"Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci cuvântul Lui era cu putere"
Cu ajutorul celor 4 evanghelii, sa incercam sa facem o reconstituire a propovaduirii, a itinerariilor și a activității întreprinse de Iisus in timpul lucrarii sale pe pamâmt, locuri în care cu binecuvântarea și voia lui Dumnezeu am calcat cu picioarele noastre și le-am vazut cu ochii noștrii, le-am atins cu mâinele noastre, cu genunchii noștrii, le-am pipait cu degetele, iar buzele noastre le-au sărutat, locuri sfinte pe care lacrimile noastre de umilință le-au îmbtațișat și le-au mângăiat si închinându-ne am dat Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Am prăznuit în aceste locuri „Pastile de iarnă“, Naşterea şi Botezul lui Hristos.
Dintr-un sumar cadru istoric al evenimentelor din aceea vreme observam că: Imparatul roman Augustus (31 î.H.-14.d.H.) decide la decesul regelui Herodes cel Mare (Irod I) în anul 4 î.H. împartirea regatului vasal Palestina între cei 3 fii ai acestuia: Archelaos: primeste provinciile Samaria, Iudeea si Idumea. Domnia lui Archelaos a fost scurta (între 4 î.H-6.d.H.), fiind exilat, iar cele 3 provincii trecute sub administrarea directa a procuratorilor romani. Herodes Antipas (Irod II): provinciile Galileea si Transiordania. Stapân si în zona în care a activat Iisus, a domnit între 4î.H.-39d.H. Herodes Philippos: provinciile Gaulanitis, Trachonitis, Batanea si Auranitis, în care a domnit pâna la moarte (4 î.H.-34 d.H.).
Dupa botezul in Iordan, El iese sa Se prinda in marea nevointa a postului, a privegherii si a luptei cu Satan. Atunci Iisus a fost dus de Duhul in pustie, ca sa fie ispitit de catre diavolul. De ce indata dupa botez? Ca sa ne arate ca, dupa botez, suntem expusi ispitei si ca asa va fi pana la moarte. Prin botez ne curatim si ne inarmam cu puterea lui Dumnezeu; apoi suntem trimisi la razboi. „Nu ti s-au dat arme ca sa stai, ci ca sa te lupti”. Prin botez am ajuns la fel cu Adam in Rai. Din nou ne intrebam: de ce ne pune Dumnezeu pe calea ispitelor? Intai, ca sa arate ca suntem liberi. Prin botez, Dumnezeu ne-a inarmat cu puterea Sa, si astfel inarmati, ne lasa sa alegem: asupra cui ridicam armele? Asupra celui rau, sau asupra lui Dumnezeu? Apoi pentru ca, de cadem, sa se vada ce a fost pacatul lui Adam, si ca pe drept l-a scos Dumnezeu din Rai si l-a asezat in valea plangerii; ori, de biruim, sa se vada puterea lui Dumnezeu in noi. Pentru ca Zidirea cea noua ne da o putere noua, un Rai nou, un om nou, o biruinta noua si o slava noua, dar si o cadere noua. Prin raspunsurile pe care Hristos le-a dat la provocarile venite din partea inselatorului, El a indicat omului calea pe care o va avea de urmat, stabilind si adevarata ierarhie a valorilor de care acesta va trebui sa tina seama pentru a ramane in comuniune cu Dumnezeirea. În modul acesta a fost definitiv afirmat primatul spiritualului si s-a evidentiat faptul ca omul nu se va mantui decat prin renuntare la vointa sa, prin lepadarea egoismului si prin adorarea smerita a lui Dumnezeu, Caruia trebuie sa-I consacre toate roadele stradaniilor sale. De-a lungul agitatei sale istorii, omenirea a nesocotit de nenumarate ori aceste indemnuri si s-a angajat mai des pe calea sugerata de ispititor decat pe aceea deschisa de Hristos. Si totusi, pentru ca acolo, in pustiu, Mantuitorul l-a invins pe dusmanul neamului omenesc, instaurand astfel o noua etica a raporturilor dintre om si Dumnezeu, muritorii nu vor mai fi niciodata singuri in lupta cu ispita si creatia nu va mai fi in pericol de a fi inghitita de neant.
,,În vremea aceea, auzind că loan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: «Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor"(Mt 4;12-17)
Când Hristos începe să propovăduiască, mesajul Său, asemeni celui al lui Ioan este simplu: „Pocăiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Pocăiţi-vă! Nu ca o simplă „părere de rău”, ci transformați-vă, reorientaţi-vă viaţa. Pentru a face aceasta este nevoie atât de reflectare, cât şi de acţiune: reflectare pentru a şti încotro trebuie să mergem şi acţiune ca să începem să facem paşi spre acea directive: biserica, rugaciunea, postul, smerenia, trairea în comuniune duhovnicească reprezintă pași duhovnicești.
Cel mai important, nu avem timp de pierdut, pentru că Împărăţia cerurilor s-a apropiat. Astfel, să ne rugăm să nu întârziem, ci să ne grăbim să împlinim îndemnul adresat nouă de Hristos, pentru ca şi noi să ajungem să stăm în lumină. In cel care este Lumina noastră. Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat, a doua Persoană din Sfânta Treime, alături de Dumnezeu Tatăl și de Duhul Sfânt, Cuvântul sau Logosul întrupat pentru mântuirea neamului omenesc de la Duhul Sfânt și din Sfânta Fecioară Maria. Așa mărturisim în Simbolul credinţei (Crezul): „Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om”.
