Sfinții strămosi după trup ai Domnului; Pilda celor poftiți la cină

15.12.2020 11:39

Întru credinţă pe Strămoşi i-ai îndreptat, printr-înşii logodindu-Ţi mai înainte Biserica cea din păgâni; sunt lăudaţi întru mărire Sfinţii, că din sămânţa lor este Rodul care Te-a născut pe Tine fără de sămânţă. Cu rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mântuieşte sufle­tele noastre.(tropar)

În această duminică facem pomenirea Strămoşilor după trup ai Domnului nostru Iisus Hristos, duminică ce ne pregăteşte în mod deosebit pentru înţelegerea tainei Naşterii Mântuitorului din Fecioară şi ne pregăteşte să înţelegem cum să trăim aceasta, cum să păstrăm aceste daruri duhovniceşti pe care le avem de dobândit în toată viaţa noastră de creştini. Facem pomenirea Sfinţilor Strămoşi, începând de la Adam, Noe, Avraam, Moise, până la Mântuitorul Hristos pentru ca să înţelegem că în toţi noi găsim modele şi pildă de grăire cu Dumnezeu, de lucrare a voii lui Dumnezeu şi că, prin fiecare din ei, Dumnezeu a împlinit lucrarea mântuitoare a omului, acea făgăduinţă, acel prim legământ pe care îl face celor căzuţi din Rai, Adam şi Eva, amăgiţi fiind de diavol, dar şi de pofta lor însăşi. Le face acest prim legământ că vor zdrobi capul diavolului şi această zdrobire nu va fi fără ajutorul lui Dumnezeu, care El Însuși ia asupră-Şi slăbiciunea omului.

Fraților, când Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci și voi, împreună cu El, vă veți arăta întru slavă. Drept aceea, omorâți mădularele voastre cele pământești: desfrânarea, necurăția, patima, pofta rea și lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate ați umblat și voi odinioară, pe când trăiați în ele. Acum, deci, lepădați și voi toate acestea: mânia, iuțimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de rușine din gura voastră. Nu vă mințiți unul pe altul, fiindcă v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, și v-ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește, spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l-a zidit, unde nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți, Hristos.( Col.3, 4-11), Apostolului de astazi, care neintroduce în praznuirea Sfinților strămosi după trup ai Domnului.

Adam este primul strămoș, pasmuindu-l Domnul pe Adam și punându-l în Rai, a slujit nașterii și lucrării neamului omenesc. Adam însă a păcătuit și ne-a transmis și nouă firea lui păcătoasă. Cu toate acestea, Adam a devenit chip al Celui de-al doilea Adam, al lui Hristos. Dar Adam s-a născut „din pământ feciorelnic”, fiindcă atunci pentru prima dată pământul a născut. Dar cum a născut pământul? Pământul a născut prin faptul că a fost plăsmuit omul din lut. Dumnezeu a luat țărână din pământ. Aici se ascunde o taină. Când un cuplu dobândește copil, bărbatul dă sămânța lui femeii, dar în clipa zămislirii Însuși Dumnezeu pune sufletul. În clipa aceea se întâlnește Dumnezeu cu omul, cu bărbatul și femeia care au devenit un singur om. Adam s-a născut din pământul feciorelnic, ca să fie preînchipuire a lui Hristos, Cel născut din pururea Fecioara Maria. Prin urmare, istoria lui Hristos începe din clipa nașterii lui Adam. Dar moartea lui Adam a devenit pretext să coboare Hristos, în acord cu prorocia Facerii, ca să fie ridicat Adam și (prin el) noi toți. Adam a murit pentru că nu a ascultat. Hristos a murit fiindcă a ascultat. Aici avem o altă corespondență între cel dintâi Adam și Cel de-al doilea. Adam a murit pentru că a mâncat din pomul cunoștinței, va trăi totuși prin pomul vieții. Pe acesta l-a luat Hristos și l-a făcut Cruce. Așa cum Adam a murit mâncând din lemn, la fel și Hristos a murit pe lemn, pe Cruce, și a înviat.

Profeții Îl numesc pe Hristos drept. Noe cu arca a salvat neamul omenesc de potop, în timp ce Hristos l-a mântuit pe om prin arca Bisericii. Prin urmare, arca este preînchipuire a Bisericii și Noe, preînchipuire a lui Hristos. Hristos de-a lungul secolelor S-a născut fiind preînchipuit, dar fiind de față și în adevăr. Vorbeam de, potop care nu este pomenit doar în Vechiul Legământ, ci şi în multe alte religii – Upanişadele, Istoria lui Ghilgameş – care, vedeţi, toate acestea leagă în amintire un fapt istoric, un fapt înfricoşător: potopul arată dreptatea lui Dumnezeu şi ne întrebăm: cum dreptatea lui Dumnezeu poate să rabde moartea deopotrivă a celor vinovaţi şi a celor nevinovaţi? Pentru că cei care au pierit la potop au fost, desigur, şi copii şi copii mici, care nu aveau conştiinţa păcatului.

Dreptatea lui Dumnezeu este tot o manifestare a iubirii pentru cei ce cred, pentru cei ce vor să trăiască binele, pentru că dreptatea lui Dumnezeu nu înseamnă altceva decât o separare terapeutică între bine şi rău, ca atunci când omul cu durere trebuie să îşi cauterizeze o parte stricată a mădularului, dar o face cu durere pentru că numai astfel poate într-adevăr să biruiască lucrarea răului în trupul său. Tot astfel, dreptatea, interventia ca judecata a lui Dumnezeu în istorie, dar şi în viaţa noastră, este un semnal că răul ne cuprinde ca neam, ca oameni sau pe fiecare din noi, atunci când judecata lui Dumnezeu se manifestă ca o criză în viaţa noastră, printr-o durere trupească sau sufletească; o criză prin care Dumnezeu ne anunţă că trăim greşit, că ne-am îndepărtat, că viaţa noastră nu înseamnă doar o siguranţă sau un confort în această lume sau ceea ce credem noi că este vrednic de dorit, ci înseamnă lucrarea în veşnicie a înţelegerii dragostei lui Dumnezeu şi răspunsul la această dragoste şi că viaţa noastră este mult mai mult decât cele pe care le făptuim pe pământ.

