„Şi vor fi cele strâmbe drepte, şi cele colţuroase căi netede“

28.06.2019 10:09

Iata-ne și pe noi, aflați pentru putin timp la locul nașterii si copilariei Sf. Prooroc și Inainte-mergator Ioan Botezatorul, împreună pelerinii  din grupul care a ajuns în această sfânta localitate. Biserica Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul din Ein Karem este cunoscuta si sub denumirea de "Sfantul Ioan cel din Munti".

Prin vale se poate înţelege şi sufletul, care prin deasa şi apriga curgere a gândurilor viclene s-a scobit, lepădând prin răutate frumuseţea netezimii duhovniceşti. Aşadar, toată valea de acest fel a celor ce gătesc calea Domnului se va umple, adică va ajunge întru starea cea cuvenită prin lepădarea răutăţii şi a neştiinţei, ca şi prin venirea faptei bune şi a cunoştinţei, şi va căpăta înapoi buna cuviinţă a puterilor celor după fire. Munte e toată cunoştinţa cu nume mincinos, ce se înalţă împotriva adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu; iar măgură e toată răutatea ce răscoală asupra faptei bune.Sau munte sunt duhurile lucrătoare ale cunoştinţei mincinoase, iar măgură – cele făcătoare de răutate. Acestea toate se vor smeri, doborâte şi dărâmate şi lepădate prin cunoştinţa şi fapta bună ce sunt potrivnice lor.După altă înţelegere, a sfinților parinți cel ce preface deprinderea cunoştinţei mincinoase în cea a cunoştinţei adevărate, şi lucrarea răutăţii în cea a faptei bune, acesta umple scobiturile văilor prin nimicirea munţilor şi a măgurilor.

Strâmbe sunt mişcările cele împotriva firii ale simţurilor, iar drepte sunt cele după fire. Şi iarăşi: colţuroase sunt momelile ispitelor care vin fără voia noastră, iar căi netede sunt străbaterile acestora cu răbdare şi mulţumire, că mulţumirea adusă lui Dumnezeu cu răbdare netezeşte asprimea şi osteneala lor. Şi, ca s-o spunem mai pe şleau, strâmbe sunt ispitele ce ne vin de a noastră voie prin placeri, că de multe feluri este plăcerea, la fel cum colţuroase sunt ispitele care vin, fără voia noastră, prin durere…

… „Şi vor fi cele strâmbe drepte, şi cele colţuroase căi netede“. Obiceiurile cele strâmbe ale oamenilor stricaţi şi cugetele lor cele colţuroase vor fi îndreptate şi netezite, încât să umble neted Hristos pe ele. Sau: strâmbătatea şi grosolănia răutăţii se vor preface în dreptatea şi netezimea faptei bune. Sau altfel: strâmbătatea şi grosolănia Legii Vechi se vor preface în dreptatea şi netezimea Evangheliei. Strâmbătatea Legii Vechi este nelimpezimea şi felurimea, iar grosolănia – asprimea şi lipsa de împreună pătimire; pe de altă parte, dreptatea Evangheliei este limpezimea şi simplitatea, iar netezimea – blândeţea şi împreună pătimirea… Aşadar Sf. Ioan pe toţi i-a îndemnat în chip potrivit, el le cere trezirea în sine și smerenia lăsând învăţătura mai desăvârşită în seama lui Hristos.

Prin împărţirea hainelor şi a mâncării, propovaduită de Ioan, li se insuflă ajutorarea celor săraci, duhul împărtăşirii şi al dragostei frăţeşti. Şi Ioan nu le porunceşte acum ceva mai greu, ştiind că nu peste multă vreme va legiui Hristos poruncile evanghelice… Şi acest fel de a fi tot lucrare a Duhului Sfânt este şi în Noul Testament și trebuie să fie şi la noi. Aceasta să fie învăţătura Sfântului Ioan Botezătorul pentru noi, ca să ne fie folositor de acum înainte măcar prin această învăţătură; pe noi înşine trebuie să ne judecăm, pe noi înșine trebuie să ne criticăm.  A ne spune lucrurile pe faţă clar ne scoate din tot felul de ameţeli, din adâncuri de nepăsare, de uitare. Putem să uităm şi de ce suntem creştini. Uităm, pur şi simplu. Şi trebuie să-ţi aduci aminte: ai făcut tu cele ale creştinului? Zici că eşti creştin, ai făcut aia? N-ai făcut! Şi aşa te smereşti. Tu cu tine să faci asta, tot timpul să intri la judecată cu tine însuţi. Cine se judecă pe sine nu va mai fi judecat de Dumnezeu. Deci să nu ne tratăm cu blândeţe, gen <Sărăcuţul de mine, am fost și eu necăjit…> Nu, nu că am fost necăjit, că eu ştiu foarte bine ce puteam să fac şi n-am făcut! Am pierdut miliarde de clipe, dar zic că n-am putut să mă rog sau n-am putut să fac aia sau ailaltă. Şi să ştiţi că minunea cea mai mare este aceea că, dacă omul se trezeşte şi îi pare rău şi se judecă pe sine cu asprime, valorează mai mult această judecată şi această trezire a omului chiar decât dacă făcea fapte bune şi se ruga, dar nu avea această trezire.

