Şi bogaţii si săracii mor
Sâmbata mortilor. Moșii de toamnă. Nimeni nu se naşte în această lume ca sa trăiască în ea pentru totdeauna, căci această lume e pieritoare si îşi aşteaptă sfârşitul. Bogaţii mor suspinând pentru lumea aceasta săracii mor suspinând pentru lumea de dincolo. Părăsind lumea, bogatul părăseşte strălucire, desfătare si belşug. Lazăr paraseşte foame, răni si câini. Si a murit săracul si a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit si bogatul si a fost înmormântat. Si în iad, ridicându-si ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam si pe Lazăr în sânul lui.
Pilda despre bogat si Lazar arata ca aceia care nu au trait cum se cuvine îsi vor da seama de greseala lor, dar nu vor mai avea atunci putinta de a se îndrepta. Ochii lor se vor deschide si vor vedea limpede care e adevarul. Amintindu-si ca pe pamânt sunt multi orbi asemenea lor, vor vrea ca vreunul dintre cei morti sa fie trimis la ei, pentru a-i încredinta ca trebuie sa traiasca si sa vada lucrurile doar dupa îndreptarul Descoperirii (Revelatiei) Domnului. Nici aceasta însa nu li se va da, fiindca Descoperirea este ea însasi îndestulatoare marturie pentru cei care vor sa cunoasca adevarul, iar pe cei ce nu doresc si nu iubesc adevarul, nici învierea cuiva din morti nu va putea sa-i înduplece a crede. Simtamintele acelui bogat le încearca, pesemne, toti cei care se muta de aici. Prin urmare, potrivit încredintarii celor de dincolo, care va fi si încredintarea noastra a tuturor, singura noastra calauza adevarata în calea vietii este Descoperirea Domnului. Dincolo însa aceasta încredintare va fi pentru multi prea târzie; aici ar fi mai folositoare, dar n-o au toti.
Sa credem, cel putin, marturiei celor de dincolo, punându-ne în locul lor. Cei care sunt în chinuri nu mint; parându-le rau pentru noi, ei vor ca ochii nostri sa se deschida, ca sa nu ajungem în locul chinurilor lor. Despre aceste lucruri nu putem vorbi asa cum vorbim adesea despre întâmplarile obisnuite: “Ei, o sa treaca într-un fel sau altul”. Nu, asta n-o sa treaca “asa, cumva”. Trebuie sa avem la temelie credinta cea buna, ca sa nu nimerim în locul bogatului din pilda.
Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa boga¬tului; dar si câinii venind, lingeau bubele lui. Înfricoşat tablou al ine¬galităţii dintre oameni! Dar aveţi răbdare: curând vom vedea un mai înfricoşat tablou, al inegalităţii de dincolo. Ce alăturare de neînchipuit: pe de o parte bogatul, îmbrăcat în porfiră si în vison, şi pe de alta, cerşetorul, plin de bube. Pe de o parte un om care petrece între cei asemenea lui: bogaţi, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, voioşi; pe de alta, unul care nu are altă tovărăşie decât câinii. Pe de o parte avere, înflorire, si lumina plină; pe de alta sărăcie lucie, boală, foa¬me. Pe de o parte se ridică în slava cerului zvon de muzică şi danţuri; pe de alta, nădejdea muta a unei coji de pâine, sudoarea mută a suferinţei, aşteptarea mută a morţii.
Rabdare în tăcere — pentru că nu se spune că Lazăr ar fi cerut ceva, sau ar fi ridicat glasul aşa cum au obiceiul să facă cerşetorii. Era flămând si dorea numai să se hrănească si el cu rămăşiţele de sub masa bogatului. Tacea. Poate vorbea, în inima lui, cu câte cineva, dar fără grai. La ce să mai fi spus ceva când însuşi trupul lui, zăcând între câini, era mai grăitor decât orice cuvânt ?
Evanghelia spune că: Un om bogat care toată viaţa lui a petrecut „în porfiră şi în vison” ajunge, în lumea cealaltă, să se chinuiască în iad. Iar un sărac, pe nume Lazăr care a petrecut în lipsuri, râvnind la fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului, a ajuns în „sânul lui Avraam”. Drama este cu atât mai mare cu cât, din focul iadului, bogatul vede pe Lazăr petrecând cu patriarhul Avraam (probabil, pentru prima oară are ochi şi pentru el). Şi, avem cu toţii neplăcuta surpriză să vedem că bogatul – care, de astă dată manifestă „bun simţ”, a învăţat între timp să se şi roage, el care ştia doar să mănânce, să bea şi, eventual să dispreţuiască pe săracul Lazăr de la poartă — adresează două rugăminţi dreptului Avraam şi niciuna din acestea nu-i este ascultată. Întâia rugăminte:
„Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”.
Ce i-a răspuns Avraam?
„Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum el aici se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi”.
Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că atât pedeapsa cât şi fericirea din viaţa viitoare sunt veşnice şi definitive, căci e cu neputinţă să se mai treacă de la una la alta.
A doua rugăminte a bogatului este:
„Rogu-Te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună şi lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin!”
Dreptul Avraam, însă, respinge şi această rugăminte:
„Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi”
şi s-ar duce să le spună.