Iată, Iisus și-a început slujirea în lume. El a venit pe pământ nu numai pentru a muri pentru noi, ci şi pentru a ne învăţa cum să trăim. El ne-a învăţat că sunt două mari porunci: prima, să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată tăria şi, a doua, să-i iubim pe ceilalţi ca pe noi înşine. Viaţa Sa este un exemplu de cum trebuie să ne supunem acestor două porunci. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, vom avea încredere în El şi ne vom supune Lui, aşa cum a făcut Iisus ca Om. Dacă îi iubim pe ceilalţi, îi vom ajuta să facă faţă nevoilor lor fizice şi spirituale. Dumezeu este iubire și mântuirea noastră se face prin și din iubire. Pentru aceasta L-a Trimis pe fiul Său. Vedeți cât de simplă e Legea.
Dupa reîntoarcerea din desertul Iudeei, Iisus a propavaduit scurt timp, fara succes, în localitatea natala Nazareth, dupa care s-a deplasat la Cana în Galileea Inferioara, unde ar fi savârsit minunea prefacerii apei în vin. Cu rudele proprii, asa cum rezulta din cele 4 evanghelii, nu s-a înteles, de aceeia a mai stat o scurta perioada la Nazareth, dupa care s-a mutat în Capernaum, un târg înfloritor de pescari pe malul nordic la lacului Genesareth, unde si-a stabilit tabara principala si a întemeiat cercul celor 12 mucenici.
A locuit în casa pescarului Simon, numit de Isus Petru, de la taria de piatra a caracterului sau, care locuia împreuna cu sotia în casa soacrei. Activitatea sa principala s-a desfasurat în continuare la Capernaum si în alte localitati învecinate, limitrofe lacului Genesareth. Maria Magdalena provine din Magdala, localitate situata pe tărmul vestic al lacului Genesareth. Primii doi mucenici au fost fratii Simon Petru si Andrei, ambii pescari, originari din apropiatul sat Betsaida, la câtiva km est de Capernaum. Urmatorii doi mucenici au fost fratii Iacob si Ioan, fiii lui Zevedei. In Capernaum si împrejurimi, Iisus a predicat, cu succes, facând numeroase minuni.
Pâna la moartea sa, Iisus a mai trait si activat relativ putin timp (cca. 2 ani), dar predicile sale au avut un mare ecou public, spre Capernaum veneau valuri de credincioși, curioși, popor, unii chiar din teritorii din afară iudei, veniti sa-l asculte pe Iisus, unii cu intentia de a fi vindecati. Cei 12 ucenici (apostoli) afați cu El au fost: fratii Simon Petru si Andrei, fratii Iacob si Ioan, Filip, Bartolomeu ( Natanael), Toma, Matei ( Levi), Iacob (fiul lui Alfeu), Tadeu, Simon Canaanitul (Zelotul), Iuda Iscarioteanul (înlocuit ulterior cu Matia) Evanghelia Sa trebuia propovăduită tuturor oamenilor de pe pământ şi de aceea a ales doisprezece apostoli care să mărturisească despre El. Ei au fost primii conducători ai Bisericii Sale. Ei au primit autoritatea să acţioneze în numele Lui şi să facă aceleaşi lucruri pe care le-au văzut că le făcuse El. Cei care au primit autoritate de la aceştia puteau, de asemenea, să predice, să boteze şi să înfăptuiască alte rânduieli în numele Lui. După moartea Lui, ei au continuat să facă lucrarea Sa până când oamenii au devenit atât de ticăloşi încât i-au ucis pe apostoli. Dar Biserica Lui a ramas
A început propovaduirea dupa taierea, de catre Irod Antipa, a capului Sf. Ioan Botezatorul, neinfricatul propovaduitor al pocaintei si Inaintemergatorul lui Hristos, ,,cel mai mare dintre prooroci”. Ucenicii lui Ioan au ingropat trupul lui si au mers sa vesteasca Mantuitorului Iisus Hristos moartea acestuia. Intristat, Mantuitorul a parasit locul unde se afla si a trecut cu corabia de cealalta parte, spre un loc pustiu, dar nu era chip sa ramana nestiut si necautat de multime. De prin orase si sate s-au adunat, deci, multimi de oameni si au venit la El cu dorinta de a-L asculta si, totodata, de a le vindeca bolnavii de suferintele lor. Veneau de departe, cu greutate, pe drumuri de loc pustiu, cautand mila lui Hristos. Nu o data si-a manifestat Mantuitorul Iisus Hristos mila Sa pentru mulțimea necajita, flamanda si insetata de dreptate, de mangaiere, de cuvantul si mila Lui. Iisus Şi-a petrecut viaţa slujind celorlalţi. El i-a vindecat de boli. El i-a făcut pe orbi să vadă, pe surzi să audă şi pe şchiopi să meargă. Iisus i-a iubit pe ceilalţi din toată inima. Deseori, inima Sa era atât de plină de compasiune încât El plângea. El i-a iubit pe copilaşi, pe cei în vârstă şi pe cei umili, pe oamenii simpli care aveau credinţă în El. El i-a iubit pe cei care păcătuiseră şi, cu mare compasiune, i-a învăţat să se pocăiască. El a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14:6). Așa că urmând Lui nu ne vom rătaci. Iisus i-a iubit chiar şi pe cei care au păcătuit împotriva Lui şi care nu s-au pocăit. La sfârşitul vieţii Sale, când era atârnat pe cruce, El S-a rugat la Tatăl pentru soldaţii care Îl răstigniseră, implorându-L: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34). El ne-a învăţat: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu” (Ioan 15:12). Din mila, Mantuitorul Iisus Hristos vindeca paralitici, din mila vindeca orbi (Matei 24; 34), din mila vindeca leprosi (Marcu 1; 3); mila facandu-I-se pe cale, a inviat pe fiul unic al vaduvei din Nain (Luca 7; 13), fiind-că din mila si pentru aceasta mila dumnezeiasca a venit Mantuitorul Iisus Hristos pe pamant.