Mai târziu îl întâlnim pe Avraam, care este prăznuit în mod special astăzi. Avraam este părintele iudeilor, din coapsele lui a ieșit Hristos. Avraam este și el preînchipuire a lui Hristos. Când cineva moare spunem să-l odihnească Dumnezeu în sânurile lui Avraam, Isaac și Iacov, fiindcă sunt sânurile lui Hristos Însuși. Hristos este, așadar, viu și adevărat acolo unde este Avraam. Avraam a prorocit despre Hristos și mai ales L-a legat pe Hristos de persoana lui și de toți ceilalți profeți. Avraam nu s-a mântuit prin lege. Deși era închinător la idoli, a crezut și credința lui l-a făcut părinte al nostru al tuturor, cum spune Apostolul Pavel către Romani. Dar și Hristos este Tatăl nostru. Sfânta Scriptură spune să nu fie nimeni numit părinte, fiindcă numai un singur Părinte este, Dumnezeu, un singur pântece îi naște pe credincioși. Cu toate acestea îl numim pe Avraam părinte, fiindcă în acesta a trăit Însuși Hristos. Dar să nu lungim mai mult cuvântul în legătură cu preînchipuirile. La Avraam întâlnim ceva și mai important. Ca să reușească să Îl pogoare pe Hristos la neamul omenesc, astfel încât să fie pregătite inimile noastre și să vrea să-l facă al lor, a fost nevoie să facă jertfe neînchipuite și nemăsurate. Dumnezeu i-a cerut să iasă din neamul său, din seminția lui, să-și părăsească mama, pe tatăl lui, cunoscuții lui și să se ducă în țară străină, în Pământul Făgăduinței. S-a dus în țară străină, lăsând toate, ca și Hristos, Care a lăsat Cerurile fără să Se despartă niciodată de Tatăl Său. A lăsat tronul ceresc și a venit în adâncul păcatului nostru, al desfrânării noastre, al idolatriei noastre. S-a amestecat cu noi păcătoșii. Avraam, prin faptul de a-și fi părăsit țara, a devenit de asemenea preînchipuire a vieții afierosite, a vieții monahale, și în general a viețuirii creștine.

Alt strămoș este Iacov, care înseamnă Israel, minte văzătoare de Dumnezeu. Este omul care are ochii vulturului duhovnicesc, Îl simte pe Dumnezeu, înțelege și contemplă tainele dumnezeirii. Cine însă i-a descoperit aceste taine? Hristos. El Însuși a pogorât de la Tatăl Lui și ne-a spus Cine este Tatăl Ceresc. Prin urmare, ca și Isaac și Avraam, la fel și Iacov a fost preînchipuire a lui Hristos. A fost numit Israel ca să închipuie prin viața lui că înlăuntrul lui lucra Hristos Însuși. Iosif, fiul lui Iacov, în ciuda faptului că a fost vândut ca rob în Egipt, în final a salvat pe Israel. Același lucru a făcut și Hristos, a lăsat cerurile, S-a înstrăinat pe pământ, la noi, păcătoșii, ca să ne dăruiască cerul. Iosif, așadar, a devenit mântuitor și a prorocit despre Hristos că va fi drept.

Este minunat cum lucrează Dumnezeu. Când evreii au devenit robi egiptenilor și sufereau, Moise i-a mântuit scoțându-i din Egipt. Iosif i-a pus în Egipt, Moise i-a scos din Egipt. Și cei doi și-au dat viața lor ca să fie în ei Hristos. De asemenea, Moise era legiuitor al Vechiului Testament, în timp ce Hristos al Noului Testament. Pe Moise l-a urmat Iisus, fiul lui Navi, care înseamnă mântuitor. Totuși Mântuitor prin excelență este Hristos. Așadar, Iisus al lui Navi era preînchipuire a lui Hristos. Alt strămoș care a îndurat multe este Iov, care a preînchipuit Pătimirile lui Hristos.

Să ne referim și la un alt nume, la Raav. Aceasta era o desfrânată închinătoare la idoli. Ce lucru măreț! Printre strămoșii lui Hristos nu erau numai oameni drepți, ci și păcătoși. Desfrânata Raav a devenit strămoașă a Preasfintei și a lui Hristos. Deși era desfrânată, Hristos nu a părăsit-o. Pe păcătos, pe vinovat, pe ucigaș, pe toți îi primește Dumnezeu când vor să slujească taina mântuirii și a Bisericii. Mântuirea desfrânatei a devenit preînchipuire a mântuirii neamurilor de către Hristos, fiindcă neamurile săvârșiseră desfrânare duhovnicească. Părăsiseră pe Adevăratul Dumnezeu și au devenit închinători la idoli. O desfrânată, preînchipuire a lui Hristos! Cum le primește pe toate Dumnezeu!

În continuare, Roboam, Abia, Manase, Solomon și mulți alți regi și împărătese au devenit strămoși ai lui Hristos, deși erau păcătoși. Ajunseseră până la tartarul osândei, făcând păcate înfricoșătoare și închinări la idoli, Dumnezeu totuși i-a chemat și pe aceștia și i-a primit să slujească taina mântuirii și a Bisericii. Astfel au lucrat împreună și au contribuit și aceștia la dumnezeiasca iconomie. Prin urmare, Hristos, mai înainte de a Se naște, a lucrat pretutindeni, în păcat, în dreptate, pe pământ, în cer.

Să trecem acum la David, cel mai bun și mai drag chip al lui Hristos. David a spus cele mai multe și mai inteligibile profeții despre Hristos. Dacă vom citi viața prorocilor, vom vedea că Dumnezeu a spus unuia, lui Osea, să se însoare cu o desfrânată, altuia, lui Isaia, că îl vor tăia cu fierăstrăul iudeii, lui Ieremia că îl vor ucide. În robie, babilonienii l-au aruncat pe Daniel în groapa cu lei, pe cei trei tineri în cuptorul cu foc. Iona a căzut în mare, prorocul Ilie a urcat la cer.