Iată cum, înaintea muncilor de dincolo cei înrăutăţiţi, care trăiesc în păcate, sunt pedepsiţi încă de aici. Şi să nu-mi arăţi doar că cineva mănâncă bucate de multe feluri, că are haine de mătase, că îl însoţesc pretutindeni cete de robi şi că se fuduleşte prin piaţă – ci descoperă-mi conştiinţa lui, şi vei vedea înlăuntrul ei mare tulburare din pricina păcatelor, frică neîncetată, vifor, gâlceava. Vei vedea mintea suind ca la un tribunal pe tronul cel împărătesc al conştiinţei, aşezându-se ca un judecător, aducând de faţă, ca pe nişte călăi, gândurile, legând cugetul, chinuind-l pentru greşale şi strigând cu glas mare, fără să ştie cineva afară de Cel ce poate vedea tainele sufletelor. Oriunde ar merge, nu are conştiinţa ca pârâş amarnic, de sine însuşi fiind osândit şi neputând afla cât de puţină tihnă: că şi în pat, şi la masă, şi în oraş, şi acasă, şi ziua, şi noaptea, şi chiar în vis, i se nălucesc păcatele săvârşite şi duce viaţa lui Cain, „suspinând şi tremurând pe pământ” (Facere 4, 12), şi are pururea foc adunat înlăuntrul său, fără să ştie nimeni. Aşa pătimesc şi răpitorii, şi lacomii; aşa pătimesc şi beţivii şi, pe scurt, şi cei ce vieţuiesc în păcate: că nu poate fi mituit acel judeţ ci, chiar dacă nu urmăm calea faptei bune, ne întristăm totuşi pentru că n-o urmăm; şi chiar dacă urmăm calea răutăţii, o dată cu încetarea plăcerii păcatului simţim totuşi durerea lui. Să nu mai spunem aşadar despre răii ce sunt bogaţi aici şi drepţii ce se desfată dincolo, că e „unu-unu” sau „doi la zero”: că drepţilor şi cele de dincolo şi cele de aici le aduc multă plăcere, iar răii şi răpitorii şi dincolo şi aici sunt pedepsiţi: sunt pedepsiţi aici prin aşteptarea pedepsei de dincolo, şi prin numele rău pe care îl au între toţi, şi prin însăşi stricăciunea pricinuită sufletului lor de către păcat; iar după plecarea din această lume îndură chinuri nesuferite.
Oamenii se ceartă pentru avuţiile pământului, şi cearta lor istovitoare şi zadarnică nu are sfârşit. O, oameni, voi ai cui sunteţi ? Oile se războiesc pentru iarba pe care o pasc; stă uimit stăpânul turmei si al pajiştii si priveşte cum turma, care e a lui, se ceartă pentru pajişte, care e tot a lui.
O mulţime de lucruri ţin minte oamenii, dar pe unul îl uită intotdeauna, ori de cât de mult li s-ar spune: că fără nimic au intrat in această lume, si fără nimic vor ieşi din ea.
Oamenii isi impart acest intunecat pamant, desi socotelile li se incurca mereu. Cu pretul vietii isi apara hotarele tarii desi hotarele se pot schimba. Ce este mai ieftin costă cel mai scump, iar oamenii, în loc sa se împotrivească, împodobesc acest preţ înfricoşător cu numele: „dreptate” sau „patriotism” sau vreun alt cuvânt care să le vină bine. Dar niciodată n-ar spune că e o nebunie ca oile să-şi dea viaţa pentru o mână de fân, când iarba s-a dat ca să ţină viaţa, nu ca s-o ia. Pentru că, la urma urmelor, averile nu-s altceva decât iarbă; iarbă, şi lucru mai mort decât iarba, este tot ce mănâncă si îmbracă omul. La începutul Sfintei Scripturi ni se spune că Dumnezeu a dat oamenilor si fiarelor iarba drept hrană (Facere l, 29; 9, 3). Iar daca întrebi pe oricine: ce-i mai de seamă: omul sau iarba, răspunsul e unul singur: omul.
Prin fapte însă oamenii arată că, dimpotrivă, socotesc iarba mai presus de om, de vreme ce îşi dau si viata lor, si pe a altora, pentru iarbă. Dacă chestiunea averilor e o chestiune de iarbă şi nimic altceva, înseamnă că aceasta e cea mai mare piatra de poticnire în viaţa omului pe pământ. Doar cei duhovniceşti nu se împiedică de piatra aceasta, ci trec netulburaţi pe lângă ea, lăsând ce este al lor altora. Iar celorlalţi piatra de poticnire le este izvor de ceartă, luptă, sudoare şi chin. Piatra de poticnire le este tot cuprinsul vieţii lor, iar la sfârşit le este piatră de mormânt.
Ai cui sunt, aşadar oamenii? Cine găseşte răspunsul la întrebarea aceasta va găsi cu uşurinţă si răspunsul la întrebarea privitoare la averile lor, întocmai cum cei ce curăţă un drum, după ce dau la o parte bolovanii, ştiu ce să facă şi cu pietrişul şi cu frunzele.
