Sfinții Trei Ierarhi
Sarbatorim astazi în biserică pe Vasile Cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. Fără îndoială veacul al IV-lea numit „veac de aur” pentru Biserică creştină este dominat de cele trei personalităţi de excepţie, Sfinţii Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur.
Dacă Sfinţii Apostoli au fost cei dintâi într-un şir uriaş de mucenici şi mărturisitori din primele trei secole, odată cu Edictul de la Mediolan din anul 313, practicarea, propovăduirea şi mărturisirea credinţei creştine capătă alte forme de manifestare, mult mai complexe şi nuanţate. Într-o lume cosmopolită ca cea a Imperiului Roman, cu mulţimea de religii şi etnii, când creştinismul devine religie de stat, valul de ispite provocat de ispititorul se dublează. Apar ispitele din interiorul Bisericii, începe războiul întru cuvânt, iar în urma acestor mari provocări şi lupte cu ereziile, se stabilesc şi definesc învăţăturile dogmatice ale Bisericii.
După Sfântul Atanasie cel Mare care avusese un rol extraordinar (deşi era doar diacon pe atunci) la întâiul Sinod ecumenic de la Niceea, în anul 325, a venit şi rândul Sfinţilor Trei Ierarhi, ca prin felul lor de slujire, de teologhisire, de mărturisire a credinţei să arate prin cuvânt şi prin faptă chipul sau icoana slujitorului lui Dumnezeu, a păstorului sau conducătorului duhovnicesc, în Biserică. În ei se oglindesc virtuţile atât cele personale ale credinciosului desăvârşit, cât şi cele necesare păstorului, a celui care răspunde şi poartă pe umeri grija pentru mântuirea altora.
Obârşia lor nobilă, aristocratică, vine să trezească în noi sentimentul nobiliar de fii ai lui Dumnezeu, născuţi prin harul Sfântului Duh în Sfânta Taină a Botezului şi hrăniţi cu Cuvântul, Harul şi Puterea, Trupul şi Sângele dumnezeiesc al Domnului şi Împăratului nostru Iisus Hristos. Familiile în care s-au născut, numărându-se majoritatea membrilor lor în rândul sfinţilor comunităţii ne amintesc că adevăratele noastre familii sunt cetele sfinţilor ce-i numără pe apostoli, prooroci, ierarhi, mucenici, cuvioşi, drepţi. Virtuţile care au strălucit în Sfinţii Trei Ierarhi şi vor lumina până la sfârşitul veacurilor sunt: credinţa, faptele bune, postul, milostenia, rugăciunea, cunoştinţa, evlavia, răbdarea şi iubirea. Toţi trei au avut o credinţă de neclintit, desăvârşită. Dacă în tinereţe ea s-a manifestat în viaţa lor curată şi cinstită, sobră şi austeră, dar plină de altruism, la vârsta maturităţii ea s-a manifestat prin acte de îndrăzneală şi curaj, răbdare şi darul facerii de minuni.
In cinstea sfinţilor Trei Ierarhi s-a mai vorbit şi de-a lungul lunii acesteia: la 1 ianuarie sfântul Vasile, la 25 sfântul Grigorie şi la 27 sfântul Ioan Gură de Aur. Se vorbește la vecernie şi astăzi la praznic, însă ei sunt inepuizabili. Aşa de bogaţi…, în viaţa lor aşa de multe fapte au făcut şi aşa de frumos au scris, aşa de mult au scris, încât oricând se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este întinsă, volume întregi. E o colecţie numită Migne, în greceşte şi latineşte, volume întregi din operele lor.
Şi aceşti bărbaţi au trăit puţin în comparaţie cu mulţi alţii, sfântul Vasile cel Mare a trăit numai cincizeci de ani, sfântul Grigorie mai mult, optzeci de ani şi sfântul Ioan Gură de Aur şaizeci şi ceva de ani. Insă în aceşti ani au lucrat şi s-au consumat pe ei, aşa cum o lumânare de ceară curată arde luminos şi nestingherit până când se topeşte, până la ultima picătură de ceară. Aşa au lucrat, aşa şi-au mistuit viaţa aceşti mari sfinţi ai Bisericii.
Ii prăznuim şi separat, îi prăznuim şi împreună. Ii prăznuim separat pentru că au nişte deosebiri între ei, fără îndoială, sunt trei mari personalităţi. Dar îi sărbătorim şi împreună, pentru că au şi nişte calităţi care îi unesc. Vi s-a mai spus, ceea ce-i uneşte pe ei, pe aceşti trei sfinţi luminători ai Bisericii, sau trâmbiţele Duhului Sfânt, este în primul rând cultura lor extraordinară. Pentru că au învăţat şi ştiinţa veche, păgână, de până la ei şi au adâncit foarte mult sfintele Scripturi care sunt izvor nesecat de înţelepciune şi de idei. Deci această cultură, pe care toţi au avut-o, Vasile, Grigorie şi Ioan, îi uneşte pe toţi. Mai ales că trăiesc în acelaşi veac, veacul IV: cei doi se nasc, sfântul Vasile şi sfântul Grigorie, în 329; sfântul Ioan mai târziu, 347 şi la 407 moare, se stinge undeva în Cucuz.
Deci trăiesc în aceeaşi epocă şi în aceleaşi probleme de atunci: era lumea păgână care trecea către creştinism încet, încet şi, în acelaşi timp, erau foarte multe erezii, îndeosebi erezia lui Arie care a tulburat foarte mult Biserica lui Hristos şi care câştigase convingând şi pe împăraţii vremii de atunci. Mai ales pe Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare. Şi pe Valens, care a fost contemporan cu aceştia; cu sfântul Vasile cel Mare a avut Valens nişte scânteieri, nişte dialoguri, încât şi-a dat seama că atunci abia se întâlnea cu nişte episcopi care cu adevărat ştiau să-şi apere credinţa lor, doctrina în care cred şi pentru care mor.
