Și nu fi necredincios, ci credincios
Sfântul Apostol Toma în India: Exista in lume doar 3 catedrale construite peste morminte ale Sfintilor Apostoli ai Domnului Iisus Hristos: la Vatican – peste mormantul Sfantul Apostol Petru, la Santiago de Compostela (Spania) – pentru Sfantul Apostol Iacob cel Mare si la Chennai/ Madras (India) – pentru Sfântul Apostol Toma. Crestinii din Asia considera ca macar o data in viata trebuie sa ajungi in pelerinaj la mormantul Sfantul Ap Toma, cel care a increstinat India intre anii 52 si 72 dupa Hristos si a suferit aici, in Chennai, moarte muceniceasca. Muntele pe care a fost omorat ii poarta de atunci numele – St Thomas Mount; crucea de piatra, care se spune ca a fost cioplita chiar de Sf Toma, poarta si acum urmele sangelui sau – oricat ar fi frecata pentru a fi curatita, petele de sange reapar, iar o lunga perioada de timp s-a inregistrat chiar sangerare vizibila, in timpul Sfintei Liturghii; pestera in care a trait ultimii ani este vizitabila, iar pe o stanca se afla amprenta mainii si a piciorului sau, conform traditiei locale. In biserica din varful Muntelui Sf. Toma este expusa icoana in ulei a Maicii Domnului, considerata cea mai veche icoana crestina din India, pentru ca a fost adusa de chiar Sf. Ap Toma din Ierusalim, fiind una dintre icoanele pictate de Sf Ap Luca in timpul vietii Maicii Domnului. Iar despre pamantul tamaduitor ( si astazi tamaduitor) de pe mormantul Sf. Ap.Toma, prima marturie scrisa dateaza din sec 13, fiind a vestitului explorator Marco Polo. Desi moastele Sfantului Apostol au fost mutate de secole in Italia, la Ortona (via Siria), totusi cel mai important loc de pelerinaj din lume, legat de Sfântul Apostol Toma, este aici, la Chennai.
Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.
Se cuvine a ne întreba cum un trup ferit de stricăciune a arătat semnele cuielor şi a fost cu putință a fi atins de niște mâini muritoare, dar să nu vă tulburaţi întrebându-vă aceasta. Ceea ce a avut loc s-a întâmplat din bunăvoinţă, pentru că ceea ce a fost atât de mic şi uşor încât să intre prin uşile încuiate, a fost cu totul lipsit de orice densitate. Această minune a fost arătată pentru ca învierea să fie crezută şi pentru ca oamenii să ştie El că era Însuşi Cel răstignit, şi nu altul, care a înviat în locul Său. De aceea, El a apărut purtând semnele şi de aceea şi mănâncă. Cel puţin apostolii au făcut aceasta în mod repetat ca o dovadă a învierii, spunând: noi, care am mâncat şi am băut cu El. Aşa cum atunci când vedem pe Hristos mergând pe apă înainte de răstignire, noi nu spunem că trupul Lui este de altă natură, ci de aceeaşi ca a noastră, tot așa și după înviere, când vedem pe Hristos cu semnele cuielor, nu spunem că este muritor. El S-a arătat astfel pentru ucenicii Săi.Înainte de patimi, Hristos Și-a prevestit moartea trupească, spunând că trebuie să fie predat urmăritorilor marilor preoţi ca să vestească biruinţa crucii. Dar după patimă, când a treia zi a înviat din morţi, de vreme ce ucenicii s-au îndoit că El a înviat, le-a apărut lor în trupul Său real. El le spune că are trup adevărat, cu oase, arătându-Și coasta rănită și semnele cuielor. Marcion a ales să creadă că Iisus era o fantasmă, negându-i realitatea unui trup perfect. Acum, nici măcar pentru apostolii Săi natura Sa nu mai era un prilej de înşelătorie. El a fost cu adevărat văzut şi auzit pe munte. Adevărată şi reală a fost gustarea vinului la nunta din Cana Galileii. Adevărată şi reală a fost atingerea de atunci a lui Toma, cel care urma să creadă. Citiţi mărturia lui Ioan: Acela pe care L-am văzut, pe care noi L-am auzit, la care ne-am uitat cu ochii noştri şi mâinile noastre L-au pipăit, de la Cuvântul vieţii. Neadevărată, desigur şi înşelătoare trebuia să fie acea dovadă, dacă dovada