Dacă oamenii dau un răspuns întrebării acesteia de la sine, fără Hristos, aşa cum de altfel au făcut vreme de mii de ani, căile de a răspunde sunt două: fie că omul e stăpânit de puteri malefice care se ascund în spatele naturii şi iau masca acesteia; sau că omul e stăpânit de natură, al cărei produs este, si care îl susţine o vreme, ca pe o piesa de mobilier oarecare, pe care apoi o nimiceşte. De la întemeierea lumii si pana astazi, toti înţelepţii lumii n-au avut decât aceste doua raspunsuri la întrebarea: ai cui, sau a ce, sunt oamenii. De la Hristos n-au luat nici o iotă spre dezlegare.
Iar Hristos răspunde că omul este al lui Dumnezeu. Şi nu este al lui Dumnezeu ca un oarecare lucru pe care îl are cineva în stăpânire, ci ca o fiinţă liberă si cuvântătoare, ca fiu. Acesta nu-i răspunsul unui filosof — dacă ar fi, nici nu l-am crede — ci este răspunsul Cui toate le vede, Care a venit la oameni din întreita vatră a fiinţei şi a vieţii ce se revarsă în lume, în lumile toate. Si de aceea credem că e adevărat răspunsul acesta, credem că este singurul răspuns mântuitor. Dar nici nu este un răspuns, ci este o mărturie, mărturia Atotvăzătorului. Prin mărturia aceasta primim răspuns la întrebarea privitoare la averile omului, si la toate întrebările în legătură cu posesia, economia şi politica lumii.
Omul e al lui Dumnezeu, si prin urmare şi firea toată e a lui Dumnezeu, înseamnă că tot ce are omul este de fapt al lui Dumnezeu, care doar îi dă omului în folosinţă. Si nu dă tuturor deopotrivă. De ce nu ? Pentru că oamenii sunt liberi, sunt făpturi cuvântătoare. Dumnezeu nu împarte mecanic, nu împarte unor făpturi doar pe jumătate vii, lipsite de înţelegere. Da făpturilor Sale în chip felurit, tocmai pentru ca să se vadă că sunt înzestrate cu liberă-voinţă, şi pentru ca oamenii să-şi dea seama că depind unul de celălalt, că, prin cele primite de la Dumnezeu, lucrează la mântuirea lor şi a altora. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre un bogat care nu-şi privea în acest chip averile, ci dimpotrivă, si care, de aceea, a trecut la chinuri atât de mari încât ne îngheaţă inima si ni se face părul măciucă, numai gândindu-ne la ele.
Pe de cealaltă parte, drepţii, chiar de vor pătimi aici necazuri fără număr, se hrănesc cu nădejdile cele bune, având desfătare curată, neprimejduită, neschimbătoare. Precum câinii lingeau bubele lui Lazăr, aşa şi demonii lingeau păcatele bogatului; şi precum Lazăr trăia în foamete de hrană, aşa şi bogatul trăia în foamete de toată fapta bună. Aşa să cugeţi şi cu privire la bogaţii lacomi. Aceştia sunt nişte tâlhari de drumul mare, ce pradă bunurile trecătorilor, îngropând averile altora în cămările lor ca în nişte peşteri şi ascunzişuri tâlhăreşti.Deci, să nu-i fericim pentru cele de faţă, ci să îi plângem pentru cele ce au să vină, pentru Judeţul cel înfricoşat, pentru pedeapsa cea de neînlăturat, pentru întunericul cel mai dinafară care va să-i primească. Chiar dacă se întâmplă de multe ori ca tâlharii să scape mâinilor omeneşti, noi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ferească şi pe noi, şi pe vrăjmaşii noştri, de viaţa şi bunăstarea blestemată a acelora, pe judecata lui Dumnezeu nimeni nu va scăpa, ci toţi câţi vieţuiesc în lăcomie şi răpiri vor primi, negreşit, de la Dânsul pedeapsa meritată, cea fără de moarte şi fără de sfârşit.
Iadul îi așteaptă pe mulți. “Și în iad, ridicându-și ochii săi, fiind în munci, el a văzut pe Avraam de departe și pe Lazăr în sânul lui“. De-atâtea ori auziţi cuvântul iad în dumnezeiasca Evanghelie, în Sfânta Scriptură, în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi în tradiţia Bisericii Ortodoxe. Dar v-aţi pus vreodată întrebarea ce este iadul? Să ştiţi că iadul este împărăţia morţii. Iadul este locul acela unde se chinuiesc, după dreptatea lui Dumnezeu, dracii şi toţi care au mâniat pe Dumnezeu şi au făcut voile lor în această lume.
Iadul este împărăţia dracilor, a cărui poartă este deznădejdea, curte sunt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuţiciune şi putoare; mâncare este foamea, băutură este setea, ceasornic este plânsul, aşternut este văpaia, orânduială este tulburarea cea fără rânduială a prăpastiei acelea groaznice.
Aţi auzit ce spune proorocul Isaia: Vor flămânzi precum câinii şi vor urla şi se vor jeli, şi nimeni nu va potoli foamea lor. Şi Mântuitorul ne arată în Sfânta Evanghelie, în pilda cu bogatul şi Lazăr: Părinte Avraame, trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului său în apă, să vie să-mi răcorească limba, că rău mă chinuiesc în văpaia aceasta. Ai auzit ce-i acolo? Un deget înmuiat în apă, cât de mare preţ are! Şi nouă aici nu ne place apa, vrem vin, rachiu, dresuri şi cutare. Vai de noi că nu cugetăm deloc ce ne aşteaptă. foamea şi setea sunt a patra muncă.
