„Și a treia zi va învia!”
E interesant că acțiunea, lucrarea, lui Dumnezeu în istorie nu nimicește (nu taie, nu elimină) acțiunea omului, nu o înlocuiește, ci lasă ca omul să-și urmeze întreaga sa lucrare (drumul său)… textul evanghelic nu spune „dar a treia zi va învia”, ci spune „și a treia zi va învia…”, ca și cum ar vrea să sublinieze că Dumnezeu nu contrazice, ci coordonează acțiunea Sa, o conduce într-o altă direcție…
... Iar la sfârșit, rezultatul se schimbă în favoarea noastră, lăsând totuși neschimbat ceea ce deja există… ... Și ceea ce există nu este un lucru nesemnificativ, deoarece ceea ce există revelează Slava Sa. Tocmai în a fi dat, condamnat la moarte, biciuit și răstignit, Dumnezeu revelează iubirea Sa, libertatea Sa infinită față de om, adică Slava Sa. El Își pune viața în slujba omului, indiferent și independent de lucrurile pe care omul le face… Tocmai de aceea e Dumnezeu!… Oricare alt om s-ar fi retras în aceste momente.
Așadar, aceeași acțiune negativă a omului, Dumnezeu o folosește pentru a revela Marirea Sa… Nu pentru că acțiunea omului ar fi bună. Nu! Ci această atitudine a Sa e Măreția lui Dumnezeu… E marele mister pe care-l vom contempla, aici la Golgota, căci toată Evanghelia tratează despre această Slavă.
Din Evanghelie mai vedem ce înțeleg ucenicii despre această glorie, ajutați de o mamă cu inițiativă… Atunci, mama fiilor lui Zebedeu a venit la el cu fiii ei şi a căzut în genunchi ca să-i ceară ceva...
Această femeie „se închină și cere”. E o femeie foarte evlavioasă și cere… Forma cererii este foarte bună, fiind caracterizată de adorație, pioșenie, umilință și cerere… La fel ca rugăciunile noastre, atunci când sunt făcute bine. Conținutul rugăciunii, însă, este uman, ca și rugaciunile noastre, foarte uman, mai mult, atât de uman că devine chiar diabolic! ... Așadar, putem face rugăciuni foarte smerite, pioase, evlavioase, cucernice, și satana ne lasă să facem câte vrem, căci conținutul lor este diabolic.
...În ce constă aceasta? În pretenția ca Dumnezeu cel Sfânt să facă sfântă voia mea!...
Acesta este conținutul mediu al fiecărei rugăciuni a noastre, al fiecărei râvne smerite făcute de noi…
Dar este drept ca măcar să știm că este așa!
Din fericire, Dumnezeu nu face voia noastră… Ci împlinește făgăduințele Sale, căci altfel ar fi vai de noi… De ce? Voia noastră din rugaciune exprimă fricile noastre, egoismul nostru, gloria noastră, dar este just să devenim conștienți că este așa…
Așadar, poate exista multă credință, evlavie, și, în același timp, ea să fie plină de multă imbecilitate subtilă sugerată de diavol… Deci nu este suficient, în cazul rugăciunii, ca doar ambalajul să fie bun… nu ajunge să avem tonul pios al vocii, prosternarea, închinarea, lacrimile, căci important este conținutul rugăciunii…
Există la noi în rugăciune o întreagă religiozitate, evlavie, formală perfectă… dar care-mi folosește pentru ca Dumnezeu să mă servească, de fapt… Totuși de această religiozitate se folosește de Dumnezeu, care ne aude, pentru a-și atinge propriile planuri… Și așa este o mare parte din evlavie. Pentru cine nu-și dă seama de acest adevăr, e ceva foarte grav… pentru cine își dă seama că este așa, să-I mulțumească lui Dumnezeu, că nu face voia mea și că El face voia Sa… Pentru cine nu-și dă seama e foarte grav, pentru că înseamnă că face foarte multe rugăciuni de acest fel, fără să-și dea seama… Iar cei care-și dau seama, cu umilință să-și plece urechile și să spună: „Doamne, îndură-Te de mine”, aceasta este rugăciunea orbului din Ierihonul de unde a plecat Iisus să urce la Ierusalim…
... Acest text biblic a fost alcătuit tocmai pentru ca noi să ne dăm seama de felul rugăciunilor noastre… și de felul evlaviei (religiozității) noastre care, în realitate, ascunde impietatea, nelegiuirea, lipsa de respect față de ceva considerat sfânt…
... El i-a zis (mamei fiilor lui Zebedeu): „Ce vrei?” I-a spus: „Porunceşte ca aceşti doi fii ai mei să stea unul la dreapta şi unul la stânga ta, în împărăţia ta”.