Impreuna cu Petru, Iacob si Ioan, merge pe un “munte înalt”, Tabor, unde are loc “Schimbarea la fata” , dupa care se reîntoarce la Capernaum. Faptul că Iisus făcea minuni nimeni nu l-a pus la îndoială. Minunile ocupă un loc important în viaţa sa publică. Problema este: în ce constau minunile pe care el le făcea? Evangheliştii relatează diferite tipuri de minuni. Unele cu adevărat spectaculoase, cum ar fi învierea lui Lazăr, mort de patru zile. Altele mai curioase, cum ar fi aceea de a face să apară o monedă în gura unui peşte sau de a lipi la loc urechea tăiată a unui soldat. Altele mai enigmatice, cum ar fi aceea de a blestema un smochin pentru că nu producea roade şi, în felul acesta, a-l usca dintr-o dată. Toate aveau însă un tâlc. În mod global, minunile făcute de Iisus, care sunt descrise în evanghelii, sunt treizeci şi cinci şi pot să fie clasificate în trei categorii: minuni asupra persoanelor, minuni asupra naturii şi învieri. Se numesc „minuni asupra persoanelor” vindecările pe care Iisus le-a făcut asupra celor bolnavi. Cum este vindecarea celor zece leproşi (Lc 17,11-19), sau cea a femeii gârbovite (Lc 13,11-13), sau cea a posedatului din cimitire (Mc 5,1-15). Aceste minuni sunt în total douăzeci şi trei. „Minunile asupra naturii”, aşa cum indică această denumire, sunt acele fapte minunate pe care Iisus le-a făcut asupra diferitelor elemente naturale. În evanghelii sunt nouă, adică: transformarea apei în vin (In 2,1-11), potolirea furtunii (Mt 8,23-27), Iisus care merge pe apă (Mt 14,25), înmulţirea celor cinci pâini şi a celor doi peşti pentru a hrăni cinci mii de persoane (Mc 6,35-44), înmulţirea celor şapte pâini şi a câtorva peştişori pentru a sătura patru mii de persoane (Mc 8,1-9), prima pescuire minunată (Lc 5,1-11), moneda în gura unui peşte (Mt 17,24-27), smochinul uscat (Mc11,12-14) şi a doua pescuire minunată (In 21,1-11). În sfârşit, avem trei învieri făcute de Iisus: fiica lui Iair (Mt 9,18-19), fiul văduvei din Naim (Lc 7,11-15) şi Lazăr, prietenul preaiubit, fratele Martei şi al Mariei (In 11,1-44).
Pentru oamenii din timpul lui Iisus, o minune era un fapt extraordinar, surprinzător, care lăsa uimiţi, însă în faţa căruia nimeni nu se întreba dacă ceea ce s-a întâmplat avea sau nu avea o explicaţie. Era suficient să fie puţin frecvent pentru ca credinţa să sugereze că era vorba de un „semn” al prezenţei lui Dumnezeu. Minunea în evanghelie are două aspecte: faptul ieşit din comun, extraordinar (pe care îl puteau vedea toţi); descoperirea că el cuprinde în sine un sens religios (o făceau numai cei care credeau). Prin urmare, evangheliştii nu se întrebau niciodată dacă ceea ce făcea Iisus era posibil sau imposibil din punct de vedere natural. Le era suficient să fie ceva care este puţin frecvent şi ca, prin credinţă, să creadă că acolo, chiar acolo şi în acel moment, acţiona Dumnezeu, pentru ca aceasta să fie numită „minune”. Oare nu se întâmplă acelaşi lucru astăzi în fiecare zi? Un credincios merge să-l roage pe Iisus pentru o persoană bolnavă. Poate că merge într-o biserică, sau într-un templu, sau într-o capelă, ori în fața icoanei într-un pelerinaj. Apoi se întoarce acasă şi descoperă că persoana pentru care a cerut ajutor de la Dumnezeu în rugăciune se simte mai bine. Oare putem să spunem că ne aflăm aici în faţa unei minuni? Problema este că aproape nimeni nu vede în aceste cazuri o minune, deoarece vindecarea are, în general, o explicaţie naturală (îngrijită de medici, remedii potrivite). În schimb, cine are credinţă descoperă acolo acelaşi tip de minune relatat de evanghelii
Pentru propovăduirea Evangheliei, adică pentru a grăi despre "Vestea cea Bună" a mântuirii în Iisus Hristos, avem un dumnezeiesc model în textul care relatează despre întîlnirea Domnului cu "tânărul cel bogat" ( Mt 19, 16-26). Putem identifica, în modelul cristic de lucrare cu sufletul omului, patru momente distincte. Mai întîi, vom constata că Mântuitorul este... neimpresionabil în dialogul cu tînărul bogat. La întrebarea "Bunule învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?", Iisus îi dă mai întâi o replică descumpănitoare: "De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu" . Cu alte cuvinte, Hristos refuză linguşeala. Cel de-al doilea element la care trebuie să luăm aminte, este de a încuraja omul să exprime ceea ce are mai bun în el, să scoată la iveală lucrarea sa, spre a înţelege, astfel, până unde a ajuns, duhovniceşte vorbind. Şi să arătăm că avem încredere în el că "ştie poruncile", adică să pornim de la ceva ce ştie sau îi este familiar. Următoarea "mişcare", cea de a treia, este cea mai delicată şi necesită multă îndrăzneală. Vedem că Hristos nu-l cruţă deloc pe acel tânăr evlavios şi rîvnitor, ci îi pune în faţă o alegere mai mult decât incomodă: aceea de a-şi vinde averea, de a împărţi totul săracilor şi de a urma cu totul Fiului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu-l lasă pe tânăr în starea de automulţumire, de autosuficienţă, nici nu-i cruţă slăbiciunea pe care o avea pentru averile pămînteşti, ci atacă exact în punctul cel mai nevralgic, în locul unde ştia că sufletul său încă mai este bolnav,departe de starea de desăvîrşire, identifică slăbiciunea şi să-i oferă medicamentul necesar vindecării, oricât de amar ar fi el. Al patrulea moment al propovăduirii este, poate, cel mai dificil dintre toate. Asta pentru că înseamnă, adesea, a te recunoaşte "învins" şi, mai ales, a nu recurge la alte mijloace, decât la cele care ţin de propovăduirea Evangheliei. Tânărul căruia Mântuitorul Hristos i-a cerut să-şi dea averea săracilor nu a putut primi acest cuvînt şi a plecat întristat. Iar Domnul nu l-a oprit să plece, nu a insistat nici o secundă în a-l convinge să primească acel cuvînt al Său, nu a folosit puterea sa dumnezeiască spre a-l impresiona cu vreo minune. Hristos a spus: "Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua imparatia" (Lc 12, 32), nu a spus: "nu te teme, turma mare". Pe Domnul nu-l intereseaza cantitatea de credinciosi si sa fie adusi oricum in Biserica, ci il intereseaza cum se apropie ei de Dumnezeu Cu alte cuvinte, "binele nu-i bine daca nu-i bine facut".