Dar ştiţi dumneavoastră câte feluri de munci are iadul? Nouă feluri de munci sunt în iad şi toate sunt veşnice şi foarte grele.
Prima muncă este întunericul, cum arată marele prooroc Isaia. Dar nu întunericul acesta, pe care-l vedem noi pe pământ. Întuneric pipăibil. A doua muncă, după întuneric, este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. A treia muncă este putoarea cea rea. A patra muncă în iad este foamea şi setea. Altă muncă a iadului este tartarul, gheaţa. Tartarul este un iezer fără fund, plin de gheaţă şi foarte rece. Aceasta este „scrâşnirea dinţilor”, de care vorbeşte dumnezeiasca Scriptură, adică gerul acela nesuferit de care nu-şi poate închipui nimeni. Apoi mai este o muncă numită viermele cel neadormit. Acolo sunt viermi de foc care mănâncă trupurile oamenilor şi sufletele lor în vecii vecilor, şi niciodată oamenii nu mor. O altă muncă este gheena, adică focul cel nestins, care este cea mai grea dintre toate. Focul cel negru care arde în vecii vecilor cu întuneric. De acela se tem şi dracii
Iadul este loc de chin rânduit diavolilor și celor ce le urmează lor. Apoi să știm că în iad suferă și trupul și sufletul. „Iadul este țara morții, împărăția diavolilor, a cărui poartă este deznădăjduirea, curte sunt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuțiciune și miros greu; mâncarea, foamea; băutura, setea; ceasornic, plânsul; așternut, văpaia”. Despre iad, în Sfânta și dumnezeiasca Scriptură au vorbit din cele mai vechi timpuri sfinții patriarhi și prooroci. Așa auzim pe proorocul Isaia, zicând despre iad: Care din noi poate să îndure focul cel mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul de veci? Marele prooroc și împărat David zicea despre iad: Să vină moartea peste ei și să se coboare în iad de vii. Despre întunericul iadului zice proorocul Isaia: “Întuneric și pipăire a fost deasupra peșterilor în veci“. Dumnezeiescul Iov, cel mult răbdător, a proorocit despre iad, zicând: “Mă voi duce și mă voi întoarce în pământul întunericului și al umbrelor morții, țara de întuneric și neorânduială, unde lumina e tot una cu bezna“.
Sfinții și dumnezeieștii Părinți în chip luminat ne arată ce se petrece în momentul când sufletul se desparte de trup. Îngerii buni și răi se înfățișează înaintea sufletului. Vederea celor din urmă, pricinuiește sufletului mare tulburare și frică, dar el găsește totuși o mângâiere la vederea sfinților îngeri buni. Faptele bune ale omului și conștiința lui curată, sunt în acest moment un mare ajutor și o mare bucurie pentru suflet. Ascultarea, umilința, faptele bune și răbdarea necazurilor, sunt atunci o mare sprijinire a sufletului, care se înalță către Domnul într-o mare bucurie, însoțit de îngerii cei buni. În schimb, sufletul cel plin de patimi și de păcate este condus de diavoli la iad, unde va suferi veșnic. Într-o zi doi îngeri se arătară Sfântului Macarie Alexandrinul și îi spuneau: „Sufletul omului păcătos ca și al celui drept, este cuprins de mare spaimă la vederea grozavilor și răilor îngeri. El aude plângerile și suspinele celor ce îl înconjoară, dar nu poate nici vorbi nici scoate vreun glas. El este tulburat și înspăimântat, cugetând la îndelungatul drum ce are să-l facă și la noul fel de viață ce are să ducă după despărțirea sa de trup”. Iar Sfântul Chiril al Alexandriei arată ce groază și spaimă are sufletul până ce se rostește asupra lui judecata definitivă și zice că: „Puterile dumnezeiești stau în fața duhurilor necurate și arată cugetările cele bune, vorbele și faptele cele bune ce sunt ale sufletului, în timp ce acesta, plin de groază, stă în mijlocul îngerilor și al demonilor și așteaptă îndreptățirea și scăparea sa, sau osândirea și pierderea sa în iad”. Muncile iadului încep, după învățătura Bisericii Ortodoxe, la 40 de zile după moartea omului, când sufletul păcătos este aruncat în osândă. Acesta este, însă, un iad provizoriu căci starea celor aruncați în iad patruzeci de zile după moarte, se poate schimba cu timpul prin rugăciunile Bisericii și milosteniile urmașilor, dacă, bineînțeles, cel ce a murit era în dreaptă credință și mai ales dacă a fost mărturisit înainte de moarte la duhovnicul său de toate păcatele sale. Iar iadul definitiv sau starea de osândă veșnică, urmează după judecata generală ce va fi la sfârșitul lumii, când drepții vor merge în Împărăția Cerurilor pentru veșnicie, iar păcătoșii în focul nestins, iarăși pentru veșnicie. Iadul a fost creat de Dumnezeu pentru diavoli, dar nu pentru oameni, care sunt zidiți după chipul și asemănarea Sa. Dar prin căderea din rai, a primilor oameni, neamul omenesc a fost supus osândei iadului până la venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Numai prin moartea și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, iadul a fost deschis, iar drepții Vechiului Testament au fost eliberați și primiți în rai. De la învierea și înălțarea Mântuitorului, de-a dreapta Tatălui, până la sfârșitul veacurilor, toți creștinii dreptcredincioși care păzesc poruncile Lui, sunt mântuiți, adică sunt primiți în odihna raiului.