Toți erau preînchipuiri ale lui Hristos. Hristos era, este și va fi pretutindeni. Acesta este Cel Care Se naște și acum pentru noi, din strămoși până la Ioachim și Ana, până la Iosif și Preasfânta. Din Strămoși s-a născut Preasfânta, Maica lui Dumnezeu care a trăit în Sfânta Sfintelor și când a ieșit de acolo era ea însăși Sfânta Sfintelor, având în mijlocul ei pe Hristos. Ea a sfințit Sfânta Sfintelor a Templului și a binecuvântat întreaga creație și astfel s-au desființat chipurile acelea de mai înainte, fiindcă a venit Adevărata Sfântă a Sfintelor, adevărul și deplinătatea chipurilor. Născătoarea de Dumnezeu este începutul poporului ales al lui Dumnezeu, a fost făcută maică a neamurilor și chip al Bisericii noastre.

Prin Maica Domnului vedem că se împlineşte dorul de curăţire și de izbăvire al întregului neam omenesc.

Cea pe care o numim pururea fericită şi preanevinovată, şi este, a fost fericită pentru că, în întâlnirea cu Dumnezeu, este o fericire pe care n-o cunoaşte omul în nicio poftă, în nicio slavă din această lume şi în nicio siguranţă pe care o poate avea în această lume. Este împlinirea vocaţiei omului de a se întâlni cu Dumnezeu, de a înţelege dragostea lui Dumnezeu şi de a crede acestei iubiri. Maica Domnului este cea care a crezut până la capăt atunci când, la primirea Veştii celei Bune, a zis: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău! Naşterea Mântuitorului Hristos este desăvârşirea legământului lui Dumnezeu cu omul.

Dacă Vechiul Legământ, dat lui Moise pe Sinai, cuprindea poruncile prin care omul să-şi călăuzească minimal viaţa spre a nu se sălbătici, spre a nu trăi ca animalul, spre a nu se sfâşia unii cu alţii, Noul Legământ al Domnului nostru Iisus Hristos vădeşte adevărata primire a primului, vădeşte chemarea desăvârşită la care suntem chemaţi – a fi asemenea lui Dumnezeu. Pentru că spune Aţi auzit – şi acest aţi auzit se referă la primul Legământ – că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Dar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă… Acest dar, adversativ, nu înseamnă altceva decât că, de când s-a dat primul cuvânt din Vechiul Legământ, acesta s-a dat nedesăvârşit pentru că omul era neputincios în a înţelege şi a împlini cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu ne dă un Nou Legământ, dacă Dumnezeu Se naşte din Fecioară, o face pentru că ne-a dat puterea şi avem puterea să împlinim acest cuvânt şi îl vom împlini înţelegând că, prin întruparea Lui, Dumnezeu S-a apropiat de om pentru ca omul să se apropie cu nădejde, cu credincioşie de Dumnezeu. Şi, dacă în Noe întregul neam omenesc a primit un legământ, dacă în Maica Domnului întreg neamul omenesc s-a apropiat de Dumnezeu și, prin noi, dacă vom stărui a încheia legământ de pocăinţă cu Dumnezeu, legământ de a face voia lui Dumnezeu, cum şi spunem în rugăciunea Tatăl nostru: Facă-se voia Ta, atunci Dumnezeu va lucra nu numai mântuirea noastră, ci lucrare de sfinţenie cu tot omul. Pentru toate aceste motive, strămoșii ai lui Hristos au devenit chipuri și icoane ale lui Hristos și ale Bisericii. Melchisedec, Moise, Iov, care era închinător la idoli, și toți ceilalți strămoși au devenit chipuri ale lui Dumnezeu și ale tainelor Lui negrăite. Ei ne ajută să înțelegem tainele cele negrăite ale Împărăției cerurilor. Acum putem să înțelegem de ce e nevoie să medităm la Strămoși. Toți sunt Înainte mergători ai lui Hristos până la cel din urmă, care se numește Înainte Mergătorul, Ioan Botezătorul. Sunt chipuri ale „Celui ce este în cele nepătrunse ale dumnezeieștii ascunzimi a tainei mântuirii noastre”.

Toți Strămoșii au exprimat așteptarea lui Israil care a devenit așteptarea noastră, a neamurilor. Pentru aceasta cu credința lor și prin toate celelalte mijloace, când l-au văzut pe Hristos în iad, au crezut în El și au reușit să fie îndreptați. Hristos i-a răpit de acolo și i-a dus în ceruri. Iar acum stau acolo în jurul mesei marii Cine și ne așteaptă pe noi. Ei așteaptă să pregătim noi cea de-a doua Venire a lui Dumnezeu. Aceștia sunt strămoșii celei dintâi veniri fără de slavă a lui Hristos. Hristos a venit ca un prunc pe care îl vânau ca să-L omoare. A doua venire a Lui totuși va fi întru slavă și cinste.

Strămoșii în întuneric fiind, au slujit venirii fără slavă a lui Hristos, dar mântuitoare pentru noi toți. Dar noi prin lumina Bisericii trebuie să pregătim și să aducem cât mai repede cea de-a doua Venire a lui Hristos, ca să mâncăm toți împreună și să se bucure Strămoșii. O cred și o credem și noi că se va împlini acel „iarăși va veni pe nori Iisus” cum spune apologetul Iustin Martirul.

Va veni iarăși Hristos, nu într-o iesle, ci pe nori. În acest punct ne întâlnim și ne unim cu Strămoșii, nostalgicii primei veniri ai lui Hristos, noi, care suntem noii strămoși care trebuie să pregătim în inimile noastre și în Biserică cea de-a doua Venire a lui Hristos. Noi care trebuie să fim, în ciuda faptului că trăim într-o lume păcătoasă, sfinții Noului Testament. Noi care credem că va veni din nou Hristos „să judece viii și morții” și să trăim cu dorul și cu așteptarea Lui. Isaia cu opt sute de ani înainte de Hristos zicea într-o profeție: „Iată, Mântuitorul tău vine având plata”.

