu darul Duhului Sfânt, a cărei slavă este înăuntru. Că precum la toată femeia, bărbatul este slava ei cea din afară, aşa slavă Născătoarei de Dumnezeu este înăuntru, adică rodul pântecelui ei". "Fecioară de Dumnezeu dăruită, biserică sfântă a lui Dumnezeu, pe care acel începător de lume, Solomon, a zidit-o, şi în dânsa a pietruit, nu cu aur împodobită, nici cu pietre neînsufleţite, ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul, iar în loc de pietre scumpe, avându-l pe Hristos mărgăritarul cel de mult preţ" ,,Din cea neroditoare rădăcină, mlădiţă de viaţă purtătoare ne-a odrăslit nouă pe Maică Să, Dumnezeul minunilor".
Prezența micuței în Templu avea o altă menire, mult mai înaltă, înțeleasă duhovnicește de bătrânii ei părinți, prin inspirație divină. Altfel nu putem pricepe de ce și-au încredințat odorul unor străini. Care dintre mamele care vor citi aceste smerite rânduri s-ar încumeta să-și lase odrasla preaiubită, la doar trei anișori, într-o mănăstire, să fie crescută de niște maici? Nu încape vorbă că monahiile nu ar fi capabile de aceasta (ba unele chiar slujesc în orfelinate ori aziluri, cu deplină dragoste), ci ne referim aici la capacitatea mamei dispuse la o astfel de jertfă. Totuși, Ana a avut puterea s-o facă. De ce? Duhul Sfânt a lămurit-o pe ea, dar și pe noi. Fecioara Maria trebuia adusă ca să stea în casa Domnului, deoarece atât Templul din Vechiul Testament, cât şi Maica Domnului înfățișează taina întrupării Mântuitorului Hristos. Templul din Ierusalim era imaginea zidită a tainei venirii Izbăvitorului în această lume, fapt învederat de cuvintele Domnului, rostite înainte de moartea Sa pe Cruce: „Dărâmați acest Templu şi eu în trei zile îl voi rezidi”, prin care nu făcea referire la templu ca zidire, ci la trupul Său. Așadar, relația tainică dintre templu, ca spațiu al locuirii lui Dumnezeu pe pământ, şi trupul lui Hristos luat din umanitate este mijlocită de Maica Domnului. De aceea, la Crăciun, nu putem vorbi de întruparea Mântuitorului fără a aminti mai întâi de templul Vechiului Legământ ca de o prefigurare a înomenirii lui Hristos. De ce Fecioara Maria a trebuit să intre în Templu? Era necesară inițierea sa în taina templului, deoarece nu peste mult timp ea însăși va deveni „templu” al prezenței lui Dumnezeu în lume. Sfântul Ioan Damaschin spune: „De mică a fost afierosită lui Dumnezeu Celui Preasfânt, ca apoi să ia în pântece pe Cel ce este mai presus de înțelegere”, iar Sfântul Gherman al Constantinopolului ne încredințează că praznicul Vovideniei este pentru noi toți nădejde de mântuire: „La slăvita Ta aducere la Templu ne-ai adus nouă ramura de măslin a liberării din apele potopului”.
Hristos Se naște duhovnicește în sufletele pregătite spre primirea Lui Prin urmare, Fecioara Maria a fost învățată în Templu să devină ea însăși locaș sfințit. Nu va izbuti nimeni să trăiască profund un eveniment dacă nu-l întâmpină cum se cuvine. Fecioara Maria se pregătește în Templu tocmai în vederea acestui unic eveniment din istoria umanității: întâlnirea cu Mântuitorul Hristos. Ea iese din obișnuitul cotidian, oferindu-și, cu toată disponibilitatea, ființa plenară, pentru a-L naște pe Cel mai presus de ființă. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama glăsuia: „Trebuia ca ceea care avea să nască pe Hristos, Mântuitorul nostru, Cel mai împodobit cu frumusețea decât toți oamenii, să fie și ea pentru toți și întru toate fără asemănare, gătită cu o uimitoare frumusețe ce-i va deveni permanentă însoțire”.