” Un om oarecare era bogat si se îmbraca în porfira si în vison, veselindu-se în toate zilele în chip stralucit”
Ar putea însa sa întrebe careva: “Oare, asa dupa cum graieste împotrivirea Evangheliei care zice ca cel sarac a mers la odihna, iar cel bogat la osînda, oare s-au petrecut si au fost adevarate aceste fapte, si s-a dat o rasplata cuvenita fiecaruia din ei, sau chipul si simbolul din aceasta parabola reprezinta judecata viitoare? Caci ar putea zice acest om, de vreme ce da numele, chiar a lui Lazar, s-a petrecut aceasta cu adevarat si a fost. De ce sa nu spuna: “un om sarac oarecare”, ci sa spuna “Lazar”. Ca sa arate prin acest nume grait ca faptele s-au petrecut cu adevarat.
Domnul nu pomeneşte de loc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne ne cunoscut în toată desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit si pe pământ şi în cer. Ce înseamnă aceasta ? Oare nu-i lucrul acesta cu totul împotriva obiceiului ? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe bogătaş, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni să-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi ştiut cum ii cheamă. Săracii trec prin lume ca nişte umbre, etichetaţi laolaltă drept „cerşetori”, pe când numele bogaţilor răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici si săpate în piatra monumentelor funerare.
Dar tocmai de aceea nu pomeneşte Domnul numele bogatului: ca să nu cinstească pe cel cinstit de oameni, ca să arate că alta, cu totul alta e judecata lui Dumnezeu decât a oamenilor. El nu a venit pe pământ ca să imite purtarea oamenilor faţă de oameni, ci să arate cum se poartă cerul cu oamenii! Trecând cu vederea numele bogatului, Mântuitorul ne-a dezvăluit o taină: în ceruri nici nu se pomeneşte numele unui astfel de om, nici îngerii nici sfinţii nu-l au pe cereştile lor buze, e şters din Cartea Vieţii. Domnul ar fi putui să dea bogatului nume, cum i-a dat săracului, dar nu a vrut ca dumnezeieştile-I buze să-l plămădească, să înnoiască şi să dea via¬ţă unuia şters odată din Cartea Vieţii.
Luaţi aminte cum Domnul anume a ocolit numele lui Irod, Pilat sau Caiafa. Mergând, spuneţi vulpii acesteia (Luca l3, 32), zice despre Irod. Din vremuri străvechi a spus Dumnezeu prin Psalmist: Nu voi pomeni numele lor pe buzele Mele (Psalm l5, 5), pe când drepţilor le spune Domnul: Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri (Luca l0, 20). Iar bucuria aceasta îndeamnă Domnul să fie mai presus de toate bucuriile, mai presus chiar decât bucuria de a vedea duhurile rele plecându-li-se dinainte. Ce rău a făcut bogatul acesta, ca Domnul să nu pomenească numele lui ? Domnul nu-l învinuieşte nici de furtisag, nici de mărtrurie mincinoasă, nici de preacurvie, nici de ucidere, nici de necredinţă, nici că şi-ar fi agonisit averile cu nedreptate.
Dar cum să-l mai învinuiască Domnul, când vina lui stă vie înaintea porţii casei sale, scrisă nu cu cerneală pe hârtie ci scrisă cu răni pe însuşi tru¬pul unui om ? Nici vorbă, o fi avut bogatul si celelalte păcate pe care neabătut le aduce bogăţia asupra omului uşuratic. Cine se îm¬bracă pompos în fiecare zi, mănâncă, bea si-si petrece toată vremea desfătându-se, nu mai are loc întrînsul pentru frica de Dumnezeu. Unul ca acesta nu are cum să-si ţină gura de la bârfă, burta de la lă¬comie, inima de la mândrie, de la dispreţuirea altora şi de la luarea în deşert a lucrurilor lui Dumnezeu. Iar toate acestea îl duc pe om fără scăpare la desfrâu, înşelăciune, răzbunare, crimă şi lepădare de Dumnezeu. Dar nici una din fărădelegile bogatului nu e pome¬nită în pilda aceasta, afară de una nelegiuire: nesocotirea peste măsură a omului, a lui Lazăr, a sărăciei si amărăciunii acestuia.
Să fi apărut la poarta acestui bogat un Lazăr avut, înfloritor, bine îmbrăcat, fără îndoială că ar fi fost bine primit şi poftit înăuntru aşa cum se cuvine unui om. Bogatul însă nu vedea în Lazăr, în rănile şi nefericirea lui, un om. Pentru el făptura lui Dumnezeu parcă nici n-ar fi existat, îşi întorcea ochii de la el, cu scârbă. Se socotea pe sine al său şi averile şi le privea drept tot ale sale, iar nu ca pe un împru¬mut de la Dumnezeu. Talantul şi l-a îngropat în pământ, în tina trupului, şi nimeni n-a câştigat nimic de urma lui. Inima i s-a îngre¬unat de mâncare şi de băutură (Luca 2l, 34), şi a orbit cu totul pentru lumea duhovnicească. Vedea totul numai cu ochi trupeşti, auzea numai cu urechile trupeşti, trăia numai pentru cele trupeşti.