Întrebarea: „Ce vrei?”, Iisus o va pune în pericopa și orbului din Ierihon… Diferența dintre cele două răspunsuri este că orbul știe că e orb și va cere să i se deschidă ochii… Aceștia nu-și dau seama însă că sunt orbi… Ei știu bine ceea ce vor… Ei doresc marirea lumească. Iar Domnul trebuie să fie Cel care ne ajută să realizăm aceste planuri ale noastre: „Ca fiii mei să fie unul la dreapta și celălalt la stânga în Împărăția Ta”. Acest fapt e dorit de mamă, de fii săi și de toți ceilalți apostoli. Această glorie în Împărăție o dorim toți…
Există însă și ceva bun în această cerere: faptul că vor să fie cu Domnul în Împarație. Dar în această cerere există și ceva mai puțin bun: vor ca Domnul să fie de partea lor, să realizeze planurile lor. Cu alte cuvinte, ei nu știu cine este Domnul. Sunt absolut orbi cu privire la cine este Domnul și la modul în care Domnul realizează mărirea omului… La Cruce, la Slava Sa, la dreapta și la stânga vor fi doi frați ai lui Iisus și ei sunt cei doi tâlhari: unul la dreapta și altul la stânga în gloria crucii, iar cel care a înțeles Slava lui Hristos îl va însoți în Imparația cerurilor, fiincă în acel loc, pe Golgota la Cruce, Iisus va fi recunoscut numai de unul dintre ei ca fiind Dumnezeu.
Așadar, ei, ca și noi, cer fără să înțeleagă ceea ce vor. Și tot restul discursului este plin de echivocuri (ambiguități, neclarități) între Iisus și ucenici. Echivoce sunt și cererile noastre adresate Domnului… Ce dorim de la Dumnezeu? Vrem să împlinească sfintele noastre planuri… Care sunt planurile noastre? Acelea pe care le au toți oamenii… Vai de noi…
Atunci Iisus a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea eu?” I-au spus: „Putem”.
„Voi nu știți ceea ce cereți” (noi nu știm ce cerem)… Evanghelia încearcă să ne conducă să știm ceea ce cerem! Astfel încât noi să cerem tocmai ceea ce Domnul vrea să ne dea. Ce vrea Hristos să ne dea? El dorește să ni se dea pe Sine, să ne dea Slava Sa, Viața Sa, plinătatea libertății Sale. Toate acestea vrea să ni le dea… Așadar, mai înainte trebuie să știm ceea ce cerem. De obicei noi nu știm ce cerem: suntem convinși că cerem lucruri divine, dar, în schimb, cerem exact opusul… Acest pasaj biblic ne este util ca să știm ce să cerem de la Dumnezeu.
Iisus își întreabă discipolii: „Puteți, oare, să beți paharul pe care-l voi bea Eu?” Va fi acel pahar despre care El va afirma, în rugaciunea Arhierească: „Treacă de la mine”. Dar în acel moment, Iisus va spune: „Nu voia Mea, ci voia Ta, să se facă!” Iisus va fi primul om care va accepta voia lui Dumnezeu ca fiind adevărata mântuire, nu voia mea, ci voia Ta, că tu știi mai bine decât mine ce-mi dai. De aceea Iisus este Fiul. Iisus însuși a avut dificultăți înaintea acestui „potir”…
El avea greutăți, dar ei? Atunci când i-a întrebat ucenicii, inconștienti au spus că nu au greutăți, căci răspund: „Putem”, putem bea chiar mai mult decât unul… E minunată această inconștiență a lor… Ei nu înțeleg nimic. Aceasta e cea mai frumoasă calitate a ucenicului…
Însă Evanghelia este scrisă pentru credincios pentru ca să înțeleagă tocmai faptul că el nu înțelege! Altfel spus, noi – învataceii – înțelegem la fel ca toți oamenii… deci ne închipuim că și Hristos este un idol similar cu aceeia pe care ni-i construim în lume… și nu vedem că El este Slava lui Dumnezeu, care-i mântuirea omului.