ochilor noştri şi a urechilor şi a mâinilor prin natură este o minciună. Sfântul Apostol Pavel numeşte pe Hristos începătură celor adormiţi, ca primul născut din morţi. Pentru că El, înviind şi dorind să arate că acelaşi trup a înviat, dar a şi murit, când ucenicii Săi stăteau în îndoială, l-a chemat pe Toma la El şi i-a spus: Pipăie aici. Atinge-Mă şi vezi. Pentru că duhul nu are oase şi carne, aşa cum Mă vezi pe Mine că am. Numindu-L pe El începătură, a dovedit celor cărora le-am spus aceasta, că Mântuitorul, luând pentru El trup din aceeaşi materie, a crescut acelaşi trup şi l-a făcut începătura trupului adevărului pentru ca toţi care am crezut în nădejdea învierii Aceluia să putem avea nădejdea în învierea noastră. După înviere, noi vom avea aceleași mădulare pe care le folosim acum, acelaşi trup şi sânge şi oase, pentru că nu este natura acestora cea care este osândită în Sfânta Scriptură, ci lucrarea lor… Adevărata mărturisire a învierii spune că trupul va fi luminos, dar fără a distruge realitatea sa. Când apostolul spune: Acest trup este stricăcios şi muritor, cuvintele lui arată chiar spre acest trup, adică, carnea care a fost văzută atunci. Dar când, mai departe adaugă că esteîmbrăcat întru nestricăciune şi nemurire, nu spune că ceea ce a fost pus deasupra (îmbrăcămintea) leapădă trupul pe care îl împodobeşte în slavă, ci că face luminos acel trup care înainte era lipsit de slavă. Când nevrednica haină a morţii şi a slăbiciunii este lepădată, atunci noi putem fi îmbrăcaţi cu aurul nemuririi şi binecuvântării tăriei, precum şi a virtuţii. Dragostea pe care o purtăm pentru fericiţii martirii ne determină – cum, nu știu – să ne dorim a vedea în Împărăţia cerurilor semnele pe care ei le-au primit în numele lui Hristos. Şi poate că le vom vedea. Pentru că aceasta nu va fi o urâţenie, ci un semn de cinstire şi va adăuga strălucire înfăţişării lor, precum şi o duhovnicească (dacă nu una trupească) frumusețe… Pentru că, deși nici un trup înviat nu va nici o meteahnă, dovezile de virtute pot fi cu greu numite metehne. Cine a ocrotit mâna ucenicului care nu a fost topită la momentul când el s-a apropiat de coasta de foc a Domnului (Roman Melodul găseşte un mod poetic și unic de a arăta faptul că ucenicii erau acum în prezenţa slăvitului trup al omului dumnezeiesc Iisus. În condacul său de la Botezul lui Hristos leagă atingerea lui Ioan Botezătorul de omul divin, Hristos. Cine i-a dat îndrăzneală şi putere să verifice Osul cuprins de flăcări? Cu adevărat coasta a fost cercetată. Dacă coasta nu a oferit putere multă, Cum a putut o mână dreaptă de tină să atingă.Durerile care au cutremurat Cerul şi pământul? A fost harul însuşi care a permis lui Toma Să atingă şi să exclame, Tu eşti Domnul şi Dumnezeului nostru. Cu adevărat, rugul care a îndurat focul a fost ars, dar nu s-a mistuit. De la mâna lui Toma am avut credinţă în istoria lui Moise. Pentru că, deşi mâna lui era stricăcioasă şi greoaie, nu a ars, Când a atins coasta care era ca arderea flăcării. Înainte, focul venea spre mărăcini, Dar acum, mâna cea greoaie s-a grăbit spre foc; Şi Dumnezeu Însuşi a fost văzut păzindu-le pe amândouă. De aceea eu am credinţă; şi de aceea Îl slăvesc pe Dumnezeu, Însuşi şi pe omul, ca să strig, Tu eşti Domnul şi Dumnezeul nostru. Cu adevărat linia delimitării credinţei a fost semnată pentru mine. De mâna lui Toma; pentru că atunci când el L-a atins pe Hristos, El a devenit stiloul unui scriitor iscusit, Care scrie pentru cei credincioşi. Din care țâșnește mai departe credinţă. Din ea, tâlharul a gustat şi a devenit drept din nou; Din ea, ucenicii şi-au adăpat inimile; Din ea, Toma a sorbit cunoaşterea pe care a căutat-o, Pentru că el a gustat prima dată şi apoi a oferit băutura multora care au avut o mică îndoială. El i-a convins