Si lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. (Ioan 1, 5)

20.05.2020 07:51

Hristos a Înviat! Dupa o lunga așteptare iata-ne din nou la Biserica, fată în fată cu Dumnezeu. Trei sunt „definiţiile” pe care sfântul apostol şi evanghelist Ioan ni le dă despre Dumnezeu. În primul rând, învaţă el, „Dumnezeu este duh” (In 4,24); apoi „Dumnezeu este lumină” (1In 1,5) şi nu în ultimul rând „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8). „În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. A venit un om trimis de Dumnezeu (Ioan) ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit ca să dea mărturie despre lumină. Cuvântul era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om” (In 1,4-9). Marea lumină pe care a văzut-o poporul, care se afla în întuneric, a fost des­coperirea, arătarea lui Hristos (Matei 4, 1 2-17).

Avem aici confruntarea a doi termeni: lumi­nă şi întuneric. Omul, prin diferitele sale cuvinte, ascunde pentru fiecare dintre ele un conţinut care nu se identifică în mod necesar totdeauna la toţi. Cuvintele lumină şi întuneric nu sunt percepute de către toţi cu aceeaşi calitate, deoarece nu se apropie de ele potrivit cu lărgimea şi adâncimea lor. Întuneric înseamnă absența luminii, faptul de a nu avea părtăşie cu lumina lui Dumnezeu, faptul de a nu gusta descoperirea lui Dumnezeu. Așadar ne trebuie dorirea lumi­nii şi conştientizarea întunericului nostru. Este în regulă, avem dorirea pentru lumină. Când spunem lumină înseamnă cunoaştere, iar atunci când spunem cunoaştere înseamnă adevăr, şi când zicem adevăr înseamnă Hristos. În ce mod, cum putem să ne împărtăşim de această lumină? Este foarte important ceea ce ne spune Sfân­ta Scriptură, anume că „poporul ce locuia în în­tuneric a văzut lumină mare”.

„Umblați cât aveți lumină, ca să nu vă prindă întunericul!” (Ioan 12, 35)Vai de cei care L-au văzut pe El față către față și nu L-au cunoscut pe El, nu L-au primit și au rămas în întunericul lor aducător de moarte. Și noi suntem în vremea Lui, căci El este viu pentru veșnicie. Și astăzi noi avem adeverirea cuvintelor Lui: „Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.” (Ioan 9, 5) Câtă vreme El este în sufletul omului, El este lumina acelui om. Câtă vreme El Se află în mijlocul unui popor, El este lumina acelui popor. Câtă vreme El Se află într-o școală, El este lumina acelei școli. Câtă vreme El este într-un atelier, El este lumina muncii și muncitorilor. Oricare este locul de unde El pleacă, se așază întunericul desăvârșit: sufletul omului fără Dumnezeu se face iad; poporul fără de Dumnezeu se face o haită de lupi înfometați și răpitori; școala fără de Dumnezeu se face o fabrică-otravă a prostiei; atelierul fără de Dumnezeu se face un loc al nemulțumirii și urii. Și gândiți-vă la spitalele și temnițele fără de Dumnezeu – ele se fac peșteri întunecate ale disperării! Într-adevăr, cine se gândește la zilele vieții lui, la zilele fără Hristos și zilele cu El, acest om are în el un mărturisitor al adevărului acelor cuvinte ale Domnului: „Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”

E usor sa iei o sarcina mare, dar o vei putea duce pana la capat? Calea este lunga: trebuie s-o duci pana la sfarsitul vietii… Tocmai c-o sa pierzi totul. Lucreaza dupa putere… dupa putere!.  Credinţa este cea dintâi şi principala armă în lupta cu patimile, fiindcă credinţa este lumina minţii care alungă întunericul patimilor, precum şi tăria minţii care alungă boala din suflet. Credinţa poartă în sine însăşi nu numai propriul său principiu şi substanţă, dar şi principiul şi substanţa tuturor celorlalte virtuţi – desfăşurându-se una din cealaltă şi încercuindu-se una pe alta precum inelele unui copac. Dacă se poate spune despre credinţă că are un limbaj, acel limbaj este rugăciunea.

