…Şi Hristos le-a dat voie dracilor să intre în turma de porci
De fapt ce este demonizarea? Este un fel de “virusare”. Aceasta înseamnă o pătrundere demonică în fiinţa omului, a duhurilor rele, de diverse feluri, atunci când păcătuim. Fara Dumnezeu, lumea se preda pe sine in mana “stapanitorului acestui veac“, care iti vantura pe la nas mirajul Fericirii si iti da, in realitate, numai stres, boala, neliniste, spaima, tulburare… Noi toti suntem partasi, mai mult sau mai putin, infruptandu-ne din bunurile lumii, la aceasta apostazie (lepadare de Dumnezeu) generalizata de astazi si asupra noastra, inevitabil, lucreaza aceleasi legi duhovnicesti. Dar toate se intampla cu ingaduinta lui Dumnezeu si cu scop bun, mantuitor: pentru a ne veni in sine, a ne pocai si a ne intoarce la El cu toata fiinta. Una din problemele lumii de azi este ca nu se mai crede in existenta duhurilor rele, largindu-le, astfel, acestora campul de actiune si influenta. Teama de a fi considerati “obscurantisti”, incuiati si retrograzi produce chiar si unora dintre preoti sau credinciosilor o retinere in a vorbi deschis despre existenta si lucrarea duhurilor rele. Patrunsi de spiritul rationalist statornicit prin educatie si sub influenta duhului ateist al vremii și al duhului necurat, chiar si credinciosii selecteaza adeseori perspectivele care evita realitatea duhovniceasca nevăzută.
Realitatea duhovniceasca este că toti avem, prin fiecare patimă sălășluita in noi, un duh necurat care ne stapaneste si caruia i-am dat, prin repetarea unor pacate sau prin invoirea cu ganduri mincinoase, “drepturi” sa ne “necajeasca”. Parintii Pustiei nu se fereau sa spuna pe sleau patimilor pe numele de “draci“, mergand direct la cauza, la esenta. De aceea ei vorbeau curent si firesc despre “dracul curviei“, “dracul intristarii“, “dracul maniei” sau despre cel al “iubirii de arginti“, de pilda. Se poate deci spune ca toti suntem intr-o anumita masura “posedati”, intr-un sens slab al cuvantului, unii parinti numind aceasta “a fi stapaniti de bunavoie de demoni”, spre deosebire de cazurile de indracire propriu-zise, cand omul este stapanit complet si “fara voie”, atat cat ne robesc una sau mai multe patimi. Stapanirea duhurilor rele asupra noastra este – definind-o in termenii uzuali ai limbajului stiintific de azi – direct proportionala cu gradul de împătimire.
Aceasta nu trebuie sa ne panicheze, ci doar sa ne faca mai constienti de ce se intampla cu noi. Pana in momentul in care legiunea de demoni poate sa preia controlul (aproape) deplin al sufletului se intampla un sir de cedari, care pot parea chiar foarte marunte, initial. Putem incepe, de pilda, prin indiferenta fata de cuvantul lui Dumnezeu, lasandu-l sa fie calcat in picioare de cei din preajma noastra. Diavolul, discret ca o pasare, va fura samanta cea buna pusa in noi, uzand de stapanirile sale asupra noastra, prin patimile care ne inlantuie. Va insamanta in schimb ganduri si porniri patimase, care, nebagate in seama, vor creste, vor “face pui” si, treptat-treptat, ne pot acapara inima cu totul, pana in situatia extrema in care, Doamne fereste, ne vom preda si ultima vointa buna, devenind, cum spune Sf. Nicolae Velimirovici, “o momaie” in mainile diavolului. In textele patristice se insista asupra importantei de a ne impotrivi gandurilor rele din prima clipa, cand sunt mai usor de izgonit, inainte de a se ajunge la treptele “de sus” ale pacatului si patimii, si de a sadi in loc gandurile bune si mai ales rugaciunea si chemarea cât mai deasa a numelui Domnului.