Sufletul bogatului era tot atât de plin de bube ca şi trupul lui Lazăr. Sufletul bogatului era aidoma trupului lui Lazăr, iar trupul lui Lazăr icoana vie a acelui suflet. Dumnezeu a aşezat faţă în faţă doi oameni, ca să se oglindească unul în celălalt: unul într-un palat şi celălalt la poartă. Strălucirea dinafară a bogatului era oglinda stării lăuntrice a lui Lazăr, iar rănile deschise ale lui Lazăr, oglinda stării lăuntrice a bogatului. Trebuia să mai înşire Domnul toate pă¬catele bogatului ? Dar ele se arătau de la sine, toate dintr-o dată ! Nemilostivirea lui către Lazăr trăgea într-o clipă vălul de deasupra sufletului său, şi toată hidoşenia i se înfăţişa într-o clipă !
Catre acest om vom spune: Pretutindeni dumnezeiasca Scriptura, spune ca judecata va fi dupa învierea mortilor. Si nu va fi învierea. mortilor, pîna cînd Hristos nu va veni la noi coborînd din ceruri în slava Tatalui, împreuna cu sfintii îngeri. Asa spune si preaînteleptul Pavel: “Caci Insusi Domnul dupa vestirea data de un arhanghel si de trîmbita lui Dumnezeu se va pogorî din cer. Caci va suna din trîmbita si mortii se vor scula, înviind nestricaciosi în Hristos” (Tesal. 4, 16).
Dar înca nu a pogorît din ceruri Judecatorul tuturor, si nici nu a fost învierea mortilor. Si atunci cum sa nu fie cu neputinta de înteles si de cugetat ca s-a produs rasplata pentru faptele bune sau rele. Prin urmare este în asa fel înfatisata parabola aceasta, încît ea prezinta cu iscusinta cele graite de catre Hristos cu privire la bogat si la Lazar.
Si pricina pentru care vorbeste în felul acesta parabola, este ca era un oarecare Lazar pe vremea aceea în Ierusalim, asa cum afirma traditia evreilor, si el se gasea în cea mai mare saracie si boala. Pe el îl pomeneste Domnul, luîndu-l ca pilda si exemplu pentru aratarea mai limpede a lucrului.
Prin urmare, întrucît Hristos nu se pogorîse din ceruri, nu era rasplata a faptelor pentru unii oameni, ci parabola descrie într-un chip si o icoana (simbol) pe un bogat ce se desfata în bunatati si lipsit de mila, si de asemenea zugraveste pe un sarac cuprins de boala (si face aceasta) pentru ca sa cunoasca cei ce poseda bogatia lumii acesteia, ca de nu vor voi sa fie buni, si de nu-si vor împarti averile cu bucurie, si de nu se vor îngriji de obstea oamenilor (kinoniki) din care sînt si ei, si de nu vor voi sa ajute nevoile neaparate ale celor sarmani, vor cadea într-o osînda cumplita si cu neputinta de scapat.
Este neaparat de trebuinta, socot eu, sa spunem mai întîi, care a fost pricina si prilejul care a prilejuit aceasta parabola, sau pentru aratarea carui lucru a faurit si a alcatuit asa de frumos Hristos parabola de fata.
Deci Hristos vrea ca sa fim împlinitori ai faptelor bune, si voieste ca noi sa ne slavim cu stralucirea virtutilor noastre. Caci El voia ca noi sa avem dragoste unii fata de altii si sa fim iubitori de saraci, si sa ne luptam cu barbatie pentru ostenenile acestor fapte.
Si mai cu seama pentru bogatii acestei lumi, întocmeste El îndemnurile de mai sus, si îi aduce pe ei pe o cale cuvenita si potrivita sfintilor. Caci le spune: “Vindeti-va averile si faceti milostenie”. Porunca aceasta este frumoasa, buna si mîntuitoare.
Desigur Hristos stia prea bine, ca nu sta în puterea oamenilor din popor si din multime sa poata împlini cele poruncite. Caci mintea omeneasca este întotdeauna slaba spre a savîrsi faptele cele grele si anevoioase. Dar fiind El bun si iubitor de oameni, a cugetat si inventat (epinoise) o modalitate de a le veni în ajutor. Aceasta pentru ca nu cumva saracia vesnica si de nelepadat, sa se dea bogatului de aici din lumea aceasta, si pentru ca osînda vesnica sa nu fie primita si luata de catre desfatarile vremelnice de aici.
Hristos le spune – “Daca nu puteti rabda sa va lipsiti de bogatia cea iubitoare de placere, si nu puteti suferi sa vindeti toate averile voastre în întregime, si sa le dati celor nevoiasi, cu toate ca va straduiti sa fiti bineplacuti celor saraci, atunci spune El, faceti-va pe voi prieteni ai lui Mamona cel nedrept. Adica faceti ca bogatia voastra sa nu fie numai a voastra, ci întindeti mîna si celor nevoiasi (tis deomenis).