Un adevărat credincios creștin nu se tulbură din pricina furtunilor vieții. Prin râvnă, el gonește departe de sine toată frica și necredința și își mărturisește cu îndrăzneală credința în Dumnezeu, luând aminte că „celor fricoși și necredincioși, și spurcați, și ucigași (...), partea lor, în iazerul cel ce arde cu foc și cu piatră pucioasă” (Apocalipsa 21, 8). Adevăratul creștin este neînfricat. El știe că Dumnezeu, ajutorul și Ocrotitorul său, este Atotputernic și, pentru aceasta, grăiește împreună cu Sfântul Proroc David: „Nu mă voi teme de mii de noroade, carile împrejur mă împresoară” (Psalmul 3, 6); „Spre Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme de ce îmi va face mie omul” (Psalmul 55, 12).

Stim că atunci când unul dintre noi cade, cade singur; însă nimeni nu este salvat singur. Acela care este salvat este salvat în Biserică, ca un membru al acesteia, și în unitate cu toți ceilalți membri. Dacă cineva crede, acela este în comuniunea credinței; dacă iubește, acela se află în comuniunea dragostei; dacă se roagă, acela este în comuniunea rugăciunii. Din această cauză, nimeni nu poate să își pună speranța în rugăciunile proprii, iar oricine se roagă solicită mijlocirea întregii Biserici, nu ca și când ar avea vreo îndoială în ceea ce privește mijlocirea lui Hristos, unicul Apărător, ci aflându-se în certitudinea că întreaga Biserică se roagă pentru membrii ei în veac.

Toți îngerii se roagă pentru noi, toți apostolii, martirii și patriarhii și, mai presus de toți, Maica Domnului nostru, iar această unitate sfântă reprezintă adevărata viață a Bisericii. Însă dacă Biserica, vizibilă și invizibilă, se roagă fără încetare, atunci noi de ce îi cerem rugăciunile? Nu Îl implorăm pe Dumnezeu și Hristos să ne miluiască, cu toate că mila Sa precedă rugăciunea noastră? Singurul motiv pentru care cerem Bisericii rugăciunile sale este pentru că știm că ea acordă asistența mijlocirii sale chiar și aceluia care nu o cere, iar celui care o cere o acordă într-o și mai mare măsură decât în cererea sa: pentru că în ea este plinătatea Duhului lui Dumnezeu.pre recum un bob de nisip nu se pune în cumpănă cu o mare greutate de aur, aşa trebuinţa de judecata dreaptă a lui Dumnezeu nu se pune în cumpănă, în privinţa asemănării, cu mila Lui. Precum un bob de nisip nu se pune în cumpănă cu o mare greutate de aur, aşa trebuinţa de judecata dreaptă a lui Dumnezeu nu se pune în cumpănă, în privinţa asemănării, cu mila Lui.

Greşelile tuturor oamenilor sunt ca un pumn de nisip căzut în mare, în asemănare cu pronia şi cu mila lui Dumnezeu; şi precum nu se înfundă un izvor ce curge îmbelşugat, din cauza unui pumn de ţărână, aşa nu este biruită mila Făcătorului, de răutatea făpturilor.

Daca vom cerceta felul de viata al sfintilor nevoitori, vom descoperi trei conditii principale de care depindea continui­tatea si perseverenta lucrarii lor duhovnicesti. In primul rand, scopul unic. Toata viata lor era patrun­sa de nazuinta spre un singur scop: Dumnezeu si mantuirea sufletului. In al doilea rand, deplina lepadare de sine si incredintare a propriei vieti voii lui Dumnezeu. In al treilea rand, odrasla celor doua conditii de mai ina­inte: o rabdare uriasa.

Viata duhovniceasca a crestinului creste treptat, dezvoltandu-se organic odata cu cresterea sufleteas­ca, si de aceea cere eforturi constante, neintrerupte, indelun­gate ale vointei. Eforturile excesive pot duce doar la o cres­tere a ei tensionata, artificiala – sau, ca sa folosim vocabula­rul medical, la o hipertrofie. Chiar daca asta nu va omori cu totul tinerii ei vlastari (ceea ce se intampla adeseori), in orice caz va avea urmari foarte daunatoare. Iata de ce indrumatorii incercati interzic de obicei nevointele excesive, de care adeseori se apuca calugarii infierbantati!

In toata Evanghelia nu gasim nici un moment in care El sa arate grija de Sine Insusi ori nazuinta catre vreun scop pamantesc, vremelnic. Pentru El totul era pus in umbra de gandul la Dumnezeu. Nu puteti sluji si lui Dumnezeu, si mamonei, spunea El, si a fost primul care a intrupat in viata Sa aceasta integritate a slujirii aduse lui Dumnezeu.

Viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară într-un registru spiritual foarte larg: - din adâncurile păcatului şi din „ceaţa patimilor” spre culmile virtuţii şi lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe treptele ei atât de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirmă Părintele Stăniloae – în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Sfântul Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie oricât de shimbătoare împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. E tăria spiritului în faţa valurilor lumii” (85).

Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire. Necazurile neacceptate ne dublează greutatea suferinţei, cele înţelese duhovniceşte, ne-o înjumătăţesc. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde, pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc, de la care ne vine tot ajutorul. Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: - împreuna pătimire cu Hristos, cu nădejdea învierii şi răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, urmând pilda Mântuitorului: - Sfinţii apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui este şi biruinţa noastră.

Intrarea triumfala a Domnului in Ierusalim este cel din urma avertisment catre poporul necuvios. De cate ori a predicat Domnul in piețele lui si in templul lui!  Nu s-au inmuiat inimile invartosate, si locuitorii Ierusa­limului au fost cei dintai care au luat parte la cea mai cum­plita faradelege care s-a savarsit vreodata in istoria lumii: la rastignirea Domnului. Avertismentul nu a fost inteles, si mai apoi s-a implinit ingrozitoarea prorocie a Mantuitorului: orasul a fost daramat din temelii. Din paca­te, gloata nu intelege nici acum aceasta lectie si, orbita de prejudecatile mandriei nationale, este gata sa vada si in sme­ritul invatator din Nazaret, care mergea calare pe un asin, un viitor imparat plin de glorie, fara sa observe ca asteptarile sale nu se potrivesc cu infatisarea Lui. Ea este deja gata sa Il proclame imparat si, presupunand ca in sfarsit se implinesc vechile sale asteptari, striga nebuneste: Bine este cuvântata împarația ce vine a parintelui nostru David! Osana întru cei de Sus!

Insa chipul Mantuitorului este trist si ochii Lui sunt plini de lacrimi. El este absolut singur cu gandurile Sale. Nimeni din gloata nu-L intelege, nu-L inteleg nici macar ucenicii Lui cei mai apropiati, care sunt antrenati de entuziasmul gene­ral. Toti asteapta de la El sa Se declare imparat, sa Se puna in fruntea ostirilor israelite si sa le duca, pe calea glorioasa a biruintelor, la rasturnarea odiosului jug roman, la indepen­denta, la putere. El stie insa ca asteptarile lor sunt zadarnice, ca nu poate sa le dea asta, ca nu pentru asta a venit, ca este vorba de aceeasi ispita cu care a incercat, la inceputul sluji­rii Lui, sa-L insele diavolul, ca daca gloata ar sti asta si nu s-ar amagi cu nadejdi desarte ar fi mai moderata in manifes­tarea entuziasmului sau.El stie ca dupa cateva zile aceasta gloata Ii va intoarce spatele ca unui amagitor din pricina ca nu-i va indreptati asteptarile; stie ca, desi El nu le-a promis nimic si s-a straduit in repetate randuri sa ii scoata din rata­cire, dovedindu-le ca nadejdile lor sunt desarte, ei tot Il vor uri, din dezamagire, si ca aceiasi oameni care acum striga cu atata entuziasm: Osana! vor striga peste cateva zile cu inversunare: Rastigneste-L! Iata de ce este trist chipul Domnului nostru Iisus Hristos!

Intr-adevar, ce uriasa schimbare! Iata-i pe acesti oameni ce par a fi gata sa isi dea viata pentru iubitul lor Proroc… Au ragusit de atatea strigate triumfatoare, ochii le ard de entuziasm, in mainile lor se leagana mii de ramuri de finic, ridicandu-se si coborandu-se ca o padure in furtuna, haine­le colorate flutura in vazduh ca niste pete aprinse… Aceas­ta gloata orientala patimasa, agitata, si-a gasit eroul!.. Dupa cateva zile, tabloul se schimba radical: aceleasi fete, insa pli­ne de inversunare; ochii le ard de ura; mii de pumni stransi se ridica amenintator; din guri li se revarsa blesteme si hule… Iar inaintea lor se afla Acelasi Mantuitor, linistit si maret in blandetea Sa, in a Carui inima atat entuziasmul, cat si ura lor intampina doar durere si compasiune. Gloata e nestatornica, si multi dintre cei ce fusesera cand­va ucenici ai Domnului, care il ascultau cu incantare si erau gata sa il urmeze peste tot L-au tradat si s-au lipsit de cununa vesnicei fericiri. Nu au avut destula statornicie. Aceasta este pentru noi o mare lectie, mai ales pentru cei care sunt incepatori pe calea crestina.