Nu există nici o mărturie că ducerea la Templu a firavei fecioare s-a făcut chiar în ziua de 21 noiembrie, la șapte zile, deci, de la începerea Postului Crăciunului. Sfinții Părinți au ales această dată ca să ne învețe un lucru foarte important: știm că în a șaptea zi a Creației Dumnezeu S-a odihnit. De aceea simbolistica cifrei șapte este și aceea de odihnă. Așadar, Intrarea în Templu a Sfintei Fecioare constituie un popas duhovnicesc, în care Biserica ne arată semnificația acestui post: pregătirea sufletelor noastre spre a deveni peșteră sfințită, în care să Se nască duhovnicește Hristos, Pruncul Dumnezeiesc.
De mână cu prunca Maria, să pășim și noi în Templu, neuitând că trebuie să ne pregătim la fel ca ea spre a deveni fiecare în parte un „templu” al prezenței duhovnicești a lui Hristos, Pruncul Sfânt, Cel Care tainic vine în viața noastră, precum nepământean coboară din Slava cerească în peștera Betleemului, înomenindu-Se pentru noi, ca pe noi să ne îndumnezeiască.
Domnul ne-a spus pentru ce a intemeiat Biserica Sa: ca in Biserica sa ne dea toate mijloacele cu ajutorul carora sa infaptuim acest scop al educatiei noastre, mijloacele care ne vor face asemenea lui Dumnezeu, care ne vor face ai lui Hristos, ca sa fim asemanatori Domnului Hristos, sa devenim ca El (1 Ioan 3, 2). Aceasta este porunca, astfel se porunceste in Sfanta Evanghelie: sa umblam asa cum El a umblat (Efeseni 5,2; Ioan 2, 6) atata timp cat a fost pe pamant, El, Domnul Hristos. Iata scopul educatiei! Si cand se infaptuieste acest scop al educatiei, ce se intampla cu omul? Omul se sfinteste! De aceea a venit Domnul Hristos in aceasta lume ca sa ne arate ce este omul desavarsit, ca sa ne dea mijloacele sa atingem si noi insine si sa ajungem om desavarsit la masura varstei deplinatatii lui Hristos (Efeseni 4,13). De aceea a si dat Sfintei Biserici Sfintele Taine, iar in ele puterile si fortele dumnezeiesti cu ajutorul carora omul sa se sfinteasca si sa devina Sfant. .
Ce v-a dat Biserica, popoarelor nefericite, ce? Toti Sfintii, Dreptii, Mucenicii care au pierit pentru Sfanta Cruce si pentru Libertatea de aur. Iar voi! Voi aruncati hule asupra lor, voi ii batjocoriti… Vai, vai de voi! Vai de voi, ce va asteapta! Popoare, amintiti-va ca exista in aceasta lume Imparatul, Domnitorul si Stapanul Dumnezeu, iar omul atunci este puternic, cand slujeste lui Dumnezeu. Asa au fost Sfintii sa noștrii, toti Dreptii noștrii. Iar voi vă indepartați de Dumnezeu – ce asteptați, ce asteptați de la Cer, ce astepti de la soare? Intr-o zi vă poate parjoli acest soare, intr-o zi vă poate ingheta acest ger cu stiinta omeneasca. O, necaz, o, nefericire, o, nenorocire! O, nenorocire care alearga dupa poporul nostru, iar voi nu vă apărați nici cu rugaciunea, nici cu postul, nici cu Evanghelia lui Hristos.