pe ei să spună: Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru. Odinioară, El făcea ca oamenii să vadă minunea învierii Sale viitoare în alte trupuri, însă acum a adeverit cuvântul Său în propria Sa natură omenească. Voi deja aţi primit o licărire din acel cuvânt lucrând în alţii – în cei care erau pe cale să moară, copilul care tocmai înceta să mai trăiască, tânărul la marginea morţii, trupurile în putrefacție, totul deopotrivă restaurat la viaţă printr-o singură poruncă. Acum uitaţi-vă la El, Cel ale cărui mâini au fost străpunse de cuie, uitaţi-vă la El, a cărui coastă a fost pătrunsă cu suliţa. Treceţi degetele voastre prin urmele cuielor, vârâți mâna voastră în rana suliţei. Puteați cu siguranţă să bănuiți până unde puteţi ajunge cu mâna voastră prin grosimea rănii, de vreme ce rana care acceptă mâna arată la ce adâncime a pătruns fierul. Prin urmare, dacă El a înviat, atunci noi pe bună dreptate ar trebui să rostim exclamaţia apostolilor: Cum spun unii că nu există înviere a morţilor? de vreme ce fiecare profeţie a Domnului este arătată adevărată de către mărturiile evenimentelor. De fapt, noi nu am aflat aceasta doar din cuvintele Lui, ci am și primit dovadă în faptele Lui de la chiar aceleaşi persoane care s-au întors la viaţă, înviind. Ce alte motive mai au cei care nu cred? Mai degrabă să ne luăm rămas bun de la cei care ne pervertesc credinţa noastră curată prin filosofie şi deşarta înşelăciune și să ne ţinem de credinţa noastră (a învierii) în curăţenia ei, o credinţă pe care am învăţat-o din cuvintele pline de har ale proorocului: Lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului. Dacă, precum un Toma, ai fost lăsat afară când ucenicii erau adunaţi, cărora Hristos S-a arătat pe Sine, când tu nu-L vezi, nu fi necredincios. Iar dacă tu nu crezi, atunci crede-i pe cei care ţi-o zic. Şi dacă nu-i poţi crede nici pe ei, atunci încrede-te în semnele cuielor.
A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Așadar, să-și mărturisească greșeala cei ce mai înainte tăgăduiau că Cel răstignit era Dumnezeu. Pentru că dumnezeiasca Scriptură le-o porunceşte şi îndeosebi Toma, care, după ce a văzut pe El urmele cuielor, a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Ai citit că Tatăl este Domnul şi în acelaşi timp Dumnezeu: O, Domnul Dumnezeul meu, te strig pe Tine, auzi-mă (Psalmul 29, 3). Cunoşti pe Fiul ca fiind Domnul şi Dumnezeu, aşa cum ai citit în Evanghelie că atunci când Toma a atins coasta lui Hristos, a spus: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Deci, aşa cum Tatăl este Dumnezeu şi Fiul Domn, aşa şi Fiul este Dumnezeu şi Tatăl, Domnul. Numirea sfântă se schimbă de la Unul la Altul, însă natura divină nu se schimbă și nici cinstea. Pentru că ei nu sunt aşa cum erau, ajutoare adunate din bunătate, ci daruri fără plată, din dragoste firească. Pentru că unitatea are trăsătura sa deosebită şi trăsăturile deosebite sunt legate împreună în unitate. Când Toma a atins trupul Mântuitorului, spunând Domnul meu şi Dumnezeul meu, a crezut cu adevărat că L-a atins pe Dumnezeu. Pentru că ei toţi au mărturisit un singur Hristos, astfel încât să nu-L facă doi. Așadar, tu îl crezi pe Toma? Şi crezi în acest fel că Iisus Hristos, Domnul a toate, Singurul Născut şi în acelaşi timp primul născut, este Ziditorul tuturor lucrurilor şi Mântuitorul lumii şi că aceeaşi persoană este în primul rând Ziditorul lumii întregi şi după aceea Mântuitorul lumii întregi? Când Iisus i-a arătat lui Toma chiar locurile despre care avea îndoieli, Toma a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Toma I-a pipăit trupul și I-a proclamat divinitatea. Ce a atins el? A atins trupul Domnului. A fost trupul lui Hristos sau dumnezeirea lui Hristos? Dumnezeirea lui Hristos a fost Cuvântul; natura Sa