A vedea această Slavă înseamnă a trăi. Înseamnă să devenim oameni liberi, după chipul lui Dumnezeu, pentru întâia oară în viața noastră… Cu adevărat, faptul de a vedea că Slava este viața omului, mântuirea omului… Pentru că greșeli facem cu toții. Greșim în evaluarea a ceea ce este marirea, adică consistența, valoarea omului…
Ce vrem noi? Să ne gândim la întreaga societate: pe ce noțiune de valoare este structurată, organizată, bazată lumea?
E clar: cine are mai mulți bani, cine are mai multă putere, cine e mai arogant… acela se afirmă, acela valorează… În realitate, un astfel de om nu valorează nimic! El doar își face rău sieși și altora… Și acesta este modelul fals al omului, pe care toți îl avem în minte și-l dorim… De aceea există nedreptățile, neînțelegerile, războaiele, mizeria, moartea, egoismul, imbecilitatea care sunt dominatoare… Și totuși, toți credem că acesta este tipul frumos de om… Și astfel, promovând această imagine deșartă despre om, toți ne distrugem… Și încă de pe acum trăim angoasa, singurătatea, moartea, stăpânirea peste alții, nedreptatea, tocmai promovând această noțiune de „slavă deșartă”…
Ucenicii spun: „Da, putem”. Partea bună a răspunsului lor este că ei vor să bea paharul Domnului… însă ei nu știu care este acest pahar. Atunci când vor înțelege care este, vor fugi... iar momentul va fi peste câteva zile... Nu-i important, căci apoi se vor întoarce…și vor primi slava prin martiriul lor. Cuvintele „Da, putem”… înseamnă că ei pretind că știu ce este acest pahar și că sunt capabili să-l bea… au știință și putere… după părerea lor.
Da! E adevărat că știu și pot, dar să facă răul…
Iisus este înțelegător, adică pricepe bunăvoința lor, dar este și ferm și determinat în a corecta ceea ce este greșit…
El le-a zis: „Potirul meu îl veţi bea, însă a sta la dreapta şi la stânga mea nu eu trebuie să dau, ci este pentru cei cărora le-a fost pregătit de Tatăl meu”. (Știm ca pe acele locuri vor fi Maica Domnului și Sf. Ioan Botezatorul). Iisus le permite deja anticipat ceea ce ei nu înțeleg și cer… „ Veți bea paharul Meu”. De fapt, și ambii tâlhari vor bea același pahar al Domnului, unul la dreapta și altul la stanga dar numai cel ce vede Slava lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu se va mântui… dintre apostolii toți vor bea, Iacob va fi primul care-L va mărturisi cu viața sa pe Domnul, în anul 44 d.Hr., F.Ap. 12,2; iar Ioan va fi ultimul dintre apostoli care va da mărturie despre acest pahar. Deci îl vor bea. Vor fi ascultate rugăciunile lor, chiar dacă acum nu înțeleg ceea ce cer…
Acest fapt e mângâietor pentru noi: Domnul se preface că înțelege greșit rugăciunile noastre, dar le împlinește în mod just… vede bunăvoința care stă în spatele cererilor noastre… Căci în spatele cererilor există ceva bun: adică ei vor să stea cu Domnul!… Nu au înțeles încă cine este Iisus, dar vor să stea cu El… Și El le permite... și dacă vor sta cu El vor și înțelege.
Când au auzit ceilalţi zece au fost cuprinşi de indignare faţă de cei doi fraţi.
Luca pune, tocmai în timpul Ultimei Cine, această dispută a celor 12 apostoli cu privire la primele locuri. Așadar, în timp ce Iisus este pregatit să-și dea viața, ucenicii se ceartă vizavi de „cine este primul, cel mai mare între noi”.