Din Evanghelie vedem ca Mantuitorului I s-a facut mila de multimea cea mare adunata de departe ca sa-si vindece bolnavii si sa-si sature sufletul de hrana dumnezeiasca si sa-l adape la izvorul de apa vie. Dar se facu seara, si lumea cea multa era obosita si flamanda trupeste, cetatile lor si satele erau departe, si mancare nu aveau. Aveau, in schimb, hrana sufleteasca din belsug, si foamea de aceasta hrana ii tineau langa Hristos pana la ceasul acela tarziu, de seara, in pustie. Au venit la Mantuitorul Iisus Hristos ucenicii spunand:,,Locul este pustiu si vremea, iata, a trecut; slobozeste multimea ca sa se duca prin sate sa cumpere de mancare”. Iisus le-a zis:,,N-au trebuință sa se duca, dati-le voi sa manance” (Matei 14; 17).
Sanatatea si hrana, deci viata si invatatura cea mare, castig sufletesc si trupesc, pentru ca si minunea vindecarilor si minunea painilor indestulau si foloseau si trupeste si sufleteste multimii aceleia de care Ii era mila lui Hristos. Iisus miluia pe oameni si trupeste si sufleteste, miluia pe omul intreg. Ii era mila de bolnavi si ii vindeca; ii era mila de flamanzi si ii satura; voia si facea oamenilor tot binele, le dadea tot ajutorul, le era de tot folosul. Ca sa invete oamenii din aceasta a cunoaste mila si daruirea lui Dumnezeu si firea si nevoia omeneasca.
Omul este un suflet intr-un trup si un trup cu suflet, unite intr-o fiinta pe care Dumnezeu asa o cunoaste, o iubeste si o voieste, precum El armonios a alcatuit-o. Mila pe care o da Mantuitorul Iisus Hristos poporului este o mila adancita in suferintele lui. Caci ce insemneaza mila, cuvantul acesta sfant si cald ca o lacrima? Inseamna transpunerea ta in durerea semenului tau si vointa de a-i vindeca aceasta durere sau macar de a o alina. Cand Mantuitorul a rostit ,,Mila mi-e de popor”, El traia in clipa aceea intreaga stramtorare a multimii flamande. Dar mila lui Hristos nu s-a oprit la aceasta expresie verbala, care ar fi ramas ca o simpla constatare, ci a transformat-o in fapta imediat, prin saturarea multimii flamande. Nici o religie din lume nu cuprinde intr-un mod atat de hotarat puterea dragostei si a milei, asa cum o are crestinismul. Din aceasta dragoste si mila au crescut, ca o holda plina de belsug si binecuvantare, nenumarate institutii de binefacere: spitale, azile, camine pentru bolnavi si batrani, care au alinat suferintele omului, i-au linistit foamea si i-au acoperit goliciunea. Ba, o multime de oameni s-au lepadat de lume si de placerile ei si au facut din toata viata lor o jertfa continua pentru durerile aproapelui.
Pâinea a fost si va fi intotdeauna absolut necesara vietii. Ea constituie hrana noastra cea de toate zilele. De aceea si Mantuitorul, când ne-a invatat cum sa ne rugam ne-a indrumat sa cerem nu „hrana” ci „pâinea”. Aici nu este vorba numai de pâinea facuta din grâu, ci mai ales de pâinea spirituală, care este hrană sufletească. Ascultand acest „testament” al Mântuitorului, Sfintii Apostoli si Biserica au continuat sa săvârțeasca neîntrerupt cele ce Domnul a randuit la Cina cea de Taina. Sfanta Liturghie este deci Cina Domnului. Pâinea si vinul ce se aduc ca jertfa la Sfântul Altar, sunt însusi trupul si sangele Domnului Iisus care se dau ca „hrana cereasca spre iertarea pacatelor si spre viata de veci”. Dragostea pe care a aratat-o Mantuitorul la inmultirea painilor in pustie, se revarsa mereu nemarginit prin Sfanta Euharestie asupra oamenilor. Mântuitorul Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii, ne impaca si pe noi cu Dumnezeu prin Sfanta Sa jertfa fara de sange. Sfanta Impartasanie este conditia esentiala pentru mântuirea sufletelor, dupa cum bine spune Sfantul Apostol Pavel: „oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fii vinovat fata de Trupul si de Sângele Domnului. Sa se cerceteze însa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar” (I Cor. 11; 27-28).