In această epocă trăiesc toţi trei, adăpaţi din vechea cultură şi din cea nouă, creştină. Insă fiind aşa de culţi, erau totuşi nişte oameni extraordinar de smeriţi, umili. Ştiau că totul le vine de la Dumnezeu şi nu-şi însuşeau nimic din meritele lor. In acelaşi timp, erau nişte oameni foarte generoşi, iubitori de străini, iubitori de bolnavi, iubitori de săraci, şi unii şi alţii, şi sfântul Ioan, în capitala imperiului şi sfântul Grigorie – a fost şi el patriarh la Constatinopol – şi sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadochiei, patria lui. Foarte milostivi, au îndemnat şi cu cuvântul, rupând pungile bogaţilor şi revărsându-le săracilor, unificând, cât au putut ei să facă într-un timp destul de scurt, rupând aceste diferenţe între bogaţi şi săraci, cum nu ne putem închipui noi astăzi. Ei erau mari latifundiari care aveau moşii prin alte continente şi robi cu miile şi erau în acelaşi timp săraci şi necăjiţi care abia îşi câştigau pâinea de toate zilele. Au lucrat cu foarte multă energie, cu foarte multă putere, ca să deschidă inimile bogaţilor, să dăruiască acestor mulţimi sărace şi flămânde.
Deci foarte generoşi şi iubitori de oameni, foarte omenoşi, aceşti sfinţi Trei Ierarhi. Şi încă o calitate care a uimit lumea păgână: sfinţenia vieţii lor. Prin post, prin rugăciune, prin renunţarea la sine au devenit cu adevărat vase ale Duhului Sfânt, temple ale Duhului Sfânt cum spune sfântul apostol Pavel, nişte oameni cu adevărat sfinţi, plini de mireasma Duhului Sfânt, în toată fiinţa lor. De aceea au rodit aşa de mult în viaţa lor şi a rămas nemuritor tot ce au făcut ei, şi faptele şi scrisul lor.
Aceşti trei Sfinţi Ierarhi sunt vestiţi în toată lumea, nu numai în biserica lui Hristos, ci şi la cei de altă credinţă, până departe, şi sunt printre cei mai mari şi cei mai însemnaţi sfinţi ai bisericii şi de aceea cei mai mulţi dintre creştinii noştri nu ştiu aproape nimic despre ei. Şi lucrul acesta se poate dovedi cu uşurinţă, pentru că dacă întrebăm acuma în Sfânta Biserică, în oricare biserică, vom vedea că din 100 de oameni, 99 nici măcar nu ştiu prea bine când au trăit aceşti trei sfinţi, cam care a fost viaţa lor, ce au scris, s.a.m.d. Lucru foarte trist, lucru foarte trist şi foarte adevărat, şi care ne arată nouă un gol, un gol din sufletele noastre şi din viaţa noastră.
Între cuvintele pe care le auzim, între cuvintele pe care le stim si cuvintele pe care le spunem, pe de-o parte, şi viaţa noastră, trăirea noastră, este o foarte adâncă prăpastie – care se măreşte, dacă nu luptăm să o umplem, şi care poate să devină acea genune fără fund a iadului! Este o primejdie foarte, foarte mare, care ne pândeşte neîncetat, şi de fapt, nu că ne pândeşte, ci pur şi simplu suntem în ea. Într-adevăr, din nou spun, cei mai mulţi dintre oameni deşi ştiu că Sfântul Vasile cel Mare este un foarte mare sfânt, că Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul este un foarte mare sfânt, că Sfântul Ioan Gură de Aur este un foarte mare sfânt, şi că toţi trei împreună sunt prăznuiţi, nu ştiu aproape nimic despre viaţa lor, despre învăţătura lor, despre cele scrise de ei ş.a.m.d., aşa încât se împlineşte cuvântul acela al lui Dumnezeu care spune: “Poporul acesta Mă cinsteşte numai cu gura” (Mt 15,8.) şi lucrul acesta foarte des se vede în toate laturile vieţii noastre.
Nu o dată, ci de multe ori, poţi vedea pe cineva care,folosind, să zicem aşa, cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur sau ale altora dintre Sfinţii Trei Ierarhi, încearcă să îndreptăţească ecumenismul, ecumenismul în forma lui urâtă, eretică, nu în forma bună a înfrăţirii dintre bisericile ortodoxe, ci în forma aceea de a pune egalitate între Dumnezeu şi diavol şi a zice că nu contează a cui religie este şi cui te închini, că toate sunt la fel. Se întâmplă acest lucru pentru că nu se ascultă în primul şi în primul rând de Sfânta Scriptură. Când se vorbeşte de cei care înaintea noastră, au bineplăcut lui Dumnezeu ni se spune “luaţi aminte la mai-marii voştri şi la felul în care şi-au sfârşit ei viaţa” (Evrei 13, 7) or, dacă noi am începe, nu prin a învăţa pe de rost citate, din cutare sau cutare sfânt, din Filocalie sau din alte cărţi, ci am începe prin a cunoaşte vieţile sfinţilor, lucrurile, cred eu, s-ar lumina mult mai puternic şi mult mai bine. Şi ar fi mult mai limpezi şi mai temeinic aşezate în sufletele noastre. Pentru că se amestecă nechibzuit, iubirea şi lipsa de iubire, adevărul şi minciuna, încât omul se rătăceşte foarte tare şi de multe ori este atât de încredinţat că e în adevăr, când de fapt este foarte departe de adevăr încât nici nu poţi să vorbeşti cu el.
Aceasta este prima lucrare apostolică. Tot ce s-au străduit Sfinţii Trei Ierarhi în viaţa lor să facă a fost închinat acestui lucru, ca toţi să putem să fim lumina lumii, ca în toţi să trăiască Hristos.
Şi pentru acest lucru, întâi au făcut asta în ei. Înainte de a ajunge ei să fie apostoli şi propovăduitori – lucru de care ei au fugit, nu şi-au luat-o ei singuri, cum mulţi astăzi şi-o iau singuri şi se fac vestitori, şi în alte părţi fără nici o binecuvântare, fără să-şi dea seama că prin asta cad din credinţă îngrozitor, oricât de mult şi-ar închipui ei că poartă cuvintele credinţei. Înainte de a ajunge să fie vestitori, ai Evangheliei lui Hristos, cu gura, sau de la amvon, cum vreţi să spunem, Sfinţii Trei Ierarhi au luptat din răsputeri să-şi curăţească viaţă lor, să se curăţească pe ei înşişi.
Dacă citiţi Tratatul despre preoţie al Sfantului Ioan Gură de Aur, vedeţi ce luptă cumplită, câtă suferinţă avea el pentru orice umbră a păcatului care rămăsese în viaţa lui, cum plângea pentru acestea şi se socotea mai prejos decât toată omenirea pentru fiecare umbră de păcat rămasă în viaţa lui. Cu atât mai mult se ştia nevrednic de preoţie. Tocmai de aceea sunt atât de mari. Şi de aceea Evanghelia de astăzi li se potriveşte atât de bine. Ne arată biserica lui Hristos, punând Evanghelia de astăzi pentru Sfinţii Trei Ierarhi, unde se ajunge dacă îndeplinim acest Cuvânt al lui Dumnezeu.
