„Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă”.

09.04.2019 07:31

Ne aflam în pelerinajul duhovnicesc al Sfintelor Pătimiri, suntem în ultimile saptamâni ale Postului Mare, îi zicem mare pentru sfințenia timpului conținut, care marchează ultimeile săptămâni din petrecerea publică a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De acum Îl vedem pe Stăpânul cum Se îndreaptă de bunăvoie spre patima Sa, prin care îl va răscumpăra pe omul cel căzut, adică pe fiecare dintre noi, din robia păcatului.

Aceste zile sunt percepute ca diferite față de toate celelalte ale anului, întrucât acum Domnul nostru nu mai propovăduiește prin cuvânt, nu mai rostește pilde, ci ne învață prin însăși pătimirea Lui. Inima omenească se înfricoșează, cu adevărat, numai la auzul acestui fapt: Dumnezeu pătimește de dragul omului. Pe drumul acestei pătimiri suntem și noi în acest pelerinaj spiritual. Mintea noastră prin propria ei putere nu poate înțelege aceste evenimente și nici cât de puțin nu poate pătrunde în acest abis al suferinței lui Dumnezeu pentru om, dacă sufletul nu este atins de harul ce vine chiar de la Cel Răstignit; rațiunea este răsturnată, simțirea este covârșită, cugetarea se oprește în fața negrăitului, cel mai măiastru discurs trece fără ca măcar să atingă taina Mântuitorului care pășește spre patima Sa.

În aceste zile, în spatele curgerii văzute a lucrurilor vieții cotidiene care ne fură prea adesea atenția și inima, sufletul nostru încearcă să cunoască cum se desfășoară drama inaccesibilă a mântuirii omului și cum se hotărăște destinul său veșnic.

Biserica a așezat, totuși, anumite cuvinte și pilde în cadrul sfintelor slujbe la care să medităm în această zi, pentru a ne putea duce cu mintea cât mai aproape de trăirile Domnului, dar și pentru ca să ne oglindim în aceste pilde și să ne observăm pe noi înșine în ce stare ne aflăm. Pentru că aici ar trebui amintit faptul că noi nu ne putem statornici mintea la Pătimirile Domnului dacă nu vom poseda și o stare corespunzătoare pentru aceasta. Miercuri și vineri se fac din nou slujbele Canonului cel Mare, ca să ne aducem aminte de pacate, să ne rugam, să ne smerim și să înltăm cântarile noastre: „Doamne al puterilor, fii cu noi, caci pe altul afara de Tine, ajutor intru necazuri nu avem; Doamne al puterilor, miluieste-ne pre noi”.

Canonul de pocainta al Sf. Andrei este mare nu numai pentru ca este cel mai lung din toata imnografia Bisericii (are 271 de tropare), ci mai ales prin puterea duhovniceasca ce-l strabate. Ca o fresca a pocaintei, aduce de la Adam si pana la Inaltarea Domnului, multime de pilde de pocainta, si de nevointa, precum si pilde ale celor ce au cazut si s-au pocait ca sa ne invete sa ne ferim de poticnire si sa alergam la Dumnezeu cu pocainta, lacrimi si fapte mantuitoare. Si este cu atata iscusinta intocmit, ca poate si pe sufletul cel mai impietrit a-l atrage spre pocainta si indreptare.

Intreaga lucrare de rugaciune din aceasta vreme este puter­nic strabatuta de simtamantul prezentei lui Dumnezeu, de sim­tamantul de mare incredere, nadejde si dragoste de Dumnezeu.

Cainta, umilinta, zdrobirea inimii nu numai ca nu sunt isto­vitoare, ci pline de incredere si datatoare de putere. Inca din pri­mele zile se simte suflul biruintei asupra pacatului, vestea marii bucurii a Invierii.

Suntem in Postul Mare, vreme a intristarii pentru pacate. Biserica este locul curatirii de pacate. Invata sa te spovedesti si sa te impartasesti. Cine vrea sa caute ceva in intuneric aprinde o lumanare. Asemenea si tu, daca nu-ti vezi pacatele, ia poruncile, deschide Evanghelia si incearca-ti constiinta pe baza ei.