Dupa cat se pare, nestatornicia este unul dintre pacatele de moarte ale firii poporu­lui nostru. Ne pasionam usor de orice lucru nou, ne avantam cu incantare la orice lucrare noua, mai ales daca poarta pecetea idealismului, insa pasiunile acestea se racesc la fel de repede cum apar, iar cele dintai piedici ne potolesc ardoa­rea, incordarea vointei ne oboseste repede si, in fata unei cai lungi, pe care se vede un sir nesfarsit de greutati, pe noi pune stapanire descurajarea. Ne lasam pagubasi chiar fara a fi incercat sa ne luptam. Deosebit de funest se face simtita aceasta lipsa a statornici­ei in viata duhovniceasca. Cati tineri n-au pierit duhovniceste din pricina lipsei de rabdare! La inceput, cand in penumbra ignorantei religioase a vietii obisnuite inaintea lor straluceste orbitor lumina adevarului evanghelic, ei nu se pot impotrivi, caci nu te poti impotrivi adevarului atunci cand l-ai recunos­cut. Se dedica cu pasiune noii vieti, in care totul le aduce atata bucurie, este perceput atat de profund si spune atat de mult inimii. La inceput, in ei este atata ravna, incat aproape intot­deauna se transforma intr-o nazuinta catre asceza.

Formele obisnuite ale slujirii lui Dumnezeu, care nu cer mare incorda­re, li se par prea slabe, prea incete, si de obicei se impovareaza de capul lor cu nesfarsite pravile de postire, de rugaciune, de metanii si de alte nevointe ale vietii ascetice. Vai! Cu cat iau mai mult asupra lor, cu atat obosesc mai repede, si cu cat este mai puternica pornirea de la inceput, cu atat se face simtita mai grabnic lipsa statorniciei. Dupa cateva luni ei merg deja in virtutea inertiei, se simt cumva pierduti, de parca rezulta­tele ravnei lor nu corespund cu asteptarile pe care le aveau, si raceala primei dezamagiri si a nedumeririlor se furiseaza in suflet. Putin cate putin, se „coace” prima indoiala fatala: „Oare este buna calea pe care am ales-o?”– si, simtindu-se corecti in osardia lor, ei se straduie sa isi explice nereusita si insatisfactia nu prin nepriceperea lor duhovniceasca, ci prin aceea ca au fost inselati. Acesta este deja un pas spre necredinta si, mergand mai departe pe aceasta cale, in cele din urma renunta cu desavarsire la calea vietii duhovnicesti si trec in tabara vrajmasilor Evangheliei. Si se fac omului cele din urma mai rau decat necredinta dintai. Poate ca amanuntele acestui proces nu sunt intotdeauna la fel, insa, oricum ar fi, aceasta nestatornicie, aceasta incapacitate de a-ti tine nerabdarea in frau si trista inclinatie spre a ceda rapid duhului dezamagirii si descurajarii fac multe victi­me, mai ales in randul tineretului. Daca am putea inconjura cu privirea intregul câmp al luptei duhovnicesti din aceasta lume, ni s-ar parea ca un cimitir acoperit de cadavrele nadejdi­lor nedate in parg si al avânturilor pierite inainte de vreme.

Statornicia pana la capat, pana la moarte, este indispen­sabila. Nu ajunge doar sa pornesti pe calea crestina, ci trebu­ie sa si ajungi la tinta – si daca viata crestina, dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel, e ca o alergare in arena, in care toti luam parte la intrecere, este limpede ca premiul il primesc doar cei care alearga pana la finis. Atletul care la jumatatea cursei inceteaza sa mai alerge se elimina singur de pe lista pretendentilor la victorie, si oricat de rapid ar fi alergat pri­ma jumatate a cursei, asta nu ii va aduce nici un folos: e un efort zadarnic. Si dreptul, daca se va abate de la dreptatea sa si se va purta cu nedreptate si va face toate acele ticalosii pe care le face nele­giuitul, va fi el oare viu? Toate faptele lui bune, pe care le va fi facut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi facut-o, si pentru pacatele sale, pe care le-a savarsit, va muri (Iez. 18, 24).