Vine Hristos având asupra Lui plata Lui. Care este plata lui Hristos? Plata este răsplătirea, dreptul pe care îl ai. Dreptul lui Hristos este firea noastră, pe care a asumat-o. Când S-a pogorât din cer l-a luat pe om și l-a urcat în cer și l-a așezat de-a dreapta Tatălui . Va coborî din nou ca să urcăm și noi care credem în cele cerești. Noi, așadar, putem fi drepții lui Hristos. Nu am trăi, nu am fi nimic dacă Hristos nu ar face această faptă din pricina căreia ne îndreptățește El. În același timp, Hristos este și dreptul nostru, Îi aparținem și El ne aparține. De aceea să ne amintim că toți strămoșii „n-au primit făgăduința ... ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea”, ei vor ca împreună cu noi să mănânce marea Cină.  

Am văzut cum Strămoșii au reușit să-și depășească păcătoșenia și să ajungă icoane de mare cinste și inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem și noi să fim „strămoși” ai celei de-a Doua veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinți. Istoria ne arată ce așteaptă Dumnezeu de la noi. Cu toții ne-am născut duhovnicește prin Sfântul Botez. Pântecele care ne-a născut este cristelnița Bisericii, Maica noastră e Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru.

Așadar, Biserica săvârșește o altă naștere. Când Nicodim s-a dus noaptea, pe ascuns, la Hristos, Domnul i-a vorbit despre nașterea „de sus” (In. 3,3). Această naștere „de sus” ne-o dă Biserica. Nu ne naște ca să fim fii ai stricăciunii și ai morții, oameni ai celor șapte sau paispreze generații genealogice, ci să fim oameni ai nemuririi, fii ai învierii, strămoși ai celei de a opta zile, ai celui de-al optulea veac.

Ce-a izbutit așadar Hristos venind în lume? Când a sosit „plinirea vremii”, Hristos a recapitulat întru Sine timpul, l-a rulat și l-a închis în voia Sa, și l-a dus la sfârșit. Adică, în mod mistic și premergător, a desființat timpul pe care El Însuși l-a făcut și a adus învierea, veșnicia, făcând viitorul prezent. Astfel, „plinirea vremii” nu este timpul, ci Însuși Hristos. În plus, ni le-a pregătit pe cele eshatologice, veșnicia, pentru că a recapitulat și a luat asupra Persoanei Sale dumnezeiești și omenești întreaga noastră fire. Dar, pentru că Hristos va veni și pentru că noi suntem întru El, înseamnă că El Își pregătește a Doua Sa Venire prin noi. Hristos nu poate veni dacă noi nu Îi pregătim venirea. Așa cum El nu intră în inima noastră dacă ea nu Îl dorește și nu Îl cere, astfel nu va veni dacă nu Îi pregătim cea de-a Doua Venire. A Doua Venire va fi arătarea slavei noastre, după cum spune Scriptura: „Hristos va veni, și noi ne vom arăta întru slavă” (Col. 3, 4). Strămoșii au mers în iad. Noi, care suntem noii strămoși, vom intra direct în slava lui Hristos. Dar oare vor trece generații și generații, mii de ani, așteptând să ne săturăm cu Dumnezeu? Nu!

Hristos a fost prezent la creația lumii. În simbolurile și în umbrele Vechiului Legământ acționa prin preînchipuiri întunecate, pe care le-a luminat Noul Legământ. Acum, Hristos este prezent în lumina Bisericii, a adevărului, a cunoașterii lui Dumnezeu, în propria Lui lumină. Cele vechi s-au făcut noi. Prin urmare, Strămoșii se desăvârșesc și se umplu de lumină împreună cu noi. Îndumnezeirea noastră este bucuria lor din cer. În loc să privească la Hristos, se pleacă și ne privesc pe noi, ca să vadă ce facem, dacă ne gândim la ei, dacă venim la ei, dacă știm că ei sunt frații noștri, mâinile noastre, picioarele noastre, trupul nostru. Prin Botezul nostru, ne luăm sarcina de a pregăti și a aduce a Doua Venire a lui Hristos. Acum noi suntem prorocii, strămoșii, înainte-mergătorii, sfinții, așa cum ne numește Apostolul Pavel. Hristos trăiește în lume, pentru că noi trăim în lume. De aceea Apostolul spune că Hristos „trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Trăim, atunci când ne gândim la unitatea noastră cu Strămoșii. Noi contribuim la faptul de a fi prezent Hristos în inimle oamenilor. Unde sunt eu, trăiește și Hristos. Eu, păcătosul, sunt un proroc, o lucrare a lui Dumnezeu.

Iată perspectiva generală a tainicei cine finale de care ne vorbește Evanghelia și pentru a înțelege chemarea noastră, măreția noastră, veșnicia noastră! Fiecare din noi nu aparține numai unei familii care are doi sau trei sau patru copii, ci aparține unei familii atotcuprinzătoare. Eu nu sunt un om, sunt un „dumnezeu”. Intru în apa Botezului, și ies „dumnezeu și om”. În timp ce sunt om și mi-e rece în cristelniță, în același timp sunt un „dumnezeu”. Cât de mare este înțelepciunea lui Dumnezeu! Face prezentul să fie veșnic, iar trăirea noastră zilnică o taină! Fiindcă suntem făcuți după chipul Celui ce ne-a zidit, trebuie să simțim, să trăim și să înțelegem chipul Ziditorului, adică faptul că suntem „dumnezei”, și să sporim „întru cunoașterea” comuniunii noastre cu Hristos (Col. 3, 10). Iar deplina și desăvârșita înțelegere va fi când “Hristos, Care este viața noastră, Se va arăta” (Col. 3, 4) acolo, sus. Atunci, nu mă voi mai recunoaște pe mine însumi, ci voi descoperi că eram cu adevărat și că sunt „dumnezeu”, „lumină din Lumină”.

 Înțelegem oare câtă răspundere purtăm înaintea istoriei prin venirea lui Hristos? Noi scriem și slujim istoria universală! Fiecare atitudine și acțiune de-a noastră în trupul Bisericii are consecințe în istoria umanității și a societății divino-umane a Bisericii, pentru că suntem „fiii făgăduinței” (Rom. 9, 8). Dumnezeu ne-a făgăduit și Își păzește făgăduința. Suntem și noi, desigur, păcătoși ca și Strămoșii. Suntem și noi pătimași, călcători ai jurămintelor noastre. Ce este Botezul nostru? Un jurământ față de Hristos, că am murit împreună cu El și că nu vom mai trăi în această lume, ci că vom învia împreună  cu El în cealaltă. De câte ori călcăm jurămintele Botezului! Dar Dumnezeu „a jurat și nu Se va căi” (Ps. 109, 4), nu-Și calcă jurămintele pe motiv că noi ni le călcăm înaintea Lui. Ne-a încorporat în Sine Însuși, suntem „plata” Lui, trupul Lui, și El este „plata” noastră în lupta noastră, în lacrimile noastre, în dorințele noastre, în durerile noastre; nădejdea noastră, în abisurile pe care le străbatem. Hristos ne numește „sfinți” (Rom. 1,7; 1 Cor. 1,2) pe noi, păcătoșii.