Mantuitorul ne-a aratat calea smereniei. El l-a rabdat chiar si pe Iuda, stiind totul despre el. La fel si noi trebu­ie sa-i rabdam pe cei rai. Sa nu-i blamam, sa nu batem toba despre pacatele lor. Pentru a ne ruga nu este nevoie de nevointe exterioare deosebite, ci mai ales de smerenie si linis­te sufleteasca. Suporta mustrarile si implineste ordinele fara cartire. Asculta de cei superiori, de cei egali si de cei mai mici decat tine. Te-a suparat cineva, nu carti, dobandeste deprinderea sa te smeresti. Primeste toate relele ca rasplata pentru pacatele trecute, prezente si viitoare. Nu te descura­ja, nu deznadajdui, multumeste, lauda-L pe Dumnezeu. Ce­deaza in toate, dar nu atunci cand se incalca legea lui Dumnezeu, inchina-te cel dintai, iubeste locul din urma, nu te da in laturi de la munca de jos. Mustrarile si ofensele fac su­fletul sa straluceasca, precum un cui ruginit pe podea, cal­cat de multe picioare, dobandeste luciu. Eforturile si faptele sunt pretuite pe masura smereniei cu care sunt savarsite.

De aceea, s-ar cuveni să luăm foarte în serios acest aspect al pregătirii noastre sufletești pentru a-L urma, suntem pe drumul cel bun nu numai pasind în aceste locuri ci și cu mintea pe Domnul în pătimirile Sale, în moartea Sa și apoi în lumina Învierii Sale, ca nu cumva cele mai importante momente din istoria Crești­nismului să treacă pe lângă noi și să nu ne spună nimic, să nu nască nici un înțeles în mintea noastră, să nu trezească nici o simțire în sufletul nostru și, prin urmare, să nu ne schimbe cu nimic viața. De aceia, când traim acete evenimente să zicem și noi: “Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită si îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină si mă mântuieste”.

Dincolo de iubirea lui Iisus  mai presus de gând şi de cuvânt, Dumnezeu suferă în tăcere şi moare pentru cei pe care îi iubeşte din veşnicie şi care se pierd. Dacă nu ne vom întoarce la El, Lacrimile lui Dumnezeu pentru noi sunt ultimele stavile de lumină înaintea întunericului pe care ni-l agonisim cu sârg şi care ne va înghiţi pentru totdeauna.

A părăsi banii şi hainele este uşor, dar cine va părăsi ceea ce i-a dat firea neînmulțind mai departe mărimea ticăloşiei? Domnul zice: „Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna sau Sâmbăta; căci va fi atunci necaz mare cum nu a mai fost de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi”. Bagă de seamă că el vorbeşte către iudei şi lor le descrie nenorocirea ce are să vină asupră-le. Căci atunci când Vespasian s-a arătat cu ostile înaintea Ierusalimului, Apostolii nu mai erau acolo, şi nu serbau Sâmbăta. Pentru ce nu iarna sau Sâmbăta ? Nu iarna, pentru anotimpul cel rău; nu Sâmbăta, pentru că legea oprea a face o cale lungă, aşadar a fugi departe.

Și ne spune Sf Ioan Gură de Aur: Si când Hristos zice că n-a mai fost un necaz aşa de mare şi nici nu va mai fi, aceasta nu este o exagerare a lucrului. Cine citeşte cărţile istoricului iudeu losif Flaviu, care vieţuia pe atunci, va vedea că aceasta este adevărat. Si să nu zică cineva că el poate a spus minciună spre a înfăţişa profeţia lui Hristos ca fiind adevărată. Desigur, nu; căci el nu era unul dintre credincioşi, ci un iudeu foarte râvnitor. Iară el povesteşte că ticăloşia aceea a covârşit toată tragedia şi nici un război n-a nenorocit vreodată un popor, într-o asemenea măsură.