Dacă vom lua aminte cu dinadinsul la cuvintele Sfintei Evanghelii, vom înţelege două lucruri de mare folos. Întâi, cât de mare şi nemărginită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi, al doilea, cât de mare şi cumplită este răutatea diavolilor faţă de om şi de celelalte zidiri ale lui Dumnezeu. Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, văzând starea jalnică şi chinuirea amară prin negrăita lui milă şi bunătate faţă de zidirea Sa, a poruncit demonilor să iasă din oamenii chinuiți de mulţi ani, zidit după chipul şi asemănarea Sa (Fac.1,26); iar demonii, văzându-se izgoniţi de puterea cea fără de margine a Mântuitorului, după ce le-a dat voie, au intrat în turma cea mare de porci din apropiere şi îndată s-au aruncat în mare şi s-au înecat (Lc. 8, 33).
Demonii se tem de smerenie şi de prezenţa Duhului Sfânt din omul smerit. Vedem în Sfintele Evanghelii că Mântuitorul Iisus Hristos nu vindecă doar pe unii oameni care sufereau de boli ale trupului sau pe alţii care erau posedaţi de duhuri necurate, ci, prin prezenţa Sa iubitoare şi prin cuvântul Său mântuitor, vindecă şi patimile păcătoase ale unor oameni, ca lucrare a duhurilor rele în sufletele lor. Astfel, Hristos-Domnul vindecă sufletul cel iubitor de argint al vameşului Zaheu: "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut" (Lc.9,9). În casa fariseului Simon, Hristos vindecă pe femeia păcătoasă, care a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei, zicându-i: "Iertate îţi sunt păcatele… Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace" (Lc.7:48,50). Iar odată cu iertarea femeii, Mântuitorul vindecă şi sufletul lui Simon fariseul, care judeca în sinea lui pe Iisus şi osândea pe femeia păcătoasă. De asemenea, vindecă de patima ei păcătoasă pe femeia prinsă în adulter, pe care fariseii voiau să o ucidă cu pietre. Iisus i se adresează prin cuvintele: "Mergi, de acum să nu mai păcătuieşti" (In 8,11).
În multele vindecări pe care le-a săvârşit, Mântuitorul Iisus Hristos cere credinţă de la oameni când îi tămăduieşte, pentru că nu voieşte să săvârşească vindecări spectaculoase, magice, fără participarea omului la lucrarea harului Său divin. Mântuitorul cere credinţă vie şi oamenilor din jurul celui suferind, pentru că El voieşte ca la vindecările pe care le săvârşeşte din iubire milostivă pentru însănătoşirea bolnavilor, cei ce se află în jurul bolnavilor să nu fie pasivi, ci receptivi, să nu fie spectatori, ci rugători, având credinţă puternică şi iubire milostivă faţă de cei care se află în suferinţă şi caută vindecarea.
Deci, cele mai bune arme pentru izgonirea patimilor demonice din sufletul omului sunt lucrarea faptelor luminoase şi virtutea, ştiind că "aşa cum liliecii nu iubesc soarele şi lumina, ci le socotesc duşmani, iubind, însă, noaptea şi întunericul, tot aşa şi demonii, împreună cu aceia pe care-i poartă în rătăcire, iubesc viclenia şi toate nelegiuirile, socotindu-le potrivite cu firea lor, iar duşmanii lor sunt virtutea şi lucrările luminii. Când acestea strălucesc, celelalte se întunecă, încât cel ce-şi petrece viaţa în virtute nu mai are trebuinţă a se nevoi, de vreme ce e de ajuns să apară virtutea şi toată răutatea va dispărea şi se va desfiinţa" (Sf. Ioan Gură de Aur) . Dreapta credinţă este mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi de asemenea ea este vedere duhovnicească sau mod de cunoaştere şi trăire a realităţilor netrecătoare, a vieţii din Împărăţia lui Dumnezeu.