Ceilalți discipoli se mânie nu pentru că le spun celor doi: „Nu ați înțeles nimic despre Iisus”, ci pentru că și ei vor același lucru, căci toți au judecat și au înțeles la fel. De fapt, de ce există certuri sau mânii împotriva altora? Pentru că vrem și noi același lucru pe care-l vor și ei… Toate disputele noastre contradictorii sunt cauzate de dorințele care vizează același obiectiv… adică ne certăm dacă urmărim același scop. Această noțiune falsă despre marire este începutul, principiul, oricărei diviziuni nu doar între apostoli, ci între toți oamenii.
Dar Iisus i-a chemat la sine şi le-a zis: „Ştiţi că cei care conduc popoarele le domină şi cei mari îşi fac simţită puterea asupra lor. Mai întâi ne spune care este ideea lumii despre glorie: este acea glorie care se realizează doar în oamenii „care pot”, pentru că nu toți pot fi conducători, oameni mari, valoroși… Însă conducătorii și persoanele de vază reprezintă omul ideal… De aceea ei sunt considerați importanți… și fiecare dintre noi ar dori să fie ca ei… Atunci care este modelul?
Cel care comandă este un om care subjugă, se comportă precum un stăpân, deși nu are dreptul. Altfel spus, în loc să slujească, se slujește de alții. Își folosește calitățile pentru a-i domina pe alții, pentru a se înălța, pentru a se deosebi, în loc să slujească pe ceilalți. Și deci îi oprimă pe alții: le ia libertatea, în loc să le-o dea.
Am putea crede că dedesubt se află o viziune greșită despre putere. Nu! În spate nu se află o viziune greșită despre putere, ci adevărul este următorul: ori exercităm puterea în acest mod, și instinctiv exact așa facem, sau exercităm puterea în felul propus de pericopă… Dar înșiși apostolii – instinctiv – exercită puterea în primul fel…
Cine nu recunoaște că are instinctul de a domina pe nedrept, de a face pe seful fără niciun drept și de a oprima, fiecare așa cum poate, cu multă probabilitate nu înțelege partea a doua. Iar rădăcina păcatului se arată în această relație, în această raportare la alții, adică în a oprima și a stăpâni pe nedrept, în măsura în care ne este posibil, crezând că ne realizăm în acest fel. În schimb, în acest fel noi ne distrugem ca fii ai lui Dumnezeu și-i distrugem și pe alții.
„Între voi să nu fie aşa”, spune Iisus. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi, să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi, să fie servitorul vostru. Ar trebui să ne rămână în urechi și în inimă cuvintele: „Nu tot așa va fi între voi”.
„Nu tot așa între voi”, pentru că așa este peste tot; instinctiv apostolii s-au comportat așa, iar eu nu cred că noi suntem cu mult mai buni… „Nu tot așa între voi”, ci exact opusul! „Nu tot așa între voi” pentru că nu aceasta-i marirea omului, ci e falimentul lui! E un Dumnezeu răsturnat, e idolul morții, este vana gloria, mândria deșartă, importanța goală, lipsa de valoare, e omul care se dă, se vinde în totalitate nimicului și, mai înainte de a cădea-n prăpastie, face mult rău…
Deci, „Nu tot așa între voi”… Credinciosul – fie în interiorul comunității, fie în această lume – vestește că Marirea lui Dumnezeu există și că ea nu este așa, ci este tocmai opusul! Și e acea slavă care cu adevărat umple lumea de frumusețe și de bunătatea care dă viața.
Creștinul nu este un om care renunță, care se predă. Vrei să devii mare? E clar că trebuie să devii mare. „Mare” este atributul lui Dumnezeu. Însă măreția lui Dumnezeu este cea de a sluji, este cea a lui Iisus care spală picioarele… „A servi” este expresia concretă a lui „a iubi”: aceasta este măreția lui Dumnezeu.
Nu înseamnă că un om este atât de mic încât trebuie să aibă pe un altul sub picioare pentru a se simți mare… Adevărata măreție este cea de a iubi și de a sluji și de a face loc celuilalt… Ce face Iisus la ultima cină, despre care vom vorbi curând, cunoscând pe deplin Slava Sa divină de Fiu al lui Dumnezeu, știind clar că a venit de la Tatăl și că se întoarce la Tatăl? Se dezbracă de hainele Sale, se încinge cu un ștergar și spală picioarele. Aceasta este conștiința Sa divină: a spăla picioarele. Tocmai astfel se revelează ca Dumnezeu în mareția Sa. Pentru că iubirea slujește, ea nu se folosește de altul și nu-l face sclav… Așadar, există o adevărată măreție pe care trebuie să o realizăm: este măreția noastră adevărată, care este cea a lui Dumnezeu.