Aşadar, minunile pe care le făcea Iisus nu au trebuit să fie aşa de spectaculoase şi impresionante, pentru că, altminteri, toţi cei care asistau la ele ar fi fost obligaţi să creadă în el şi să-l accepte ca Domn şi Mesia. Astfel, atunci când Iisus a vindecat o femeie gârbovită, şeful sinagogii, în loc să rămână uluit de o asemenea minune, s-a supărat pentru că Iisus a vindecat-o în zi de sâmbătă (Lc 13,14); aceasta înseamnă că acel fapt nu l-a impresionat chiar aşa de mult şi că, în realitate, i s-a părut foarte natural. Singurul reproş pe care i l-a adus lui Iisus este că el ar fi trebuit să facă minunea aceea în afara sâmbetei. Acelaşi lucru s-a întâmplat atunci când Iisus a vindecat un orb din naştere: fariseii, în loc să se uimească pentru ceva ce nu văzuseră niciodată, s-au înfuriat pentru că faptul a fost săvârşit în zi de sâmbătă (In 9,16). Atunci când Iisus a exorcizat un îndrăcit surd şi mut, evanghelia spune că fariseii nu au crezut în el, nu pentru că şi ei puteau să facă acelaşi lucru (Mt 12,27), ci pntru că o facuse sâmbata.
Prin urmare, minunile pe care le-a făcut Iisus nu au emoţionat toate persoanele care au asistat la ele în aceeaşi manieră, ci numai pe cele care aveau credinţă în El. Ceilalţi nu vedeau nici o minune, pentru că înainte, de la început, nu aveau nici o credinţă. Chiar şi în parabola bogatului şi a săracului Lazăr, Iisus spune că, atunci când acesta îi cere lui Abraham să-i permită lui Lazăr să se întoarcă pe pământ pentru a-i avertiza pe fraţii săi despre iad, Abraham îi răspunde: „Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu se vor convinge” (Lc 16,31). Cu aceasta, Iisus a voit să despoaie de spectaculozitate chiar şi minunile de înviere pe care le făcea şi a considerat puterea predicării mult mai importantă decât acestea. In pericopa evanghelica a femeii garbove și vedem marea milostivire, iubirea si puterea Domnului nostru Iisus Hristos, indreptate spre binele femeii necajite. Vedem in acelasi timp si fatarnicia brutala a mai-marelui sinagogii, auzim o acuzatie grava drept raspuns lui: “Fatarnice!”
Ce este fatarnicia? In ce privinta l-a mustrat Domnul Iisus Hristos pe acest mai-mare al sinagogii? Fatarnicia – este ceva caracteristic pentru multi dintre noi. Fatarnic este cel care vrea sa para ce nu este de fapt.Fatarnic este cel care poarta masca evlaviei, fiind in sufletul sau lipsit de orice evlavie. Fatarnic este cel care isi exprima dragostea si loialitatea fata de aproapele sau, ii spune cuvinte blande, bune, lingusitoare, dar in suflet simte ura fata de el, urzeste rele impotriva lui. Fatarnic este cel care ascunde de oamenii din jur toate pornirile rele, intunecate ale sufletului lui, toate gandurile intinate, si vorbeste cu aproapele sau, prefacandu-se iubitor, curat cu inima, neavand nimic rau in sufletul sau. In ce consta fatarnicia mai-marelui sinagogii, pentru care l-a mustrat grav Domnul Iisus Hristos? In aceea ca, fiind unul dintre invatatorii poporului, conducatorul sinagogii se prezenta drept purtator al cinstei si al dreptatii, iar in sufletul sau nu era deloc asa. In sufletul sau, dupa cum a aratat cuvantul rostit in timpul vindecarii acestei femei necajite, era nemilos, aspru, neiubitor de oameni, se ingrijea numai de respectarea literei legii, iar duhul legii, de dragoste fata de aproapele, ii era strain. Nu avea credință. Nu se cuvenea oare ca Domnul Iisus Hristos sa-l mustre? Da! Si a fost vadit de Fiul lui Dumnezeu cel fara de pacat.
Voi stiti ca Domnul Iisus Hristos uneori Se mânia, stiti ca El a izgonit de doua ori din Templul din Ierusalim pe cei care faceau comert, a imprastiat banii, a aruncat marfa pusa pe mese, a facut un bici dintr-o funie si i-a gonit pe cei care faceau comert din templu. Cu o mânie sfanta si inflacarata S-a napustit asupra necinstitorilor. I-a numit fatarnici pe cei care meritau aceasta, pe cei care trebuiau mustrati inaintea intregului popor, pe cei de pe a caror fata trebuia sa fie scoasa masca bunei cinstiri, sa fie demascati in ochii poporului si sa li se descopere minciuna. Atat de groaznica era uneori mania Fiului lui Dumnezeu.
Ce vom spune? Oare poate exista vreo umbra de contradictie in Domnul Iisus Hristos? Oare a incalcat El acea porunca pe care ne-a dat-o noua si potrivit careia nu putem numi pe nimeni macar nepriceput? Sigur ca nu! In Domnul Iisus Hristos, ce este “da-da”, nu exista niciun “nu”, nu exista nicio contradictie. Ele nu pot exista in Fiul lui Dumnezeu. Atunci cum se poate explica ceea ce am povestit mai sus? Explicatia este simpla: trebuie sa se faca distinctie intre ce a interzis Hristos si ceea ce El insusi a facut. Trebuie sa se faca distinctii intre cuvintele de ocara si cele de mustrare. Pentru ca atunci cand ii spunem aproapelui “prost”, “nebun”, ce-i aratam fratelui nostru? Noi ne exprimam dispretul, il injosim. Iata, o astfel de ocara, o astfel de preamarire de sine in fata aproapelui a interzis-o strict Domnul Iisus Hristos. Dar ce inseamna aceste cuvinte taioase ale Domnului Iisus Hristos, despre care v-am vorbit adineauri? De ce i-a numit adesea pe oameni serpi, pui de naparca, vulpi? Aceasta inseamna ca El ii mustra. Exista o mare diferenta intre ocara si mustrare. Ocara, injosirea aproapelui sunt strict oprite de legea lui Dumnezeu, dar mustrarea ne este necesara. Citim in Sfanta Scriptura: Nu va faceti partasi la faptele lipsite de roade ale intunericului, ci mustrati-le! In Epistola catre Timotei, Sfantul Apostol Pavel porunceste: Pe cei ce pacatuiesc mustra-i de fata cu toti, pentru ca si ceilalti sa aiba teama. Propovaduieste cuvantul, staruie cu timp si fara timp, mustra, cearta, indeamna, cu toata indelunga-rabdare si intru toata invatatura.