Însă, într-un sens mai larg, oamenii chinuiţi de demoni nu sunt numai cei posedaţi de aceştia asemenea demonizaţilor din Evanghelie, ci şi oamenii stăpâniţi de păcate şi patimi egoiste ca înstrăinare de Dumnezeu şi de semeni. Adică oamenii care ascultă mai mult de "sfatul diavolului" şi de slujitorii lui, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece folosesc în mod rău, egoist, libertatea lor, trăind în păcate şi mai ales în indiferenţă faţă de suferinţa celor din jurul lor şi faţă de milostivirea lui Dumnezeu, care trebuie arătată oamenilor prin lucrarea noastră milostivă, prin faptele milosteniei, ale bunătăţii. Deci, omul se apropie de existenţa demonică sau diavolească prin lipsa de iubire faţă de oameni şi, asemenea celor doi demonizaţi din Evanghelia de astăzi, devin înfricoşători pentru semeni prin răutatea pe care o manifestă în relaţiile lor cu aceştia.
"Când deci sufletul, supunându-se patimilor, predă virtutea deprinderii păcătoase, respinge împărăţia lui Dumnezeu şi trece sub stăpânirea aducătoare de stricăciune a diavolului" (Sf.Maxim Mărturisitorul) Iar Sf.Iust.Popovici spune că diavolul caută să ne confecţioneze o altă înfăţişare care sa nu mai semene cu Dumnezeu, ci sa semene cu el, cu diavolul, și astfel noi sa nu mai fim familiari cu Dumnezeu, ci sa fim familiari cu diavolul. Iata, dar, un criteriu după care noi să înţelegem dacă ne-am apropiat sau nu de Dumnezeu şi cât ne-am apropiat de El: familiaritatea cu El şi familiaritatea cu cei de lângă noi! Pentru că cei de lângă noi sunt cei pe care Dumnezeu îi iubeşte. Şi dacă vrei să-L iubeşti pe Dumnezeu, trebuie să iubeşti ceea ce El iubeşte mai mult: lumea, oamenii. Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu L-a dat ca sa moară pentru noi, pentru ca noi să avem viaţă. Dumnezeu fiind, a făcut un dar desăvârşit. Ce dar a făcut El lumii? Pe Fiul Său. Cât de mult iubeşte Dumnezeu lumea! Şi noi, daca urâm pe oameni, pe cei care poarta in ei chipul lui Dumnezeu, pe cei care au duhul înfierii, noi Îl urâm pe Dumnezeu şi astfel ne facem familiari diavolului.
Deşi demonizarea este indiscutabil un fenomen negativ, cu siguranţă foarte mulţi nu înţeleg corect, sau mai bine zis înţeleg exagerat, ce este aceasta. Cred că în mintea celor mai mulţi, ideea de demonizare se leagă doar de ideea de spital de nebuni şi de personaje ciudate şi sălbatice precum îndrăciţii din Gadara din Biblie. Acestea sunt însă doar exemple extreme ale demonizării.
Gândiţi-vă numai la faptul că la îndrăciţii din Gadara avem de-aface cu o legiune, ceea ce însemnă aproximativ 5000 de duhuri! La fel cum în cazul unor boli fizice putem vedea lunga cale între apariţia unui mic neg şi aceea a unei uriaşe tumori canceroase, la fel zic, are loc şi gradualizarea demonizării; de la un duh de frică de insecte, spre exemplu, până la o legiune de duhuri, există multe grade progresive de contaminare. Mai mult chiar, aş putea spune că demonizarea este atât de comună şi de răspândită încât poate trece de la a fi neobservată până chiar la a fi aplaudată, inconştient.
Suntem creştini, Hristos ne-a învrednicit să purtăm numele Lui, asemenea unui mire care-i dă miresei numele său. Ne-a învrednicit să purtăm numele Lui şi noi nu ne asumam responsabilitatea să-L purtăm în sufletul nostru, în vietile noastre şi în casa noastră. Nu ne asumăm responsabilitatea de a-i primi nici pe ceilalţi. Atunci cum ne vom asuma responsabilitatea faptelor noastre rele?
