Smeriti in fata lui Iisus Hristos
Smeriți în faţa Celui în Care a crezut, a lui Dumnezeu, Care a venit și s-a răstignit pentru noi. Sfântul Apostol Petru a fost extrem de clar cu privire la posibilitatea ca Dumnezeu să fie cumpărat cu ceva, căci banul nu este decât rodul muncii omului, al faptelor sale. Să ascultăm cu atenție cuvintele folosite: „inimă nedreaptă înaintea lui Dumnezeu”, „această răutate a ta”, „ești în legătura nedreptății”.
Petru a tăiat răul direct de la rădăcină, ca nu cumva și alții să își imagineze că pot obține harul lui Dumnezeu contracost. Așadar, darurile Domnului se obțin exclusiv prin credință, care este și ea tot un dar al Său.
În plus, pentru că suntem ființe căzute, manifestăm adesea simptome ale sindromului satisfacției faptelor bune. De câte ori nu spunem: „Cât de mult am muncit, cât m-am zbătut, câți oameni am ajutat, câte pofte mi-am sacrificat... față de alții care n-au făcut nimic, au stat și au trăit viața din plin, fără niciun stres...”
Și uite așa, ne trezim ca fariseii care credeau că dacă respectă Legea au o relație corectă cu Dumnezeu și, evident, sunt îndreptățiți să aștepte de la El răsplata veșnică, neștiind, de fapt, că erau mai răi decât vameșii și desfrânatele !
Să ții post de două ori pe săptămână și să dai, lunar, 10 la sută din tot ce câștigi Bisericii nu e de colo.
Dar ce vorbesc! Să nu fii răpitor, nedrept, adulter sau să ai meseria ingrată de vameș... să fii un bugetar corupt angajat la Fisc, judecator, procuror, iată aici performanțe notabile ale primilor !
Și totuși, în ciuda tuturor faptelor frumoase și vrednice de laudă ale fariseului, vameșul a fost cel pe care Dumnezeu l-a considerat drept, chiar dacă nici el nu era deloc ușă de biserică !
De aceea zice: „credinţa a ajuns zadarnică”, adică faptul că atunci nu are nevoie de mântuirea cea după har, şi nici nu poate arăta puterea sa. „Iar făgăduinţa s-a desfiinţat”. Căci şi iudeul ar putea zice: „Ce nevoie am de credinţă?”.
Apoi, dacă acest lucru este adevărat, atunci împreună cu credinţa s-a desfiinţat şi făgăduinţa. Priveşte cum în toate ale lor Apostolul se luptă punându-le în faţă pe patriarhul Avraam. Căci dovedindu-le că dreptatea este indisolubil legată de credinţă, le-a dovedit că şi făgăduinţa este legată de credinţă.
Ca să nu zică iudeul: „Şi ce-mi pasă mie dacă Avraam s-a îndreptat prin credinţă?”, iată că Pavel răspunde: „Bine, însă atunci nici ceea ce te interesează pe tine – făgăduinţa moştenirii – nu poate să ajungă fapt împlinit, dacă lipseşte credinţa”. Şi tocmai aceasta era pe atunci ceea ce îi înfricoşa mai mult pe iudei.
Însă care făgăduinţă? Aceea de a fi moştenitori ai întregii lumi, prin Avraam, şi a se binecuvânta toţi prin el. Deci cum s-a desfiinţat acea făgăduinţă?
„Că legea pricinuieşte mânie; dar unde nu este lege, nu este nici călcare de lege”.
Iar dacă lucrează mânie, şi îi face răspunzători prin încălcare, e învederat că poartă cu sine şi blestemul, însă cei ce prin blestem şi prin călcarea legii s-au făcut răspunzători desigur că nu de moştenire sunt vrednici, ci de osândă.
Deci ce se întâmplă? Vine credinţa, care atrage harul, aşa că ea este cea care aduce şi făgăduinţa la un bun sfârşit. Unde este harul, acolo este şi iertarea; unde este iertarea însă, nu e nici o pedeapsă, şi când pedeapsa e desfiinţată, vine prin credinţă şi dreptatea. Atunci nu mai e nimic care să ne împiedice a fi moştenitori făgăduinţei.
„De aceea [moştenirea făgăduită] este din credinţă, ca să fie din har şi ca făgăduinţa să rămână sigură pentru toţi urmaşii”.
Ai văzut că nu numai Legea a fost temeluită de credinţă, ci şi că făgăduinţa lui Dumnezeu nu lasă să cadă? Ai văzut că Legea face totul contrar când este păzită nepotrivit, şi că atunci ea desfiinţează credinţa şi împiedică făgăduinţa?
Prin toate acestea se arată că credinţa nu numai că nu este zadarnică, ci chiar necesară atât de mult, încât fără ea nu este cu putinţă a se mântui cineva. Legea pricinuieşte mânie, şi toţi au călcat-o, pe când credinţa nu lasă a se prefigura nici măcar începutul mâniei. Căci „unde nu este lege, zice, nu este nici călcare de lege”.