O, Doamne, o, Preasfanta Maica a Domnului, grabeste-te catre poporul nostru si ne trezeste, caci am adormit in pacate, am adormit in necredinta, intr-o credinta mica, in necredinta. O, Preasfanta Maica a Domnului! Tu ne conduci si ne calauzesti, tu sa ne fii Educatoarea de capatai impreuna cu toti Sfintii bineplacuti lui Dumnezeu. Tu ne conduci si ne calauzesti pentru ca sa nu cadem prada mortii, ca macelul sufletelor noastre sa inceteze, ca odata sa invieze si poporul din orice moarte si sa slujeasca Unicului Dumnezeului Celui Adevarat in toate veacurile, Domnului Iisus Hristos, la Care ne conduci doar tu, Maica Domnului, impreuna cu toti Sfintii "Pântecele ei mai desfătat decât cerurile l-au lucrat". Şi au încăput întru dânsa Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu. Cea desfătată sălăşluire a Cuvântului, Preacurata Fecioară, nu numai lui Dumnezeu Cuvântul, ca unui împărat este desfătată, ci şi nouă, robilor celor ce alergăm către Dumnezeu, Cel ce S-a sălăşluit într-însa. Pe Dumnezeu L-a încăput în pântece, iar pe noi ne înca-pe în a sa milostivire. Vasul cel ales, Sfântul Apostol Pavel, pornindu-se spre milostivire, zicea către iubiţii săi: "Inima noastră s-a lărgit, aveţi loc destul întru noi". Ah, daca am sti cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cat ii este de mila si se intristeaza pentru cei ce nu se indreapta. Am simtit acest lucru pe mine insumi. Nu mint, spun adevarul inaintea fetei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Il cunoaste: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioara.
Cu adevarat, ea este Ocrotitoarea noastra la Dumnezeu si chiar si numai numele ei bucura sufletul. Or, tot cerul si tot pamantul se bucura de iubirea ei. Lucru minunat si neinteles. Ea viaza in ceruri si vede neincetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uita nici pe noi, sarmanii, si acopera cu milostivirea ei tot pamantul si toate noroadele. Si pe aceasta Preacurata Maica a Sa Domnul ne-a dat-o noua. Ea este bucuria si nadejdea noastra. Ea este Maica noastra dupa duh si, ca om, e aproape de noi dupa fire si tot sufletul crestinesc e atras spre ea cu iubire”.
Maica Domnului că este hrănitoare vieţii noastre. Viaţa noastră, care nu este alta decât viaţa veşnică, decât Hristos, Care este viaţa noastră. Hristos a fost hrănit de Maica Domnului, Hristos Şi-a luat trup prin ea, Hristos prin ea a reușit să împlinească voia Tatălui. Nu a fost vreodată un dar mai mare, un dar mai frumos, mai deplin, desăvârșit, aşa cum a fost acesta pe care întreaga omenire l-a adus lui Dumnezeu. Atunci când lumea părea că se coboară din ce în ce în adâncul răutăţii, iată că omenirea a adus lui Dumnezeu cel mai frumos dar: pe Maica Domnului. Acest dar a fost posibil datorită unui cuvânt pe care Maica Domnului l-a rostit, cuvânt care de atunci încoace şi în vecii vecilor va rămâne piatra de temelie a mântuirii noastre:Fie mie după cuvântul tău! Acest fie a făcut ca Maica Domnului să rămână în vecie cel mai frumos dar pe care l-a putut face omenirea lui Dumnezeu Însuşi. Iar Dumnezeu a întors acest dar oamenilor. Vă aduceţi aminte pe Cruce când Iisus le-a spus Maicii Sale și iubitului Său ucenic, Ioan:Fiule, iată mama ta! Femeie, iată fiul tău! Atunci Hristos ne-a încredinţat pe noi Maicii Domnului, ne-a încredinţat-o pe ea nouă ca adevărată mamă. Şi pe noi ne-a îndemnat, ne-a dat îndrăznire să ne îndreptăm către ea ca şi către o mamă. Acest fie al Maicii Domnului a făcut să se poată întrupa Fiul lui Dumnezeu în ea, Fiul lui Dumnezeu Care S-a pogorât pe pământ ca să împlinească voia lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Care a rostit și El: Fie Mie după cuvântul Tău, Tată! Acest fie I-a dat, deci, posibilitatea să Se întrupeze. Începând din acest moment, cuvântul mamă a căpătat valenţe dumnezeieşti, căci într-o familie mama este aceea care-i învaţă pe copii cum să asculte frumos de tată.