Şi dacă, într-adevăr, citim Vieţile Sfinţilor şi ne uităm la istoria bisericii, vedem mulţi sfinţi despre care nu ştim mare lucru să fi propovăduit din gură, dar a căror viaţă, ale căror fapte într-adevăr, au luminat atât de mult…Cine se ridică împotriva învăţăturii lui Hristos, bineînţeles că este lepădat. Şi Sfinţii Trei Ierarhi mereu au încercat să ne arate acest lucru, că ridicarea împotriva adevărului este ridicare împotriva lui Hristos. Dar ridicare împotriva adevărului este şi orice împăcare pe care o avem cu păcatul. De ce scrie în Scriptură “prietenia cu lumea este duşmănie cu Dumnezeu (Iv 4,4)“? Pentru că până la urmă orice păcat nu înseamnă altceva decât despărţire de Dumnezeu. Şi cine învaţă altfel este în rătăcire.
Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, care prin descoperire cereasca au aratat crestinilor, ce se gâlceveau pentru a dovedi intaietatea vreunuia dintre ei, legatura dragostei lor intru Domnul. Prietenia duhovniceasca, despre care acesti ierarhi ne-au lasat cuvantari pline de har, se imputineaza astazi din ce in ce, pe masura racirii dragostei multora, iar slabiciunea legaturilor dintre noi ne face vulnerabili in fata atacurilor celui rau.
“Care zid este atat de puternic si atat de intarit prin legatura perfecta a pietrelor trainice din care e construit, incat sa reziste atacurilor vrajmasilor ca ceata celor cari se iubesc – unii pe altii si cari sunt stransi intr-o singură unire? Atacurile diavolului le resping; si pe bună dreptate. Caci cei cari se oranduiesc in ordine de lupta contra diavolului sunt de neinvins; de uneltirile lui isi inalta trofeele stralucitoare ale dragostei. Sunt ca si o liră. După cum coardele lirei sunt multe, dar dau o singura melodie si scot o cantare placuta, tot astfel si cei cari sunt stransi intr-un gand dau drumul cantării melodioase a dragostei. Nimic nu poate sa fie mai dulce decat dragostea!“ Asa descria Sf. Ioan Gura de Aur intarirea duhovniceasca printr-o adevarată prietenie.
Prietenia duhovniceasca – despre care toti acesti trei luminatori ai lumii cu “razele dumnezeiestilor invataturi” ne-au lasat cuvantari “de miere curgatoare” – se imputineaza astazi din ce in ce, pe masura racirii dragostei multora, iar slabiciunea legaturilor dintre noi ne face pe fiecare in parte, si pe toti la un loc, mult mai vulnerabili in fata atacurilor inversunate ale celui care se asemana cu un “leu racnind” care cauta sa ne inghita…
Şi epoca lor a fost marcată de defecte, răutăţi, patimi, crime, scandaluri, rătăciri, erezii…, dar ei n-au fost atraşi. S-au împotrivit. S-au războit. În felul acesta au devenit modele ale luptătorilor taberei creştine.
In vremuri de restriste, când ar fi mai mare nevoie decat oricand in istoria Bisericii “sa strangem randurile” in duhul dragostei fratesti si sa implinim Taina Unimii (Unitatii) in Hristos si in Biserica la care am fost chemati, tocmai acum si patimile noastre, stimulate de asaltul dracesc dezlantuit asupra lumii, ne tradeaza mai abitir si il dezleaga pe Satana – Calomniatorul sufletelor noastre, Marele Diversionist si cel-care-desparte (dia-bolos)– sa realizeze cu noi, probabil intr-o masura fara precedent in istorie, “taina dezbinarii” intre prieteni, intre frati. Cel mai adesea din motive de nimic.Taina dezbinarii face parte integranta din procesul “tainei faradelegii” care se lucreaza tot mai precipitat, sub ochii nostri – “larg inchisi” – in lume, pana la venirea Fiului Pierzarii. Iar Duhul Sfant ne-a aratat de mult ca… dusmania si ura de frati sunt semnul sfarsitului si ca… “daca nu biruim vrajba si tulburarea se va intampla o nenorocire”.
Nu ne mai suferim si nu ne mai rabdam unii pe altii, nu mai avem ochi sa ne vedem si omenie sa ne mai raspundem unii altora. Ne izolam in turnuri de fildes ca sa ne protejam de “taina aproapelui” devenit lepros, ciumat, strain cazut intre talhari, nevrednic de privirea preotului si a levitului… Ne gasim in permanenta noua insine indreptatiri sofisticate, stim sa scoatem rapid de sub maneca ratiunii celei cu nume mincinos o multime de teorii ultra-para-meta… duhovnicesti ca sa ne justificam refuzul de a iubi, refuzul de a rabda, refuzul de a asculta, refuzul de a vedea dincolo de aparente, refuzul de… a ne lucra duhovniceste unii prin altii. La prima ispita, la prima banuiala, la prima barfa, la prima cearta, la prima “tulburare”, crestinul de astazi este invatat sa dea bir cu fugitii, iar nu s-o infrunte barbateste, ci sa se refugieze narcisist in patutul cald al auto-compatimirii si al clevetirii. Acolo unde, desigur, el va avea intotdeauna dreptate si fratele sau niciodata…
Candva, crestinii stiau să certe iubindu-se. Se certau si iarasi se impacau. Se contraziceau ori se tachinau – fara sa se raneasca sau sa se raceasca – poate si pana la moarte, dar isi vorbeau, tot pana la moarte, cu aceeasi iubire, pretuindu-se unul pe celalalt ca pe un mare dar. Comunicau, se mustrau spre îndreptare.Nu taceau pasiv-agresiv, precum noi, lasand a se cultiva, intre timp, in ambele sensuri, resentimente, suspiciuni, ganduri potrivnice devenite certitudini. Ei intelegeau prietenia cea in Hristos ca o Taina sfanta, care se pazeste si se intretine cu frica si evlavie de toate asalturile diavolesti, ca orice alt dar ceresc, pentru care se lucreaza si se lupta neincetat, care merita orice picatura de sudoare, orice jertfa a odihnei si a linistii proprii. Ne lipseste acum si constiinta ca prietenia duhovniceasca este o Taina a impreuna-cresterii, dar si o putere ecleziala vanata de cel-rau cu maxima inversunare, si ca ea nu se pastreaza de la sine, ca trebuie sa se verifice si sa se caleasca prin incercari, prin focul ispitelor.