Dar ce poate să ne sfințească în mod neîntrerupt? Așa cum Strămoșii nu și-au pierdut legătura lor cu Dumnezeu, tot așa nici noi nu o pierdem. Pentru că Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul Dumnezeirii, adică ne-a făcut icoane care nu pot fi șterse și a dăruit firii noastre întipărirea sfințeniei, a Dumnezeirii, primul lucru care ne poate sfinți este amintirea faptului că fiecare dintre noi este chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu, acolo este și Dumnezeu cel-mai-înainte-de-veci. Să umblăm ca dumnezei! Să devenim, zi de zi, părtași Cuvântului celui mai-înainte-de-veci al lui Dumnezeu!

El este primul chip al Tatălui celui nevăzut, plin de slavă, una după fire cu Tatăl.  Noi suntem, desigur, de o fire diferită, dar, prin participare, prin har, devenim maici și părinți. De aceea clericii și monahii se numesc „părinți”, fiindcă Îl nasc pe Dumnezeu. Hristos a spus: „Mama Mea și frații Mei sunt cei care împlinesc legea lui Dumnezeu” (Mt. 12,50; 3,35; Lc. 8,21). Aceștia Îl nasc pe Hristos. Prin urmare, Hristos Se zămislește, prinde formă și crește înlăuntrul nostru. Când o femeie rămâne însărcinată, își dă seama de asta. Trebuie ca și noi să cunoaștem caracteristicile propriei noastre zămisliri, să înțelegem că-L purtăm înlăuntrul nostru pe Pruncul tânăr, pe Hristos.

Dumnezeu I-a dat lui Hristos trupul Maicii Domnului. Maica Domnului a acceptat să slujească taina întrupării Fiului, împrumutând trupul ei lui Hristos și primind dumnezeirea Lui. Noi, prin voința noastră, prin robirea noastră, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin smerenie, prin ascultare, post, rugăciune, prin plecarea genunchilor, ne dăm trupul nostru și primim dumnezeirea Lui în mod duhovnicesc și adevărat, dar nu cum a primit-o Maica Domnului. Primim dumnezeirea lui Hristos întrupată și trupul Lui îndumnezeit. Iar când suntem sus, pe cruce, la fel ca tâlharul sau ca vameșul, ca fiul cel pierdut, ca fariseul, nimeni nu ne poate interzice să spunem: „Dumnezeul meu, fiindcă mi-ai dat dumnezeirea Ta, acum mântuiește-mă!”. De îndată ce spunem aceasta, premisele vieții noastre se schimbă, și viața duhovnicească devine atât de ușoară, pentru că „puterea Celui Preaînalt” (Lc.1,35) intră înlăuntrul nostru și le face pe toate. Suntem mame și tați ai lui Dumnezeu! Părinți și strămoși ai lui Dumnezeu!

Înțelegem asta? Da. Unul mai puțin, altul mai mult, pe cât putem cuprinde, pe cât ne îndeletnicim cu asta, pe cât vrem să devenim oameni de rugăciune. Oricum, trebuie să credem asta, fie că o înțelegem, fie că nu o înțelegem! Numai să nu-L tăgăduim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să nu fim nepăsători, să nu ne lăsăm stăpâniți de akidie și să le uităm pe toate, să nu vrem să rămânem în patimile noastre! Desigur, asta nu înseamnă că nu vom suferi. Avva Longhin spune: „Femeia, înainte să se vadă în afară că a rămas însărcinată, își dă seama de asta din clipa în care i se oprește curgerea de sânge.” Nouă trebuie să ne curgă sângele din proprie hotărâre! Trebuie să fim hotărâți să murim pentru Dumnezeu. Dar, nu vă temeți! Așa cum s-a întâmplat cu Isaac și cu Avraam, tot așa Dumnezeu ne va înșfăca și pe noi și va pune să fie jertfit în locul nostru un berbec. Iar dacă va trebui să devenim martiri, martiriul nostru va fi o răcorire, pentru că Dumnezeu există.

Să ne rânduim viața cu dorința de a rămâne dumnezei! Întristări, necazuri, nereușite, greutăți, durere, plâns, boli, moarte sunt mâncarea de zi cu zi ale omului. Nu vă temeți! Toate acestea nasc sfințenia, Îl nasc pe Dumnezeu înlăuntrul nostru. Să trăim cu această convingere, și atunci Dumnezeu ne va hrăni cu lapte și ne va arăta chipul nostru! Apoi, ne va da pâinea nemuririi, înțelesuri teologice și trăiri duhovnicești! Dumnezeu nu nedreptățește pe nimeni. Să ne bucurăm acum de faptul că suntem părtași Dumnezeirii! Când Hristos va apărea sus, pe nori, la a Doua Sa Venire, acolo vom fi și noi. O! nu suntem cu adevărat fericiți? De obicei, vedem lumina lumii, dar nu vedem lumina adevăratei lumi, nu-L vedem pe Hristos. Dar când inima noastră va dobândi săltări, mișcări și trăiri dumnezeiești, atunci vom înțelege că am disprețuit trupul și lumea, și am devenit dumnezei după dispoziția lăuntrică. Atunci, Dumnezeu ne va da contemplații înalte, fiecăruia dintre noi potrivit cu calitatea și cu putința sa de înțelegere și de primire.