Cum aşa, Dumnezeu a îngăduit demonului să facă rău…? – dar cine l-a chemat pe acel demon? Hristos nu l-a chemat, Hristos l-a alungat. Si, dacă a îngăduit lucrul acesta – pentru că putea, într-adevăr, să nu îngăduie; putea să-l trimită direct în adâncuri. Însă El venise pentru oameni acolo. A vrut să ne arate Hristos: iată consecinţa faptelor voastre! Voi sunteţi răi, voi vă îndrăciţi pentru că slujiți demonilor! Şi această înrăire a voastră, această îndrăcire a voastră – pentru că sunt numeroase grade în care noi ne putem îndrăci, nu neapărat trebuie să fim posedaţi pentru ca demonii să facă ce vor din noi; patimile noastre, confortul nostru vinovat, toate acestea sunt tot atâţia demoni pe care noi i-am invitat înăuntru şi aceste invitații au consecinte. Demonul, daca vine, nu vine sa te mangâie. El vine să te distrugă pe tine şi pe tot ceea ce ţine de tine, să te murdărească pe tine şi tot ceea ce atingi. Aşa, pur şi simplu, deci? Eu sunt îndrăcit, deci eu m-am murdărit, eu m-am întunecat! Şi Dumnezeu ar trebui sa vina asa si cu o bataie din palme sau cu un singur cuvânt, sau mai bine cu o litera, dacă se poate, că ne grăbim, să scoată demonii din noi, să ne curăţească şi să ne mântuiască! Şi noi să nu ne mai asumăm nicio responsabilitate, să nu ne mai doară capul!
Dar sunt urmări, dragii mei! Sunt urmări! Noi ne modificăm unii pe alţii, ne influenţăm unii pe alţii şi în bine, dar şi în rău. Ne influenţăm! Un rău, odată făcut, acela naşte consecinţe după consecinţe! Şi noi nu ne asumăm nicio responsabilitate?! Noi dăm vina pe Dumnezeu, cum că El face răul?! Nu, ci răul acela este consecinţa faptelor noastre! Înţelegem, aşadar, că viaţa creştină înseamnă şi o luptă cu duhurile rele. Încă de la Botez, avem un program duhovnicesc, acela al lepădării de satana şi de toţi slujitorii lui şi al unirii cu Hristos. Acest program arată că în viaţa creştină există o luptă între Duhul lui Hristos, primit la Botez, şi duhurile rele care-l ispitesc pe om şi-l îndeamnă să săvârşească răul. În Biserica noastră, prima dintre rugăciunile începătoare este rugăciunea "Împărate ceresc" adresată Duhului Sfânt. Cerem ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în noi şi să ne dăruiască putere ca să luptăm împotriva duhurilor celor rele nevăzute, care invidiază pe omul smerit şi iubitor de Dumnezeu şi caută să-l împiedice în urcuşul său spiritual spre sfinţenie, astfel încât "lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri" (Ef 6,12).
"Diavolul este şi duşman şi răzbunător al lui Dumnezeu. Este duşman, când din ură faţă de El îşi dă aparenţa unei iubiri pierzătoare faţă de noi, oamenii, îndemnându-ne prin patimile de bunăvoie ale plăcerii să alegem în locul bunurilor veşnice lucrurile vremelnice. Prin aceasta furându-ne apoi toată dorirea sufletului, ne desface cu totul de la dragostea de Dumnezeu, făcându-ne duşmani cu voia ai Făcătorului" (Sf. Maxim Mărturisitorul) Păcatul şi consecinţa sa, moartea (Rom 6,23), sunt realităţile cele mai contrare firii omeneşti, care este creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt şi veşnic viu. Sfânta Scriptură consideră păcatul ca fiind o perturbare sau o dezordine a creaţiei şi un obstacol permanent în participarea omului la viaţa şi fericirea veşnică a lui Dumnezeu.Păcatul primilor oameni s-a manifestat ca neascultare faţă de Dumnezeu şi rupere a comuniunii de iubire faţă de El. Îndemnul la păcat însă a venit din partea "şarpelui", prin care a lucrat diavolul.