Trezirea în sine și smerenia pe care ţi-o aduce privegherea atentă, pocaința prin amintirea păcătoşeniei în care stăm, a felului rău în care ne-am zidit, amintirea aceasta e mai valoroasă decât fapta cea bună, această trezire, această pocăinţă. Într-un anumit sens, aceasta este pocăinţa şi aceasta deschide porţile Împărăţiei Cerurilor şi auzim cuvântul spus de Mântuitorul:Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor.

Atunci când se foloseşte superlativul în legătură cu o persoană, dacă facem abstracţie de Evanghelie şi de creştinism, putem să ne gândim la eroii filmelor şi ai benzilor desenate, la savanţii diferitelor epoci, la cei ce au conceput sisteme filozofice, la cei care au determinat într-un fel sau altul cursul istoriei. Dacă luăm seama însă la cuvântul Evangheliei trăit în decursul veacurilor, pentru noi cei mai mari oameni sunt sfinţii Bisericii. Dintre toţi sfinţii, despre unul singur Domnul nostru Iisus Hristos a spus că este cel mai mare om născut din femeie, acesta este Sfântul Ioan Botezătorul, a cărui naştere o prăznuim în fiecare an la 24 iunie, și in patria caruia ne-am aflat în Pelerinajul Sfintei Liturghii.

Nu departe de Ein Karem, dar intr-o zona colinara cu versanti abrupti, se afla astazi mosavul Even Sapir, o localitate de tip cooperativa agricola, cu doar 650 locuitori, fondata in anul 1950 de catre emigrati din Kurdistan. Aici cei ce ajung în pustia de la Even Sapir se trezesc în faţa unor versanţi abrupţi, printre care maşina cu greu îşi făce loc spre obiectivul de la Even Sapir. Pelerinii care merg acolo constată ca autocarul abia trece pe drumul ingust de pe panta muntelui, oprindu-se apoi la capatul pădurii prin care trebuie sa coboare pret de cateva minute, pe jos, pe o potecuţă care ducea la Mănăstirea Sfântului Ioan din Pustiu. Se ajunge astfel la mânăstirea franciscană a Sfântului Ioan din Pustiu, construită chiar peste stînca despre care se spune că i-a ocrotit pe Elisabeta şi pruncul ei. E unul dintre cele mai fermecătoare locuri din Ţara Sfântă: versantul e acoperit de iederă şi flori, izvorul Botezătorului are apa tămăduitoare, rece şi bună, foarte apreciată în zilele caniculare de pelerinaj, iar coborând treptele abrupte, sub nivelul bisericii şi al izvorului, ajungi pe un platou cu un mic bazin cu peşti coloraţi, în dreapta căruia se află peştera în care a vieţuit copilul Ioan. Un colt de rai în pustiu dăruit de Dumnezeu copilului Ioan.

După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Înainte-Mergătorului, şi-a dat sfârşitul în aceeaşi peşteră. Iar Sfântul Ioan a fost hrănit de un înger până la creşterea lui, şi l-a păzit în pustie până la ziua arătării sale către Israel. Se pare că Ioan a vieţuit în acest pustiu singur, de la vârsta de doi ani, hrănindu-se cu lacoste – un soi de fructe, iar nu lăcuste (insecte), aşa cum s-a tradus – şi miere sălbatică. Izvorul de deasupra peşterii, din care se ia apă de băut, curge prin interiorul stâncii până la nivelul peşterii, făcând un bazin în care se scaldă cei cu probleme medicale grave, spre tămăduire, după care apa ajunge la bazinul cu peşti. În fine, dacă de la intrarea în mânăstirea din Even Sapir o iei pe cărarea din stânga, prin dreapta se coboară spre izvor şi stâncă, după 200 de metri ajungi la peştera care adăposteşte mormântul Sfintei Elisabeta.Acest lăcaş a fost construit chiar peste stânca ce s-a deschis, ocrotindu-i pe Elisabeta şi pe pruncul său Ioan, care se ascundeau de oamenii regelui Irod, în campania cumplită de ucidere a pruncilor. La un moment dat, mulți povestesc că au avut sentimentul că au ajuns în Grădina Edenului, ceea ce îţi dă sentimentul că acolo, în patria Sfântului Ioan Botezătorul, totul emană prospeţime şi dorinţă de rugăciune. În timp ce-ți răcoreaști faţa cu apă de la Izvorul Sfântului Ioan Botezătorul și ridici privirea spre versantul acoperit cu iederă, îți răsfăeți simţurile cu mirosul proaspăt al florilor pe care numai în locul acela le-am văzut.