Fii credincios pana la moarte, si iti voi da tie cununa vietii (Apoc. 2, 10) – iata regula fundamentala a vie­tii duhovnicesti. Aici este vorba doar de statorni­cie, adica despre capacitatea de a pastra neschimbate pana la capat scopul si orientarea fundamentala a vietii. Se intelege de la sine ca este imposibil sa oferim un ras­puns exhaustiv la intrebarea data, fiindca aici totul depin­de, in ultima instanta, de voia lui Dumnezeu. Domnul are puterea sa-l mantuiasca pe om chiar si in situatiile cele mai disperate. Totusi, putem arata o serie de piedici sau de pasi gresiti care, starnind dezamagirea sau descurajarea, impiedi­ca mai mult decat orice statornicia vietii duhovnicesti si care trebuie evitate cu multa grija!

Cea mai obisnuita piedica este orientarea gresita a nadejdilor fundamentale chiar la inceputul vietii duhovni­cesti. De ce gloata care era gata aproape sa Il divinizeze pe Domnul L-a tradat atat de curand? Am vazut deja ca cea mai insemnata cauza a acestei dezamagiri a constat in aceea ca asteptau de la Mantuitorul ceea ce El nu putea sa dea. Gloata voia sa Ii impuna voia sa si nadejdile sale, si s-a maniat atunci cand El nu i S-a supus, ci a mers pe calea Sa.  Ovatiile zgomo­toase cu care ea L-a intampinat pe Domnulnu aratau dragoste fata de El personal, nici incantare de invatatura Lui, ci nadejdea ca El va putea sa-i infaptuiasca visele si dorintele. In acele clipe, oamenii care jubilau Il urmau pe Mantuito­rul nu fiindca pretuiau in El imaginea supremei desavarsiri duhovnicesti si recunosteau adevarul profund al cuvintelor Lui, ci fiindca asteptau de la El satisfacerea mandriei lor nati­onale, si atunci cand au vazut ca s-au inselat in asteptarile lor reactia a fost inevitabila.

Asa se intampla si in viata duhovniceasca. Pasind pentru prima data pe calea religioasa, oamenii isi fixeaza adeseori scopuri proprii, fara a se intreba deloc ce vrea Dumnezeu de la ei. Unii cred ca bunastarea lor materiala va fi ocrotita de Dumnezeu si, ca atare, din acest punct de vedere vor propasi. Altii viseaza la glorie, onoruri si influenta pe calea lucrarii religioase. Altii privesc religia ca pe un mijloc de a face carie­ra. Poate ca foarte multi nici nu abordeaza religia cu aseme­nea calcule grosolan-materialiste, insa doresc sa ajunga cat mai repede la sfintenie si chiar sa primeasca darul facerii de minuni. In toate aceste cazuri, religia nu reprezinta un scop in sine, ci doar un mijloc de a atinge scopuri de cu totul alta natura, aproape intotdeauna egoiste.

Omul nu cauta atunci fericirea de a se pleca inaintea maretiei dumnezeiesti cu evla­vie si cu dragoste, ci, strict vorbind,  Ii rezerva Facatorului lumii un rol auxiliar, nedemn de El, cerandu-I doar implinirea cat mai grabnica a propriilor dorinte. Se poate spune cu toata increderea ca nici un om care apu­ca pe calea vietii religioase cu un scop de acest fel nu va primi vreodata ceva, nu va ajunge nicaieri si va fi silit, mai devreme sau mai tarziu, sa renunte la calea aceasta, nefacand decat sa-si iroseasca eforturile si timpul. Mai mult decat atat: dezamagi­rea starneste in el chiar si dusmanie fata de Dumnezeu, il pune in ce priveste mantuirea sa intr-o situatie mai proasta decat cea in care se afla inainte de a incepe nevointa religioasa.

În nevointa vietii crestine, poti rezista pana la capat numai in cazul cand nu cauti nici un fel de scopuri de alta natura,  ci iti gasesti suprema fericire in religia insasi, in iubirea de Dumnezeu si in unirea cu El. Nevointele, ostenelile si lipsurile incredibile pentru noi pe care le-au purtat vechii pustnici si mucenici ai crestinismului ar fi fost cu neputinta de indurat daca ei nu si-ar fi gasit in ei insisi izvorul fericirii.

O alta conditie obligatorie a statorniciei in viata crestina este credinta nestramutata in puterea si in biruinta finala a binelui atat in viata personala, cat si in cea obsteasca. Daca nu crezi in victoria binelui nu poti, in general, sa inaintezi nici macar cu un pas in viata duhovniceasca, si ori­ce facere de bine, in orice forma a sa, devine atunci lipsita de scop si sens. Asta nu inseamna, desigur, ca trebuie sa astep­tam ca aceasta biruinta sa vina inca din timpul vietii noas­tre. Nu: asta se poate intampla in viitorul indepartat, dar sa ramanem neabatuti pe calea noastra si, la nevoie, sa ne jert­fim putem doar daca avem incredere neclintita in succesul final al lucrarii noastre.