Indurati-va împreuna cu cei bolnavi, mîngîiati (paramitisaste – consolati) pe sfintii care iubesc saracia, pentru ca ei sa slujeasca lui Dumnezeu netulburati. Acest lucru nu va fi pentru noi, fara de nici o rasplata. Atunci cînd ne va lipsi bogatia pamînteasca, cînd vom fi ajuns la capatul vietii, atunci ne vom face partasi ai nadejdilor lor, si ai mîngîierii date acestor sfinti de catre Dumnezeu.
Caci Dumnezeu fiind bun îi va tamadui si le va da puteri celor ce au fost bolnavi si suferinzi în aceasta viata, si care cu evlavie au purtat povara cea grea a saraciei.
Acest lucru îl sfatuieste si preaînteleptul Pavel, acelor oameni ce se afla în bogatie, spunînd cu privire la cei nenoriciti: “Prisosul vostru sa se îndrepte spre lipsa lor” (II Cor. 8, 14). Dar aceasta înseamna ca el nu poruncea altceva nimic decît ceea ce spune Hristos: “Faceti-va prieteni ai lui mamona cel nedrept” (trad. Bibi. Nicod. “faceti-va prieteni cu bogatia nedreapta”).
Hristos arata ca este aducator de nenorocire si de foc [nestins, a nu vrea si a nu suferi sa faci aceasta asa, si de aceea ne graieste noua – parabola de fata: “Era odata un om bogat foarte”.
Numai creștinii necredincioși, adică lepădații de Dumnezeu, sinucigașii, sectanții care s-au rupt de Biserica apostolică, și cei ce mor nepocăiți în păcate grele, precum ucigașii, desfrânații, cei ce trăiesc în ură și alte păcate asemenea, sunt osândiți după moarte în muncile iadului. O parte dintre ei, mai ales cei ce se căiesc de păcatele lor înainte de moarte, sunt scoși din iad prin rugăciunile Bisericii și prin fapte de milostenie. Tocmai de aceea noi facem rugăciune și milostenie pentru răposații noștri ca parastase cu dezlegări, liturghii și praznice la trei, la nouă și la patruzeci de zile după mutarea lor din viață, ca Dumnezeu să-i ierte și să le dea odihnă în rai. Dacă vrem să ne mântuim, adică să scăpăm de iad și să fim primiți în rai și bucuria împărăției cerești trebuie să facem următoarele lucruri: Mai întâi să păstrăm cu sfințenie dreapta credință ortodoxă pe care o avem neschimbată de două mii de ani. Apoi să ascultăm de Biserica întemeiată de Hristos și de păstorii ei – preoți și episcopi.
Bogatul este lipsit si fara de nume, înaintea lui Dumnezeu, ca unul ce a fost fara de milostivire. Caci Dumnezeu a spus odata prin glasul Cîntaretului de Psalmi, cu privire la oamenii ce nu se tem de El: ,,Nu îmi voi aminti de numele lor pe buzele mele” (Ps. 15).
Precum spuneam, saracul era numit cu numele sau de limba lui Dumnezeu, însa vedem ca bogatul nu acorda nici o bagare de seama lucrurilor care sînt neaparat trebuincioase (sufletului). Caci ce spune cu privire la el Hristos: “se îmbraca în porfira si vison” (visonul era un in foarte fin si nu o blana).
Adica el se straduia sa fie frumos îmbracat în haine foarte de pret. Saracul însa era aruncat înaintea portii, apasat de boala si de saracie si nu era învrednicit de nici o luare în seama. Caci nimeni nu-i purta de grija si n-avea mila de el, si cauta spre a se satura cu cele nefolositoare si care cadeau de la masa bogatului. Pe deasupra era muncit si de o boala cumplita, si “cîinii venind îi lingeau ranile”.
Iar aceasta o faceau nu spre a-i pricinui vreun rau, dupa cît e posibil, ci oarecum fiindu-le mila de el si îngrijindu-l. Caci cu limba lor îsi opresc tamaduindu-si si bolile bolile lor ca si cum si-ar sterge si curata vatamarea lor si si-ar unge cu grija ranile. Iar bogatul care era mai crud chiar decît fiarele, lipsit de mila si nemilostiv si se dovedea ca este plin de toata neomenia.
16, 22: “Si a murit saracul si a fost dus de îngeri în sinul lui Avraam. Si a murit si bogatul si a fost înmormîntat si în iad, ridicîndu-si ochii, fiind în chinuri, el a vazut de departe pe A vraam si pe Lazar în sînul lui”
… Dar nu (a murit) în felul acesta Lazar, ci a plecat din lume însotit de toata purtarea de grija, si cu nadejdile cele mai bune. Caci plecarea de la starile noastre omenesti, este o îndepartare de la dureri si întristari, pentru cei ce au nadejde de la Dumnezeu. Si asa ceva ne-a învatat si Solomon zicînd: “Ei par în ochii celor fara de minte ca au murit, si este socotit un rau plecarea lor, iar îndepartarea de la noi e socotita o nimicire a lor. Dar ei sînt în pace si nadejdea lor e plina de nemurire” (Int. lui Sol. 3, 2).
Caci li se da lor mîngîiere deopotriva de mare cu suferintele lor, si poate rasplata este mult mai mare decît durerile lor. Intrucît Hristos a grait: “Turna-se-va în sînul vostru masura buna, îndesata, clatinata si cu vîrf” (Lc. 6,38). De aceea: “Lazar a fost dus de sfintii îngeri în sînul lui Avraam, iar bogatul a murit, zice, – si a fost îngropat”.