Manastirea franciscana a Sfantului Ioan din Pustiu, este un asezamant construit peste stanca aceea care s-a deschis, ocrotindu-i pe Sf. Elisabeta si pe pruncul sau Ioan. Este acesta unul dintre cele mai fermecatoare locuri din Tara Sfanta:  versantul este acoperit de iedera si flori, culori și mirosuri care-ți încanta simțurile. Izvorul Sfantului Ioan Botezatorul are apa tamaduitoare, rece si buna – foarte apreciata in zilele caniculare de pelerinaj – iar daca cobori treptele abrupte, sub nivelul bisericii si al izvorului, ajungi pe un platou cu un mic bazin cu pesti colorati, decorativi, in dreapta caruia se afla pestera in care a vietuit copilul Ioan. Aici, la Even Sapir, intreaga natura – stanca, apa, florile, isopul, pana si cactusii imensi – totul vorbeste direct sufletului despre o copilarie binecuvantata de prezenta Domnului, in care păruta nevoință este raspuns la preaplinul dragostei, la grija Tatalui Ceresc. Ai vrea să nu mai uiţi aerul proaspăt cu miros de iederă şi smirnă cu care te întâmpină potecile prin care te strecori până la Mănăstirea Sfântului Ioan din Pustiu, din locul unde a copilărit pruncul Ioan la Even Sapir. Ioan Botezătorul ne este îndeobşte cunoscut pentru marea sfinţenie a vieţii sale. I se spune înger în trup sau om îngeresc, de cât de aspră i-a fost viaţa în pustie şi de cât de intransigentă asceza. Ne putem întreba acum ce semnifică pentru noi Ioan Botezătorul, prin care însuşiri ale lui ni se arată admirabil, adică vrednic de mirare şi veneraţie, prin care ne poate fi călăuzitor şi model? Prin smerenia sa absolută, desigu. Ioan este numit înger trimis de Dumnezeu: Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta.

Pestera adaposteste mormantul Sfintei Elisabeta, ceea ce atesta, o data in plus, autenticitatea locului. Intr-adevar, exista o lunga perioada din viata Inainte Mergatorului Domnului, despre care Sfanta Evanghelie nu pomeneste nimic, se stie doar ca Sf Ioan Botezatorul a crescut in pustie, in absoluta singuratate si in aspra nevointa. Coborând pe platoul de jos al aşezământului, pelerinii vor păşit cu sfială în peştera în care a vieţuit pruncul Ioan, acesta fiind şi locul în care mama sa s-a stins: „După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Înaintemergătorului, şi-a dat sfârşitul în aceeaşi peşteră.“  Se pare că sfântul a vieţuit în acest pustiu singur, de la vârsta de doi ani, hrănindu-se cu lăstari şi miere sălbatică, adormind adesea la mormântul Sfintei Elisabeta, care se află la numai 200 de metri de locul acela, şi stăruind în aspră nevoinţă. ,,Iar Sfântul Ioan a fost hrănit de un înger până la creşterea lui, şi l-a păzit în pustie, până la ziua arătării sale către Israel“. Elocventă și clară este în acest sens mărturia Sfântului Apostol Luca: „Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel“. Deci fara alți educatori în fară de bunul Dumnezeu.Izvorul de deasupra pesterii, din care se ia apa de baut, curge prin interiorul stancii pana la nivelul pesterii, facand un bazin in care se scalda cei care au probleme medicale grave, spre tamaduire, dupa care apa ajunge la bazinul cu pesti.  Evanghelia nu ne marturiseste prea multe despre viata Sfantului Ioan, acesta vietuind in aceeasi perioada cu Mantuitorul Hristos, spre care se concentreaza toate.

Se crede ca pestera numita "a Sfantului Ioan Botezatorul" este locul din "pustie" in care sfantul a vietuit pana sa iasa la propovaduire si la botezare. Locul pietros, ce pastreaza inca si astazi vechea pestera, se afla pe pamanturile kibbutz-ului Tzuba, care este cea mai apropiata asezare de renumitul Ein Karem, locul unde s-a nascut Sfantul Ioan Botezatorul, putin mai spre vest de Ierusalim.  O istorie interesanta a locului este si urmatoarea, in care se zice ca aici s-a refugiat Elisabeta cu pruncul Ioan, in seara in care nebunul Irod a ordonat omorarea tuturor pruncilor din tinutul sau, de la doi ani in jos (Matei 2, 16). O pestera asemanatoare acesteia se afla infatisata pe un suvenir din epoca bizantina - faurit in Tara Sfanta si aflat astazi in Italia. Acesta este un disc gravat cu o imagine si cuvintele: "Binecuvantarea Domnului de la refugiul Sfintei Elisabeta."

In cadrul secolelor IV-V, calugarii bizantini au sfintit pestera si au folosit-o ca loc sfintit, inchinat Sfantului Ioan Botezatorul. Pe peretii interiori ai pesterii se afla unele dintre cele mai vechi desene crestine (scene din viata sfantului, un trup de barbat, un cap fara trup, cruci si alte simboluri crestine).Trupul de barbat sta in picioare, cu un brat ridicat si cu un toiag de pastor in mana, avand niste haine saracacioase - acesta se crede ca este Sfantul Ioan Botezatorul. Desenele aghiografice pastrate inca si astazi pe peretii de stanca ai pesterii indica existenta aici a unui mare predicator crestin.