a fost suflet şi trup. Toma nu putea atinge sufletul, dar îl putea înţelege, pentru că trupul, care era mort, trece la viaţă. Dar acel Cuvânt nu este supus nici schimbării, nici atingerii, nici nu se retrage, nici nu progresează, nici nu cade, nici nu înfloreşte pentru că la început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Aceasta este ceea ce Toma a proclamat. El a pipăit trupul și a invocat Cuvântul deoarece Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi. Toma L-a atins pe El cu luare aminte şi când a descoperit adevărul, şi-a mărturisit greşeala prin cuvintele: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Ce înseamnă aceasta? După ce mai înainte Toma nu credea că Mântuitorul a înviat din morţi, acum Îl numeşte pe El Domn şi Dumnezeu? Aceasta nu este verosimilă. Toma, ucenicul necredincios, nu Îl numește Domnul şi Dumnezeu pe Cel pe care L-a atins – de fapt, cunoaşterea învierii nu L-a învăţat pe el că Cel înviat era Dumnezeu. L-a slăvit pe Dumnezeu pentru minunea săvârşită fiind uimit datorită minunii pe care a văzut-o.
Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.
Când Apostolul Pavel spune:credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute, este limpede că dovada acelor lucruri care nu pot fi făcute evidente este credinţa. Lucrurile care sunt evidente nu mai implică credinţă, ci recunoaştere. De ce atunci când Toma a văzut şi când L-a pipăit, Domnul i-a spus: pentru că M-ai văzut ai crezut? Pentru că a văzut un singur lucru şi a crezut un altul; divinitatea nu putea fi văzută de un muritor. El a văzut o fiinţă omenească şi L-a mărturisit ca Dumnezeu… Dar noi ne bucurăm și de ceea ce urmează: fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut. Cu siguranță, această spusă se referă la noi, cei care păstrăm în minţile noastre pe Acela pe care nu Îl vedem în trupul Său. Se referă la noi, doar dacă îmbrăcăm credința cu fapte. Crede cu adevărat doar acea persoană care îşi exprimă credinţa în lucrările sale. Iisus i-a spus lui:pentru că M-ai văzut pe Mine, Toma, ai crezut. Fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut. Aceste cuvinte erau deosebit de pertinente şi ne pot fi de mare ajutor. Ucenicii au demonstrat încă odată ce mare grijă are Hristos de sufletele noastre, pentru că El este bun şi, aşa cum spune Scriptura: vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (1 Timotei 2, 4). Chiar şi aşa, acest cuvânt al Său ne poate surprinde. Ca de obicei, Hristos trebuia să fie răbdător cu Toma când a spus că el nu va crede, şi cu ceilalţi ucenici când au crezut că au văzut un duh. Datorită dorinţei Sale de a convinge întreaga lume, El de bună voie le-a arătat semnele cuielor şi rana din coasta Sa. Pentru că El, fără îndoială, îi dorea și pe aceia care aveau nevoie de asemenea semne ca sprijin pentru credinţa lor. Și chiar a și mâncat, deşi nu avea nevoie de aceasta… Cel care se încrede în ceva ce nu a văzut, crezând în cuvântul învăţătorului său, prin credinţa prin care el cinsteşte pe cel pe care învăţătorul său îl proclamă lui, este vrednic de mare cinste. Aşadar, fericit este cel care crede mesajul sfinţilor apostoli care, aşa cum spune Sfântul Evanghelist Luca, au fost martorii faptelor lui Hristos şi slujitorii lumii. Dacă noi dorim viaţa veşnică şi tânjim după un lăcaş în Cer, trebuie să-i ascultăm. Sunt unii… care cred că o viaţă binecuvântată este imposibilă în acest trup slab şi fragil deoarece trebuie să suferim durere şi tristeţe, plâns, boală și toate în acest trup… Nu este o binecuvântare să fii în mijlocul suferinţei, dar este o binecuvântare să fii biruitor asupra ei şi să nu fii înspăimântat de vremelnica putere a durerii. Lucrurile care ne vin sunt considerate groaznice din cauza durerii ce o provoacă, cum ar fi orbirea, pribegia, foamea, necinstirea