Aşa de mare a fost foametea, încât mamele îşi sfâşiau copii şi se certau pe carnea lor, morţii se tăiau bucăţi şi se mâncau. Iudeii înşişi trebuie să spună, şi încă mai mult spune adevărul, că această grozavă nenorocire a venit asupra Iudeii pentru omorârea lui Iisus Hristos.

Pentru că aceasta a fost cea mai mare fărădelege din câte s-au săvârşit pe pământ, de aceea şi necazul acela a fost cel mai mare din câte a văzut pământul. „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, zice Domnul, n-ar mai scăpa nici un .trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Prin aceasta El arată că iudeii ar fi meritat şi mai mare pedeapsă, iar sub „zilele acelea” înţelege El timpul împresurării, ceea ce va să zică: dacă războiul romanilor ar fi ţinut mai îndelung, toţi iudeii ar fi pierit. Şi el nu înţelege numai pe jidovii cei din ludeea, ci şi pe cei ce erau afară de această ţară, căci pretutindenea pe unde ei vieţuiau, au fost atuncea prigoniţi şi alungaţi, atâta erau ei ele urâţi.

Dar pe cine numeşte Iisus în acest loc:„cei aleşi”? Pe credincioşii care locuiau între iudei. Adică pentru ca iudeii să nu poată zice că acea nenorocire este o pedeapsă pentru predicarea şi închinarea lui Hristos, de aceea Domnul arată că, credincioşii nu numai că n-au fost pricina acelei nenorociri a iudeilor, că mai vârtos aceştia ar fi pierit cu totul, dacă între ei n-ar fi fost nici un creştin. Căci dacă Dumnezeu ar fi lăsat războiul să dureze mai îndelung, n-ar fi rămas nici un iudeu, însă Dumnezeu a scurtat războiul, pentru ca cei credincioşi dintre iudei să nu piară împreună cu cei necredincioşi.

Si cu privire la aceasta zice Domnul: „Pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Zice aceasta spre a da mângâiere credincioşilor ce locuiau printre iudei, ca să nu se teamă că şi ei vor pieri cu dânşii. Iar dacă Dumnezeu are o astfel de îngrijire pentru cei credincioşi, că pentru dânşii chiar si alţii s-au mântuit, şi pentru creştini au rămas în viaţă şi iudei, de ce cinste mare se vor împărtăşi ei în timpul cununilor, adică în cer ? Şi el nu numai că îi mângâie, dar îi şi abate treptat de la obiceiurile iudaiceşti; căci când templul nu mai există, fireşte încetează şi legea. Aceasta însă nu o zice lămurit, ci numai arată la ea, vorbind despre pierirea Ierusalimului.

Atunci de vă va zice vouă cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi, si vor da semne mari şi minuni, cât să amăgească, de va fi cu putiinţă, şi pe cei aleşi. Iată, mai înainte v-am spus. Deci de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi. Că precum iese fulgerul de la răsărit, şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului”.

După ce Iisus a vorbit despre pierirea Ierusalimului, acum El aduce vorba despre venirea sa cea de-a doua şi descrie ucenicilor Săi semnele aceleia; dar nu numai lor, ci şi spre folosul nostru şi al neamurilor viitoare. El zice „atunci”. Acest „atunci” nu va spune că cele următoare sunt legate după timp cu cele înainte mergătoare, sau au să se întâmple îndată după, aceea, ci numai că ele au să se întâmple în viitor.
De asemenea, prin cuvintele: „în zilele acelea venit-a Ioan Botezătorul” (Mt. 2, 1), nicidecum nu arată timpul cel mai de aproape ce a urmat, ci arată ceva ce s-a întâmplat cu mulţi ani mai târziu. Cuvintele „în zilele acelea” nu înseamnă timpul în care s-au întâmplat cele dinainte, ci când s-au întâmplat cele următoare, pe care el voia să le povestească.