Dar toti prorocii Vechiului Testament, din care doar putini au murit de moarte buna? Oare nu credinta fierbin­te in bine si in biruinta lui finala rasuna in cuvantarile lor de mustrare pasionata? Si nu dragostea de dreptate i-a facut sa nesocoteasca toate primejdiile si sa riste o moarte aproape sigura din partea compatriotilor maniati de mustrarile lor? Dar cum poate sa apara aceasta incredere in triumful binelui atunci cand viata ofera atatea exemple contrare, de biruinta a raului asupra binelui?

Atunci când vorbim despre răbdare, vorbim despre Iov. Cine a fost Iov? Un om evlavios, care avea mulţi copii şi o mare avere. Numele său era faimos prin părţile Răsăritului. Cu toţii îl cinsteau şi îl apreciau. Dar, dintr-odată, a pierdut totul: şi bogăţia, şi copiii, şi sănătatea. De la fericire a căzut în nefericire şi de la slavă, la prigoană. Nu i-a mai rămas decât lupta cu sărăcia deplină, cu boala grea care l-a lovit, cu durerea sufletească pricinuită de moartea copiilor săi, cu reaua purtare a duşmanilor şi cu nerecunoştinţa prietenilor. Pe deasupra, avea de înfruntat batjocura şi vorbele haine. De toate năpastele a fost lovit. Şi cel mai rău a fost faptul că nenorocirile acestea l-au prins nepregătit.

În ciuda acestor nenorociri de neînţeles în logica omenească, care în doctrina vremii despre retribuţie sunt în contrast eclatant cu pietatea lui, Iov nu are nici un cuvânt de reproş pentru Dumnezeu, ci se înduplecă fără răzvrătire la acest destin inexplicabil. Din Scriptură aflăm că Iov, atât de curajos în suportarea durerii, spune celebrele cuvinte: „Gol am ieşit din sânul mamei mele, gol mă voi întoarce în pământ. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat”. (Iov 1, 21).

După toate cele îndurate, Dumnezeu i-a întors deplin sănătatea, i-a dat bogății mai mari decât avusese înainte și i-a dăruit alți șapte fii și trei fiice. Astfel, Dumnezeu l-a binecuvântat pe slujitorul său mai mult decât înainte. Iov a trăit alţi 140 de ani, durată a patru generaţii, şi moare „bătrân şi încărcat de zile” (Iov 42,17). De la Iov învățăm că suferinţa celui drept, inexplicabilă pornind de la ideea retribuţiei, este îndreptată spre o cauză supranaturală, de neînţeles pentru om. Dar Iov, în ciuda durerii pentru aceste pierderi, îşi păstrează nealterate pietatea şi credinţa. Este tulburătoare ima­ginea lui Iov cel drept care suferă şi îndură cu credinţă statornică în Dumnezeu şi nimic nu poate afecta această încredere. Dumnezeu nu răspunde întrebărilor lui Iov ca şi cum ar fi fost obligat să îi răspundă, să îi dea socoteală, trece mai departe, suveran, dincolo de suferinţele lui Iov şi de propria autojustificare. În centrul a toate nu este omul ci Dumnezeu, Domnul Atotputernic Care ţine în mâinile Lui soarta lumii întregi. Cu o serie de întrebări privind minunile şi misterele creaţiei, Dumnezeu îl conduce pe Iov la marginea capacităţilor lui umane de înţelegere şi de gândire a realităţii: „Unde erai tu, când am întemeiat pământul?” (Iov 38,4).

În ce fel omul, în micimea lui, incapabil să înţeleagă şi să domine realitatea dumnezeiască, va putea cuprinde pe Cel care a făcut toate acestea şi Care guvernează toate cu înţelepciune şi atotştiinţă? Prin suferinţa sa, acceptată, trăită în fidelitate şi iubire faţă de Dumnezeu, Iov preînchipuie Răstignirea lui Hristos pe Cruce. El cel Drept ia asupra Sa suferinţele tuturor oamenilor şi prin Învierea Sa deschide drumul fiecărei persoane spre Rai.