Părintele Arsenie Papacioc spunea că Maica Domnului se supără într-o singură situaţie: când nu îi cerem nimic. Dar a te supăra pe cineva înseamnă a nu-l mai iubi ca înainte. Poate Maica Domnului să facă aşa ceva? Niciodată.Odată am întrebat pe cineva care căzuse destul de grav şi îmi spunea că nu mai are curaj să se ducă la Maica Domnului să se roage. Şi am zis: „De ce?” „pentru că Maica Domnului este atât de înaltă şi atât de curată şi ea n-a cunoscut niciodată păcatul şi cum pot să mă apropii eu, un ticălos şi un scârbavnic, de cea Preacurată?” Şi atunci m-am gândit aşa: oare trebuie să cazi în păcat ca să-l înţelegi pe păcătos? Nicidecum! Să nu fie aceasta. Dar de ce plânge atunci Maica Domnului, ea, care n-a cunoscut păcat? Şi Maica Domnului de acolo înţelege cât de rău am căzut noi, fiii ei. Şi atunci noi devenim fiii lacrimilor ei. Şi atunci noi vedem în icoană pe Maica Domnului cum ţine în braţe, cu obrazul lipit de obrazul ei, pe Hristos, Care are trupul nostru. În Hristos suntem fiecare dintre noi cuprinşi, aşa încât, atunci când vedem pe cineva că are o problemă, să ne gândim că în braţele Maicii Domnului este acea persoană. Să-l încredinţăm Maicii Domnului ca unei mamei iubitoare, ca unei mame care nu se supără, ca unei mame care nu plânge de supărare, ci plânge de dragul nostru.
Şi atunci grijă să nu aveţi, căci Maica Domnului, dacă ne-a fost încredinţată de Hristos să ne fie nouă mamă, ne-a fost încredinţată pentru că are cea mai mare putere pentru mântuirea noastră, pentru că ea, făcându-se una cu Hristos, a înţeles ce înseamnă mântuirea. A înțeles că mântuirea nu este o chestiune juridică; mântuirea depinde de iubire, nu de nişte păcate. Mântuirea depinde de modul în care ştim să răspundem la iubirea lui Dumnezeu. Și nu este făptură în cer și pe pământ mai potrivită să ne arate acest lucru decât Maica Domnului. De aceea ea este de-a dreapta lui Hristos și va sta acolo în vecii vecilor, pentru că ea slujeşte mai bine ca oricine mântuirii noastre.
Maica cea buna a Bunului Imparat, Imparateasa Cereasca a lasat pe pamant ca semn al iubirii ei fata de pamanteni icoanele sale, prin care arata nenumaratele mile si revarsa raurile de minuni ale bunatatii sale tuturor celor ce alearga cu credinta si evlavie la ea. Acestea sunt chipurile Maicii Domnului si al Pruncului Iisus Hristos, exact asa cum au fost. Ele “au fost pictate de ingeri” – asa cum a concluzionat rapid un copil pelerin la Sfantul Munte la aflarea minunii – prin Harul Sfantului Duh, in Romania, la Manastirea Bucium din Iasi, in urma cu 151 de ani, pentru Manastirea romaneasca Prodromu (Inaintemergatorul) de la Sfantul Munte Athos.Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele - una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.După aceea, culorile veşmintelor. Ca regulă, veşmântul Maicii Domnului se zugrăveşte în trei culori principale: în auriu, roşu şi albastru. Haina de dedesubt este albastră, cea de deasupra roşie, amândouă întreţesute, ţesute şi împodobite cu aur. Culoarea aurie simbolizează nemurirea, cea roşie - slava şi domnia, iar cea albastră - cerurile. Ceea ce înseamnă: înveşmântată în slavă nemuritoare în ceruri este ea, cea oarecând pătimitoare şi roabă a Domnului pe pământ. Faţa Sfintei Născătoare de Dumnezeu nu este niciodată în icoanele ortodoxe plină şi rotundă, ci prelungă şi destul de trasă. Ochii, mari şi gânditori. Tristeţe lină, gata de un surâs mângâietor, tristeţe pentru nefericirea lumii, surâs pentru nădejdea în Dumnezeu Mângâietorul, însă atât tristeţea, cât şi surâsul sunt reţinute, şi totul este reţinut, totul este supus duhului. Este chipul unei biruitoare, care a trăit toate amărăciunile durerii şi restriştii şi poate să ajute celor care se luptă cu durerea şi cu restriştea. Părul ei este întotdeauna acoperit cu totul.
