Sfinții Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur

30.01.2019 17:01

Ii praznuim astazi pe cei Trei Mari Dascali si Ierarhi ai Bisericii, Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, care prin descoperire cereasca au aratat crestinilor ce se galceveau pentru a dovedi intaietatea vreunuia dintre ei, legatura invesnicita a dragostei lor intru Domnul. Prietenia duhovniceasca – despre care toti acesti 3 luminatori ai lumii cu “razele dumnezeiestilor invataturi” ne-au lasat cuvantari “de miere curgatoare” – se imputineaza astazi din ce in ce, pe masura racirii dragostei multora, iar slabiciunea legaturilor dintre noi ne face pe fiecare in parte, si pe toti la un loc, mult mai vulnerabili in fata atacurilor inversunate ale celui care se asemana cu un “leu racnind” care cauta sa ne inghita…

Sfinţii aceştia cu chipul trupului lor erau astfel: dumnezeiescul Ioan "Gură de Aur" (Hrisostom) era de statură scund, cu capul mare, cu trupul drept şi subţire, cu nasul plecat, alb la faţă şi cam palid, având pleoapele ochilor adâncite şi luminile lor mari. Apoi, i se arăta multă veselie în faţă, cu fruntea lată şi mare, cu urechile cam plecate, cu barba mică şi rară, cu părul galben, amestecat cu cărunt, iar fălcile lui erau adâncite înăuntru, de multă postire şi nevoinţă. Apoi, este de nevoie a zice despre dânsul, că a întrecut pe toţi înţelepţii elinilor cu cuvintele şi mai ales cu iscusinţa, înlesnirea şi frumuseţea vorbirii; şi atât de bine a tâlcuit dumnezeiasca Scriptură şi a săvârşit evangheliceasca propovăduire, încât dacă n-ar fi fost sfântul acesta, îndrăznesc a zice că ar fi fost de trebuinţă să mai vină încă o dată pe pământ Stăpânul Hristos. Iar spre fapte bune atât de mult s-a suit, încât pe toţi i-a întrecut, fiind izvor al milosteniei şi al dragostei, râvnitor de obşte cu iubirea de fraţi şi cu învăţătura lui; şi a trăit 63 de ani, păscând Biserica lui Hristos şase ani. Apoi s-a săvârşit în Comane, surghiunit de Eudoxia, împărăteasa, şi de episcopii cei pizmăreţi. Sfântul Vasile cel Mare era la statura corpului foarte înalt, uscăţiv şi slăbănog la faţă, negricios şi palid, cu sprâncenele lungi, încovoiate şi ridicate în sus, asemănându-se omului îngrijit, având nasul plecat, cu faţa cam zbârcită, adâncit la pleoapele ochilor, păros la trup, barba căruntă pe jumătate şi destul de lungă. Acesta a întrecut mult în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci şi pe cei vechi; pentru că s-a ostenit la învăţătură foarte mult, şi deprinzând toate învăţăturile ştiinţei, din fiecare a câştigat biruinţă. Asemenea încă s-a iscusit şi în filosofia cea practică şi prin aceasta a sporit spre privirea celor înalte. S-a suit la scaunul arhiepiscopal al mitropoliei Cezareei Capadociei, când era de 37 de ani, ocârmuind Biserica opt ani; apoi, s-a dus către Domnul, fiind în scaunul arhiepiscopatului său. Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu sau Teologul, era la statura corpului său potrivit, puţin cam palid, nasul lătăreţ, sprâncenele potrivite, căutătura veselă şi blândă, la ochiul cel drept avea un semn de la o lovitură, barba nu-i era lungă, dar deasă şi potrivită şi pe margini se arăta cam afumată. Pleşuv de ajuns, cu părul alb. Marele Grigorie întrecând cu strălucirea vieţii pe cei ce au sporit în fapte, la atâta înălţime a cuvântării de Dumnezeu s-a suit, încât toţi se biruiau de înţelepciunea lui, atât în cuvinte cât şi în dogme; pentru aceasta a câştigat numirea de "Cuvântătorul de Dumnezeu". El a ocârmuit Biserica Constantinopolului 12 ani şi a trăit 80. Când s-a făcut patriarh, a aflat în cetate numai o biserică a dreptcredincioşilor şi când a lăsat scaunul, a lăsat numai una eretică. Şi mergând la Arianz, moşia sa, unde, cugetând pururea la Dumnezeu şi făcându-se cu totul strălucită oglindă a Lui, s-a sfârşit cu pace.