Vine Nașterea Domnului! Știți că troparele Înainte-prăznuirii încep în 20 decembrie. Biserica a rânduit cu înțelepciune până și cel din urmă detaliu. 20 decembrie este ultima zi în care noaptea crește. Din 21 decembrie începe să crească ziua. Nopțile și înțelesurile întunecate se risipesc, iar lumina și zilele cresc. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ia întunericul inimii noastre acum, când ziua crește și devine cu totul luminoasă, acum, când se schimbă cursul timpului! Biserica ne vestește aceasta prin răsăritul adevăratei lumini, a Soarelui sufletelor noastre. Hristos ne-a făcut mai presus decât îngerii, pentru că îngerii Îl laudă pe Hristos, dar nu pot să vorbească cu El ca prietenii cu un prieten ( Ieș. 33,11). Nu ne-a făcut, pur și simplu ființe slujitoare, care își acoperă capul și tremură ca niște sclavi, ci ne-a făcut trupul Său. Pentru noi a murit, nu pentru îngeri! Pentru noi a înviat și pentru noi va coborî din nou și Se va înălța din nou la cer! Să-L rugăm pe Dumnezeu să coborâm împreună cu El în adâncurile inimilor noastre, pentru ca El să ne înalțe la ceruri, o dată pentru totdeauna!

Cu adevărat S-a născut Hristos și S-a arătat în mijlocul oamenilor. Un imn de la înainte-prăznuire zice că Născătoarea de Dumnezeu a fost cuprinsă de uimire atunci când L-a născut pe Fiul ei, de aceea s-a plecat și s-a închinat ca o roabă Împăratului împăraților și L-a întrebat: „Cum Te-ai semănat în pântecele meu?”. Și fiindcă nu a primit nici un răspuns, s-a închinat din nou Pruncului Iisus, întrucât știa că este Dumnezeu, Singurul care a putut aduce din Cer firii omenești darul unic al dumnezeirii.

Ce poate să ne sfințească neîncetat? Așa cum strămoșii nu au pierdut relația lor cu Dumnezeu, așa nici noi nu o pierdem. Fiindcă Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul dumnezeirii, ne-a dat adică Chipul Lui de neșters și a dăruit firii noastre caracterul sfințeniei, al dumnezeirii, primul lucru care poate să ne sfințească este amintirea că fiecare dintre noi suntem chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu acolo este și Dumnezeu cel mai înainte de veci. Haideți să umblăm ca niște dumnezei. Haideți să devenim în fiecare zi părtași ai Cuvântului lui Dumnezeu Celui mai înainte de veci. Acela este cea dintâi icoană a Tatălui nevăzut, plină de slavă, Unul, după fire, cu Tatăl. Noi, desigur, suntem de altă fire, dar devenim mame și tați după participare, după har. De aceea clericii și monahii se numesc părinți, fiindcă ei Îl nasc pe Dumnezeu. Hristos a spus: „Mama Mea și frații Mei sunt aceștia care împlinesc legea lui Dumnezeu”. Aceștia Îl nasc pe Dumnezeu. Hristos, așadar, se zămislește, se formează și crește înlăuntrul nostru. Când o femeie rămâne însărcinată o știe. Trebuie ca și noi să cunoaștem caracteristicile propriei noastre zămisliri, să înțelegem că purtăm înlăuntrul nostru pe Pruncul Cel Tânăr, pe Hristos, că înfăptuim profețiile lui Isaia și cuvintele sfinților. Dumnezeu a împrumutat lui Hristos trupul Preasfintei. A primit Preasfânta să slujească tainei întrupării Fiului, împrumutându-I trupul ei lui Hristos și luând în schimb dumnezeirea Lui. Noi ne dăm trupul nostru prin predarea voii noastre, prin slujirea noastră, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin smerenie, prin ascultare, prin post, prin rugăciune, prin plecarea genunchilor și luăm dumnezeirea Lui duhovnicește și adevărat, totuși nu precum Preasfânta.

S-a născut, așadar, Hristos. Dar din cine S-a născut? Este nevoie să ne aruncăm ochii în adâncurile veacurilor și ale miilor de ani, ca să aflăm de când Hristos a început să vină pe pământ și când a venit în cele din urmă. Astăzi se prăznuiesc toți Strămoșii de la Adam până la Iosif și Preasfânta, toți aceia care au contribuit la Nașterea lui Hristos.  

Luăm dumnezeirea lui Hristos întrupată și trupul Lui îndumnezeit.  Și când suntem sus pe cruce, precum tâlharul sau precum vameșul, risipitorul sau fariseul, nimeni nu poate să ne interzică să zicem: „Dumnezeul meu, de vreme ce mi-ai dat dumnezeirea Ta, acum mântuiește-mă”. De cum o spunem, se schimbă premizele vieții noastre și viața duhovnicească devine atât de ușoară, fiindcă puterea celui Preaînalt intră în noi și face toate. Suntem maici și tați ai lui Dumnezeu! Părinți ai lui Dumnezeu și strămoși ai Lui! Înțelegem, oare, aceasta? Da, unul puțin, altul mai mult, atât cât putem, atât cât ne ocupăm cu asta, atâta cât vrem să devenim oameni ai rugăciunii. Dar numaidecât să o credem, și dacă o înțelegem, și dacă nu o înțelegem. Numai să nu-L tăgăduim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să nu fim indiferenți, să nu avem acedie și să uităm toate, să nu voim să rămânem în patimile noastre.

 Aceasta nu înseamnă că nu ne va durea. Zice avva Longhin: „Femeia, mai înainte să se arate pe dinafară că are prunc, o înțelege din clipa în care se va opri sângele ei”. La noi trebuie să curgă sângele nostru prin dispoziția noastră, trebuie să fim hotărâți să murim pentru Dumnezeu. Nu vă temeți totuși. Așa cum s-a întâmplat cu Isaac și cu Avraam, ne va răpi Dumnezeu și pe noi și va pune în locul nostru să jertfim un berbec. Dar chiar și dacă trebuie să devenim mucenici, mucenicia noastră va fi răcorire, fiindcă există Dumnezeu. Să ne punem în rânduială viața noastră cu dorul de a rămâne dumnezei. Necazuri, supărări, eșecuri, nenorociri, durere, plâns, boli, moartea sunt hrana și băutura zilnică a omului. Să nu vă temeți de ele. Toate acestea nasc sfințenia, Îl nasc pe Dumnezeu înlăuntrul nostru.