Chipul Născătoarei de Dumnezeu nu pare nicicând de o frumuseţe firească. El e în aşa fel, că alungă orice gând de trupesc. El este de o frumuseţe mai presus de fire, care nu se arată altminteri decât prin sfinţenie. El întoarce gândul privitorului către înalta realitate duhovnicească şi frumuseţe a sufletului. Capul Maicii Domnului este aplecat lin către pruncul Hristos, pe care îl ţine la piept. Această lină aplecare arată supunerea în toate faţă de voia lui Dumnezeu, pe care ea a arătat-o cândva şi în cuvinte binevestitorului Gavriil, zicând: iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Şi mai înseamnă recunoaşterea faptului că Cel pe Care îl ţine în braţe este mai mare decât ea. În icoanele ortodoxe, Maica Domnului e zugrăvită foarte rar fără pruncul Iisus. Iar atunci când e zugrăvită singură, este concepută de către iconar ca Maică a durerii sub cruce, cu mâinile încrucişate şi capul plecat, câteodată cu săbiile simbolice îndreptate spre inima ei. Dar inima nu este zugrăvită niciodată, nici nu se vede. Cel mai des întâlnită este icoana ei cu Fiul în braţe. Ea s-a şi arătat în lume pentru Fiul. Misiunea ei în lume a fost în Fiul ei. Ca nimeni să nu vadă în ea femeia, ci, totdeauna şi pentru totdeauna, mama. Ea reprezintă cea mai înaltă, mai curată şi mai sfântă maternitate, de la un capăt la celălalt al timpului. Ea este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, dar e şi mama noastră, mângâietoarea noastră şi grabnica noastră ajutătoare.
Toate marginile lumii crestinesti o lauda si o preamaresc pe Preacurata Fecioara Maria, care s-a invrednicit sa Il incapa in sine pe Cel Neincaput si sa devina Maica Dumnezeului Celui Preainalt, iar prin aceasta sa ajute la mantuirea noastra.Cand sarpele viclean, ispititorul, a izbutit sa ii insele pe primii oameni si astfel sa naruiasca fericirea lor din Rai, cand moartea a devenit soarta intregii omeniri, atunci Dumnezeu Atotmilostivul a binevoit sa semene in omenirea care se pierdea, o noua samanta a vietii si a mantuirii. Cand l-a osandit pe sarpele ispititor, Domnul a spus: Dusmanie voi pune intre tine si intre femeie, intre samanta ta si samanta ei; aceasta iti va zdrobi capul (Facerea 3,15). Si din aceasta clipa intelepciunea lui Dumnezeu incepe sa cladeasca mantuirea neamului omenesc, pregatind-o si pe Femeia care sa-L poata incapea pe Cel Neincaput. Dar, oare, era cu putinta sa gaseasca asa de grabnic in omenirea cea molipsita de otrava pacatului, o femeie atat de curata si neintinata, incat Cel mai Sfant decat toti sfintii sa poata deveni samanta ei? Au trecut ani, veacuri, milenii si Nadejdea neamurilor – Mantuitorul – nu S-a aratat pe pamant. Pacatosul neam omenesc, fiind vinovat inaintea lui Dumnezeu si negasind jertfa care sa-L induplece pe Dumnezeu asupra pacatelor sale, cazuse sub povara blestemului lui Dumnezeu, si rabda tot felul de nenorociri si suferinte pentru vina sa. Neamul omenesc, odata ce s-a poticnit, s-a abatut din ce in ce mai mult de la adevarata cale a lui Dumnezeu, ratacindu-se si ramanand in intunericul vietii pacatoase. Mai mult de cinci mii de ani a durat aceasta noapte duhovniceasca, in care a petrecut omenirea, savarsind toate faptele cele urate, de rusine si intunecandu-si cu desavarsire ratiunea si judecata sa.