Demonii caută să-i piardă pe oameni, adică să-i despartă de Dumnezeu prin tot felul de păcate săvârşite cu gândul, cu vorba, cu fapta. Sf. Ioan Gură de Aur spune că "diavolul face toate eforturile sale pentru a ne ispiti, el ne încearcă de aproape şi ne întinde din toate părţile piedici şi curse pentru ca să ne piardă. Trebuie deci să priveghem şi să-i închidem porţile; dacă el află cea mai mică intrare, imediat o face şi mai mare, şi, puţin câte puţin, el va face să treacă toate forţele lui. Dacă avem ceva virtute pentru mântuire, să nu-l lăsăm să se apropie nici în cele mai mici lucruri, pentru a ne scăpa şi în cele mai mari. Va fi în sfârşit de-o extremă nebunie, ştiind cât este el de veghetor şi atent pentru a pierde sufletul nostru, de a nu fi la fel de veghetori şi a pune o grijă egală pentru mântuirea noastră"
Dacă demonii caută să-i piardă pe oameni prin păcate, îngerii lui Dumnezeu, mai ales îngerul de la botez, îndeamnă pe oameni să le pară rău de păcate, să se întoarcă la Dumnezeu, să pună început bun vieţii lor. De aceea, viaţa creştinului este o permanentă luptă duhovnicească, o lepădare de satana şi o unire cu Hristos, după cum se spune în slujba Tainei Sfântului Botez.
Şi Mântuitorul, apropiindu-Se de ei, de demonizați, dracii din aceştia au început să strige: Ce este Ţie şi nouă, Iisuse al lui Dumnezeu Celui viu? Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme? Iată că dracii L-au mărturisit pe Hristos, însă să nu ne înşelăm: dracii sunt vicleni şi aşa vor fi mereu. Ei sunt fiii minciunii, cum a spus Mântuitorul. Ei bănuiau că Iisus este Hristos, că e Fiul lui Dumnezeu, însă nu aveau certitudinea aceasta, pe de o parte, pe de altă parte ei permanent căutau să provoace. Chiar dacă erau încolţiţi, chiar dacă îi ardea prezenţa lui Hristos, chiar şi atunci ei căutau să-L provoace. Dar Hristos nu S-a lăsat provocat. N-a răspuns că aşa este sau că nu e aşa, nu le-a răspuns la provocare. Aceştia, dracii, atunci au făcut un alt lucru. Pentru că era o turmă de porci mai încolo, I-au cerut voie să se ducă în turma de porci. Şi Hristos le-a dat voie. Acum, spune Sf. Siluan că iubirea dumnezeiască nimic nu poate să refuze; poate de aceea le-a dat voie Hristos dracilor să intre în turma de porci, poate nu. Însă trebuie să învăţăm de aici.
Să învăţăm, pentru că noi, de când cu Adam, suntem sub semnul aceleiaşi greşeli. Spune arhimandritul Sofronie că omenirea a căzut din cauza puţinătăţii de suflet a Evei şi a obrăzniciei lui Adam. Adam s-a obrăznicit. Adam trebuia să facă un lucru, spune arhimandritul Sofronie: atunci când a văzut-o pe Eva cu mărul muşcat, trebuia să se ducă să-L întrebe pe Dumnezeu, să ceară voie. N-a făcut acest lucru, ci a făcut după capul lui. Şi, făcând după capul lui, s-a întunecat. Şi, întunecându-se, s-a întors cu spatele la lumină, s-a întors cu spatele la Dumnezeu, s-a mofturit, cum spunem noi, şi s-a obrăznicit împotriva lui Dumnezeu. Se făcea că nu-L aude. Dumnezeu îl căuta, îl striga, şi Adam se făcea că nu-L aude, se ascundea. De atunci încoace noi facem aceeaşi greşeală iarăşi şi iarăşi; în loc să întrebăm pe cineva mai mare, în loc să cerem binecuvântare de la Dumnezeu înaintea oricărui lucru pe care urmează să-l facem, noi ne luăm după capul nostru.