„Ţinutul iudeilor“ includea Iudeea, provincie în care Iisus a înfăptuit o parte a lucrării lui Dumnezeu. Mai apoi, Iisus a plecat din Iudeea şi, în timp ce se îndrepta spre nord, i-a predicat unei femei samaritene . O analiză a evangheliilor arată că Iisus a predicat în special în Galileea. În cea mai mare parte a primilor doi ani ai activitații sale, Iisus a predicat mai mult în zona nordică, chiar dacă a mers şi la Ierusalim, spre sud, pentru a participa la sărbătorile anuale. De exemplu, în timp ce se afla în apropierea Mării Galileii sau pe mare, el le-a predat oamenilor multe învăţături remarcabile şi a înfăptuit multe miracole impresionante. De asemenea, amintiţi-vă şi de episodul în care Iisus a potolit apele învolburate ale mării şi de momentul în care a mers pe apă. În plus, el le-a predicat dintr-o barcă oamenilor care îl ascultau de pe mal.
Primii lui discipoli, cei mai apropiaţi, făceau parte din comunităţile de pescari sau de agricultori din zonă, dintre aceștia și-a ales pe apostolii care vor învața cum să prorovaduiască evanghelia în Biserica Sa.
Evanghelia după Matei, capitolul 10 vorbește despre trimiterea celor 12 apostoli: Apoi, Iisus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a dat putere să scoată duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă. (Marc 3;Luca 6) Aceştia sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Iisus, după ce le-a dat învăţăturile următoare: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor, (Mat 4;Ioan 4) ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. (Mat 15;Fapte 13;Isa 53;Ier 50;Ezec 34;I Petru3); Şi pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: ‘Împărăţia cerurilor este aproape!’ (Luca 9;Mat 3;Mat 4;Luca 10) Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi.(Fapte 8) Să nu luaţi nici aur, nici argint, nici aramă în brâiele voastre (Marc 6;Luca 9) nici traistă pentru drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrana lui (Luca 10;1 Cor 9;1 Tim 5) În orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic şi să rămâneţi la el până veţi pleca (Luca 10) La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine; şi dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea; dar, dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi (Luca 10,Ps 35) Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre. (Marc 6;Luca 9;Luca 10;Noem 5;Fapte 13;Fapte 18) Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei, decât pentru cetatea aceea.(Mat 11)
Primirea apostolilor de lume. Iată , Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi fără răutate† ca porumbeii.(Luca 10;Rom 16;Efes 5;1 Cor 14; Fil 2) Păziţi-vă de oameni, căci vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate în sinagogile lor.(Mat 24; Marc 13;Luca 12;Luca 21; Fapte 5) Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea neamurilor.(Fapte 12;Fapte 24;Fapte 25;2 Tim 4) Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune, căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; (Marc 13;Luca 12 Luca 21;Ies 4; Ier 1) fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.(2 Regi 23; Fapte 4;Fapte 6;2 Tim 4); Fratele va da la moarte pe frate-său, şi tatăl, pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî. (Mih 7;Mat 10;Luca 21). Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu, dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit (Luca 21;Dan 12;Mat 24;Marc 13); Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului (Mat 2;Mat 4;Mat 12;Fapte 8;Fapte 9;Fapte 14;Mat 16) Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul, mai presus de domnul său.(Luca 6;Ioan 13;Ioan 15); Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui. Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui? (Mat 12;Marc 3;Luca 11;Ioan 8) Aşa că să nu vă temeţi de ei. Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut (Marc 4;Luca 8;Luca 12); Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişul caselor. Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheenă.(Isa 8;Luca 12;1 Pet 3); Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi.(1 Regi14; 2 Regi 14;Luca 21;Fapte 27) Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii. De aceea , pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri (Luca 12;Rom 10;Apoc 3:5); dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri.(Marc 8;Luca 9; 2 Tim 2); Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia (Luca 12); Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa (Mih 7); Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.(Ps 41;Mih 7;Ioan 13); Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Luca 14); Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine (Mat 16;Marc 8;Luca 9;Luca 14) Cine îşi va păstra viaţa o va pierde şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga (Mat 16;Luca 17;Ioan 12) Cine vă primeşte pe voi Mă primeşte pe Mine şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Mat 18;Luca 9;Luca 10;Ioan 12;Ioan 13;Gal 4); Cine primeşte un proroc, în numele unui proroc, va primi răsplata unui proroc; şi cine primeşte pe un om neprihănit, în numele unui om neprihănit, va primi răsplata unui om neprihănit (1 Regi 17; 1 Regi 18; 2 Regi 4) Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.” (Mat 18; Mat 25; Marc 9; Evr 6)
Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Aşa a grăit Domnul. A se citi: Nu am venit să împac adevărul cu minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, bestialitatea şi omenia, inocenţa şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece.
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.
Cu ce să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului Lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul Lui Dumnezeu, şi cuvântul Lui Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel indeamnă: luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu. Iar Sfântul Ap. Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce poate fi altceva decât cuvântul Lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Acestă sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Că acestă înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: că am venit să despart pe om de tatăl său, şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? La fel şi nora cu soacra ei.
