Slava lui Dumnezeu
„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune, şi să Slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” „Căci Eu preamăresc pe cei ce Mă preaslăvesc pe Mine”
Un samaritean bogat, vestit pentru vrăjile pe care le făcea prin cetate, care, văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a oferit bani, ca să îi dea și lui aceeași putere.
Iar Petru a zis către el:
Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agonisește cu bani. Tu n-ai parte, nici moștenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăiește-te, deci, de această răutate a ta și te roagă lui Dumnezeu, doară ți se va ierta cugetul inimii tale, Căci întru amărăciunea fierii și întru legătura nedreptății te văd că ești.
Deci, iubiţilor, să-L slăvim şi noi pe Dumnezeu, şi prin credinţă, şi prin fapte, ca să primim şi noi plata cuvenită, adică să fim şi noi slăviţi de Dânsul. „Căci Eu preamăresc pe cei ce Mă preaslăvesc pe Mine” (I Regi 2, 30), zice. Dacă oamenii, doar aclamând pe împăratul lor, se mândresc foarte, chiar de n-ar câştiga nimic altceva, atunci poţi înţelege câtă mândrie şi câtă slavă ar fi pentru noi de a slăvi pe Stăpânul nostru, şi de câtă osândă am fi vrednici dacă L-am batjocori.
Deşi, altminteri, Dumnezeu voieşte a fi slăvit nu pentru că El ar avea nevoie de aceasta, ci pentru interesul nostru propriu. Câtă deosebire crezi tu că este între Dumnezeu şi oameni? Oare pe atâta pe câtă este între oameni şi viermi? Sau poate pe câtă este între îngeri şi viermi? Dar nimic n-am spus până acum, fiindcă nici nu e cu putinţă a stabili deosebirea între El şi noi! Oare ai voi tu să ai mare şi strălucită slavă de la viermi? Eu nu cred.
Deci dacă tu, care iubeşti slava, totuşi n-ai voi aceasta, apoi cum e cu putinţă ca Dumnezeu, Care este scutit de asemenea patimi, şi Care e într-atâta măsură superior întregului univers, să aibă nevoie de slava ta? Şi cu toate acestea, deşi nu are nevoie, El o doreşte de la tine chiar pentru tine, adică pentru binele tău. Dacă El a suferit pentru tine, făcându-Se rob, apoi de ce să te minunezi dacă suferă şi altele, numai ca să-Şi atingă scopul? Nimic să nu crezi ca nevrednic de El, când ceea ce face nu are alt scop decât mântuirea noastră.
Pe cele ce sunt cu totul contrare între ele, iată, le-a unit întru totul credinţa. Dacă Apostolul ar fi spus acestea către cei din Ismael, ar fi fost de prisos aceste cuvinte, fiindcă aceia s-au născut din el nu după credinţă, ci după fire. „Însă iată că-l aduce în faţă şi pe Isaac”, zici tu, „şi deci el n-a crezut pentru acele neamuri, ci pentru cel ce se va naşte din femeia lui cea stearpă”. Însă dacă răsplata credinţei lui este aceea că va fi tată al multor neamuri, atunci este învederat că al acelor neamuri pentru care a crezut.
Şi ca să afli şi să fii deplin încredinţat că despre aceste neamuri anume a vorbit, ascultă cu luare aminte cele ce urmează: „Şi neslăbind în credinţă, nu s-a uitat la trupul său amorţit – căci era aproape de o sută de ani – şi nici la amorţirea păntecelui Sarei” (4, 19).
Ai văzut cum Apostolul, arătând piedicile, în acelaşi timp arată şi înalta cugetare a dreptului, care a covârşit totul? „Ceea ce i s-a făgăduit – zice – era mai presus de orice nădejde”, aceasta este prima piedică. Nici n-a mai fost un alt „Avraam”, care să primească un fiu în aşa mod. Cei de după dânsul se uitau la el, pe când el la nimeni decât numai la Dumnezeu, drept care şi zice Apostolul: „împotriva oricărei nădejdi”.
Apoi şi trupul lui era „amorţit”, ceea ce ne arată o a doua piedică. Iar după aceea şi „amorţirea pântecelui Sarei”, care era a treia piedică. „Şi nu s-a îndoit, prin necredinţă, de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu” (4, 20).
Dumnezeu nu i-a dat nici o dovadă, şi n-a făcut nici o minune înainte de aceasta, ci cele făgăduite lui erau numai cuvinte; ceea ce nu prea stătea în firea lucrurilor, deoarece amândoi erau bătrâni. Şi totuşi Avraam nu s-a îndoit câtuşi de puţin. Apostolul n-a zis că Avraam n-a crezut, ci că „nu s-a îndoit”, adică n-a stat pe gânduri, n-a ezitat nici măcar o clipă, deşi se aflau atâtea piedici în faţa lui.