Pricina praznicului acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăţiei lui Alexios I Comnenul (1081-1118), care a luat împărăţia după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a făcut împărţire şi prigonire între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi. Căci unii cinsteau mai mult pe marele Vasile, zicând despre dânsul că este înalt la cuvinte, ca unul ce a cercetat şi a ispitit firea lucrurilor prin sine, şi cum că era atât de mult îmbunătăţit, încât puţin îi lipsea de a-l asemăna pe el cu îngerii.

Căci nu făcea pogorământ legii, nici ierta cu lesnire, ci era greu la obicei şi aspru, neavând la sine nici un lucru pământesc. Iar pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur îl micşorau, ca şi cum ar fi fost în oarecare chip potrivnic marelui Vasile, fiindcă era lesnicios şi atrăgător către pocăinţă. Erau însă alţii care înălţau pe dumnezeiescul Hrisostom, ca şi cum ar fi fost în învăţături mai cu pogorământ omenesc şi cum că mai cu înlesnire povăţuia pe toţi, şi îi chema către pocăinţă. Deci, îl cinsteau mai mult decât pe marele Vasile şi decât pe Grigorie atât pentru mulţimea cuvintelor celor de miere curgătoare, cât şi pentru iscusinţa cugetărilor. Alţii iarăşi cinsteau mai mult pe dumnezeiescul Grigorie, ca cel ce a întrecut în înţelepciune şi în învăţătură elinească pe toţi dascălii cei vestiţi şi pe elini, cum şi pentru frumuseţea cuvintelor şi înflorirea lor. Deci, ziceau, cum că înţeleptul Grigorie biruia pe toţi şi cum că acestuia i se cădea întâietatea. Atunci, prin o pricină că aceasta a celor învăţaţi s-a întâmplat de s-a despărţit mulţimea poporului. Şi unii se ziceau Ioaniteni, alţii Vasiliteni, iar alţii Grigoriteni. Deci, astfel sfădindu-se cei înţelepţi şi zicând între dânşii multe feluri de cuvinte, de trei ori fericiţii aceştia dascăli au voit să-i împace, ca să nu se mai sfădească în deşert.

Pentru aceea, după câţiva ani, s-au arătat sfinţii ierarhi, mai întâi câte unul deosebit, apoi şi câte trei împreună, nu în vis, ci aievea la arătare, lui Ioan, mitropolitul cetăţii Evhaitenilor, care era om îmbunătăţit şi preaînţelept, după cum şi scrierile lui îl arată. Şi toţi trei au zis către dânsul cu un glas:

"Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în vremea sa pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învăţăturile spre mântuirea cea de obşte şi folosul oamenilor; şi acelea pe care le-am învăţat noi înşine, le-am dat şi altora spre înmulţirea talantului nostru şi nu este între noi vreunul întâi sau al doilea, ci dacă veţi vorbi de unul, cei doi urmează. Deci, sculându-te, porunceşte acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se pentru noi, căci pentru aceasta şi noi ne-am sârguit cât am fost vii, şi după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem într-o unire. Deci, împreunându-ne într-o zi, când ţi se va părea ţie că este de cuviinţă, fă nouă praznic cuviincios. Apoi, spune şi celorlalţi care vor fi mai pe urmă, cum că noi suntem una la Dumnezeu şi noi negreşit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu cele pentru mântuire, pentru cei ce ne vor săvîrşi praznicul pomenirii noastre". Acestea zicând, i se părea că sfinţii se înălţau la cer, strălucind cu lumină nemărginită şi chemându-se unul pe altul pe nume.

Deci, sculându-se acel minunat om, adică arhiereul evhai-tenilor, a făcut precum i-au poruncit lui sfinţii, potolind mulţimea şi pe toţi aceia care se sfădeau mai înainte. Aceştia au crezut cele spuse de el, că era om vestit, şi pentru învăţătura lui cea mare, şi pentru fapta cea bună, căci a lăsat predanie Bisericii spre a se face praznicul acesta.