Ce frumoasă ar fi o lume sau macar o relație, din familie, din comunitate în care, în loc de a se face sclavi unii pe alții, toți s-ar sluji și și-ar fi de folos în mod reciproc… s-ar elibera reciproc, s-ar maturiza împreună… Fiecare ajutându-l pe celălalt să trăiască. Cu adevărat ar fi „lumea nouă” pe care am trăi-o în raporturile dintre noi. Nu doar suntem chemați să fim mari, ci să fim „primii”… Primul este celălalt atribut al lui Dumnezeu. Dacă vrei să fii primul, să fii sclavul! Sclavul este cel care aparține celuilalt.
Adevărata libertate este cea de a aparține celuilalt, așa cum este Dumnezeu, care aparține tuturor. Este maxima libertate de a iubi. Pornind de la această dublă noțiune de glorie, slavă, marire, se joacă, se decide existența noastră și istoria lumii. Una este marirea care conduce la departarea de cruce, la distrugere, la moartea totală, la nimic; alta este Slava care, deși trece prin Cruce pentru că Dumnezeu respectă libertatea omului – conduce la înviere, la viață, încă de acum, mântuire și la măreția lui Dumnezeu. Libertatea este cea de a sluji și astfel ne asemănăm cu Iisus care e mare, e primul, e Dumnezeu.
Următorul verset ne arată că așa a trăit, adică a slujit Iisus! Aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi”. Versetul îl definește pe Iisus: „Fiul Omului a venit să slujească”. El nu aservește, nu subjugă pe nimeni; e în slujba libertății tuturor; nu oprimă, nu asuprește pe nedrept, nu stăpânește, ci este primul Om liber care știe să slujească. Este servitorul libertății și al vieții, la fel ca Dumnezeu, până la „a ști să-și dea viața”.
„A da viața” înseamnă a da viață spre a ne ajuta să trăim. Este atributul lui Dumnezeu care face să izvorască viața. Moartea Sa – a da viața – produce viață, căci biruiește moartea… Și devine „răscumpărare pentru mulți”, însemnând pentru toți, pentru mulțimi. Cu alte cuvinte, tocmai această Slavă a lui Dumnezeu între oameni devine o capacitate de a elibera omul, de a face să reînflorească viața chiar și dincolo de moarte, precum și o capacitate de răscumpărare pentru toți.
În acest text iese la iveală Mareția lui Dumnezeu și modul uman în care noi o înțelegem, adică exact pe dos. Și, în toate aceste echivocuri, pasajul biblic vrea să sublinieze orbirea noastră față de adevărata noastră realitate, față de adevărul nostru, care este similar cu a lui Dumnezeu; înaintea gloriei… Și nu este un lucru secundar, pentru că în funcție de modelul de marire pe care ți-l propui, îți direcționezi viața într-un sens care o distruge sau în cel opus, care cu adevărat o realizează după chipul lui Dumnezeu. Deci, tocmai în a vedea această mărire se „joacă” viața noastră. (Ps. 32, Is. 55, 1Sam. 8, 10-22, Jud. 9, 8-15, Io. 13, 1-17, Fil. 2, 5-11) Este cea a lui Dumnezeu care e sărăcie, dar, slujire, umilință și iubire… Aceasta e mărirea care-l eliberează pe om, restituindu-i fața sa adevărată și-l face viu... Sau prefer slava, marirea, mândria deșartă, care distruge omul, care e cea a bogăției, a stăpânirii, a oprimării, a orgoliului, care ne face tot mai stupizi și produce tot răul pe care-l aflăm în noi și-n afara noastră. Să observăm clar diferența între cele două glorii. Să ne vedem felul rugăciunilor noastre… De obicei, sunt precum cele ale mamei lui Iacob și Ioan: îi cerem Domnului cu multă cucernicie să facă ceea ce noi vrem… Când ucenicii spun: „Noi putem bea paharul. Da. Îl vom bea”… La fel ca în lucrurile bune pe care noi vrem să le facem… De obicei, în spatele lor sunt multe intenții rele. Să le descoperim, ne este tare de folos. Nu ştiu ce ne va lumina Dumnezeu să spunem, dar cred că merită să pornim de la acest eveniment.