Ai văzut cum aceasta nu numai că alungă păcatul, ci chiar nici nu-l lasă a se naşte? De aceea zice: „din har şi ca făgăduinţa să rămână sigură pentru toţi urmaşii”. Două bunuri arată aici: şi că cele ale harului sunt sigure, şi că sunt astfel pentru toţi urmaşii; adică după ce introduce şi pe cei dintre neamuri, arată că iudeii sunt lipsiţi de aceste bunuri dacă se ceartă contradictoriu credinţei.
„Aceasta e cu mult mai sigură, zice, decât aceea; credinţa nu te păgubeşte, ci chiar te scapă când te primejduieşti prin lege”. Apoi, fiindcă a zis: „pentru toţi urmaşii”, mai departe arată care urmaşi: „Cei ce se ţin de credinţă”, zice.
Deci după ce evidenţiază înrudirea cu neamurile, arată că cei ce nu cred deopotrivă cu Avraam nu pot nici a se mai gândi la el şi a-l numi părinte. Iată că credinţa a lucrat şi un al treilea bun. A făcut înrudirea cu acel om drept şi mai clară, şi mai puternică, mulţimea cea nenumărată a urmaşilor lui Avraam proclamându-l pe el strămoş.
De aceea nici n-a zis simplu “Avraam”, „Avraam, părintele nostru”, adică al nostru al celor credincioşi. Apoi, mai departe, chiar pecetluieşte cele vorbite cu o mărturie din Sfânta Scriptură:
„Precum este scris: «Te-am pus părinte al multor neamuri», în faţa Celui în Care a crezut, a lui Dumnezeu, Care înviază morţii şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt”.
Ai văzut cum toate acestea au fost, de la început, în iconomia divină? Deci ce este dacă a spus acestea pentru ismaeliţi, sau amaleciţi, sau agareni? Aceasta, însă, mai departe o arată mai lămurit a o fi spus despre alt fapt, prin care arată acelaşi lucru, precizând felul acestei înrudiri, şi pregătind cu multă înţelepciune auditoriul pentru a-i asculta povestirea. Deci ce zice el? „În faţa Celui în Care a crezut, a lui Dumnezeu”.
Iar ceea ce el spune, aşa şi este; căci, după cum Dumnezeu nu este părinte numai al unora, ci al tuturor, aşa şi Avraam; şi după cum Dumnezeu ne este ca tată nu după înrudire naturală, ci după credinţa în El, pe care am îmbrăţişat-o, aşa şi Avraam, supunerea fiind aceea care îl face părinte al nostru al tuturor.
Fiindcă iudeii credeau că o astfel de înrudire nu înseamnă nimic, deoarece se făleau cu acea înrudire grosieră, iată că el o arată pe aceasta ca fiind principală, ridicându-şi discursul spre Dumnezeu.
Pe lângă acestea, se mai învederează şi că el a primit răsplata credinţei sale în Dumnezeu, încât dacă nu ar fi credinţa, chiar şi să fie el părinte al tuturor celor ce locuiesc pe întreg cuprinsul pământului, totuşi expresia „în faţa” nu şi-ar avea locul, căci s-a tăiat darul lui Dumnezeu. „Ce este de mirare, spune-mi, că el este tată al celor din el?
Fiindcă acest lucru orice om îl are; minunea însă este acolo că pe cei ce nu-i are ca fii după fire, pe aceia să-i capete prin darul lui Dumnezeu”. Deci de voieşti a crede că patriarhul a fost cinstit de Dumnezeu, crede că el este părinte al tuturor.
Spunând însă că este tată al multor neamuri „în faţa Celui în Care a crezut, a lui Dumnezeu”, nu s-a mărginit numai la atât, ci a adăugat imediat: „Care înviază morţii, şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt”, punând deja înaintea noastră cuvântul învierii, ceea ce era foarte necesar subiectului de faţă.
Într-adevăr, dacă lui Dumnezeu Îi este cu putinţă a învia morţii şi a chema pe cele ce nu sunt, atunci cu putinţă Îi este ca şi pe cei ce nu sunt născuţi din Avraam să-i facă fii ai acestuia. De aceea nu zice „produce cele ce nu sunt”, ci „cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt”, arătând prin aceasta înlesnirea Lui cea mare.
După cum nouă ne este lesne a chema pe cele ce sunt, tot aşa şi Lui îi este lesne, şi încă cu mult mai lesne, a scoate la iveală pe cele ce nu sunt.
Deci arătând darul cel mare şi negrăit al lui Dumnezeu, şi conversând despre puterea Lui, arată totodată că şi Avraam s-a făcut vrednic de acest dar, ca nu cumva să crezi că a fost cinstit în zadar.
După aceea, atrăgând atenţia auditoriului ca nu cumva iudeul să se tulbure, să se îndoiască şi să zică: „Însă cum e cu putinţă ca unii ce nu sunt fiii lui să-i devină fii?”, îşi întoarce din nou vorba spre patriarh şi zice:
„Împotriva oricărei nădejdi, Avraam a crezut cu nădejde că el va fi părinte al multor neamuri, după cum i s-a spus: «Aşa va fi seminţia ta»” .
Cum însă, împotriva oricărei nădejdi, a crezut el cu atâta nădejde? Adică, mai presus de nădejdea omenească, a crezut întru nădejdea lui Dumnezeu. Aici arată şi măreţia faptului, şi nu lasă cuiva posibilitatea de a se îndoi de cele vorbite.(sursă Ioan Gură de Aur)