Astfel, Sfântul episcop Ioan, găsind în luna ianuarie prăznuindu-se toţi cei trei sfinţi ierarhi, adică la întâia zi pe Vasile, la 25 pe dumnezeiescul Grigorie şi la 27 pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a unit la 30 pe toţi, împodobindu-se pomenirea lor cu canoane, cu tropare şi laude, precum li se cădea lor, şi fiind această cu voia sfinţilor, nu au nici o lipsire în laude. Căci nici mai înainte, nici mai pe urmă n-a alcătuit renumitul acesta Ioan mai multe tropare, decât acestea.

In vremuri de restriste, cand ar fi mai mare nevoie decat oricand in istoria Bisericii “sa strangem randurile” in duhul dragostei fratesti si sa implinim Taina Unimii (Unitatii) in Hristos si in Biserica la care am fost chemati, tocmai acum si patimile noastre, stimulate de asaltul dracesc dezlantuit asupra lumii, ne tradeaza mai abitir si il dezleaga pe Satana – Calomniatorul sufletelor noastre, Marele Diversionist si cel-care-desparte (dia-bolos)– sa realizeze cu noi, probabil intr-o masura fara precedent in istorie, “taina dezbinarii” intre prieteni, intre frati. Cel mai adesea din motive de nimic. Taina dezbinarii face parte integranta din procesul “tainei faradelegii” care se lucreaza tot mai precipitat, sub ochii nostri – “larg inchisi” – in lume, pana la venirea Fiului Pierzarii. Iar Duhul Sfant ne-a aratat de mult ca… dusmania si ura de frati sunt semnul sfarsitului si ca… “daca nu biruim vrajba si tulburarea se va intampla o nenorocire”.

Nu ne mai suferim si nu ne mai rabdam unii pe altii, nu mai avem ochi sa ne vedem si omenie sa ne mai raspundem unii altora. Ne izolam in turnuri de fildes ca sa ne protejam de “taina aproapelui” devenit lepros, ciumat, strain cazut intre talhari, nevrednic de privirea preotului si a levitului… Ne gasim in permanenta noua insine indreptatiri sofisticate, stim sa scoatem rapid de sub maneca ratiunii celei cu nume mincinos o multime de teorii ultra-para-meta… duhovnicesti ca sa ne justificam refuzul de a iubi, refuzul de a rabda, refuzul de a asculta, refuzul de a vedea dincolo de aparente, refuzul de… a ne lucra duhovniceste unii prin altii. La prima ispita, la prima banuiala, la prima barfa, la prima cearta, la prima “tulburare”, crestinul de astazi este invatat sa dea bir cu fugitii, iar nu s-o infrunte barbateste, ci sa se refugieze narcisist in patutul cald al auto-compatimirii si al clevetirii. Acolo unde, desigur, el va avea intotdeauna dreptate si fratele sau niciodata…

Candva, crestinii stiau sa certe iubindu-se. Se certau si iarasi se impacau. Se contraziceau ori se tachinau – fara sa se raneasca sau sa se raceasca – poate si pana la moarte, dar isi vorbeau, tot pana la moarte, cu aceeasi iubire, pretuindu-se unul pe celalalt ca pe un mare dar, comunicau, se mustrau spre îndreptare, nu taceau pasiv-agresiv, precum noi, lasand a se cultiva, intre timp, in ambele sensuri, resentimente, suspiciuni, ganduri potrivnice devenite certitudini.Ei intelegeau prietenia cea in Hristos ca o Taina sfanta, care se pazeste si se intretine cu frica si evlavie de toate asalturile diavolesti, ca orice alt dar ceresc, pentru care se lucreaza si se lupta neincetat, care merita orice picatura de sudoare, orice jertfa a odihnei si a linistii proprii. Ne lipseste acum si constiinta ca prietenia duhovniceasca este o Taina a impreuna-cresterii, dar si o putere ecleziala vanata de cel-rau cu maxima inversunare, si ca ea nu se pastreaza de la sine, ca trebuie sa se verifice si sa se caleasca prin incercari, prin focul ispitelor.  Pentru ca satana îi vânează pe cei izaloți, inclusiv pe cei izolati in propriul grup inchis ermetic, elitist, siesi suficient. Dar piedicile si ispitele spre destramare se asuma, se iau in piept, nu pot speria pe cei care stiu pretul iubirii fratesti. Prietenia este un dar care cere lupta, cere nevointa, care este incompatibil cu egoismul si este ucis de iubirea de placeri, de confort si de comoditate, fie ea si mascata de inselarea “linistirii”. Prietenia ne ajuta sa facem si un obligatoriu “exercitiu” de fidelitate duhovniceasca, bine stiind ca cel care nu este credincios in cele mici – fata de prietenul sau binefacatorul sau – nu poate ramane pana la capat credincios nici lui Hristos, Cel care Se identifica tainic tocmai cu fratele “cel mic“, pe care l-am parasit si l-am condamnat, gasindu-l nevrednic de a-i mai arunca vreo vorba buna de la… inaltimea maiestatii noastre.