Din această pricină, în rugăciunea din grădina Ghetsimani, despre care vom vorbi după Cina cea de taină, Iisus va zice:„Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta!” (Matei 26,39; Marcu 14,36; Luca 22,42)
O va fi spus-o pentru că voia să trăiască, iar suferinţa şi paharul cel amar nu le dorea. Aşadar, dinlăuntrul Domnului izvora viaţa, însă El Se leapădă de ea, hotărăşte să Se lipsească de viaţă şi de toate binefacerile ei. Pe de altă parte, primeşte să le îmbrăţişeze pe toate cele care nu au nici o putere şi stăpânire asupra Lui: scuipările, pălmuirile, jignirile, dispreţul, ţintuirea pe Cruce şi punerea în mormânt, pe toate acestea le acceptă. Astfel, cu toate că este om desăvârşit şi fără de păcat şi acestea nu au nici o putere asupra Lui, sfinţenia, viaţa Lui sfântă, nu le doreşte – şi transpare clar acest lucru – dar le îmbrăţişează. Aşa înaintează Domnul spre Ierusalim, unde-Şi continuă lucrarea Lui obişnuită, până în ceasul în care este prins, răstignit pe cruce şi pus în mormânt.
Ne întrebăm şi ne mirăm, ca şi cum nu ştim ce avem de făcut, cum să trăim în aceste zile de pelerinaj ale Săptămânii celei Mari, ca să o înţelegem şi ca să ne folosim. Suntem ca şi cum n-am şti ce trebuie să facem. Da, noi toţi care auzim învăţătura Bisericii, ascultăm Evanghelia – în aceste zile o vom asculta de mai multe ori – şi credem în învăţătura acesteia, deşi înţelegem câte ceva, în cele din urmă ne întrebăm: „Deci, ce trebuie să lucrăm?”, făcând din aceasta o problemă. Ce să faci, omule? Ce să faci? Vom auzi troparul care zice: „Veniţi cu toţii să aducem cugete curăţite şi să ne răstignim împreună cu El...“.
Ca pelerini acum trebuie să-L însoţim pe Domnul cu aceeaşi stare pe care a avut-o Acela. Cel care vrea să fie creştin, să-L urmeze pe Hristos, să se unească cu Hristos, să se răstignească şi să învieze împreună cu El şi să înţeleagă bine că trebuie să se lipsească de orice păcat.
Să luăm aminte la acest lucru pentru că uneori rămânem doar la atât. Desigur, este bine să facem acest lucru, dar nu doar să renunţăm pur şi simplu la păcat. Nici vorbă, nici discuţie, în nici o situaţie creştinului nu-i este îngăduit să păcătuiască, să facă cel mai mic păcat. Nu doar să ne abţinem de la păcat, în sensul să încetăm să păcătuim, să încetăm să gândim în mod păcătos, să voim să ne mulţumim pe noi înşine într-un mod păcătos, ci să ne lipsim şi de viaţa noastră în general.
O asemenea trăire trebuie să aibă credinciosul, nu numai să se lipsească de bunurile vieţii, ci şi de viaţa sa ca şi când n-ar exista pentru el lucruri frumoase, mulţumitoare. Domnul Se lipseşte de toate acestea mult mai mult decât oricare dintre noi. Ar fi putut să le aibă şi să Se desfete. El însă, se leapădă de toate şi moare. Deci, să facem şi noi la fel. Cuvântul „a se lipsi, lipsă” să fie continuu în urechile noastre, înlăuntrul sufletului nostru. Să nu uităm deloc aceste cuvinte. În toată vremea să fie cu noi. Nu doar când vezi că te enervezi trebuie să-ţi aminteşti că eşti dator să te înfrânezi să nu te mânii, ci şi când vrei să faci orice alt păcat să te abţii, să nu-l faci, să te lipseşti şi de cele mai mulţumitoare lucruri, dacă vrei de cele mai nevinovate, de cele mai frumoase pe care Dumnezeu le-a făcut pentru om.