Din toate acestea noi învăţăm că dacă ne-ar făgădui Dumnezeu mii de lucruri neputincioase nouă, şi noi nu le-am primi, ca fiind mai presus de înţelegerea şi putinţa noastră, acest fapt nu ar fi rezultatul slăbiciunii firii omeneşti, ci al neroziei noastre.
„Ci s-a întărit în credinţă”, zice. Tu acum ia seama la înţelepciunea lui Pavel; fiindcă după ce discursul său era despre cei ce lucrează şi cei ce cred, arată pe cel ce crede ca lucrând mai mult decât acela, ca având nevoie de o mai mare putere, acesta îndurând o osteneală nu oarecare. Căci iudeii defăimau credinţa ca neimplicând nici o osteneală, împotriva acestei idei greşite ridicându-se, arată, deci, că nu numai cel ce se deosebeşte în înţelepciune, sau în altceva de acest fel, are nevoie de o mai mare putere, ci şi cel ce are credinţă.
După cum acela are nevoie de putere spre a respinge de la sine gândurile pătimaşe, tot aşa şi acesta are nevoie de un suflet tare, ca să poată alunga cugetele necredinţei. Deci cum a devenit Avraam puternic? „Prin credinţă el a săvârşit lucrul – zice -, iar nu prin raţionamente omeneşti; fiindcă altfel ar fi căzut”. Şi cum a câştigat el credinţa? „Dând slavă lui Dumnezeu”, zice; ba mai mult: „Şi fiind încredinţat că ce i-a făgăduit are putere să şi facă” (4, 21).
Aşadar, a nu cerceta amănunţit înseamnă a slăvi pe Dumnezeu, după cum şi a cerceta cu de-amănuntul tainele lui Dumnezeu înseamnă a păcătui. Dacă noi, cercetând cele de pe pământ şi scrutându-le, nu slăvim pe Dumnezeu, atunci cu atât mai mult vorbind multe despre naşterea Stăpânului; căci atunci vom pătimi cea mai de pe urmă pedeapsă, ca unii ce Îl batjocorim.
Dacă noi nu trebuie să cercetăm felul învierii, apoi cu atât mai mult acele acte negrăite şi înfricoşătoare.
Şi n-a zis simplu „crezând”, ci „fiind încredinţat”. Fiindcă astfel este credinţa, căci ea mai mult convinge pe cineva decât raţionamentele omeneşti; este cu mult mai clară decât dovezile ieşite din judecata noastră, şi nici o altă gândire sau idee falsă nu o mai poate zgudui vreodată.
Cel ce se încrede cu uşurinţă în raţionamentele omeneşti poate să-şi schimbe părerea, pe când cel adeverit prin credinţă stă neclintit, căci el şi-a îngrădit, aşa-zicând, auzul de toate vorbele cele vătămătoare.
Deci spunând că Avraam s-a îndreptat prin credinţă, arată că tot prin credinţă a şi slăvit pe Dumnezeu, ceea ce este o însuşire proprie vieţii noastre omeneşti. „Aşa să lumineze, zice, lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).
Însă, iată, şi din credinţă se slăveşte Dumnezeu. După cum, iarăşi, şi faptele au nevoie de putere, tot aşa are nevoie şi credinţa. Acolo de multe ori şi trupul participă la osteneală, pe când aici succesul este întreg numai al sufletului. Aşa că şi osteneala este mai mare, căci nu are cu cine împărţi luptele ce le poartă.
Ai văzut cum toate cele pe care ei le considerau ca rezultate din fapte, ca de pildă: a se lăuda către Dumnezeu, a avea nevoie de putere şi de osteneală, a slăvi pe Dumnezeu etc., ai văzut, zic, cum toate acestea Apostolul le-a arătat ca rezultate mai mult din credinţă decât din fapte?
Zicând apoi „că ce i-a făgăduit are putere să şi facă”, mi se pare că vesteşte mai dinainte cele viitoare.
Căci nu i s-au făgăduit numai cele prezente, ci şi cele viitoare, de vreme ce acestea de aici sunt tip şi umbră a acelora. Aşadar, a nu crede cineva este dovadă de cugetare slabă, mică şi jalnică. Deci când unii ne învinovăţesc pe noi de credinţă, şi noi îi învinovăţim de necredinţa lor, ca pe nişte oameni jalnici, lipsiţi de minte şi slabi, care nu se deosebesc cu nimic mai bun de animalele necuvântătoare.
După cum a crede este dovada unui suflet înalt şi înţelept, tot astfel cel ce nu crede dă dovadă de un suflet lipsit de bunul simţ, iraţional şi coborât în rândul dobitoacelor. De aceea şi noi, lăsând la o parte pe unii ca aceştia, să râvnim a imita pe patriarhul Avraam, şi să slăvim pe Dumnezeu, după cum şi acela I-a dat slavă.
Dar ce vrea să însemne „dând slavă lui Dumnezeu”? Anume că a înţeles măreţia şi nemărginita Lui putere, şi deci formându-şi o idee dreaptă despre El, s-a convins el însuşi de cele făgăduite.