Dar pentru ce nu este de ajuns numai credinţa cu mintea, ci se mai cere şi mărturisirea cu gura? Pentru a ne îndemna să avem îndrăznire, să avem mai multă dragoste şi mai mult curaj şi pentru a ne ridica la o şi mai mare înălţime. De aceea Domnul adresează aceste cuvinte tuturor creştinilor. Nu le adresează numai ucenicilor Săi, pentru că vrea să-i facă oameni de ispravă nu numai pe ei, ci şi pe ucenicii lor. Cel care a cunoscut aceste cuvinte ale Domnului nu numai că va propovădui Evanghelia cu îndrăznire, dar va şi suferi totul cu uşurinţă şi cu dragă inimă. Credinţa în aceste cuvinte ale Domnului a adus pe mulţi alături de apostoli. Pentru cel ce stăruie în rău pedeapsa e mai mare, iar pentru cel ce face binele răsplata e mai mare. Pentru că cel ce face binele are, cu timpul, prisos de fapte bune; iar păcătosul socoteşte că are vreun cîştig dacă amînă pedeapsa; dar mai bine spus, nu face altceva decît să-şi mărească pedeapsa.
“Ai adaos de fapte bune, spune Domnul, că M-ai mărturisit tu mai întâi aici pe pâmânt. Voi avea si Eu adaos, că-ţi voi da mai mult, nespus de mult, că te voi mărturisi acolo, în ceruri, înaintea Tatălui Meu!” Vezi că acolo sînt strînse şi faptele bune şi faptele rele? Pentru ce te grăbeşti şi te zoreşti? Pentru ce cauţi răsplata aici pe pămînt, cînd eşti mîntuit prin nădejde? De aceea, dacă faci o faptă bună şi nu primeşti răsplata ei aici pe pămînt, nu te tulbura! Te aşteaptă, în veacul ce va să fie, cu adaus răsplata faptelor tale bune. Dacă faci vreo faptă rea şi nu eşti pedepsit aici, nu te trîndăvi! Te aşteaptă acolo pedeapsa dacă nu-ţi schimbi viaţa, dacă nu te faci mai bun.
Dacă nu mă crezi, încredintează-te din cele de acum de cele viitoare. Dacă în timpul muceniciei sînt atît de străluciţi cei care-L mărturisesc pe Hristos, gîndeşte-te cum vor fi în timpul încoronării! Dacă aici pe pămînt duşmanii îi laudă, cum nu te va admira şi pe tine, cum nu te va lăuda cel mai iubitor Tată dintre toţi părinţii? Atunci, pe lumea cealaltă, primim şi răsplată pentru faptele noastre bune şi pedeapsă pentru cele rele. Aşadar cei care se leapădă de Hristos vor fi păgubiţi şi aici şi dincolo. Aici, pentru că trăiesc cu o conştiinţă rea – chiar dacă nu mor îndată, de murit tot mor – dincolo, pentru că vor suferi cea mai cumplită pedeapsă. Ceilalţi vor câştiga şi aici şi dincolo; aici, îşi vând cu bun preţ moartea lor, ajungând prin aceasta mai strălucitori decât cei în viaţă; dincolo, se bucură de bunătăţi nespuse. Că Dumnezeu e gata nu numai în a pedepsi, ci şi în a răsplăti; şi spre răsplată mult mai gata decât spre pedeapsă.
Dar pentru ce Domnul vorbeşte o singură dată de răsplată şi de două ori de pedeapsă? Pentru că ştie că mai cu seamă prin pedeapsă ajungem mai înţelepţi. De aceea, după ce a spus: „Temeţi-vă de cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă “, zice iarăşi: “Mă voi lepăda şi Eu de el”. Tot aşa face şi Pavel; vorbeşte des de gheenă. Hristos nu ne porunceşte să ne urâm sufletul, aşa de mântuială, ci să-l dăm războaielor, luptelor, junghierilor, sângiuirilor, că „cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenic al Meu”. Ucenicii lui Hristos nu trebuie să înfrunte numai moartea aceasta firească, ci chiar moartea silnică; şi nu numai moartea silnică, ci şi moartea de ocară. Deocamdată Domnul nu le-a vorbit nimic ucenicilor Săi de patimile Sale; aştepta să fie instruiţi mai bine în aceste învăţături, ca să poată primi mai cu uşurinţă cuvântul despre patimile Sale.
Nu se cuvine, oare, să ne mirăm de ucenici, că nu le-a zburat sufletul din trup la auzul acestor cuvinte? Pretutindeni în faţa lor supărări, iar cele bune în nădejdi! Cum nu le-a zburat sufletul din trup? Nu, pentru că mare era puterea Celui Ce le grăia, şi mare şi dragostea celor ce-L ascultau! De aceea I s-au supus şi nu I s-au împotrivit, deşi auziseră pe Domnul vorbindu-le de greutăţi mai mari şi mai cumplite decît auziseră bărbaţii aceia mari: Moise şi Ieremia. “Cel ce şi-a aflat sufletul său îl va pierde; iar cel ce şi-a pierdut sufletul său pentru Mine, ii va afla.” Ai văzut cât de mare e paguba celor care-şi iubesc sufletul mai mult decât trebuie şi cât e de mare câştigul celor ce şi-l urăsc? Şi pentru că poruncile Lui erau împovărătoare – că le dăduse poruncă să se lupte cu părinţii, cu copiii, cu firea, cu rudeniile, cu lumea întreagă, ba chiar şi cu sufletul lor – Domnul le arată şi folosul poruncilor; iar folosul este foarte mare. „Lupta aceasta, le spune Domnul, nu numai că nu vă va vătăma, ci vă va fi de mare folos; dacă nu luptaţi veţi fi vătămaţi!” Şi ceea ce a făcut Domnul totdeauna face şi acum; le dă curaj, slujindu-se tocmai de cuvintele lor. „Pentru ce nu vrei să-ţi dispreţuieşti sufletul? întreabă Domnul. Pentru că-l iubeşti? Dar tocmai pentru aceasta dispreţuieşte-l! Atunci vei avea cel mai mare folos, atunci vei arăta că-l iubeşti cu adevărat!” Uită-te la nespusa înţelepciune a lui Hristos! Hristos nu le porunceşte ucenicilor Săi să-şi urască numai părinţii, nici numai copiii, ci chiar ceea ce le este mai scump, sufletul, ca să nu mai aibă nici o îndoială asupra poruncii de a-şi urî părinţii şi copiii şi ca să ştie că aşa le vor fi şi acelora de cel mai mare folos, de vreme ce, de dragul lui Hristos, urăsc ceea ce este mai necesar vieţii, sufletul“. (Fragmente din: Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei)
„Ia seama deci la poruncile crucii, sub a cărei lege se cuvine să viețuiești de acum încolo în această lume, fiindcă acum nu mai trăiești tu, ci trăiește în tine Acela care S-a răstignit pentru tine.