Iov este considerat un model de răbdare pentru fiecare suferinţă pe care Dumnezeu o îngăduie asupra noastră, fiind de asemenea şi o imagine profetică a suferinței Domnului Hristos.

In lume exista doua categorii de forte: pozitive, creatoare, si negative, distructive. Fortele distructive se disting prin caracterul lor furtunos si impresionant, si ca atare actiunea lor este deosebit de evidenta si lasa o puternica impresie de forta stihinica si invincibilitate, toate aceste feno­mene infricosatoare socheaza imaginatia prin puterea lor fabuloasa. In realitate insa aceasta impresie este, de regula, exagerata, si dupa ce stihia trece se dovedeste aproape intotdeauna ca rezultatele actiunii ei dis­trugatoare nu sunt atat de mari cum s-ar fi putut crede jude­cand dupa prima impresie. Pe langa aceste forte distrugatoare exista si forte pozitive, ziditoare. Acestea sunt linistite, tacute, aproape neobservate, insa nebiruite in lucra­rea lor, care actioneaza fara zarva, fara efecte vizibile subite, insa neincetat, neabatut, nebiruit. In ciocnirile cu fortele distructive, ele intotdeauna precumpanesc in econo­mia vietii..

Acelasi lucru se petrece si in lumea duhovniceasca. Si aici fortele distructive sunt mai galagioase si mai de efect in manifestarile lor, si cateodata pare ca ele inving binele, insa aceasta biruinta e doar vremelnica, si fortele linistite, line, ale binelui, blandetea, smerenia, dragostea, rabdarea, care lucreaza pe neobservate, insa necontenit si sigur, vor fi totusi biruitoare, pana la urma urmei, in viata lumii.

Iata de ce aceste puteri line sunt pretuite in crestinism ca cele mai mari virtuti, fiindca ele duc la biruinta idealului crestin al binelui. Pentru pastrarea statorniciei in orientarea crestina a vietii economisiti-va puterile, sau, mai bine zis, folositi-va de ele in mod rational. Nu trebuie sa suprasolicitati si sa va supraincarcati cu nevointe peste puterile voastre, fiindca nu veti suporta mult timp aceasta incordare. Pe de alta parte, nu trebuie sa slabiti prea mult intensitatea vietii duhovnicesti, fiindca rezultatul inevitabil al acestei atitudini va fi repre­zentat intotdeauna de lene, de apatie si de degradarea trep­tata a fortelor duhovnicesti. Trebuie neaparat sa gasiti calea de mijloc sau, asa cum zic Sfintii Parinti, sa mergeti pe calea imparateasca.

Sentimentul unei anumite incordari a vointei trebuie sa fie intotdeauna prezent, dar nu trebuie sa fie inso­tit de epuizarea fortei duhovnicesti, iar pentru a gasi aceas­ta cale de mijloc, aceasta cale imparateasca, este neaparata nevoie de virtutea care in ascetica se cheama dreapta soco­tinta sau, mai modern, discernamant. In fine, orice s-ar intampla cu voi, orice primejdii ati intalni in calea voastra, prin orice caderi morale ati trece, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa va tineti neabatut de o singura directie, sa mergeti neabatut pe linia urmarii lui Hristos. Caderile sunt inevitabile, dar important este pen­tru om sa nu scape din maini haina Domnului, sa nu piarda legatura cu El, fiindca atunci totul e reparabil. Sa fiti ca un copil care se agata strans de rochia mamei. Chiar daca va veti poticni, chiar daca veti cadea si va veti manji de murdaria pacatului si intinaciunii lumesti, asta nu inseamna inca pierzarea inevitabila… Sculati-va si mergeti mai departe – cu lacrimi, poate, cu intristare adanca pentru cadere - dar nu scapati din maini haina lui Hristos!“ Atunci când ne va vedea Domnul cu inima deschisă înspre aceste atingeri ale lui, ne va oferi cu atât mai mult aceste clipe cu totul speciale, aceste trăiri cu totul şi cu totul unice. Şi aşa începe omul să devină din ce în ce mai mult al lui Hristos.

Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlinește astăzi de către oameni, și nici de către el însuși. Să-l doară cu durerea trupească și sufletească a celorlalți. Această sensibilitate este un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des. Sufletele care au această subțirime sunt în chip deosebit primitoare ale vestirilor și ale voii lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putința de a spori mult în viața cea întru Hristos, căci îl iubesc pe Dumnezeu și nu vor să-L întristeze. Au de străbătut o primejdie. Dacă nu îi predau cu încredere lui Hristos viața lor, este cu putință ca duhul viclean să-și tragă foloase din delicatețea lor și să-i arunce în întristare și deznădejde.