În cele dinainte vorbise el despre naşterea lui Hristos, despre venirea magilor şi despre moartea lui Irod. La aceasta uneşte nemijlocit cuvintele: „în zilele acelea a venit Ioan Botezătorul”, povestind ceea ce s-a întâmplat cu 30 de ani mai târziu. Acest chip de povestire adeseori se află în Sfânta Scriptură. Aşa şi aici ea lasă toată întinderea cea mare de timp dintre surparea Ierusalimului si sfârşitul lumii, povestind ceea ce are să se întâmple cu puţin înainte de pieirea lumii. Atunci, de va zice vouă cineva: „Iată aicea este Hristos, sau acolo”, să nu credeţi. Când a grăit despre pieirea Ierusalimului, el a vorbit si despre profeţii cei mincinoşi, care vor amăgi oamenii în timpul Apostolilor; dar cu mult mai rău descrie el pe profeţii cei mincinoşi care se vor arăta cu puţin timp înainte de pieirea lumii; „ei vor da semne mari şi minuni, cât să amăgească, de va fi cu putinţă, pe cei aleşi”. Aici vorbeşte el de Antichrist şi de slugile lui, despre care şi Pavel zice: „a căruia venire este dinspre lucrarea Satanei, întru toată puterea şi semne şi minuni ale minciunii, şi cu toată amăgirea pentru cei pieritori” (II Tes. 9, 10).

Domnul îndeamnă la pază. El zice: „Să nu vă duceţi nici în pustie, nici în cămări”. El nu zice: „Duceţi-vă la dânsul, dar să nu-l credeţi”, ci „să nu ieşiţi”, căci vicleşugul lui Antichrist este mai mare şi susţinut prin minuni. Mai departe El descrie cum va veni iarăşi, prin cuvintele: „precum iese fulgerul de la răsărit”… Aşadar, El nu va întrebuinţa nici un trimis, nici un vestitor, ci într-o clipă Se va arăta El tuturor, în toată lumea. El zice: „Unde este stârvul, acolo şi vulturii”; aceasta însemnează că îngerii, Mucenicii şi Sfinţii îl vor înconjura. Mai departe pomenşte de semnele cele înfricoşătoare: „îndată după necazul zilelor acelora, soarele se va întuneca”. Prin „zilele necazului” înţelege el pe cele ale lui Antichrist şi ale profeţilor lui mincinoşi, cand mare necaz este de a fi mulţi amăgiţi. Dar acest necaz nu va dura îndelung. Căci, dacă pentru cei aleşi s-a scurtat şi războiul iudaic, cu atât mai vârtos se va scurta pentru dânşii şi acest necaz e aceea zice el „îndată”, căci mai toate se vor întâmpla deodată.

Abia va sosi Antichrist şi profeţii săi, şi Hristos Se va arăta. „Soarele se va întuneca” aceasta nu va să zică se va desfiinţa, ci va fi covârşit de strălucirea venirii Sale; „şi stelele din cer vor cădea”, căci ele atunci nu vor mai fi trebuincioase, nemaifiind noapte. „Si puterile cerului se vor clăti” pe bună dreptate, când ele vor vedea o aşa de mare schimbare. Căci dacă îngerii, precum zice Iov (Iov 38, 7), s-au uimit şi-au lăudat pe Dumnezeu cand s-au făcut stelele, mai vârtos se vor uimi ei cand vor vedea o aşa de mare prefacere; şi vor privi toată lumea înaintea scaunului judecăţii lui Dumnezeu şi, împreună cu slujitorii lor, pe acei oameni supuşi pedepsei.

„Atunci se va arăta semnul Fiului Omului pe cer”, adică crucea mai strălucită decât soarele. Soarele se va întuneca, iară crucea va străluci, căci ea este mai luminoasă decât razele soarelui. Si acest semn se va arăta spre a ruşina cu totul neruşinarea iudeilor. „Şi toate seminţiile lui Israel vor plânge”, când vor vedea crucea, căci ele nu au tras nici un folos din moartea lui Hristos şi au răstignit pe Acela căruia ar fi trebuit să I se închine.