Spunea Parintele Staniloae: Raspunzand nevoii noastre, El a aratat in mod limpede ca, pentru a fi slujitori unii altora, avem nevoie unii de altii. Nu este de ajuns sa slujim in mod exterior, trebuie sa ne daruim pe noi insine. Acest fapt este temeiul jertfirii de sine, temeiul iubirii. Doar astfel crestem, pentru ca avem comuniune in mod real. Nu suntem chemati sa slujim asa cum achitam o datorie. Trebuie sa existe iubirea ca radacina: sa vezi taina celuilalt, sa vezi in el fiinta neconditionata. Aceasta este taina extraordinara, negraita: sa iubim, sa ne adancim spiritual unul in altul, sa fim atenti la ce inseamna celalalt care are nevoie de mine. Sa fim atenti asa cum este Dumnezeu, sa fim atenti fata de el ca fata de o fiinta transparenta pentru Dumnezeu.

Astazi, in “era comunicarii”, ortodocsii ajung sa comunice mai putin si mai prost ca oricand si, mai ales, sa nu rateze sansa de a fi ei insisi cei care marcheaza… inaugurarea erei “anti-comuniunii”. Biserica ne cheama la suprema partasie, cea de-viata-facatoare, in vreme ce noi ne sarguim din greu sa colaboram la lucrarea des-partasirii, a instrainarii celei de moarte lucratoare. Iar acesta este numai primul pas catre devenirea intru Iuda si Cain, catre tradarea, vanzarea si uciderea fratelui devenit intai instrument de folosit, apoi strain, iar la urma dusman. Astazi avem la indemana, “gratie” tehnologiilor ultra-avansate, toate mijloacele de comunicare posibile, dar ce folos? Nu mai avem nimic a ne spune: dragostea dintre noi a murit. In numele unor deziderate si a unor mize mult mai inalte si mai importante, avem “binecuvantarea” sa devenim reci, duri, agresivi si taiosi cu aproapele nostru. Avem “binecuvantarea” sa destramam intr-o clipa ceea ce Dumnezeu a zidit si a intarit cu timp, cu efort, cu jertfa, cu scump Sangele Sau. Cand Apostolii si Parinti ne cheama “sa ne largim inimile”, noi ne luam “binecuvantarea” sa devenim cat mai impietriti si mai “stramtorati” la inima. Sa nu ne lasam deranjati de durerea fratelui nostru, sa ne inchidem urechile la strigatul sau la plansul lui. Nu avem vreme de pierdut pentru altii; liniste! noi acum ne rugam… Sa nu trebuiasca sa-i auzim dojana facuta cu dragoste, sa nu ne “tulbure” cu nicio alta parere, cu niciun alt gand care ne-ar putea problematiza catusi de putin propria autosuficienta. Ce este mai tragic e cand ajungem sa ducem indreptatirea pana acolo incat, spre pierzarea noastra, cerem si primim “binecuvantarea” sa ne pecetluim, prosteste, cearta pentru vesnicie, iar nu sa cautam impacarea si bunavoirea. Sa nu cumva sa pierdem ocazia de a semna si noi prezent in “condica” Dezbinatorului .