Fraților, haideți să trăim cu această convingere și atunci Dumnezeu ne va adăpa cu lapte și ne va arăta chipul nostru. După aceea ne va da pâinea nemuririi, cugete teologice și trăiri duhovnicești. Pe nimeni nu nedreptățește Dumnezeu. Acum haideți să ne bucurăm de faptul că suntem părtași ai dumnezeirii. Când va veni la cea de-a doua Lui Venire Hristos, pe nori, acolo vom fi și noi. O, nu suntem cu adevărat fericiți?

Vedem în mod obișnuit lumina lumii, dar nu vedem lumina lumii celei adevărate, nu vedem și noi pe Hristos. Totuși, când inima noastră va dobândi săltări și mișcări și trăiri dumnezeiești, atunci vom înțelege că ne-am disprețuit trupul și lumea și am devenit dumnezei prin dispoziție. Atunci Dumnezeu ne va dărui contemplări înalte, fiecăruia dintre noi, după felul în care Îl înțelegem și Îl putem purta.

Vine Crăciunul. Știți că troparele înainte-prăznuirii încep de pe 20 Decembrie. Biserica a rânduit cu înțelepciune și ultimele amănunte. 20 decembrie este și ultima zi în care se mărește noaptea. De pe data de 21 ale lunii, ziua începe deja să se mărească. Nopțile și întunericul cel înțelegător pleacă și se măresc lumina și zilele. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ia întunericul inimii noastre, acum că se mărește ziua și se face atotluminoasă, acum că se schimbă și anul. Biserica noastră o vestește odată cu răsăritul adevăratei lumini, a Soarelui sufletelor noastre.

Hristos ne-a făcut mai înalți decât îngerii, fiindcă îngerii Îl laudă pe Hristos, dar nu pot să vorbească cu El ca prietenii cu Prietenul. Ne-a făcut nu numai niște ființe slujitoare care își acoperă capul lor și tremură precum sclavii, ci ne-a făcut Trupul Lui. Pentru noi a murit, nu pentru îngeri. Pentru noi a înviat și pentru noi Se va pogorî și Se va sui iarăși. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne pogorâm împreună cu El în adâncurile inimilor noastre, ca să ne înalțe Acela la Ceruri o dată pentru totdeauna.

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare și a chemat pe mulți; și a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemați: Veniți, că, iată, toate sunt gata! Și au început toți, câte unul, să-și ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor și trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Și altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni. Și, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieși îndată în piețele și ulițele cetății, și pe săraci și pe neputincioși, și pe orbi și pe șchiopi adu-i aici. Și slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit, și tot mai este loc. Și a zis stăpânul către slujitor: Ieși la drumuri și la garduri și silește-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea.(Luca 14, 16-24)

Evanghelia de astazi ne vorbeste despre Cina cea mare, pe care a pregatit-o Stapanul, chemandu-i mai intai pe cei alesi. Acestia insa, ridicand diferite pretexte si refuzand sa participe la cina, sau nunta, in cele din urma au fost invitati toti. Simpla si usor de inteles, pericopa trebuie interpretata pe de o parte istoric, pe de alta parte alegoric.  Dumnezeu a pregatit poporul ales prin profetii Sai pentru participarea, in final, la Cina de taina sau nunta Fiului Sau, la nunta mantuitoare a lui Mesia Hristos. Sub un pretext sau altul, poporul ales insa a respins chemarea la Cina mantuirii, ba inca L-a rastignit si L-a ucis pe Mire, pe Fiul imparatului care facea nunta. Pentru aceasta, Dumnezeu a adresat chemarea Sa nu doar celor alesi, ci tuturor — iata vocatia universala a Crestinismului: „Mergeti, zice, la drumuri si la garduri si siliti-i pe toti sa intre…” Chemati-i, adica, pe toti sa se mantuiasca! Poftiti-i pe toti sa devina fii ai imparatului care face nunta Fiului Sau! „Doamne, s-a facut precum ai poruncit si tot mai este loc!” Si a trimis a doua oara pe slujitori, ca sa aduca meseni si sa plineasca toate locurile. A intrat insa, si unul care nu era pregatit cu vesmant de nunta. L-a vazut Stapanul si l-a intrebat: „Prietene, cum ai intrat aici fara haina de nunta?” Si acela a tacut, stiindu-se vinovat. Pentru aceasta, a poruncit slujitorilor Sai sa-l lege de maini si de picioare si sa-l arunce in intunericul cel mai dinafara.

Aceasta este interpretarea istorica, potrivit careia poporul ales L-a respins pe Dumnezeu, iar noi, ceilalti, „Israelul cel nou”, suntem chemati indiferent de unde, de pe la raspantii, de la garduri, din ulite, popoare pagane care mai inainte ne inchinam zeilor si idolilor, la imparatia lui Dumnezeu. Insa, nu oricum!… Pentru ca sa nu inteleaga cineva ca in imparatie sunt luati toti cu de-a valma, indiferent de „vesmantul faptelor lor” de aceea ne-a adus de fata prezenta unuia care nu avea ce cauta acolo, pentru ca nu s-a pregatit nicidecum pentru aceasta. Pentru ca sa nu creada cineva ca in imparatia lui Dumnezeu este loc pentru toata lumea, indiferent cum s-ar infatisa, de aceea Stapanul a fost atat de aspru cu cel ce s-a prezentat „cu indiferenta” la nunta.

Alegoric, pericopa se adreseaza noua, credinciosilor de astazi, pentru ca niciodata Hristos n-a inteles sa faca istorie in Evangheliile Sale. Biblia nu este un manual de Istorie, ci un „Manual al vietii” — al vietii acesteia si al vietii celeilalte, vesnice. Domnul, deci, nefacand simpla istorie, ni se adreseaza si noua, tuturor, in pericopa evanghelica de astazi, cu urmatoarea invatatura: Cu totii suntem chemati la viata in Hristos, la „Nunta”, sau „Cina de taina” pregatita de Dumnezeu.