Hristos a îngăduit demonilor să intre în porci pentru că a vrut să ne arate ceea ce ar fi vrut demonii să facă din noi! Să ştiţi că demonii sunt mult mai indarjiti impotriva oamenilor decât împotriva animalelor. Dacă pe porci nu i-au cruţat – pentru că nu aveau nimic cu porcii aceia – nu ne cruță pe noi, n-or să fie cu nimic mai blânzi cu noi decât au fost cu acei porci. Spune Sf. Ioan Gură de Aur că demonii lovesc în oameni şi-i determină pe aceştia să se lovească între ei şi pe ei înşişi pentru că, de fapt, el are ce are cu Dumnezeu. El nu are nimic de împărţit cu oamenii. El nu pe noi ne urăşte, ci pe Dumnezeu, însă stie că, daca vrea să-L loveasca in mod eficient pe Dumnezeu, trebuie să loveasca în ceea ce El iubeşte mai mult, adică în noi. Şi, în felul acesta, spune Sf. Ioan Gura de Aur, diavolul se face, fără să vrea, un mărturisitor al iubirii pe care Dumnezeu ne-o poartă nouă, oamenilor. Ne arată cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi, oamenii, prin faptul că el ne urăşte atât de mult. Aşa ştie să arate demonul, prin rău. Aşa cum Dumnezeu nu ştie să distrugă răul, ci doar să-l transforme în bine. Şi iată că aceşti porci au murit, arătându-ne nouă că în locul lor puteam să fim noi. Iată ce vine peste voi dacă vă mai lăsaţi amăgiţi de demoni! – cam asta a fost mesajul. Lăsăm la o parte faptul că acei porci erau simbolul necurăţiei, evreii nu mâncau carne de porc pentru că era simbolul necurăţiei. De aceea demonii au cerut să se ducă în porci, pentru că acolo le era locul. Cel necurat nu poate să stea în loc curat, ci într-un loc al necurăţiei. Lăsăm la o parte asta şi faptul că era o turmă, adică nu un singur om mânca carne de porc împotriva Legii, ci tot satul, şi ne referim doar la mila pe care Dumnezeu i-a arătat-o omului.
În loc să-I mulţumească lui Hristos că a venit Împărăţia Cerului printre ei, ei s-au grăbit să-L alunge dintre ei. Spune Evanghelistul Matei că L-au rugat să iasă din ţinutul lor. L-au rugat… Îl auzim şi pe Sf. Petru că-L roagă pe Hristos: Doamne, du-te de la mine că sunt om păcătos, dar ce diferenţă! Petru, din smerenie a făcut aceasta, s-a înfricoşat, a văzut cât de mare era distanţa între el şi Dumnezeu şi se temea. Era o frică bună, o teamă adevărată; dar aceştia s-au temut ca nu cumva să mai piardă ceva pe lângă turma de porci. N-au putut să renunţe la bunurile lor materiale.
Şi ne punem noi întrebarea: oare nu facem aceeaşi greşeală şi noi? La ce putem noi renunţa în favoarea lui Dumnezeu? Să ne punem întrebarea aceasta: la ce sunt eu gata să renunţ pentru Dumnezeu, pentru Împărăţia Cerului? La cele ale mele trupeşti? La viaţa mea? Când vreodată am renunţat noi la ceva cu uşurinţă pentru Dumnezeu? De ce nu au putut aceia să renunţe? Pentru că se lipiseră de cele materiale, îşi doreau cele materiale. Să nu uităm că era interzisă mâncarea de carne de porc, pentru că porcul tocmai aceasta reprezenta: lăcomia în înfăţişarea ei cea mai absurdă, cea mai irațională, cea mai înjositoare. Nu orice fel de lăcomie, ci aceea care te arunca în mocirlă şi te ţinea acolo. Şi aceia aveau o turmă întreagă! În loc să zică “Am scăpat de ispită…”, s-au temut ca nu cumva să se mai lipsească şi de altceva. Şi-au dorit cele de jos.