Evanghelia spunea: Luati aminte la voi insiva. De-ti va gresi fratele tau, dojeneste-l si daca se va pocai, iarta-l.  Si chiar daca iti va gresi de sapte ori intr-o zi si de sapte ori se va intoarce catre tine, zicand: Ma caiesc, iarta-l. Si inca, aceeasi Evanghelie, “reglementa” si mai concret: De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău.  Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul.  Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.

… Iar noi, fara sa ne mai preocupam “sa castigam pe fratele” nostru, sa-l iertam, sa-l ajutam, sarim direct la ultimul pas, si cel mai de evitat, transformandu-ne prietenii, fara nicio alta sansa, fara drept de apel, peste noapte, in “pagani si vamesi”. Eventual ne linistim constiintele amagindu-ne ca vom compensa refuzul de a-i vorbi cu “rugaciune pentru el”. Ca si cum rugaciunea corecta nu ar trebui sa rodeasca dragoste si sa conduca la comunicare, ca si cum faptul ca ne rugam (daca o facem!) ar putea sa ne dea dispensa de la lucrarea si prin trup a faptelor celor fratesti sau ca si cum, precum in ereziile gnostice sau precum in pietismele individualiste si idealiste, am gandi despre noi ca suntem numai suflete si ca cele omenesti nu mai au deja ce cauta in comuniunea noastra…   Asta in vreme ce Apostolul ne invata, cu glas mare: Ce folos, fratii mei, daca zice cineva ca are credinta, iar fapte nu are? Oare credinta poate sa-l mantuiasca? Daca un frate sau o sora sunt goi si lipsiti de hrana cea de toate zilele Si cineva dintre voi le-ar zice: Mergeti in pace! Incalziti-va si va saturati, dar nu le dati cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?

Iata ce ne spune si Cuviosul Paisie Aghioritul: Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească...  Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în­seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du­rerea generală a lumii sau a unui om în particular. Iata insa cum descria Sf. Ioan Gura de Aur intarirea duhovniceasca pe care si-o daruiesc prietenii adevarati: “Care zid este atat de puternic si atat de intarit prin legatura perfecta a pietrelor trainice din care e construit, incat sa reziste atacurilor vrajmasilor ca ceata celor cari se iubesc – unii pe altii si cari sunt stransi intr-o singură unire? Atacurile diavolului le resping; si pe bună dreptate. Caci cei cari se oranduiesc in ordine de lupta contra diavolului sunt de neinvins; de uneltirile lui isi inalta trofeele stralucitoare ale dragostei. Sunt ca si o liră. După cum coardele lirei sunt multe, dar dau o singura melodie si scot o cantare placuta, tot astfel si cei cari sunt stransi intr-un gand dau drumul cantării melodioase a dragostei. Nimic nu poate sa fie mai dulce decat dragostea!“

Sa ravnim la masura dragostei duhovnicesti descrise de acesti sfinti, apropiindu-ne de prietenii nostri intru Hristos, care, cu toate posibilele lor slabiciuni si greseli, ne pot fi dreptar zilnic, mangaiere in necazuri, sprijin in vreme de ispita si intremare din cadere…  Dar de vreme ce de trei ori fericiţii aceştia, atât de mult s-au ostenit pentru mântuirea noastră, se cuvine şi noi să prăznuim pomenirea lor şi să le mulţumim pe cât putem. Căci ei de nimic altceva n-au purtat grijă, nici altceva au cugetat, decât numai un scop au avut, ca să întărească bună credinţă; apoi o nevoinţă au avut spre a lucra fapta bună, îngrijind şi sîrguindu-se fără pregetare, cu lucrul şi cu gândul, pentru mântuirea sufletelor. Pentru care atât de rău au pătimit propovăduind credinţa cea adevărată în toată lumea, iar nouă tuturor de obşte ne-au făcut bine. De aceea şi noi suntem datori să cinstim pe făcătorii noştri de bine, şi să le mulţumim după putere, fiindcă după datorie nu putem. Deci, să cinstim cu cuvinte pe cei trei cuvântători, deşi mă tem şi mă sfiesc, neaflând cuvinte cuviincioase şi potrivite sfinţilor; pentru că pricina este mare şi nu pot, nu numai pe câte trei, dar nici măcar pe unul să-l laud după cum se cuvine şi de care toată lumea nu era vrednică. Deci, cum va ajunge bună grăire cea lumească să laude pe cei mai presus de lume, care au împodobit toată lumea şi au izbăvit-o ca şi cei 12 văzători ai Cuvântului şi de Dumnezeu propovăduitori? Care dacă nu s-ar fi ostenit atât de mult cu sfintele lor scrieri, nu s-ar fi scăpat întreaga lume de slujirea la idoli, cea de mai înainte înrădăcinată, nici de eresurile cele în multe chipuri; căci sfânta şi preaînţeleapta Treime, nedespărţităşi cea mai presus de fiinţă, a iconomisit ca ei să vieţuiască într-acele vremuri ale eresurilor.