In anul 800, pestera a fost folosita pentru prima data drept rezervor de pastrare a apei. S-a descoperit cum ca si spre sfarsitul primului secol, pestera a fost folosita ca loc de imbaiere si curatire rituala. Aceasta este una dintre cele mai mari de acest gen din intregul Israel. Legat de autenticitatea acestui loc si legatura lui cu persoana Sfantului Ioan Botezatorul sunt pareri pro si contra printre specialisti. Astfel, sunt si unii care spun ca locul este o foarte veche cisterna de apa, datand inca din Epoca Fierului, care mai tarziu a fost locuita de sihastri și că pana la legatura acestui ,,lui" cu persoana Sfantului Ioan mai e cale lunga, mai zic acestia. Altii spun inca și mai direct cum ca orice loc legat de vreo persoana biblica este o sursa inestimabila de venit.

Pentru crestini și pentru mulțimea de pelerini, pentru cei care au credință, pestera aceasta din stanca desfacuta in mod miraculos, spre salvarea Sfintei Elisabeta si a copilasului Ioan, este unul dintre locurile minunate, in care simti ca sufletul se umple de liniste dumnezeiasca, Hristos spune: fericie de cei care n-au vazut și au crezut. Locul este si tamaduitor, iar credința o probează,  o pelerina da marturie despre aceasta: in aprilie 2010, sosita in Tara Sfanta pentru sarbatoarea Invierii Domnului, inainte de vizita la Ein Karem m-am simtit foarte rau, eram racita, in faza acuta, febrila, in care ar fi trebuit, dupa sfatul medicilor,  sa zac in pat si nu sa ma aflu in program, insotind un grup de pelerini la Even Sapir, putea ca boala să se agraveze, dar dorința mea de a vedea locul era mare, așa că am plecat iar pe drum m-am rugat Sf. Ioan să mă întarească. Cat timp ghidul nostru, povestea despre acest loc al copilariei in salbaticie a Sf Ioan Botezatorul, eu am stat, pentru jumatate de ora, la rugaciune in pestera; am iesit de acolo sanatoasa, ca si cum locul ar fi sterilizat toti microbii din organismul meu, multumind Sf Ioan Botezatorul pentru puterea sa tamaduitoare, de care aflasem de multa vreme! Si apa rece din bazinul de langa pestera are puterea de a alunga duhuri rele si boli, de a vindeca neputinte trupesti si sufletesti!

Ioan Botezătorul – “cel mai mare între cei născuţi, cel mai mic în împărăţia cerurilor”Textul din evanghelia de la Matei 11, 11: “Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi, cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (Matei 11, 11), este mărturisirea lui Hristos despre Ioan. Nu există contradicţie în cele afirmate de Hristos. Ca să înţelegem ca Ioan Botezătorul este “cel mai mare între cei născuţi din femei”, ne este de ajuns să ştim ca a săltat în pântecele maicii sale, în momentul în care Elisabeta se întâlneşte cu Fecioara Maria atunci când aceasta Îl purta în pântece pe Domnul, că a vieţuit în pustie precum un înger, că L-a botezat pe Hristos la râul Iordan, etc. Iar să înţelegem ce înseamnă cuvintele “cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el”, ne vom opri asupra tâlcuirii pe care o dau Sfinţii Părinţi.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că “teologul cel mai înalt e mai mic decât cel de pe urmă dintre îngeri”. El face această afirmaţie pentru că rezuma “împărăţia cerurilor” la lumea îngerilor, căci Împărăţia cerurilor nu era încă deschisa oamenilor în vremea lui Ioan. Astfel, Sfântul Ioan este mai mic decât orice înger.

Înţelesul duhovnicesc al îmbrăcămintei şi hranei Sfântului Ioan Botezătorul pe care- dau sfinții parinți.

Din Evanghelia după Marcu, aflăm că Sfântul Ioan Botezătorul era îmbrăcat în haina din par de cămila, încins cu o curea de piele şi că se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Camila poate simboliza atât curăţia, cât si necurăţia. Dacă în Vechiul Testament ea putea fi privită ca un animal curat pentru că era rumegător, ea putea fi văzută şi ca necurata, daca ţinem seama că avea copita despicata. Daca rămânem la prima semnificaţie, cea de animal curat, cămila simbolizează poporul ales, în timp ce necurăţia neamurile. Faptul că Ioan purta o haina din par de cămila, simbolizează chemarea evreilor şi a păgânilor la Hristos.Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin încingerea cu ea, omorârea patimilor. Cât priveşte hrana sa, trebuie să ştim că albinele şi lăcustele erau considerate a fi curate în Vechiul Testament, semn că Ioan se hrănea doar cu cele plăcute Domnului.