Fiindca moartea este pentru acel care a fost aspru si lipsit de mila, îndepartarea de trup. Bogatul a mers de la desfatare la osînda, de la slava la necinste, de la lumina la întuneric.
Iată de ce spun că evanghelia de astăzi este o mare dramă! Se poate ajunge din fericirea aceasta pământească, atât cât este ea — pentru unii mai puţină, pentru alţii mai multă — în iad. Şi tragedia este cu atât mai mare cu cât starea de dincolo va fi definitivă şi veşnică. Până la Judecata Universală, rugăciunile Bisericii pentru cei morţi încă mai pot ajuta celor care au luptat câtuşi de puţin pentru mântuire, dar nu mai pot schimba substanţial starea celor care s-au dus cu totul nepregătiţi.
Starea acestora din urmă, chiar dacă ne doare şi nu ne place să o auzim, este definitivă, căci, cred că fiecăruia dintre noi, omeneşte gândind, ne-ar fi plăcut ca Avraam să fi fost mai milostiv astăzi cu bogatul şi să nu-i respingă rugăminţile. Să-l fi lăsat, adică, pe Lazăr, să potolească fie şi pentru o clipă chinurile aceluia şi să-i fi îngăduit să meargă pe pământ ca să „trezească” pe mulţi prin relatarea chinurilor bogatului.
Niciuna, însă, dintre rugăminţile bogatului, nu au mai putut fi ascultate. De ce? Întâi, pentru că iadul este veşnic şi definitiv. Iar al doilea, pentru că nimeni nu ne poate ajuta dacă nu vom înţelege că trebuie să ne ajutăm singuri.
dacă nu vom asculta de cuvântul proorocilor, al învăţătorilor, al lui Hristos (noul Moise) şi al Evangheliei Sale, dacă nu vom înţelege că mântuirea ţine de noi şi nu vine din afară, la nimic nu foloseşte. Nu poate nimeni să ne forţeze să pricepem că viaţa de dincolo nu este joacă, de vreme ce nu vrem noi înşine să înţelegem aceasta. De aceea Avraam a fost atât de categoric. Dumnezeu n-a glumit cu noi, spunându-ne: „Vedeţi că există iad veşnic!”, pentru ca în viaţa de dincolo să zică: „Ştiţi ce, de fapt nu este iad, dar v-am păcălit ca să vă străduiţi mai mult”. Ne-ar fi plăcut, poate, să fie aşa! Ne-ar fi plăcut ca Dumnezeu să nu-şi ţină cuvântul, să fi glumit sau să fi procedat cu noi pedagogic! Dar Dumnezeu nu minte şi nici nu glumeşte cu noi, iar evanghelia de astăzi ne dovedeşte că viaţa de dincolo este veşnică, fie iad, fie rai. Şi ne mai dovedeşte ceva: nimeni nu va putea să facă nimic pentru noi, atâta vreme cât nu înţelegem noi să facem tot ce trebuie şi tot ce ţine de noi ca să ajungem în sânul lui Avraam, iar nu în locul de chinuri al bogatului.
Oricât am voi să nu existe iad, sau, oricât ar fi de neplăcut să vorbim despre el şi oricât am fi tentaţi să mizăm pe o bunătate fără dreptate a lui Dumnezeu, există, totuşi, iad. Şi vă spun că iadul există nu pentru că aşa vrea El, ori pentru că Dumnezeu este bun doar până la un punct, iar după aceea se mânie pe noi şi zice: „Gata! Nu pot să vă mai sufăr, mergeţi în iad!”. O să vă spun de ce există iad şi, mai ales, că există iad nu din vina sau pentru că îl vrea Dumnezeu, ci din vina noastră şi pentru că noi în mod deliberat îl alegem, atunci când refuzăm să lucrăm binele şi săvârşim în chip voluntar trăul. Noi înşine ni-l pregătim, prin faptul că nu înţelegem să ducem viaţă bineplăcută Lui.
Hristos Domnul este Călăuza noastră spre împărăţia Sa, a cărei cale o cunoaşte ca nimeni altul. Trebuie să-L credem pe Hristos Fiul, iar nu pe noi, cu ochii si urechile noastre gata de amăgire, cu teoriile noastre pierzătoare. El, prin Sine, ne-a deschis si raiul si iadul, ca să nu ne lăsăm înşelaţi de duhuri şi vedenii îndoielnice. El a lăsat pe morţi să ne înştiinţeze asupra a ceea ce ne trebuie ca să ne mântuim — de faţă cu El, ca să putem cunoaşte adevărul despre cealaltă lume. A lăsat pe morţi să ne predea adevărul pe care trebuie să-l ştim ca să nu ajungem la nemilostivirea bogatului ci la răbdarea lui Lazăr, la credinţa şi la nădejdea acestuia; ca să nu privim nimic din această lume drept al nostru, ci drept un împrumut pe care ni-l face Dumnezeu, pentru mântuirea noastră şi a celor apropiaţi nouă. Slăvit şi lăudat fie Domnul nostru lisus Hris los, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă si nedespărţită, acum si pururea si în vecii verilor. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)