Pentru ca satana îi vâneaza pe cei izolati. Inclusiv pe cei izolati in propriul grup inchis ermetic, elitist, siesi suficient. Dar piedicile si ispitele spre destramare se asuma, se iau in piept, nu pot speria pe cei care stiu pretul iubirii fratesti. Prietenia este un dar care cere lupta, cere nevointa, care este incompatibil cu egoismul si este ucis de iubirea de placeri, de confort si de comoditate, fie ea si mascata de inselarea “linistirii”.Prietenia ne ajuta sa facem si un obligatoriu “exercitiu” de fidelitate duhovniceasca, bine stiind ca cel care nu este credincios in cele mici – fata de prietenul sau binefacatorul sau – nu poate ramane pana la capat credincios nici lui Hristos, Cel care Se identifica tainic tocmai cu fratele “cel mic“, pe care l-am parasit si l-am condamnat, gasindu-l nevrednic de a-i mai arunca vreo vorba buna de la… inaltimea maiestatii noastre.
Raspunzand nevoii noastre, El a aratat in mod limpede ca, pentru a fi slujitori unii altora, avem nevoie unii de altii. Nu este de ajuns sa slujim in mod exterior, trebuie sa ne daruim pe noi insine. Acest fapt este temeiul jertfirii de sine, temeiul iubirii. Doar astfel crestem, pentru ca avem comuniune in mod real. Nu suntem chemati sa slujim asa cum achitam o datorie. Trebuie sa existe iubirea ca radacina: sa vezi taina celuilalt, sa vezi in el fiinta neconditionata. Aceasta este taina extraordinara, negraita: sa iubim, sa ne adancim spiritual unul in altul, sa fim atenti la ce inseamna celalalt care are nevoie de mine. Sa fim atenti asa cum este Dumnezeu, sa fim atenti fata de el ca fata de o fiinta transparenta pentru Dumnezeu. (Parintele Staniloae)
Când citesti viaţa, învăţătura şi lucrarea Sfinţilor Trei Ierarhi, atât de multă este dragostea lor, şi atât de multă este propovăduirea şi vestirea lor prin fapte şi prin cuvânt, încât se copleşeşte pur şi simplu orice minte. Între viaţa lor şi Evanghelia lui Zaheu vameşul, pe care o citim mâine este la Sfânta Liturghie o foarte strânsă legătură. La fel ca şi Hristos, ei s-au coborât, nu o dată ci de foarte multe ori, în mijlocul păcătoşilor pentru a pescui dintre ei pe cei care puteau fi îndreptaţi. Ca şi Hristos, ei au certat păcatul, cu mare asprime, şi au certat pe cei care ţineau minciuna drept adevăr, cu mare asprime, dorind, dacă era cu putinţă, mântuirea tuturor. Şi ştiind totodată că până la urmă credinţa este libera voinţă a omului.
Şi aici stă şi primejdia pentru noi, pentru că de foarte multe ori alegem, fie că ne dăm, fie că nu ne dăm seama, alegem necredinţa. Alegem să trăim o viaţă care este foarte depărtată de Dumnezeu. Iar fariseii sunt o pildă a omului care vorbeşte despre Hristos, sau despre Dumnezeu – pentru că şi ei mereu încercau să vorbească despre Mesia, şi ei mereu încercau să vorbească despre Dumnezeu, numai că punând mândria lor mai presus de toate, vorbeau mincinos. Căzuseră, şi nici măcar nu ştiau.
Cum se întâmplă şi cu Saul, care devine pe urmă Sfântul Apostol Pavel, că şi el căzuse, şi nici nu ştia. Şi se trezeşte într-un târziu, că se afla într-o rătăcire cumplită. Să încercăm să ascultăm de glasul Arhanghelului Mihail. Atunci când satana amăgise pe îngeri, el a strigat cu glas mare şi a spus: “Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!” şi îndată s-a oprit căderea îngerilor, că atunci când şi-au luat seama de ei înşişi, au văzut şi înşelarea îndată. Noi de multe ori, lăsându-ne răpiţi de lumea aceasta, uităm de noi înşine şi nu mai vedem înşelarea în care suntem.
Să citim vieţile Sfinţilor Trei Ierarhi. Să încercăm să ştim, când au trăit, cum au trăit. E bine şi de mare folos pentru noi să înţelegem că nu au trăit nişte vremuri ideale, să înţelegem că au fost dispreţuiţi, că au fost chinuiţi şi batjocoriţi, că au fost daţi deoparte şi uitaţi, că în vremea lor erau mulţi alţii care erau mai onoraţi de împăraţi şi de puternicii zilei decât ei. Sfântul Ierarh Nectarie, ale cărui moaşte sunt şi în România, n-a fost aşa de băgat în seamă cât a trăit. Erau tot felul de personalităţi ale bisericii care erau socotite mult mai presus decât acest mărunt ierarh. Şi totuşi iată, de câtă slavă l-a învrednicit Dumnezeu. Şi mulţi nu şi-au dat seama, de nimic din acestea cât a trăit, şi unii dintre cei care îi sunt compatrioţi nici astăzi nu-şi dau seama.
Marele Vasilie s-a născut în Cezareea Capadociei. A fost foarte bine pregătit intelectual. Douăzeci de ani a studiat la Atena. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său nepreţuit Grigorie, iar prietenia aceasta i-a ocrotit de stricăciunea cetăţii. În Atena erau adunaţi toţi copiii bogaţi; părinţii le trimiteau bani, iar ei îi cheltuiau. Acolo existau şi femei stricate. Dar cei doi prieteni au rămas ca nişte crini în mijlocul spinilor.
Din Atena, Vasilie s-a întors în Cezareea. Atunci domina arianismul. Împăratul l-a trimis pe Modest să-i constrângă pe episcopi să semneze. Toţi au semnat declaraţia că sunt arieni. A ajuns şi în Cezareea.
- Ce vrei?, îl întreabă Marele Vasilie.
- Nu se poate. Împăratul meu îmi interzice să semnez aşa ceva.Nu te temi de împărat?