Aceşti cereşti oameni şi pământeşti îngeri, trâmbitele adevărului, preaînţelepţii retori, tunetele Dumnezeirii celei nezidite, s-au sârguit să smulgă şi să risipească pe ocărâtorii dreptei credinţe şi cu praştia cuvintelor lor au gonit departe pe lupi de la Biserica dreptcredincioşilor. Aceştia cu înţelepciunea lor au surpat zidurile cele rele ale vrăjmaşilor şi au smerit toată înţelepciunea care se ridică împotriva cunoştinţei de Dumnezeu, schimbând şi prefăcând totul spre bine, netezind şi îndreptând pe cele strâmbe, cum şi toată asprimea şi nedreptatea. Treimea aceasta pământească ne-a învăţat a ne închina Treimii cereşti, precum se cade, şi neamestecată a o mărturisi în acest chip, precum li s-a descoperit lor adeverirea credinţei, zicând: Dumnezeu nenăscut este Tatăl, Dumnezeu născut este Fiul, şi Dumnezeu purces este Duhul Sfânt. Sunt trei Persoane, dar un singur Dumnezeu, cu preaslăvire. Nu sînd trei dumnezei, doar un Dumnezeu, căci una şi aceeaşi este Dumnezeirea. Precum din soare ies raze, care n-au nici o deosebire, aşa sunt cele trei persoane, care fac aceeaşi fiinţă. Astfel, ne-au învăţat să credem şi să mărturisim despre Sfânta Treime, cei trei preasfinţiţi arhiepiscopi; şi au întărit dogmele cele drepte cu învăţături preaînţelepte, în prigoane, primejdii şi războaie, până la moarte fiind prigoniţi, ba încă şi după moarte. Deci, adunaţi-vă toţi câţi v-aţi folosit de la dânşii, veniţi toată vârsta şi firea, bărbaţi şi femei, preoţi şi monahi, tineri şi bătrâni, să mulţumim făcătorilor noştri de bine, să lăudăm pe dascălii şi propovăduitorii bunei credinţe, să binecuvântăm cei săraci pe cei îmbogăţitori, cei din primejdii pe cei izbăvitori, cei cuvântători pe cuvântătorii de Dumnezeu, cei necăjiţi pe mângâietori, sărmanii pe părinţi, bolnavii pe doctori, străinii şi lipsiţii pe iubitorii de străini.

Pe scurt, să zic, toţi deodată adunaţi-vă să mulţumim celor ce s-au făcut tuturor toate, ca pe cei mai mulţi să-i dobândească. Dar să lăsăm altora să le povestească înţelepciunea lor, ştiinţele, posturile, privegherile şi celelalte fapte bune şi numai această să o zic, care mă face şi mai mult să mă minunez, adică sârguinţa cea covârşitoare şi grija care o aveau ca să mântuiască sufletele oamenilor, robii lui Dumnezeu Celui iubitor de oameni şi următorii Lui cu toată virtutea. Căci de aceasta se îngrijeau mai mult, cunoscând că prin fapta aceasta păzeşte omul asemănarea cu Dumnezeu.