Iată ce ne spune Evanghelia că Ioan Înaintemergătorul este chipul bărbatului desăvârşit, cel ce a părăsit şi s-a lepădat de lumea aceasta dedicându-şi viaţa lui Dumnezeu. De atunci şi până astăzi mulţi au încercat să-l imite, el a fost un model pentru călugări, pentru omul creat după chipul lui Dumnezeu, ce trebuie să lupte pentru a deveni şi după asemănarea cu Dumnezeu. Si ne mai spun sfinții parinți: Aceasta este desăvârşirea, să ne luptăm pentru a ne însuşi asemănarea lui Dumnezeu. Cum ne aflăm în această luptă astăzi, vrem să vedem în continuare. Omul, cum spuneam, a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Un mare dar pe care oamenii îl nesocotesc, un dar de care oamenii în loc să se folosească se poticnesc. Oamenii umilesc acest chip al lui Dumnezeu zi de zi, ca oarecând pe drumul Golgotei. Chipul lui Dumnezeu este alegerea din lăuntrul nostru care se transpune pe faţa noastră, este alegerea din inima noastră, care se transpune în viaţa noastră. Noi umilim acest chip prin: nepăsare, desfrânare, lăcomie, mânie, aroganţă, lenevie, laşitate, iar de înrudirea cu Dumnezeu nu ştim nimic, asemănarea cu Dumnezeu este pentru noi ceva străin. Omul cununa creație și-a uitat Creatorul care l-a făcut după chipul și asemanarea Lui. Străini suntem de acea răstignire a lui Hristos pentru noi; nu cedam niciodată. Străini suntem de acea lepădare de mărire şi dorim cele ce ne sunt vătămătoare, care stârnesc răutatea şi invidia, care cheamă răutatea acestei lumi să ne înconjoare. Ţinem în mână un ciolan şi suntem înconjuraţi de câini, e slava deşartă a acestei lumi, e copilăria minţii de a căuta strălucirea lucrurilor stricăcioase. Străini suntem de acea cunoaştere a lui Hristos, şi nu e loc pentru El în noi. Noi avem altele de cugetat; cugetăm la o dragoste imaginară, care n-o să se împlinească niciodată, cugetăm la omul din viaţa noastră bun şi mare, care este în realitate aşa cum a căzut, şi neputincios. Străini suntem de dragostea de a ne pune sufletul pentru cineva pe care îl iubim, pentru că ne este frica pentru sufletul nostru, şi unde este frică nu mai este dragoste.

În toate cuvintele de învațatură din biserica aflam că frica este graniţa care ne opreşte să facem ceva pentru cel iubit, nu avem curajul jertfei şi suntem mai prejos decât animalele care se bat pentru nimic, mai prejos decât vagabonzii care îşi pun viaţa în pericol pentru nimicuri. Noi însă pentru lucru cel mai de preţ din viaţa noastră – mântuirea, împreună vieţuirea cu Hristos – totdeauna dăm înapoi şi niciodată nu jertfim nimic. Ne închidem fricoşi şi cedăm unei lumi care ne ia totul şi nu ne dă nimic; ne ia nevinovăţia, curăţia, liniştea, viaţa noastră toată şi nu ne oferă nimic în schimb afară de dezamăgiri, murdărie, un interminabil şir de condamnări, dezonorare, călcare sub talpă a chipului lui Dumnezeu, desfrâu, beţie, hulă, lipsă de dragoste, nepăsare. O lume care ne dă în schimb o viaţă sfârşită în tristeţe, fără nici o nădejde, pentru că a fost fără de Dumnezeu.

Oameni cu har ne glasuiesc ca Ioan în pustiu, dar noi nu-I ascultam și astfel: Străini suntem de a accepta Adevărul vieţii. Atât am decăzut, încât vedem căderea noastră ca pe ceva vrednic de lăudat, cădere închisă într-un întuneric, pe care nu vrem s-o recunoaştem şi, deşi este cu noi, ne comportăm ca şi cum nu ar fi, amăgindu-ne singuri, păcălindu-ne şi uitând intenţionat că am săvârşit un lucru oribil: am răstignit dragostea, am uitat să iubim curat, ne ascundem după copaci să nu ni se vadă goliciunea, să nu ni se vadă urâţenia păcatelor, dezbrăcaţi de acea curată haină în care sunt îmbrăcaţi cei ce sunt în adevăr. Străini suntem de râvna pentru adevăr, căzuţi într-o moleşeală ce sună a pustiu; se aud doar sunete sinistre care vestesc răul ce ne aşteaptă, răul pe care noi l-am săvârşit.Ceea ce am iubit în viaţa aceasta ne va fi prietenul nostru nedespărţit în viaţa viitoare: ori răul, ori binele. Nepăsători într-o lume plină de ură în care mâncarea copiilor sunt desenele animate devenite satanice, răspânditoare de teroare; în care mâncarea copiilor este limbajul pornografic; în care mâncarea adevărată – Hristos – o mănâncă doar preoţii și câțiva sfinți în viață uitându-se la ceas. Şi timp nu mai este, şi suntem tot mai obosiţi. Mâncarea lumii nu mai este Hristos, care mai mult decât pe drumul Golgotei este astăzi călcat în picioare; mâncarea lumii astăzi este ceva stricăcios, o confuzie, un vis deşert, un suflet murdărit, gânduri trufaşe şi multă alergare după o nălucă: năluca celor materiale, care nu vor mai fi, toate castelele cu vise care se vor risipi, şi la capătul drumului ne vom trezi cu nimic; pentru viaţa cealaltă nu am adunat nimic, Hristos a fost sub picioarele noastre şi noi ne-am bătut pentru nimic.