- Ce-o să-mi facă? – Îţi va confisca averea sau te va trimite în exil sau la moarte! Marele Vasilie a răspuns: – Şi altceva mai rău mai ai? Confiscarea averii? Nu am decât o rasă şi câteva cărţi. Exil? „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Ps 23,1); oriunde aş merge, exilat sunt. Moarte? Pentru mine moartea este o binefacere. Nu cedez…A auzit Modest şi s-a mirat.
Împotrivire în Atena ca student, împotrivire şi în Cezareea ca episcop în faţa lui Modest şi a împăratului. Sfântul Vasile, recunoscut pentru puterea rugăciunilor sale, încă de la începutul slujirii preoţeşti şi arhiereşti a înfruntat cu succes pe cei doi împăraţi romani, Iulian Apostatul şi Valens, eretic arian. Biruindu-i prin înţelepciune şi prin puterea rugăciunii, salvând în defavoarea primului oraşul Cezareea Capadochiei, iar de la al doilea obţinând bisericile ortodoxe confiscate şi date pentru slujire ereticilor arieni. Sfântul Vasile avea o statură înaltă, slab, negricios la faţă, cu o barbă mare, neagră — n-a avut timp să se înălbească, a trăit numai cincizeci de ani. Un om însă cu o extraordinară energie, încât nu se puteau ascunde de la ordinele lui: porunca lui era poruncă, trebuiau s-o împlinească numaidecât. Dacă şi împăratul Valens, şi Iulian Apostatul, duşmanii creştinilor, ai dreptei credinţe, nu aveau încotro! Vasile era cu adevărat un stâlp puternic peste care nu se putea trece, o mare autoritate omenească şi dumnezeiască, acest mare Vasile. Sfântul Vasile cel Mare, între altele, pune bazele vieţii călugăreşti de obşte; el însuşi, ca şi sfântul Grigorie, au fost nişte mari călugări în acelaşi timp. Insă cum trăiesc
Grigorie Teologul. Şi duhul împotrivirii acestuia îl vedem în Atena. Nu l-a influenţat mediul rău. Coleg l-a avut pe Iulian Paravatul, împăratul idolatru de mai târziu. Nu a fost amăgit de el. S-a războit împotriva ideilor lui Iulian. Apoi, s-a dus în satul său, în Arianz, unde a devenit cleric şi apoi episcop. L-au chemat la Constantinopol când domina arianismul. Arienii ocupaseră toate bisericile în afară de una foarte mică – Sfânta Anastasia. Acolo, Sfântul Grigorie a rostit faimoasele lui Cuvinte teologice despre Sfânta Treime şi de acolo a primit numele de Teologul. La început nu-i dădeau importanţă, dar apoi a început să zguduie întreaga cetate prin predicile lui. Arienii turbau împotriva lui. Şi în ziua de Paşti au intrat cu ciomege şi pietre şi au început să lovească cu pietre pe cei din biserică. A fost rănit şi Grigorie. Aproape pe jumătate mort a scăpat din acea dramă pentru credinţa ortodoxă.
S-a luptat împotriva lui Iulian, s-a luptat împotriva arienilor, s-a luptat împotriva ereziilor timpului său.
Grigorie — colegul lui de studii şi prieten iubit, despre care se spunea: „sunt două trupuri, Vasile şi Grigorie, însă un singur suflet”, aşa era de mare această unitate între dânşii, asemănare în ceea ce este frumos şi bun. Sfântul Grigorie era de statură mijlocie, bătrân către sfârşitul vieţii sale, [cu] păr alb, pleşuv… Un ochi era bolnav, a fost lovit de cineva, anume când vorbea în Constantinopol despre Sfânta Treime… Arienii aruncau cu pietre în el, ca într-un netrebnic şi el nu s-a apărat, mergea şi vorbea în cinstea Sfintei Treimi. L-au lovit şi a suferit acest ochi. Insă era un om cu ochi duhovniceşti care au văzut clar Sfânta Treime şi a scris nişte lucruri cu mintea lui ageră care au rămas doctrinarii, au rămas nişte stâlpi, nişte făclii de luminare pentru toate veacurile creştine. O minte extrem de ageră şi în acelaşi timp o fire blajină, o fire duioasă, o fire foarte sensibilă. Sfântul Grigorie era şi un mare poet, a scris peste unsprezece mii de versuri. Viaţa lui toată e scrisă în versuri şi anumite minuni [sunt] povestite de el în aceste versuri. O fire de poet, de filozof şi de adânc teolog.
Pe Grigorie Teologul și duhul împotrivirii acestuia îl vedem încă de la Atena. Nu l-a influenţat mediul rău. Coleg l-a avut pe Iulian Paravatul, împăratul idolatru de mai târziu. Nu a fost amăgit de el. S-a războit împotriva ideilor lui Iulian. Sfântul Grigorie, printr-o credinţă şi răbdare îngerească înfruntând injurii, hule, invidii, loviri cu pietre a reuşit în patru, cinci ani prin puterea şi înţelepciunea cuvântului său să readucă la ortodoxie capitala imperiului Bizantin – Constantinopol (de aproape 300.000 de locuitori) căzută aproape sută la sută în erezia ariană. S-a luptat împotriva lui Iulian, s-a luptat împotriva arienilor, s-a luptat împotriva ereziilor timpului său.
Sfântul Ioan Gură de Aur, cu statura mijlocie — spune în Viaţa lui — avea capul mărişor, era puţin chel, [cu] părul negru, ochii strălucitori, pătrunzători şi avea îndeosebi o mare energie în a spune adevărul pe faţă. A mustrat pe Eudoxia cea vicleană şi trufaşă, împărăteasa Bizanţului care I-a şi aruncat de două ori în exil; datorită ei sfântul Ioan a murit mai devreme decât trebuia, aruncat într-un exil departe de patria lui şi de tronul său patriarhal. Insă sfântul Ioan avea o fire totuşi blândă cu cei săraci, cu cei necăjiţi, cu cei bolnavi, cu cei care aveau nevoie de ajutor, dădea tot ca să fie ajutaţi cu adevărat. Era foarte bogat, ca şi Grigorie şi ca Vasile cel Mare [care] au dat tot. Sfântul Ioan şi-a vândut averea sa şi a împărţit-o la săraci toată. A făcut case de milostenie, case de îngrijire a bolnavilor, a săracilor, a bolnavilor irecuperabili din Constantinopol, încât era un om cu adevărat dăruit altora. In predicile lui pe care le-aţi mai auzit, găsea toate mijloacele oratoriei lui extraordinare ca să-i convingă pe păcătoşi să se întoarcă la calea cea bună, plăcută lui Dumnezeu. El mustra, însă mustra cu foarte multă blândeţe, foarte multă bunătate, încât de la el plecau oamenii convinşi că trebuie să asculte de cuvântul lui, că e cuvântul lui Dumnezeu.