Iar după ce a amintit crucea, adaugă: „Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă”. El va să zică: pentru că ai auzit de cruce, să nu crezi că a doua venire a lui Hristos va fi ceva trist, ci mai vârtos El va veni cu putere şi cu slavă multă. Iară crucea o poartă El, pentru ca prin ea păcatele acelora de sine să se osândească, aşa precum un bătut cu pietre ar arăta pietrele şi petele de sânge de pe haine.

Şi vine pe nor, precum s-a înălţat la cer pe nor. Văzând acestea, seminţiile vor plânge, pentru că înşişi îşi rostesc hotărârea, înşişi se osândesc. „Şi va trimite pe îngerii Săi, cu glas mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi al Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini”. Când auzi aceasta, gândeşte la aceia care aşteaptă osânda, încă si aceasta auzind ei, va fi pentru dânşii o pedeapsă.
Dar pentru ce îi cheamă El pe îngeri, când, precum zice, se va arăta tuturor de năprasnă ca un fulger? Pentru ca ei, cei aleşi, si prin aceasta să se cinstească. Pavel zice: „Ei se vor răpi în nori” (I Tes. 4, 16). El va zice aceasta când grăieşte despre înviere şi adaugă: „Domnul întru poruncă, cu glasul arhanghelului, se va pogorî din cer” (II Tes. 4, 15). Aşadar la înviere, îngerii vor aduna pe cei drepţi, şi adunaţi fiind, vor fi răpiţi în nori, iar acest lucru se va face într-o clipă. Dar la ce slujesc trâmbiţele si sunetele ? Spre deşteptare, spre arătare de bucurie, dar şi spre arătarea durerii celor osândiţi.

Vai nouă în acea zi înfricoşată ! Pe când noi ar trebui să ne bucurăm de auzirea sunetului trâmbiţelor, ne umplem de tânguire şi zdrobire. „Eu am venit să slujesc, nu să Mi se slujească” zice Hristos (Mt. 20, 28).
Eu sunt prietenul tău, capul tău, sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormânt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe pământ ca mijlocitor pentru tine la Tatăl. Tu eşti Mie totul, frate împreună moştenitor, prieten, membru.

Ce doreşti mai mult ? Pentru ce te tragi îndărăt de la Acel ce atât de mult te iubeşte ? Pentru ce lucrezi tu numai pentru lumea aceasta ? Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund ? Căci aceea face cel ce lucrează pentru lumea cea de acum. Pentru ce voieşti tu să apuci focul şi să abaţi aerul ? Pentru ce alergi în zadar ? Toate au sfârşitul lor; arată-mi, deci, şi sfârşitul râvnei tale pentru lume. Dar tu nu poţi aceasta. Toate sunt deşertăciune. Să mergem la morminte; arată-mi pe tatăl tău, arată-mi pe nevasta ta cea moartă. Unde este cel ce purta haine împletite cu aur, cel ce şedea în trăsură pompoasă, cel ce avea putere pe viaţă şi pe moarte ? Eu nu văd nimic alta decât oase şi viermi. Toate acele sunt pulberi şi vis şi umbră, un chip sec, ba nici măcar un chip.

Si dea Dumnezeu ca la sfârşit numai acesta să fie răul. Cinstea, traiul cel bun şi bogăţia sunt, negreşit, aici numai o umbră, dar cele ce au fost legate cu ele, cele ce au urmat din ele: zgârcenia, desfrânarea, acestea nu sunt umbre, ci sunt scrise în cer, fie cuvinte, fie fapte. Cu ce ochi vom privi noi la Hristos în Ziua Judecăţii ?

Iisus Hristos, mai departe, aduce pilda smochinului, spre a însemna timpul. Precum vara este aproape,, când frunzele smochinului cresc, aşa şi sfârşitul lumii va fi aproape, zice el, când vor veni profeţii cei mincinoşi şi Antihrist, si se vor întâmpla acele senine. Totodată, aceasta înseamnă că viaţa din acea lume este pentru cei drepţi vara cea duhovnicească; pe când pe păcătoşi îi aşteaptă iarna. El zice mai departe: „Nu va trece neamul acesta până ce toate aceste se vor întâmpla”. Ce înţelege El prin „toate acestea” ? Atât cele ce privesc Ierusalimul, războaiele, foametea, ciuma, cutremurele de pământ, hristoşii cei amăgitori, profeţii cei mincinoşi, răspândirea Evangheliei în toată lumea, cât şi celelalte numărate mai sus, care se vor săvârşi până la a doua venire a lui Hristos.