Privesc plin se speranță la parinții care-și aduc saptamâna de saptamâna copiii la biserică, îi împartășesc, și sunt zeci de copiii, sute de copiii, îi duc la icoane, zăbovesc cu ei la slujbă, atat cât pot copiii să stea atentii, ei sunt speranța de a ne pastra credința, tradiția și viața bisericii, pe care lumea vrea să o distrugă. Dar Hristos ne spune: Lasați copilașii să vină la Mine ! și parinții îi aduc la Biserica Sa. Dragostea dintre fraţi, dintre oameni este sub picioarele noastre, noi suntem neliniştiţi pentru a nu pierde răul din noi şi nu cedăm nicicând, ne ambiţionăm să-l ducem cu noi până la capăt. Acolo va fi plângerea, despărţirea pentru totdeauna de Cel care atât de mult ne-a iubit, Hristos, prietenul nostru, pe Care noi niciodată nu L-am preţuit. Ne vom despărţi pentru totdeauna de iubirea adevărată, care în viaţă şi-a întins mâna către noi, şi a rămas fără răspuns. Sub ochii noştri trăiesc copiii care mănâncă din rodul minţii omeneşti căzute, care nu au cunoscut viaţa adevărată, ci s-au născut în iadul pe care omul l-a creat. Rodul minţii omeneşti căzute inhibă mintea copiilor cu fascinaţia falsă a lucrurilor pământeşti, creaţii distrugătoare care-i înnebunesc pe copii, care le închid calea spre fericire oferind în loc tulburare, neîmplinire, nervozitate, neascultare, violenţă, trufie şi transformă copiii în diavoli cu care părinţii se mândresc, căci de mici lucrează la calculator sau de mici au programe preferate la televizor. Doar puţini părinţi care au mai rămas cât de cât credincioşi adevărului conştientizează pericolul în care intră copiii lor trăind în aceste nebunii şi plâng în imposibilitatea izolării, în imposibilitatea scoaterii lor din acest vacarm.

Sf. Ioan este un copil de doi ani, poate patru ani, poate de cinci, sau cine ştie, dar nu contează, căci el este un exemplu dintr-o mare de copii, o mare de copii care s-a născut într-o lume nebună ce se autonumeşte a performanţei. Poate este performanţa de a se depărta tot mai mult de Dumnezeu în schimbul unei alergături după comoditate, circ şi străluciri stricăcioase.  Puţinii creştini cu copii de astăzi, sunt mai mulţi, dar puţini se mai pot numi creştini, se confruntă cu o problemă fără ieşire: oricât de izolaţi ar ţine copiii de relele din jur, mai devreme sau mai târziu, copiii lor vor fi împreună cu ceilalţi copii care de mici vorbesc vulgar; oricât ar vrea, nu pot să-i dezlipească pe copii de lângă televizor şi – vrând, nevrând – ei îşi asimilează gândirea murdară care se propovăduieşte prin televizor, internet s.a. Astfel, ei sunt imposibil de controlat şi noul om care apare la orizont este ceva străin de omul din trecut, care avea frică şi respect pentru părinţi. Este o nouă lume, în care răutatea se manifestă încă de la copii, în care răul se va manifesta tot mai puternic, în care se vor arăta ultimii apărători ai redutei adevărului într-o luptă cu un rău pervertit în bine, un rău plin cu bune intenţii de ajutorare, de bunăstare, de aşa-zisă dreptate, într-o expunere plină de fală a realizărilor omeneşti. Familia creștină moare fara Dumnezeu și Biserică. Și atunci, despre ce fel de bărbat desăvârşit mai putem vorbi noi astăzi? Diavolimea este peste tot în jurul nostru, pe toate frecvenţele, în tot aşa zisul modernism, şi gândurile omului sunt prinse de zarva exploziei noilor tehnici şi noilor cerinţe ale vieţii omului, străine cu totul de ceea ce a trăit omul până acum. Câţi mai meditează astăzi la lepădarea de lumea aceasta şi la ce fel de desăvârşire poate să ajungă omul de astăzi în contact cu această lume plină de înrâuriri demonice?

Privesc și astazi cu drag la copiii care au fost în acest pelerinaj, cât de frumos s-au dezvoltat duhovnicește, unii din ei sunt în altar și ajută la slujbe, când ies in biserica sunt ingeri și ei simt responsabilitatea lor în a-l sluji de Hristos, așa cum a facut și Sfântul Ioan Botezătorul, de a se desvârși.