Spre deosebire de ceilalţi, sfântul Ioan Gură de Aur ne covârşeşte cu graiul lui, cu puterea lui de evocare, de oratorie. Din ceea ce spun biografii lui de atunci şi de mai târziu, sfântul Ioan a rămas neîntrecut ca orator al Bisericii. Era mare orator în vremea aceea, Libanius, care i-a fost profesor de oratorie în vremea lui, însă de la el, de la Libanius încoace, sfântul Ioan a rămas cel mai mare orator al lumii, creştine în special. Se distinge Sfântul Ioan Gură de Aur printr-o mare putere de a evoca, în care se vede toată grija lui pentru sufletele care îl ascultau şi care doreau să afle pe Dumnezeu. In seara aceasta am ales să vă citesc aici, de veţi avea răbdare să mă ascultaţi, un cuvânt din sfântul Ioan Gură de Aur, în care arată ce l-a îndemnat pe el să vorbească lumii, ce l-a mistuit pe el să spună cuvântul lui Dumnezeu celor din vremea lui „Tot creştinul, şi mai ales propovăduitorul, trebuie să fie osârdnic întru învăţarea celor rătăciţi”. Şi după aceea, cuvântul lui a rodit mereu de-a lungul istoriei până astăzi. Şi profeţii şi apostolii au fost mânaţi de un foc lăuntric să spună, nu de trufia lor, nu încăpea trufie la ei, însă îi ardea acest foc al Duhului Sfânt care îi obliga să rostească. Spune sfântul Pavel undeva: „Vai mie, dacă nu voi vesti cuvântul lui Dumnezeu! Vai mie!” Aşa spune sfântul acesta mare, Ioan Gură de Aur. Şi o să vă citesc un cuvânt despre această grijă de a vesti cuvântul lui Dumnezeu şi ce folos se urmăreşte prin această vestire a cuvântului lui Dumnezeu: Tot creştinul trebuie să fie osârdnic în sfătuirea celor rătăciţi si acuma începe cuvântul lui: „Când păcătoşii, încă după sfătuirile noastre, rămân în păcatele lor, totuşi noi nu trebuie să încetăm a le împărtăşi sfatul nostru“. Ascultă unul şi pleacă, nu-i place, pleacă; însă cuvântul pe care l-a auzit din când în când îl bate la ureche şi la inimă. Şi ascultaţi cum se compară cuvântul rostit cu cele din natură: „Fântânele curg chiar când nimeni nu scoate apă din ele, izvoarele clocotesc când nimeni nu ia apă dintr-însele şi când nu beau, şi pâraiele curg chiar şi când nimeni nu însetează”. „Aşa şi predicatorul trebuie să-şi facă datoria sa din toate puterile, deşi nimeni nu-l bagă în seamă”. Invăţătorul vorbeşte, lasă-l în treaba lui!“Aşa Dumnezeu cel plin de dragoste a dat lege, ca noi, cei care suntem puşi a predica cuvântul cel ceresc, să nu lăsăm nimica din câte stau în puterile noastre. Să nu tăcem niciodată, ascultă-ne cineva sau nu.
Când Ieremia prorocul”,marele proroc Ieremia, „ameninţa pe iudei şi le predica nenorocirile care veneau asupra lor…” Din cauza păcatelor lor — se depărtaseră de la Dumnezeul cel adevărat şi-şi însuşiseră baalii, acei zei păgâni, le aduceau jertfe şi ucideau pe copiii lor, fete şi băieţi, aduceau jertfe acestor baali — S-a mâniat Dumnezeu pe ei şi i-a ameninţat cu robia Babilonului. Profetul Ieremia le-a spus cu foarte multă putere şi precis ce-i aşteaptă. Insă deşi a spus un cuvânt, le-a spus toată această veste din partea lui Dumnezeu, cel care era stăpânitor acolo l-a băgat în temniţă. De ce-a făcut aşa? Sperie poporul.
Şi a ieşit după aceea din temniţă şi a ameninţat pe cel care îl aruncase în temniţă, Paşhur. Tu însuţi si prietenii tăi o să fiţi duşi în Babilon şi acolo o să mori. Deci „când profetul Ieremia îi ameninţa pe iudei şi predica nenorocirea ce avea să vie, el era batjocură şi râs” contemporanilor săi. Toţi râdeau de profetul Ieremia: a mai venit şi ăsta. „El se hotărâse a se lăsa de dregătoria sa profetică”, să-i lase în pace, „căci prinsese slăbiciune omenească şi nu mai vroia să sufere derâderea şi batjocura.
Dar ascultaţi-l pe el însuşi, zice aşa: «M-au făcut spre râs, toată ziua am fost batjocorit şi-am zis: Nu voi mai numi numele Domnului, şi mai mult nu voi mai grăi în numele Lui în faţa acestui popor. Dar s-a făcut ca focul ce arde în inima mea şi se aprindeau oasele mele şi era să pier, pentru că nu vorbeam».”. Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi de numele Lui, dar iată, era în inima mea ca un foc, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele şi eu mă sileam să-l înfrânez dar n-am putut. Cu adevărat vroia foarte mult pe dinlăuntru să vorbească, să le spună, chiar dacă nu le convine.
„El voieşte să zică”, tălmăceşte sfântul Ioan „«gândeam să mă las de dregătoria profeţească, căci iudeii nu mă ascultau. Dar îndată ce mi-am făcut acest plan, puterea Duhului s-a aprins în sufletul meu ca un foc care a învăpăiat tot lăuntrul meu şi aşa de tare îmi mistuia oasele, încât eu n-am putut suferi acest pârjol». Deci dacă acel profet care în toate zilele fusese râs, batjocorit şi ocărât, a trebuit să sufere o astfel de pedeapsă când s-a hotărât să tacă, de ce iertare ne vom învrednici noi care nu suferim aşa de mult cum suferea el, că ne împuţinăm cu duhul pentru uşurătatea minţii unora dintre ascultători şi voim să încetăm de a-i învăţa, atunci când încă mulţi alţii ne ascultă?” – cum sunteţi dumneavoastră acum.