unei fiice, pierderea unui copil. Dar cine neaga că Isaac nu a fost binecuvântat, el care nu vedea la anii săi şi totuşi dădea binecuvântări din binecuvântarea sa? Nu era oare Iacob binecuvântat, el care, lăsând casa tatălui său a îndurat pribegia ca un cioban pentru plată şi a jelit încălcarea castităţii fiicei sale şi a suferit foamea? Nu au fost ei binecuvântaţi, ei a căror bună credinţă Dumnezeu a primit-o mărturie, aşa cum este scris: Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob? Greu lucru este sclavia, însă Iosif nu era sclav. De fapt, în mod limpede el a fost binecuvântat pe când era sclav și a împiedicat pofta trupească a stăpânei sale. Ce să mai spun de Sfântul David, care a jelit moartea a trei dintre copii săi şi oare ce este mai rău decât legătura incestuoasă a fiicei sale? Cum poate fi lipsit el de binecuvântare? El, cel din care Însuși Creatorul binecuvântării a răsărit și care a făcut mulţi fericiţi? Pentru că fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut. Toţi aceştia au simţit slăbiciunea lor, dar cu curaj au biruit asupra ei. Ce putem noi gândi despre cineva așa de nenorocit ca Sfântul Iov, fie pentru arderea casei sale sau pentru moartea fulgerătoare a celor zece fii ai săi sau pentru durerile sale trupeşti? N-ar fi fost oare el mai puţin binecuvântat dacă nu îndura acele lucruri prin care el cu adevărat s-a arătat a fi de acord? Este adevărat că în aceste suferinţe este ceva amar şi că noi nu ne putem pune mintea deasupra problemei pentru a ascunde această durere. Nu ar trebui să neg că marea este adâncă pentru că la ţărm este mai puţin adâncă, sau că cerul este limpede pentru că uneori este acoperit cu nori sau că pământul este rodnic pentru că în unele locuri este doar pământ arid sau că recoltele sunt bogate şi pline pentru că uneori au ovăz sălbatic amestecat cu ele. Deci, la fel, consideră ca adevăr că recolta unei conştiinţe fericite poate fi amestecată cu unele simţiri amare de tristeţe. În snopii unei vieţi fericite, dacă din întâmplare orice nenorocire sau amărăciune s-a strecurat, nu este ca şi cum ovăzul sălbatic a fost ascuns sau ca şi cum amărăciunea neghinei a fost ascunsă de dulcea aromă a grâului? Doar pentru minţile adânci şi pentru sufletele întărite de lumina credinţei este posibil să creadă fără a ezita ceea ce nu este văzut cu vederea trupească şi să-şi îndrepte simțurile unde nu-şi pot direcţiona privirea. De unde s-ar mai fi ridicat aceasta în inimile noastre sau cum ar mai fi fost cineva motivat prin credinţă, dacă mântuirea noastră s-ar fi bazat doar pe acele lucruri care se află înaintea ochilor noştri? Pentru aceasta, Domnul nostru a spus lui Toma, care părea să se îndoiască de învierea Sa până când nu a verificat prin vedere şi nu a atins urmele pătimirilor Lui chiar pe trup Său: pentru că M-ai văzut, ai crezut; fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut. Fericiţi sunt cei care, atunci când harul s-a retras, nu găsesc nici o mângâiere în ei înşişi, ci doar continuă suferinţa şi adânca întunecime, dar nu deznădăjduiesc. Ei, întăriţi prin credinţă, suferă cu bărbăție, încredințați că văd într-adevăr pe Domnul, Cel care este nevăzut. Cu aceste cuvinte, evanghelistul arată că existau nenumărate semne pe care Mântuitorul le-a împlinit înaintea ucenicilor. Mai mult, el dovedeşte că spusele Evangheliei sunt adevărate, adică acele rare relatări alcătuite cu precizie de ceilalţi evanghelişti, dar care au fost omise de el. Cu ale lui cuvinte, aici demonstrează că nu a spus acestea cu vreo intenţie polemică, ci arată faptul că mesajele celorlalţi evanghelişti sunt adevărate şi suficiente pentru cel care vine la credinţă şi le crede, le citeşte şi le înţelege. Deci şi alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta.