Dar atunci, cum putea El să zică: „neamul acesta” ? El prin aceasta nu înţelege pe cei ce trăiau atunci, ci neamul credincioşilor; căci Sfânta Scriptură întrebuinţează zicerea „neam” nu numai spre a arăta o ştiută perioadă de timp, ci spre a rosti felul şi chipul cucerniciei şi al purtării, ca Psalmistul când zice: „Acesta este neamul celor ce-l caută pe Dumnzeu” (Ps. 23, 6).

Hristos voieşte să spună, că Ierusalimul va pieri şi o mare parte din iudei se vor prăpădi, dar neamul celor credincioşi va rămâne, nu se va birui de foamete şi de ciumă, de cutremure şi de războaie, de profeţii cei mincinoşi şi de amăgitori, în sfârşit, spre a-i întări şi mai mult în credinţă, El adaugă: „Cerul şi Pământul vor trece, iar cuvintele Mele nu vor trece”, adică mai degrabă se va nimici cerul şi pământul, cu toată tăria lor cea mare, decât să nu se împlinească ceva din cuvintele Sale. El cu aceasta voieşte să arate, totodată, că Biserica, pe care El a întemeiat-o, este mai înaltă şi mai trainică decât cerul şi pământul, iar El este Plăsmuitorul a toată lumea, Domnul şi Stăpânul cerului şi al pământului.(Ioan Gura de Aur)

Smerenia este dovada sfințeniei. Smerenia consta in a face bine ce­lui care iti face rau. Invata-ti inima sa cugete ca toti cei­lalti sunt mai buni decat tine. Nu sustine cu insistenta punctul tau de vedere. Tacerea, cugetarea si vorbirea smerita, imbracamintea modesta, umilirea de sine, starea celui din urma – iata caile spre smerenie. Cine nu suporta necinste, acela nu poate atinge smerenia. Obisnuieste-te cu imbraca­minte simpla, cu vase de bucatarie simple, cu modestia in vorbire, in cantare. Nu cauta onoruri. Mantuitorul ne-a aratat calea spre smerenie. David s-a smerit pe sine. Fecioa­ra Maria s-a invrednicit sa devina Maica intregului neam omenesc pentru smerenie. Chiar si diavolul, daca ar avea smerenie, ar deveni inger. Cum se poate mantui un om ba­tran, bolnav, neputincios, sarac, necarturar? Prin smerenie. O treime din ingeri a cazut din mandrie. Primii oameni au pacatuit din mandrie. Domnul S-a smerit pe Sine pana la moartea rusinoasa pe cruce; S-a smerit pe Sine spaland pi­cioarele apostolilor Sai. Sfantul Ioan Botezatorul se consi­dera pe sine nevrednic sa dezlege incaltamintea din picioa­rele lui Iisus. Apostolul Petru, cu ocazia pescuirii minunate, a spus Domnului: Iesi de la mine, ca sunt om pacatos. Sutasul, mare conducator, se considera nevrednic sa-L primeasca pe Domnul in casa sa. Femeia cananeianca se considera pe sine deopotriva cu cainii. Fiul risipitor, smerindu-se, i-a, spus tatalui: „Fa-ma ca pe unul dintre argatii tai”. Apostolul Pavel scria despre sine ca despre cel mai mic dintre apos­toli si primul dintre pacatosi. Cuviosul Macarie cel Mare ne vorbeste despre un curtean care a pregatit o ciorba minu­nata, dar n-a sarat-o… A face fapte bune fara smerenie es­te totuna cu a pregati o masa fara sare. Dumnezeu iubeste smerenia si o cauta la om“. Amin (postat pe fb de ioan monahul)