„Eu ştiu că unii vor zice în batjocură sau în derâdere dispreţuitoare: «tu ai întors pe toţi cu predica ta?» Ce zici, omule? Am făgăduit noi oare ca într-o zi să dobândim pe toţi? Dacă noi am mişcat numai zece, ori numai cinci, ba încă chiar numai pe unul din ascultători, nu este oare aceasta îndeajuns spre a ne da un curaj bun? Dar eu voi zice încă mai mult. Presupuneţi că noi, prin cuvântarea noastră, n-am dobândit pe nimeni, cu toate că este cu neputinţă ca o cuvântare semănată în atâtea auzuri să rămână cu totul tară roadă. Insă fie şi aşa. Cuvântarea noastră şi atunci, totuşi, n-ar rămânea nefolositoare.
Când ascultătorii noştri iarăşi vor fi păcătuit, o vor fi făcut aceasta nu aşa, fără de ruşine, ca mai înainte. Totuşi îşi vor fi adus aminte”, de pildă în timpul unei beţii, „de mustrarea noastră, de dojanele noastre, iar această amintire negreşit a produs ruşine, ei au roşit înlăuntrul lor şi au săvârşit păcatul lor nu cu obrăznicia cea mai dinainte” şi-au dat seama că păcătuiesc, greşesc. „Iar aceasta este începutul îndreptării şi al întoarcerii celei desăvârşite, când cineva se ruşinează de păcatul săvârşit şi singur osândeşte cele făcute.” Deci încă un folos: chiar atunci când nu-i băgat în seamă, atunci, cuvântul însă îi vine mai pe urmă în minte. Cuvântul, fraţi creştini, are o mare putere asupra noastră, a oamenilor. Cuvântul te poate rătăci, cuvântul te poate îndrepta, te poate mustra, te poate reînvia.
„Afară de aceasta, urmează pentru noi şi un alt câştig care este nu prea mic. Noi am făcut pe cei luători aminte mai îmbunătăţiţi şi i-am convins că aceia mai bine s-au gândit, care nu se amăgesc de mulţimea cea mare. Aşadar eu, deşi n-am vindecat pe cei bolnavi, totuşi am făcut mai tari pe cei sănătoşi“. I-a convins de adevărul faptei bune şi al gândului celui bun. „Cuvântul meu, negreşit, pe mulţi nu i-a oprit de la păcat, totuşi el a întărit pe cei îmbunătăţiţi. Voiesc a cumpăni încă şi un al treilea punct. Eu astăzi nu am mişcat, dar poate voi mişca mâine. Şi dacă nu mâine, poate poimâine, sau încă mai târziu.
Cine ne ascultă şi ne respinge astăzi, poate ne va asculta şi primi mâine. Cine nu ne bagă în seamă astăzi şi mâine, poate după mai multe zile va dărui ascultare cuvântării noastre, încă şi pescarul adeseori toată ziua a aruncat mreaja sa în zadar şi seara voia chiar să plece, dar totuşi la urmă a prins peşti mulţi, seara târziu. Dacă noi, pentru neizbutirea întreprinderilor noastre, îndată am înceta şi ne-am lăsa de lucru, atunci s-ar prăpădi toată viaţa noastră, şi cea trupească şi cea duhovnicească.
Dacă de pildă, lucrătorul de pământ pentru o vreme rea întâmplată o dată, de două ori sau de mai multe ori, ar părăsi lucrarea pământului, atunci noi toţi curând ar trebui să pierim de foame. Şi dacă corăbierul pentru o furtună întâmplată o dată, de două sau de mai multe ori ar fugi de mare, şi viaţă noastră ar pierde foarte multe îndemânări”. Când tu împrăştii sămânţa învăţăturii şi ascultătorii nu au primit şi n-au adus rod ascultării, totuşi tu primeşti de la Dumnezeu plata cuvenită pentru sfătuirea ta.
Şi când aceia nu vor să te asculte, tu vei primi tot atâta de mare răsplătire, precum ai fi primit când ei ţi-ar fi urmat, căci tu ai făcut tot ce atârna de tine”. «Noi suntem datori să semănăm», spunea sfântul Pavel «şi Dumnezeu să facă să rodească.». Noi nu suntem răspunzători de ceea ce fac ascultătorii noştrii, ci suntem datori numai a le da sfaturi drepte, a-i îndruma. A-i îndemna e datoria noastră, a urma şi-a face este datoria lor — adică a dumneavoastră.
„Cu toate acestea, predicatorul nu poate singur să isprăvească toate”.Aşadar, vorbeşte cu fratele tău şi-l îndeamnă, chiar dacă el nu te-ar asculta, totuşi tu vei dobândi prin aceasta plată cuvenită. Insă numai atunci când nu vei înceta şi vei continua cu îndemnarea, cu sfătuirea”, „Satana ne îngrozeşte cu lupta împotriva oamenilor, deşi Dumnezeu îl opreşte de la aceasta, iar tu oare te vei feri cu lenevire, măcar că Dumnezeu însuşi te îndeamnă şi cere ca iarăşi să dobândeşti pe cei căzuţi? Cine va ierta oare, fraţilor, că pe când satana arată o astfel de râvnă pentru pierzarea oamenilor, noi n-arătăm nici cea mai mică parte din asemenea râvnă pentru mântuirea fraţilor noştri? Pentru aceasta, când tu vezi un frate învârtoşat şi neplecat care nu voieşte să te asculte, atunci zi întru sine-ţi: «Oare nu-l voi putea dobândi cu timpul?» Aceasta şi Pavel ne-a poruncit să facem când scrie aşa: «Slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toţi, învăţător şi suferitor.»” „Nu vezi tu oare”, spune sfântul Ioan, „că un părinte, chiar când este deznădăjduit despre însănătoşirea copilului său, totuşi plângând, suspinând, sade lângă patul lui, îl sărută cu dragoste şi întrebuinţează toate mijloacele de vindecare până la suflarea cea mai de pe urmă. Tot aşa trebuie să faci şi tu cu fratele tău”.Fratele tău, în înţelesul de oricine, aproapele nostru.