Căci nu este mai mare şi mai minunată ispravă decât a se păzi cineva într-aceasta amăgitoare lume pe sine fără de prihană; dar mai vrednic de laude, este acela care se sârguieşte a mântui şi pe aproapele. Căci cu acest milostiv chip se face următor Stăpânului care S-a dat pe Sine la moarte, ca să libereze pe om din robia vrăjmaşului. Iar în ce fel au mântuit pe mulţi oameni aceşti dascăli preaînţelepţi, ascultaţi:

 Dumnezeu a făcut lumea aceasta pentru oameni, şi aceştia au tâlcuit firea celor ce sunt, adică a tuturor făpturilor pe care le-a făcut Atotputernicul Dumnezeu şi prin cunoştinţa lor s-au făcut înţelepţi, încât au cunoscut oamenii pe Ziditorul. Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu prin frumuseţea şi mărimea lor, iar dascălii tâlcuiesc luminat cerurile şi pământul, adică lumea cea văzută şi cea nevăzută, cum este aşezarea şi rânduiala ei şi care este pricină de le-au făcut pe ele Dumnezeu şi altele asemenea. Astfel, se potriveşte să zicem graiul psalmistului: În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la toate marginile lumii au ajuns cuvintele lor. Ne-a dat preabunul Dumnezeu Testamentul cel Vechi şi cel Nou spre mântuirea noastră şi aceştia au primit cu mulţumire poruncile Lui, pe care cu iubire de osteneală le-au păzit ziua şi noaptea, cugetând întru dânsele, şi pe sineşi făcându-se case curate ale Duhului Sfânt; apoi ne povăţuiesc şi pe noi să petrecem întru dânsele, precum Dumnezeu ne-a poruncit şi ne îndreptează, împodobindu-ne obiceiurile cu bună rânduială, şi aducându-ne de mână spre cele mai înalte.

Dumnezeu S-a întrupat pentru noi, şi sfinţii aceştia ne tâlcuiesc şi ne fac cunoscută taina iconomiei Lui, şi ne fac să înţelegem prin oarecare chin preaînţeleapta taină a unirii acesteia. A trimis pe Sfinţii Apostoli să propovăduiască în lume cunoştinţa lui Dumnezeu, să gonească întunericul închinăciunii de idoli, să lumineze pe neamuri şi către Dumnezeu să le întoarcă; s-au trimis şi sfinţii aceştia să propovăduiască lumii adevărata credinţă, să izgonească dintr-însa întunericul relei credinţe, să se lupte cu ereticii şi să-i biruiască, să izbăvească pe oameni de învăţăturile cele de suflet pierzătoare, să le vestească dogmele cele drepte şi Sfintele Scripturi să ni le tâlcuiască, apoi, către mântuire şi pocăinţă să ne povăţuiască; care lucru îndoit s-a făcut, precum cel ce a luat cei cinci talanţi şi a câştigat cu dânşii alţi cinci talanţi. A preamărit pe apostoli cu minuni, de care şi aceşti sfinţi n-au fost neîmpărtăşiţi, precum poate fiecare să se înştiinţeze în istoria vieţii lor. Domnul a învăţat toate neamurile prin apostolii Săi; dar cine a rămas neîmpărtăşit de cuvintele acestor sfinţi? Pe cine n-au învăţat şi nu învaţă până acum preaînţelepţii aceştia? Nu atâta cu filozofeşti şi geometriceşti ştiinţe, pe cât cu fireşti şi bune sfătuiri povăţuiesc minunaţii aceştia. Căci de vreme ce lumea nu a cunoscut pe Dumnezeu cu înţelepciunea, ei totuşi au voit să mântuiască cu propovăduirea pe cei ce credeau întru El. Dar pe urmă, fiindcă lumea n-a cunoscut pe Dumnezeu prin propovăduire, precum se cădea, bine a voit să mântuiască, prin înţelepciunea acestora, pe cei ce vor crede învăţăturilor lor. Astfel cu adevărat şi mulţi s-au mântuit prin dogmele lor şi prin cugetările lor cele preaînţelepte, iar cu frumuseţea cea firească a bunei făpturi şi cu dulceaţa cuvintelor lor au adus la pocăinţă pe mulţi.