Această sensibilitate nu are îndreptare. Poate fi numai transformată, preschimbată în iubire, bucurie, adorare dumnezeiască. Cum? Prin întoarcerea către cele de sus. Să întoarceți orice necaz către cunoașterea lui Hristos, către iubirea Lui, către slăvirea Lui. Iar Hristos, Care așteaptă totdeauna cu ardoare să ne ajute, vă va da harul și puterea Sa, și va preface necazul în bucurie, în iubire pentru frați, în adorare către El Însuși. Așa va fugi întunericul. Să vă amintiți de Apostolul Pavel. Ce spunea? Acum mă bucur în pătimirile mele (cf. Coloseni 1, 24).

Sufletul vostru să se dăruiască rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” pentru toate neliniștile voastre, pentru toate și pentru toți. Nu priviți la ceea ce vi se întâmplă, ci la lumină, la Hristos, așa precum pruncul privește către mama atunci când i se întâmplă ceva. Să le vedeți pe toate fără frământare, fără strâmtorare, fără apăsare. Nu este nevoie să vă străduiți și să vă forțați. Întreaga voastră strădanie să fie să priviți spre lumină, să cuceriți lumina. Astfel, în loc să vă predați strâmtorării, care nu este a Duhului lui Dumnezeu, vă veți preda slavoslovirii lui Dumnezeu.

Toate cele neplăcute, care locuiesc înlăuntrul sufletului vostru și aduc neliniște, pot deveni pricini pentru adorarea lui Dumnezeu, încetând astfel să vă mai istovească. Să aveți încredere în Dumnezeu. Atunci scăpați de griji și deveniți organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredințat viața lui Hristos. Nu spune apostolul Pavel „în toate pătimind necaz, dar nefiind striviți” (II Corinteni 4, 8)?

Pe toate să le înfruntați cu iubire, cu bunătate, cu răbdare și cu smerenie. Să fiți stânci. Toate să se spargă deasupra voastră și să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneți netulburați. Dar veți zice: „Ei, se poate asta?” Da, se poate întotdeauna prin harul lui Dumnezeu. Dacă le judecăm omenește, nu se poate. În loc să vă înrâurească spre rău, toate pot să vă facă bine, să vă întărească în răbdare, în credință. Căci pentru noi sunt exerciții de încercare toate împotrivirile mediului și greutățile dimprejurul nostru. Ne exersăm pe noi înșine în răbdare, în stăruință.  Răbdarea este mare lucru, o virtute mare. Hristos a zis: Dacă nu aveți răbdare, o să vă pierdeți sufletele; ca să le câștigați, trebuie să aveți răbdare (cf. Luca 21, 19). Răbdarea este iubire, și fără iubire nu poți avea răbdare. Este însă și o problemă de credință. Într-adevăr suntem necredincioși, căci nu știm cum le rânduiește Dumnezeu și ne scapă din necazuri și strâmtorări. Să o rugați pe Preacurata: „Stăpână, întoarce-mi întru bucurie plângerea mea, izbăvește-mă de robia celor ce mă războiesc neîncetat și mă învrednicește luminii celei neînserate”.

Dispoziția spre a-L iubi pe Dumnezeu are în ea și o oarecare durere. Când vrem să trăim duhovnicește, ne doare, căci trebuie să tăiem orice legătură care ne unește cu materia. Însă, atunci când vrem să satisfacem sinele nostru sau pe ceilalți, ceea ce dăruim este o iubire, o lucrare; este o putere a sufletului nostru, pe care în parte „o cheltuim” astfel. Trebuie băgare de seamă, ce rânduială vom pune în viața noastră, pentru cine se va face „cheltuiala”.

Necazul cel după Dumnezeu are în el bucurie. Prin el se înaintează. Nu lăsa înăuntru întristarea care strică sufletul. Atunci când există smerenie, nu există întristare. Cel egoist este strâmtorat din orice. Cel smerit este liber și independent de toți și de toate. Aceasta se face numai prin unirea cu Hristos. Toate simțurile să lucreze potrivit legii Domnului. Să fiți gata să vă dezgoliți de voi înșivă dinaintea oricui. Aceasta este libertatea. Unde este iubire, acolo este libertate. Trăind înlăuntrul iubirii lui Dumnezeu, trăiți în libertate. Amin (postat pe fb de ioan monahul)