“Acela cu lacrimile sale nu poate să alunge boala, nici să respingă moartea ce se apropie. Tu însă pe un suflet bolnav de moarte poţi adeseori a-l mântui şi a-l scula, prin lacrimile şi suspinurile tale, dacă tu eşti neobosit şi nu te îndepărtezi de dânsul. Tot aşa face şi Dumnezeu cu noi, deşi noi suntem nebăgători de seamă, El totuşi în toate zilele vorbeşte către noi prin profeţi şi apostoli şi nu încetează a îndemna pe cei „cerbicoşi” — mândri, trufaşi — „neluători aminte”. Gândiţi-vă, în sfârşit, că acel ce nu încetează cu sfătuirea, deşi o face în deşert, va secera o răsplată încă mai mare decât acela care prevede că cuvintele sale vor fi ascultate. Căci acela care de-a pururea îndeamnă fără să fie ascultat şi totuşi nu oboseşte, dă dovadă de dragostea cea mai călduroasă şi mai adevărată de aproapele său”.
Toţi trei au fost iubitori de fapte bune, practicând post aspru, rugăciune aproape neîncetată atât în Biserică cât şi în chilie, iar milostenia a fost constanta vieţii lor.
Toţi trei au iubit sărăcia şi smerenia. Deşi după terminarea studiilor universitare, puteau să ocupe funcţii importante de profesori, magistraţi sau prefecţi, au preferat viaţa săracă pustnicească. Au căutat întotdeauna să păşească pe urmele Domnului Iisus Hristos, ale Apostolilor, Profeţilor şi Martirilor, care nu aveau unde să-şi plece capul, dar erau prieteni iubiţi şi nedespărţiţi ai lui Dumnezeu.
Toţi trei au primit hirotonia de preot sau episcop cu mare greutate abia în urma unor semne dumnezeieşti şi voii unanime a membrilor Bisericii pe care urmau să-i păstorească.De asemenea, toţi trei au căutat ca la fapta bună să adauge cunoştinţa, cercetând şi învăţând la cele mai vestite şcoli din vremea lor, cu dascăli de renume mondial, tot ce se putea studia atunci în filosofie, retorică, gramatică, medicină, muzică, astronomie.
Dacă fiecare în felul său a avut o credinţă desăvârşită în Dumnezeu, aceasta s-a materializat printr-o iubire desăvârşită faţă de oameni. De dragul creştinilor pe care îi păstoreau şi a tuturor oamenilor, au scris slujbe care ne-au rămas până astăzi, tratate de teologie, cărţi de învăţătură morală, dogmatică şi exegetică, ascetică, apologetică, chiar polemică.
Ziua învăţau poporul prin cuvântul vorbit şi sfinţeau prin Tainele lui Hristos şi prin prezenţa lor, iar noaptea se dedicau rugăciunii şi scrisului. Ei, care rămân modele eterne de păstori care îşi dedică viaţa şi talentul pentru turma cea cuvântătoare, au pus bazele învăţăturii ortodoxe şi a modului de viaţă creştin autentic în biserică în raport cu învăţăturile eretice şi filosofiile şi religiile păgâne.
Toţi aceşti trei sfinţi părinţi, prin neîncetata comuniune cu Dumnezeu în rugăciune, au suferit nedreptăţi, prigoane, insulte, boli, necazuri şi chiar moarte cu seninătate şi nădejde neclintită. Privind mereu la Cel nevăzut, cu ochii sufletului, în fiinţa lor trăia Hristos, Tatăl şi Duhul Sfânt, iar moartea era ceasul cel mult aşteptat şi dorit.
Ţintuit pe pat cu trupul uscat, mai mult o umbră, Sfântul Vasile nu înceta să predice. Dus pe targă vorbea ore în şir, iar credincioşii nu se mai săturau să-l asculte. În ceasul morţii, s-a ridicat sănătos, a slujit Sfânta Liturghie, a botezat pe medicul evreu Iosif, pe care îl convertise şi apoi s-a mutat binecuvântând asemeni Domnului pe Muntele Eleon. Sfântul Grigorie, retras de bună voie din scaunul de patriarh al Constantinopolului, din cauza răutăţii omeneşti şi invidiilor, a sfârşit pustnic în Munţii Arianzului, neştiut de nimeni, având tovarăşi chiar animale sălbatice. Stăruind în rugăciune, sta în picioare, cu mâinile ridicate toată noaptea, pătruns în suflet şi în trup de lumina şi iubirea Sfintei Treimi, şi-a dat sufletul iubitului Mire – Iisus Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai mare predicator al Bisericii din toate timpurile, exilat, bătut, înfometat, îndurerat de soarta păstoriţilor săi, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu mulţumind şi rostind ca un testament aceste cuvinte: „slavă lui Dumnezeu pentru toate”!
În cer ei trăiesc în iubire şi unitate deplină, aşa cum au trăit pe pământ. Iubirea şi unitatea Sfintei Treimi descoperită în Iisus Hristos, a fost viaţa şi propovăduirea lor.
Aceasta este şi acum după peste o mie şapte sute de ani. Glasurile lor vestesc ca nişte trâmbiţe dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, unitatea Treimii, dumnezeirea Duhului Sfânt, importanţa capitală a Spovedaniei, Sfintei Împărtăşanii, a postului, rugăciunii, milosteniei, studiului, cântării psalmilor, şi mai ales a iubirii dintre noi şi a comuniunii liturgice.
Când, din cauza admiraţiilor şi simpatiilor subiective, creştinii din Constantinopol se certau şi se separau, Sfinţii Vasile, Grigore şi Ioan s-au arătat în vedenie Mitropolitului Ioan, spunându-i să realizeze împăcarea, compunând o slujbă şi hotărând o dată de prăznuire comună, ceea ce s-a şi petrecut.
Din secolul al XI–lea avem praznicul din data de 30 ianuarie. Ei sunt dascălii noştri, care ne învaţă teologia, adică ştiinţa de a ne uni cu Dumnezeu întru iubire, păstorii noştri care din iubire asemeni lui Hristos îşi pun sufletul pentru noi, ne sunt modele, sunt rugători şi mijlocitori pentru noi. Să-i cinstim şi să-i iubim, să le cerem mereu ajutorul şi sfatul, citind cărţile pe care ei le-au scris şi rostind rugăciuni pe care ei le-au rostit. Prin rugăciunile lor de foc, putem primi har şi ajutor de a le urma exemplul.
Fraţi creştini, aşa a învăţat Sfântul Ioan, aşa învăţau şi Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie şi aşa învăţau şi învaţă sfinţii. Să ne însuşim duhul lor, duhul smereniei, duhul dragostei lor, să ne facem şi noi cât de cât asemenea lor. Amin”.(postat pe fb de ioan monahul)