Pe aceştia îi avem noi oamenii, după Dumnezeu, făcători de bine şi păzitori. Aceştia sunt stâlpii cei neclintiţi ai credinţei noastre, peste care înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a întărit casa ei, pe care porţile iadului, adică ereticii cei rău credincioşi şi fără de minte, n-au putut nicidecum s-o clintească. Aceştia sunt, după Sfinţii Apostoli, dascăli ai lumii. Pe aceştia îi serbăm şi noi astăzi, săvârşind pomenirea lor cu bucurie şi cu credinţă. Nu precum o prăznuiesc robii pântecelui, cu băuturi şi beţii, nu cu multe feluri de bucate şi cu benchetuiri; ci precum poftesc aceia, şi precum scripturile lor poruncesc, adică, să ne îngrijim de mântuirea sufletelor noastre, păzind câte ne-au poruncit de-a pururea pomeniţii în scris, urmând vieţii lor, faptele bune şi nevoinţele lor. Şi făcând cele după puterea noastră, să păzim mântuitoarele porunci ale Domnului, precum le-au păzit ei; căci atunci când îi prăznuim cum se cuvine pe sfinţi, atunci şi pe Dumnezeu Îl slăvim şi pe sfinţi îi cinstim, atunci şi ei se bucură de noi, slăvindu-se şi cinstindu-se.

O! luminători preastrăluciţi în toată lumea şi decât tăria aceasta mai cinstiţi! O! fericită treime, închipuirea, asemănarea şi strălucirea Preasfintei Treimi, care v-aţi preamărit de Ea, ca cei ce pe Aceasta aţi propovăduit-o. Căci pentru dragostea lui Hristos, toate dumnezeieştile Lui porunci le-aţi păzit, trupurile voastre cu înfrânare le-aţi omorât, pe voi înşivă de toate patimile v-aţi curăţit, vase cinstite ale Sfântului Duh v-aţi făcut, oglinzi prea strălucite ale lui Dumnezeu v-aţi lucrat, cu Dumnezeu prin gândire v-aţi unit, la săvârşirea faptei bune v-aţi suit şi ca bărbaţi desăvârşiţi, la măsura vârstei lui Hristos aţi ajuns. Oile cele cuvântătoare ale lui Hristos bine le-aţi păscut, sufletele voastre pentru ele le-aţi pus şi de vreascurile eretice le-aţi curăţit, pe eretici departe de la ele i-aţi alungat, primejdii şi izgoniri pentru adevăr aţi suferit, pe diavolul şi pe slugile lui i-aţi biruit, şi la fugă i-aţi luat. Ne aducem aminte de primejdiile voastre, pe care, pentru bună credinţă le-aţi pătimit, cinstim izgonirile voastre cele nedrepte, care pentru dreptate le-aţi suferit, slăvim mucenicia cea grea a pătimirii voastre celei fără de sânge; binecuvântam celelalte osteneli şi dureri, care aţi luat asupră-vă, cu Răsăritul şi cu Apusul luptându-vă, ca să învăţaţi pe toţi. Încă avem şi scripturile voastre cele sfinte, tablele cele de Dumnezeu scrise, ca un al treilea testament, pe care Dumnezeu, prin inimile voastre l-a glăsuit; avem luminarea minţii, hrana sufletelor, desfătarea ochilor, dulceaţa cea de obşte şi îndulcirea tuturor sfinţilor, moştenirea cea bine norocită şi bogăţia cea fericită, care am luat-o de la voi şi o păzim ca pe o vistierie de mare preţ, ca să treacă cu diadohisire (urmare) şi să rămână din neam în neam pomenirea voastră veşnică şi slava voastră să se păzească în lumea nemuritoare.

Ne rugăm şi cerem de la voi, sfinţilor, să vă aduceţi aminte de noi, netrebnicii robii voştri, că bine primite să fie rugăciunile noastre, să păziţi Biserica în pace, precum aţi lăsat-o, să ne învredniciţi a dobândi şi noi acea negrăită veselie şi prea dorita bucurie a întru tot lăudatei şi mai presus de fiinţă Treimi; ca împreună cu voi să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul cel Sfânt, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii cei nesfârşiţi. Amin (postat pe fb de ioan monahul)