Sfântul Ioan Botezătorul s-a lepădat de lumea din timpul său pentru a-şi lucra desăvârşirea şi a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Astăzi nu se mai poate vorbi despre un loc de retragere, lumescul se găseşte din plin şi în mănăstiri, dar, după cum ne spune Sfânta Scriptură, cei care vor răbda în zilele acestea chemând numele lui Dumnezeu (cf. Matei 24, 12-13), care vor trăi întristându-se de ceea ce întâmplă în jur, nefăcându-se părtaşi la lucrarea fărădelegii, aceştia se vor mântui şi, ne spun Sfinţii Părinţi, mai mari se vor chema în împărăţia lui Dumnezeu decât cei ce au lucrat desăvârşirea în timpul strălucirii Sfinţilor Părinţi”. In baia Sfântului Botez, tot creştinul se îmbracă cu Hris­tos: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”, aşa cântă Biserica la săvârşirea acestei sfinte taine. Să ne uităm la Sfântul Ioan Botezătorul: n-a fost om născut din femeie mai mare decât el, cel mai mare decât toţi prooro­cii, prietenul lui Hristos şi cu toate acestea zice: „Nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua de la încălţămintea Lui, iar la Iordan se opreşte cu sfială: „Doamne, Tu trebuie să mă botezi pe mine şi nu eu!“ Vedeţi, aceasta este smerenia, duşmanul de moarte al mândriei; să fii plin de daruri, de vrednicii şi să te socoti mai nevrednic decât toţi; aceasta este micşorarea sufletului. Ne vom despărţi pentru totdeauna de iubirea adevărată, care în viaţă şi-a întins mâna către noi, şi a rămas fără răspuns. Sub ochii noştri trăiesc copiii care mănâncă din rodul minţii omeneşti căzute, care nu au cunoscut viaţa adevărată, ci s-au născut în iadul pe care omul l-a creat. Acolo va fi scrâșnirea dinților și moartea veșnică.

In predica sa Sf. Ioan Gura de aur ne spune ca Ioan „ Este mai mic decât toate seminţele, iar dacă creşte, este mai mare decât toate buruienele”  așa  cum zice și  Domnul Hristos că ceea ce se întâmplă cu grăuntele de muştar, așa se întâmplă şi cu propovăduirea Evangheliei. Ucenicii Lui erau cei mai slabi dintre toţi, cei mai mici dintre toţi, dar, totuşi, lucrând în ei o putere mare, Evanghelia s-a propovăduit în toată lumea. Sfântul Ioan Botezatorul a început să predice in al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe cand Pontiu Pilat era procuratorul Iudeii. El a avut menirea de a pregati poporul pentru primirea lui Mesia si de a-L descoperi pe Acesta si a-L face cunoscut lui Israel. Mesajul principal pe care el il transmitea era: „Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor!”.

La pilda grăuntelui de muştar, Domnul adaugă încă şi pe cea a aluatului, pe care l-a luat femeia şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce a dospit. Adică, precum aluatul dospeşte o cantitate mare de făină, aşa Apostolii, zice El, vor întoarce toată lumea. Şi vezi înţelepciunea Lui! El alege pilde de la fire spre a arăta că, precum acelea se fac, adică creşterea grăuntelui de muştar şi dospirea întregii frământături, tot aşa va fi şi cu propovăduirea Evangheliei la toată lumea. Nici unul dintre Apostoli nu putea să-I stea împotrivă şi să-I zică: „Ce vom putea noi, doisprezece, aruncându-ne într-o aşa mare mulţime?”. Hristos le spune că tocmai prin aceea puterea lor va străluci mai mult, că ei, amestecându-se cu o mulţime aşa de mare, nu se vor nimici. Precum aluatul dospeşte frământătura atunci când se apropie de făină, şi nu numai că se apropie, ci se şi amestecă cu ea, aşa şi voi, atunci veţi birui pe vrăjmaşii voştri, când vă veţi amesteca şi vă veţi topi cu dânşii, adică: îi veţi ierta şi îi veţi iubi. Şi precum aluatul, deşi se ascunde în făină, nu piere acolo, ci în curând face totul asemenea lui, în acelaşi chip va fi şi cu propovăduirea Evangheliei. „Aşadar nu vă temeţi – voieşte să zică Hristos -, căci Eu, deşi v-am spus mai înainte că veţi trece prin multe necazuri, totuşi veţi birui şi veţi străluci”.