Să ne formăm această deprindere de a ne înfrâna. Trebuie să le pierdem pe toate, ca să le aflăm din nou, şi atunci le vom afla într-un mod adevărat. Sfântul Apostol Petru spune: „Noi aşteptăm ceruri noi şi pământ nou“ (II Petru 3,13). Adică, la a doua Venire a Domnului cerul acesta va fi distrus, va pieri, la fel şi pământul şi va fi un cer şi un pământ nou. Deci, din nou le vom regăsi pe toate, căci Dumnezeu tot ce a făcut, a făcut pentru om. Este, însă, important ca omul să se lipsească şi de cele mai frumoase, mai minunate şi mai curate lucruri din dragoste pentru Hristos. Şi de vreme ce toate acestea sunt ale lui Hristos, El Se află deasupra tuturor. Este lucru de mare preţ să se lepede de ele cineva când merge împreună cu Domnul, şi vrea să se răstignească împreună cu El, adică vrea să-I urmeze. Aşadar, omul trebuie să se lipsească, nu numai de păcat, ci şi de cele mai nevinovate lucruri, apoi să aibă dispoziţia să le îmbrăţişeze pe toate acelea pe care le-a îmbrăţişat Hristos, pe cele mai nemulţumitoare, mai grele, mai ruşinoase, pe cele mai înfricoşătoare, pe cele mai amare. Până şi moartea trebuie s-o îmbrăţişeze omul, şi nu doar s-o rabde. Astfel, de bună voie, cu mulţumire, din tot sufletul şi din toată inima, cu toată iubirea să îmbrăţişăm Patimile Domnului, pe care, desigur, nu trebuie să le creem noi.
Acestea sunt prezente în toată clipa în viaţa noastră, înaintea noastră, lângă noi, în jurul nostru, înlăuntrul nostru şi apar tocmai pentru că există în om voinţa, egoismul, ego-ul, revolta. Neîncetat omul are în faţă suferinţa, tristeţea, mâhnirea, strâmtorarea, amărăciunea, crucea şi moartea. Şi iată că trebuia să le îmbrăţişeze pe toate acestea, ca să moară omul cel vechi, omul păcatului, să piară sinele, egoismul şi să învieze împreună cu Hristos, omul virtuţii, omul harului, omul sfinţeniei, omul cel nou, omul în Hristos.
Dacă avem în vedere aceste lucruri, putem după aceea să ne găsim în încurcătură pentru că nu ştim în ce fel să lucrăm, şi ne întrebăm: „Ce trebuie, oare, să facem?” Acestea sunt lucruri simple, Hristos nu a venit ca om pe pământ, ca să ne spună doar ceea ce ne-a spus, apoi să Se răstignească şi să desăvârşească o lucrare, ci le-a făcut pe toate ca să ne cheme pe fiecare în parte să devenim oameni adevăraţi, oameni întru Hristos, următori Lui pe calea Golgotei, ieşiţi din mormânt împreună cu El, Domnul cel înviat.
Prin urmare, cu cât ne vom împotrivi acestor strâmtorări, cu atât suntem mai departe de Hristos, nu vom merge şi nu ne vom răstigni împreună cu Acesta. Astfel, vine Săptămâna Mare, trece şi Invierea şi, trece si pelerinajul si tot ce am simtit atunci si din nou, nu se întâmplă nimic în sufletul nostru. Se poate să ne placă toate aceste trairi de pelerin cu cântări din săptămâna Patimilor, să fim emoţionaţi, să ne fie milă, să-L compătimim pe Domnul, unii să şi plângă, dar nu câştigăm nimic din toate acestea. Bineînţeles că nu sunt rele, dar nu ne folosim dacă înlăuntrul nostru nu se mişcă nimic, dacă nu avem dispoziţia să ne lipsim de viaţă şi de frumuseţile lumii acesteia ca să devenim ascultători Părintelui ceresc şi să îmbrăţişăm cu tot sufletul pătimirile. Chiar eu când scriu aceste mă gândesc că nu pot să le fac, cine poate să le facă pentru noi? Numai Hristos, de la El să cerem puterea, îndurarea, mila! Amin (postat pe fb de ioan monahul)