Numai prin rugăciune şi post pot fi alungaţi demonii, pentru că ei se tem numai de prezenţa lui Dumnezeu în om. Adică, numai de harul Sfântului Duh prezent în om se tem demonii înşelători şi chinuitori de oameni. ,,Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine" spune David. De ce? pentru ca numai astfel putem să obținem mântuirea spune psalmistul mai departe.(Ps.50)
Demonii îi fac pe oameni să sufere în primul rând prin faptul că oamenii demonizaţi sau posedaţi nu mai sunt ei înşişi în gândirea, simţirea, voinţa şi lucrarea lor proprie, ci facultăţile sufletului lor se află sub stăpânirea demonilor, iar în al doilea rând, pentru că demonii pun viaţa oamenilor în primejdie de moarte starea trupească şi sufletească. Din invidie şi din ură, ei caută să umilească şi să desfigureze fiinţa umană creată după chipul lui Dumnezeu şi chemată la asemănarea cu El, la sfinţenie. Deci, din invidie şi din ură faţă de oameni, demonii născocesc tot felul de ispite, pun stăpânire asupra oamenilor şi îi chinuiesc. Dar de unde această ură şi invidie a demonilor faţă de oameni? Ne spune Sfântul Vasile cel Mare: "… fiind vasul întregii răutăţi, el (satana) a primit şi boala pizmei şi a invidiat cinstirea noastră. Căci nu a suportat viaţa noastră fără supărări în rai. De aceea amăgind prin vicleşuguri şi meşteşuguri pe om şi dorinţa ce acesta o avea de a se asemăna cu Dumnezeu, şi folosindu-se de ea spre înşelarea lui, i-a arătat pomul şi i-a făgăduit că va deveni asemenea cu Dumnezeu prin mâncarea din acela. Nu a fost creat ca duşman al nostru, ci a devenit duşman al nostru din pizmă. Căci văzându-se pe sine aruncat dintre îngeri, n-a suportat să vadă pe cel pământesc înălţându-se la treapta îngerilor prin înaintare". De aici: Lupta lui împotriva noastră durează apoi continuu. "Căci nimic nu-i atât de dulce duhurilor vrăjmaşe decât să rostogolească pe omul invidiat, cinstit cu chipul dumnezeiesc, până la o astfel de stare de batjocură". Dar Dumnezeu a făcut şi din această luptă a diavolului un prilej pentru noi de a ne întări în bine, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Iată, aşadar, de ce este necesar să înmulţim şi să cultivăm rugăciunea noastră, ca ea să devină, dintr-o rugăciune adesea formală şi superficială, o rugăciune fierbinte şi stăruitoare, care încălzeşte inima, luminează mintea şi pacifică simţirile.
De la primii oameni până la sfârşitul veacurilor, toţi suntem într-o neîncetată luptă cu diavolii, cu duhurile răutăţii, care încearcă fără odihnă să ne stăpânească, să ne tragă în adâncul iadului. Pe unii oameni îi chinuiesc cu îngăduinţa lui Dumnezeu numai în trup, cum sunt cei demonizaţi şi epileptici. Pe aceştia Biserica Ortodoxă îi vindecă, atât trupeşte cât şi sufleteşte, prin rugăciuni speciale numite exorcisme. Cele mai renumite sunt moliftele Sfântului Vasile cel Mare, ce se citesc de obicei în biserică, de preoţi evlavioşi, cu mult post, cu multă smerenie şi credinţă. Pe lângă exorcisme, bolnavii de duhuri rele sunt spovediţi, împărtăşiţi şi li se face de mai multe ori şi Sfântul Maslu. Cu cât se roagă şi postesc mai mult, cu atât se vindecă mai repede. Alt fel de demonizaţi sunt cei stăpâniţi de duhul mândriei, adică sectanţii care luptă pe faţă împotriva Bisericii, a Ortodoxiei şi dezbină pe mulţi creştini, răstălmăcind Sfânta Scriptură. Aceştia sunt mult mai greu de vindecat din cauză că sunt stăpâniţi de cei mai răi diavoli, ai mândriei şi neascultării. Dar dacă îşi recunosc păcatele şi le mărturisesc la preoţi şi se roagă mai mult pot fi eliberaţi de duhul mândriei şi al neascultării. Însă cei mai numeroşi oameni demonizaţi sunt cei stăpâniţi de patimi cumplite, cum sunt beţivii, desfrânaţii, ucigaşii, vrăjitorii, iubitorii de averi şi cei robiţi de ură şi răzbunare. Toţi aceştia pot fi izbăviţi de robia diavolului şi a patimilor care îi ţin legaţi cu lanţul deprinderii, numai dacă vor veni de bunăvoie la biserică, dacă vor să-şi mărturisească păcatele la duhovnici iscusiţi şi dacă îşi fac canonul de pocăinţă dat. Fără acestea, adică fără spovedanie, căinţă şi părăsirea păcatelor care îi robesc, nimeni din aceşti oameni demonizaţi, bolnavi la suflet şi la trup, nu se pot elibera de patimi, de diavoli şi de osânda iadului, ne învață parintele Cleopa.