Nu te mira că Domnul, vorbind despre împărăţia cerului, a întrebuinţat pilda grăuntelui de muştar şi a aluatului, căci El vorbea către oameni neînvăţaţi, care prin acest chip de învăţătură se înţelepţeau. Iar cei necredincioşi trebuie să recunoască acum puterea lui Hristos, văzând că, în adevăr, aşa s-a făcut, precum El a spus. Ei trebuie să-L cinstească pentru două pricini: Pentru că a spus mai înainte, şi a împlinit El însuşi. Încă şi astăzi amestecă pe adevăraţii Săi ucenici în mulţimea cea mare a lumii, pentru ca aceştia să împartăşească şi altora cunoştinţele lor cele mai bune. Nu vă tânguiţi că numărul vostru este prea mic, căci puterea cuvintelor cucernice este mare, iar ceea ce o dată a dospit va sluji iarăşi de aluat pentru alţii. Şi precum scânteia, aprinzând lemnul, îndată se face o flacără mare, şi prin aceasta aprinde şi altele, aşa se întâmplă şi cu vorba cea cucernică, sau predica. Dar pentru ce Hristos n-a întrebuinţat pilda focului, ci a aluatului? Focul nu lucrează totul prin sine, ci prin mijlocirea lemnului aprins; aici, însă, aluatul lucrează totul prin sine. Iar dacă doisprezece bărbaţi au învăţat toată lumea, gândeşte ce mare vinovăţie avem noi, credincioşii, care, fiind aşa de mulţi, nu putem aduce la calea cea dreaptă pe ceilalţi, pe cei necredincioşi, care stau încă afară. Şi noi putem fi aluat pentru mii de oameni.

Dar vei zice tu: „Aceia erau Apostoli!”. Şi apoi, ce? Oare, ei nu erau de aceeaşi fire ca şi tine? Nu petreceau şi ei în cetăţi? Nu mâncau şi ei ca noi? Nu lucrau şi ei cu mâinile lor? Oare, ei erau îngeri şi au fost pogorâţi din cer? Dar zici tu: „Ei puteau săvârşi minuni!”. Dar nu minunile i-au făcut pe dânşii aşa de vrednici de mirare! Şi până când ne vom sluji de minunile lor, spre a acoperi propria noastră uşurătate a minţii? Iată, sunt o mulţime de sfinţi care n-au strălucit prin minuni. Dimpotrivă, sunt unii care izgoneau pe demoni, dar au căzut în păcat şi nu au fost cinstiţi, ci, dimpotrivă, au fost pedepsiţi. Dar, oare, ce lucruri atât de mari au făcut Apostolii? Au nesocotit toate comorile pământeşti, n-au căutat slavă şi s-au lepădat de toate cele vremelnice. Dacă n-ar fi făcut acestea, ci ar fi fost robi ai poftelor, atunci chiar de ar fi sculat mii de morţi, totuşi nimic nu ar fi folosit. Mai mult, ar fi fost socotiţi ca nişte amăgitori. Viaţa cea dreaptă este cea care străluceşte peste toate şi atrage harul Sfântului Duh. Ce minuni a săvârşit Ioan Botezătorul de a câştigat atâtea cetăţi? Cum că el n-a săvârşit nici o minune, ne spune Evanghelistul Ioan în cuvintele: „Şi mulţi veneau la El şi ziceau: Ioan nu a făcut nici o minune, dar toate câte a zis Ioan pentru Acesta au fost adevărate” (Ioan 10, 41). In conditiile in care, omul cazut in pacat nu mai doreste sa se afirme decât pe sine, se vrea atotputernic si suveran peste tot si toate, Sfantul Ioan Botezatorul, cel care L-a botezat pe Hristos, afirma despre sine: „Nu sunt vrednic, ca plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei” (In 1, 27).

Deși afirma de doua ori: „Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii”, iar dupa botezul Domnului in Iordan: „Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El”, marturiseste: „Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.” Pare nefiresc ca un om sa doreasca sa se micsoreze, cu scopul ca aproapele sau sa sporeasca. Firesc ii este omului cazut din har, sa doreasca a creste si a se imbogati pe seama si in dauna celorlalti. Semenii trebuie sa existe pentru un om cazut in pacat, doar sa-l admire si sa-i slujeasca. Şi prin ce, oare, Ilie se făcuse vrednic de mirare? Negreşit, prin îndrăzneala lui înaintea împăratului; negreşit, prin râvna lui pentru Dumnezeu; negreşit, prin sărăcia lui, prin cojocul lui, prin peştera lui, căci el, după aceea, a făcut minuni. Şi pentru care minune s-a uimit diavolul de Iov? Acesta n-a arătat nici o minune, ci o viaţă strălucită de fapta bună şi o răbdare mai tare decât oţelul. Ce morţi au înviat, oare, Avraam, Isaac şi Iacob? Ce leproşi au curăţit? Ba încă minunile par a vătăma, dacă nu sunt unite cu privegherea şi cu smerenia. Încă şi lui Petru, El nu i-a zis: „De Mă iubeşti, fă minuni”, ci: „Paşte oile Mele” (Ioan 21, 15). Şi pentru ce, Hristos, cu deosebire, îl alese pe dânsul, pe Iacov şi pe Ioan? Poate pentru minunile lor? O, nu! Toţi Apostolii curăţau leproşi, înviau morţi, şi toţi dobândiseră de la Dânsul aceeaşi putere. Aşadar, pentru ce aceşti trei erau deosebiţi? Pentru iscusinţa sufletului lor. Şi când Hristos a dat povăţuiri ucenicilor Săi, nu le-a zis: „Faceţi minuni, ca să le vadă oamenii”, ci le-a zis: „Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă ei faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Amin (postat pe fb de ioan monahul)