Deci și noi trebuie să străbatem această viață sub acea înfățișare și acel chip cu care S-a răstignit El pe lemn pentru noi ca, străpungând, după cuvântul lui David, trupurile noastre (Psalmi 118, 120) cu frica de Dumnezeu, să avem țintuite toate vrerile și dorințele noastre, care să nu mai slujească poftei noastre, ci mortificării ei. Astfel vom împlini îndemnul Domnului care zice: cine nu-și ia crucea lui și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38).
În momentul în care Se prezintă pe Sine, Mântuitorul Hristos spune: "Eu am venit ca unul care slujeşte", în limba greacă, "O Diakonos", adică "Diaconul". Nu avem de-a face cu un înţeles liturgic, pentru că El este izvorul harului, ci această idee este în sensul lucrării de mijlocire pe care Hristos Mântuitorul o săvârşeşte în lume, ca deschidere a Sa către om. În acest sens "Iisus Hristos Mijlocitorul", ar putea deveni, prin traducerea acestei sintagme "Iisus Hristos o Diakonos", adică Cel care mijloceşte. Învăţătura Bisericii noastre a afirmat dintotdeauna latura mijlocitoare a Mântuitorului Hristos: El mijloceşte între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, între creat şi necreat. El este Cel care le uneşte pe cele despărţite şi le face una, Cel care recapitulează întreaga fire şi o mântuieşte.
În acest context, apare imaginea lui "Hristos Pharmakeus, Farmacistul şi doctoria nemuririi noastre". Pentru ca această sintagmă cu profunde semnificaţii teologice să fie mai uşor înţeleasă, se sugerază imaginea unui tablou descoperit în jurul anului 1872, într-o biserică luterană, şi folosit ca laitmotiv în opera scriitorului german Theodor Fontaine, "Perindări prin marca Brandenburg". Aici, Mântuitorul Hristos apare înveşmântat în straie roşii, stând în spatele tejghelei unei farmacii. "Înfăţişat cu mâna dreaptă întinsă către un recipient umplut cu plante tămăduitoare şi inscripţionat cu numele simbolic Kreuzwurzeln ("rădăcini ale Sfintei Cruci"), Mântuitorul apare aici farmacist, ca mare "Apotheker". Mesajul este acela că tot actul taumaturgic vine de la Dumnezeu, care ne vindecă prin Sfânta Euharistie, dar şi prin medicamentele farmaceutice, care vin tot de la El. La fel este şi în cazul lui "Hristos Iatros - Hristos Marele Doctor, Marele Tămăduitor". Icoana este un exemplu foarte elocvent al activităţii de mijlocire a Mântuitorului Hristos pentru lume şi pentru om.
Mântuirea nu este un act abstract, cum poate lasă să se înţeleagă unele dintre manualele teologice, ci este o realitate concretă, desprinsă din viaţa şi din carnea noastră. Mântuirea sufletului este inseparabil legată de mântuirea trupului. vorba de o vindecare a omului în întregimea sa - suflet şi trup, dar şi a omului în ambianţa sa comunitară de vieţuire. De aceea, între învăţătura, propovăduirea şi activitatea terapeutică a lui Hristos există o strânsă interdependenţă. Faptul că Mântuitorul săvârşeşte minuni vindecând şi tămăduind prin simplul Său cuvânt are de-a face cu încărcătura de putere specifică acestui cuvânt al Său: "Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci cuvântul Lui era cu putere" (Lc. 4, 32, Mt. 7, 29)"
Mântuitorul Hristos este prezentat încă din Vechiul Testament ca fiind Cel ce a asumat neputințele, bolile și suferințele noastre: 'El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat' (Isaia 53, 4). În rănile Lui se găsește vindecarea oamenilor, adică El nu este doar Unul Care vindecă, ci Unul Care suferă și vindecă, în același timp, Unul Care ia asupra Sa suferințele și bolile umanității întregi. El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deși nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior. Vindecarea Sa este în primul rând compasiune, adică împreună-pătimire cu oamenii suferinzi.
În Noul Testament bolnavii cer vindecare de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă și ei, dar cu puterea dată lor de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii vedem ce rol mare are activitatea de vindecare a Mântuitorului. El nu doar predică, ci așa cum spune Evanghelia: 'Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor' (Matei 9, 35). Vindecările Mântuitorului au un sens profetic, și anume mântuirea omului sau dobândirea vieții veșnice. Păcatul, în general, aduce întunecare, iar Dumnezeu, ca Mântuitor, aduce lumină. Domnul Hristos S-a prezentat pe Sine ca Lumina lumii: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce crede în Mine nu va umbla în întuneric”.Amin (postat pe fb de ioan monahul)