Grija noastră este să facem voia lui Dumnezeu şi să împlinim poruncile Lui, cu toată credinţa şi râvna. La aceasta ne ajută harul Duhului Sfânt, ne ajută sfinţii îngeri şi toţi sfinţii, în frunte cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat pentru noi. Să fugim de păcate ca de moarte, căci prin ele, pierdem harul lui Dumnezeu şi în locul lui intră duhul diavolului.
Însă de foarte multe ori în lume dreptatea lui Dumnezeu este dată la o parte – de ce? Pentru că ţinem la turma de porci? Porci chiar tot felul de porci și porcării? Dar orice fel de turmă, din toată lumea aceasta, orice fel de speranțe lumești ne-ar oferi, nu face cât sufletul nostru! Iar sufletul nostru există pentru că este iubirea lui Dumnezeu! Atunci cu cât este mai valoroasă iubirea lui Dumnezeu faţă de toate sufletele la un loc, pentru că această Iubire dă valoare sufletelor! Nu căutăm această Iubire, nu începem să ne dorim cele de mai sus, cele mai înalte? Vom rămâne cu turma de porci. Aşa vom face! Nu ne punem întrebarea deloc: ce sunt gata eu să fac pentru Hristos? La ce sunt gata eu să renunţ? Şi pentru ce aş renunţa dacă nu doresc cele înalte?
Pământ vei fi dacă iubeşti pământul, lumină vei fi dacă vei iubi lumina. Vorba e că pământul nu va intra în cer. Nimic necurat nu va intra în Împărăţia Cerurilor, scrie în Apocalipsă. Şi Sf. Pavel zice: Nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii, nici mincinoşii şi aşa mai departe, niciun păcătos nu va intra în Împărăţia Cerurilor. De ce? Pentru că acolo este Casa Tatălui. Acolo robul nu are ce căuta. Numai fiul. Şi un fiu nu este legat de pământ. Un fiu este legat doar de tatăl lui. Un fiu atâta are teamă: să nu se mâhnească tatăl lui. Un fiu atâta are grijă: să ceară voie tatălui său înainte de a face orice lucru; să călătorească cu binecuvântarea tatălui lui. Oriunde s-ar duce! Acesta este fiul.
Dracii au făcut acest lucru, dar nu ca nişte fii. Să luăm aminte! Să învăţăm din greşelile pe care le-am auzit astăzi şi să facem ceea ce se cuvine unor fii. Să facem ceea ce ne face cinste, nu ceea ce ne înjoseşte; ceea ce ne înalţă, nu ceea ce ne coboară. Pentru că vrăjmaşul vrea să ne înjosească. Dumnezeu vrea să ne redea demnitatea de fii ai Lui. Să luăm aminte, să cercetăm unde stăm în faţa lui Dumnezeu. Cât suntem gata să dăruim, atâta suntem gata să iubim. Ce suntem gata să dăm? La ce suntem gata să renunţăm? Să luăm aminte, să vedem unde stăm şi să luăm o decizie. Şi decizia s-o transformăm în începutul cel bun. Că doar aşa vom putea gusta din Împărăţia Cerurilor şi vom putea intra în ea, spre a noastră mântuire și Slava lui Dumnezeu! Amin (postat pe fb de ioan monahul)