Pentru că, în ceea ce priveşte timpul de dinainte de înviere, a fost necesar ca multe semne să fie făcute, ca ei să poată crede că El este Fiul lui Dumnezeu, la fel a trebuit şi după înviere, pentru ca ucenicii să creadă că Hristos a înviat. Un alt motiv pentru care evanghelistul a adăugat și cuvintele în prezenţa ucenicilor Săi, este pentru că Hristos le-a vorbit după înviere. Și tot El va spune: lumea nu Mă va mai vedea. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui. Evanghelia nu a cunoscut un al Fiu al Omului decât pe El, Cel care era al Mariei, care a și suferit. Nu a existat nici un Hristos care a fugit de la Iisus înainte de patimă. Evanghelia a ştiut despre El, Cel care a fost născut ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi că această persoană a suferit şi S-a ridicat din nou, aşa cum demonstrează Ioan, ucenicul Domnului, spunând: Dar acestea sunt scrise pentru ca voi să puteţi să credeţi că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi că prin credinţă să aveţi viaţă în numele Lui. El a anticipat sistemele blasfemiatoare care Îl împart pe Domnul, în măsura în care stă puterea lor, spunând că a fost format din două substanţe diferite. De ce această Evanghelie, chiar la finele ei, spune că aceste lucruri erau scrise dacă nu cumva, ca să folosesc cuvintele mele, ca să crezi că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu? Prin urmare, când iei oricare dintre afirmațiile acestei evanghelii şi le aplici pentru a demonstra identitatea Tatălui şi a Fiului, presupunând că ele servesc perspectivele tale acolo, ești împotriva scopului definit al evangheliei. Pentru că aceste lucruri cu certitudine nu sunt scrise pentru ca tu să poţi crede că Iisus Hristos este Tatăl, ci Fiul. Singurul motiv pentru care Ioan pretinde că scrie Evanghelia sa, este acela ca toţi să poată crede că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Dacă este suficient pentru mântuire să credem că El este Hristos, de ce adaugă Fiul lui Dumnezeu? Dar dacă adevărata credinţă nu este altceva decât credinţa că Hristos nu este doar Hristos, ci Hristos Fiul lui Dumnezeu, apoi cu siguranţă numele Fiului nu este ataşat lui Hristos ca un adaos obişnuit datorită adopţiei, ci observăm că este substanțial mântuirii. Dacă atunci, mântuirea constă în mărturisirea numelui, nu trebuie ca numele să exprime adevărul? Dacă numele exprimă adevărul, prin ce autoritate poate fi el numit o creatură? Nu este mărturisirea unei creaturi, ci mărturisirea unui Fiu care trebuie să ne dea mântuire. Prin urmare, a crede că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este adevărata mântuire, reprezintă slujba de mulţumire a unei credinţe neprefăcute. Pentru că noi nu avem dragoste înăuntrul nostru faţă de Dumnezeu Tatăl, decât prin credința în Fiul. Acest paragraf indică sfârşitul cărţii. Dar apoi există totuşi relatarea modului în care Domnul Însuşi S-a arătat la Marea Tiberiadei şi la prinderea peştelui unde este făcută o trimitere deosebită asupra tainei Bisericii şi a caracterului său în timpurile viitoare la învierea de obște a celor adormiţi. Prin urmare, eu cred că este aşezat în acest mod pentru a da o deosebită proeminență faptului că sfârșitul cărţii a fost întrerupt, aşa cum a fost, şi că acest sfârşit trebuia să fie o prefaţă a relatării care urma pentru a da acesteia într-o anumită măsură o poziţie de mai mare însemnătate. Amin (postat pe f.b de Ioan Monahul)