Asadar, in zilele din urma, cand „samanta raului” atinsese culmile ei cele mai inalte, cand, dupa cat se parea, nu mai era cu putinta sa se vada biruinta binelui asupra raului, Pronia lui Dumnezeu o arata lumii pe Fecioara cea curata, ce se dovedeste vrednica de a deveni Maica Rascumparatorului – a Dumnezeu-Omului. Se poate sa nu se bucure oamenii la vederea cu ochii credintei a acestui eveniment aducator de bucurie? Caci a venit sfarsitul suferintelor omenesti si este aproape vremea impacarii oamenilor cu Dumnezeu! Ea s-a aratat ca Steaua de dimineata, care straluceste in intunericul pacatului si vesteste lumii ca dupa ea va rasari curand Soarele duhovnicesc-Hristos Mantuitorul, Cel ce prin invatatura Sa dumnezeiasca ii va lumina pe toti cei ce vor veni la El.
Veniti toate neamurile, tot neamul omenesc si toata limba, toata varsta si toata vrednicia, cu veselie, sa praznuim pe Maica bucuriei cea a toata lumea. Ca daca elinii, cu minciuna draceasca si cu basme, care fura mintea si intuneca adevarul si vatama, pe toata viata, cinsteau nasterea imparatilor, jertfe aducand fiecare dupa putere, cu atat mai vartos noi se cuvine sa cinstim pe Nascatoarea de Dumnezeu, prin care s-a innoit tot neamul omenesc si amaraciunea Evei in bucurie a schimbat-o. Ca Eva a auzit: “Intru dureri vei naste copii“, cu dumnezeiasca hotarare, iar Maria: “Bucura-te, cea plina de har“. Eva: “Atrasa vei fi catre barbatul tau“, iar Maria: “Domnul este cu tine“. Deci, ce vom aduce Maicii Cuvantului, in afara de acest de lauda cuvant?
Asadar, cunoscand mila nespusa a Maicii lui Dumnezeu, sa pretuim dragostea ei fata de noi si pe a noastra – fata de ea, sa ne pazim curati de toata faradelegea si pacatul, si cu credinta adanca sa Il cinstim pe Fiul ei, pe Domnul nostru Iisus Hristos, asa cum Il cinsteau binecredinciosii nostri inaintasi. Sa alergam totdeauna la ea, la minunata Ocrotitoare a neamului crestinesc. De ne va lovi vreo nenorocire sau necaz sufletesc, degraba sa alergam la rugaciune catre Stapana; de ne chinuiesc pacatele sau patimile, sau ne stapanesc obiceiurile rele, sa alergam la Mijlocitoarea mantuirii noastre. De ne va lovi amaraciunea, durerea sau boala, sa ne amintim de Preabinecuvantata Fecioara, care a stat la Crucea Fiului sau, sa indreptam catre ea rugaciunile noastre cu suspine si sa fim incredintati ca ea intelege necazurile noastre, ea vede nenorocirea noastra, ea revarsa mila si incalzeste cu iubirea ei de Maica sufletul nostru bolnav, si ne izbaveste de primejdie si de relele imprejurari. Catre cine voi striga, Stapana, la cine voi alerga intru necazul meu, daca nu la tine, Imparateasa Cerurilor! Tu ne ajuta noua, ca intru tine nadajduim si intru tine ne laudam. Bucura-te, Bucuria noastra, ajută-ne pe noi de tot raul! Amin (postat pe fb de ioan monahul)