Numai ca, adeseori, si noi, ca si cei din pericopa aceasta, invocam diferite pretexte. Unul, zice, si-a luat tarina, altul si-a luat cinci perechi de boi, iar cel de-al treilea si-a luat femeie. Toate, pretexte pentru a nu „cina” impreuna cu Dumnezeu. Ce inseamna tarina? Inseamna „tarana” pamantul,  materialitatea! Unii dintre noi ne atasam prea mult de materie! Ne legam prea mult de bunurile materiale: de case, de masini, de bani, chiar si de oamenii din jurul nostru, si de toate celelalte ce nu ne mai lasa timp pentru a ne ocupa si de suflet, incat nu mai gasim timp de a participa duminica si in sarbatori la cina lui Dumnezeu, la Cina de taina care este intalnirea cu El, mai cu seama in Sfanta Impartasanie, care se mai numeste si Cina Domnului. Ajungem sa fim atat de obsedati de lucrurile materiale incat si pana in timpul rugaciunii, ori cand vrem sa uitam cu totul de cele pieritoare, pana si atunci ne trezim ca ne gandim tot la ele, lasand tot mai putin loc lui Dumnezeu in sufletul nostru.

Cinci perechi de boi spune alt invitat ca si-a luat. De ce cinci? Pentru ca cinci sunt simturile noastre cele trupesti, carora le slujim atat de mult, si prea putin ne folosim simtirea spirituala, care ar trebui sa stapaneasca peste toate celelalte. Ce simbolizeaza boii? „Animalitatea”! Irationalitatea specifica animalelor! Purtarea noastra, de multe ori, asemenea lor. Acesta este pretextul pe care l-a ridicat cel de-al doilea chemat la nunta. Cel de-al treilea a invocat patimile si placerile cele trupesti. Asa se talcuieste „femeia”. Patimile, care nu ne lasa sa ne ridicam cu mintea, cu simtirea si cu fiinta noastra intreaga la Dumnezeu, tintuindu-ne si ingreuindu-ne „spre ravna celor de jos”.

Iata trei pretexte cat se poate de „firesti”, pretexte si, de fapt, motive care ne tin si pe noi, de multe ori, departe de comuniunea cu Dumnezeu: Materialitatea gandirii, simtirii si trairii noastre, care abia daca ne mai permite sa-L intelegem pe Dumnezeu Cel Spiritual, daramite sa-L mai si slujim cu devotament si jertfa; Irationalitatea, insemnand mandria, mania, lacomia, ura, razbunarea si toate celelalte slabiciuni care ne fac sa ne comportam de multe ori nu ca oameni rationali, ci asemenea vietuitoarelor celor necuvantatoare, si Impatimirea, ca o mare slabiciune care ne paste pe toti; poftele cele trupesti si patimile care ne trag in jos, impiedicandu-ne de a ne inalta spiritual. Iata ce ne invata evanghelia de astazi pe noi, cei care, de multe ori, sub un pretext sau altul, nu ne facem timp destul pentru Dumnezeu! Duminica si in sarbatori in general, invocam fel de fel de pretexte, plecand de la bunurile cele materiale, de care nu ne mai putem dezlipi, si de la putina noastra intelegere, irationalitatea, ca Dumnezeu este Stapanul lumii si ca pana la urma tot „la mana Lui” suntem. 

Oricate bunuri ne-am stradui sa tot adunam si sa ne punem deoparte, care mai de care mai „vesnice”, tot El va ramane in veac! Evanghelia de astazi ne arata, asadar, ca nimic nu trebuie sa pretuim si sa iubim mai mult decat pe Dumnezeu: nici bunurile cele materiale, nici poftele noastre de orice fel ar fi, nici simturilor noastre sa nu ne lasam prada, ci sa ne deprindem mai mult a simti cu sufletul din noi — organul simtirii lui Dumnezeu — caci acesta este vesnic! Viata aceasta se consuma si se stinge, oricate bunuri, averi, bucurii ori placeri ne-am agonisi, caci vine o vreme cand toate acestea se arata a fi desarte. Pentru aceasta, Dumnezeu ne cheama la comuniune sfanta pe toti cei „de la garduri”, de la „raspantii”, de pe „ulite” — adica pe toti, indiferent de neam, rasa, pozitie sociala ori pregatire intelectuala. Trimite slugile Sale dupa noi — adica pe ingerii pazitori si pe sfintii Sai, pentru a ne atrage atentia sa ne facem datoria de buni crestini. Inca si pe preotii Sai i-a randuit ca sa ne arate calea cea buna care duce la El! Si, tuturor deopotriva ne adreseaza chemarea si pe toti ne invita!  Atentie insa, nu oricum! Cel care a indraznit sa se infatiseze inaintea Stapanului Sau „oricum”, a fost scos afara cu neasteptata dreptate si in pofida apelativului de „prietene”. Asa nu avem ce cauta acolo! In ìmparatia lui Dumnezeu nu se intra cu pretextele pe care le-au ridicat cei nerecunoscatori, si nici in „vesmantul” celui respins.

Chemarea evangheliei de astazi este, prin urmare, sa venim la Cina lui Dumnezeu. Sa lasam pretextele! Sa lasam scuzele care ne fac sa tot amanam pocainta, intalnirea cu El, Spovedania, Impartasania mai cu seama — care este Cina Domnului — si toate celelalte fapte bune care ne fac vrednici sa imbracam vesmant ales de nunta. Altfel, evanghelia de astazi, pe cat este de generoasa, chemandu-i pe toti, pe atat se arata de aspra cu cei ce imbraca „vesmant strain de Dumnezeu”. Sa imbracam, deci, „vesmant placut Domnului”, pe care l-a si pretins Stapanul din evanghelie, si in acest ves­mant sa ne infatisam inaintea Lui in duminici, in sarbatori, in clipele noastre de rugaciune si in orice moment de fapt, slujind lui Dumnezeu cu tot sufletul nostru si nelasandu-ne corupti nici de materialitate, nici de irationalitate si nici de intunericul poftelor si al placerilor care ne pervertesc si ne indeparteaza de la comuniunea cu El. Sa ne cucerim acest vesmant al faptelor bune, al dragostei fata de Dumnezeu si fata de cei din jurul nostru, ca in felul acesta sa nu fim alungati de la nunta, ci sa fim primiti si randuiti in imparatia Lui la loc de cinste, in comuniune cu El, Amin.(postat pe fb de ioan monahul)