Sfinții Români
Această Duminică a Sfinților Români este un memorial viu al prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt pe pământ românesc de la apariţia creştinismului şi, din mila Celui Preaînalt la sfârşitul veacului. O decizie luată într-un anumit moment istoric, are, iată, consecinţe veşnice căci la sfârşitul veacurilor, ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, în cartea Apocalipsei (cap. 21), fiecare neam, fiecare popor îşi va aduce slava în faţa tronului Preasfintei Treimi, în Împărăţia Cerurilor. Or, tocmai sfinţii unui neam reprezintă frumuseţea cea veşnică a măreţiei lui în faţa unicului izvor al sfinţeniei, Dumnezeu, din care oamenii se împărtăşesc în măsura în care ei Îl caută pe Dumnezeu, dar nu din simplă curiozitate, nu printr-un concurs de împrejurări, ci Îl caută ca să se adape din apele acestuia precum cerbii din psalmii davidici, în izvoarele cele mult dorite. Aşadar, căutarea sfinţeniei nu este apanajul vreunei categorii sociale sau profesionale, nu este rezervată doar cinului monahal şi nici vreunui ins în chip individualist. Chemarea la sfințenie nu este adresată doar unui singur popor, ci indiferent de națiune, etnie, de apartenență socială și profesională, independent de situația economică și culturală, sfinţenia este de fapt sensul deplin al vieţii omului pe pământ, este, după cum afirma unul din marii noştri teologi, împlinirea umanului.
O succintă şi lucidă privire în trecutul tumultuos al poporului român ne învederează o realitate de netăgăduit; Dumnezeu a lucrat cu totul minunat de-a lungul istoriei acestui neam, chemând la sfinţenie de la „vlădică până la opincă”. Probabil la aceasta s-a gândit marele nostru istoric Nicolae Iorga când a afirmat că în istoria poporului românesc se aud trosnind paşii lui Dumnezeu. O fi având dreptate cărturarul căci din istoria sfintei noastre Ortodoxii românești, aflăm că într-adevăr poporul român a născut sfinţi, dovedindu-şi astfel vocaţie cerească. Dacă mai sunt unele voci rătăcite care contestă această realitate le invit să privească cu luare aminte în sinaxarele Sfinţilor Români. Toate categoriile sociale au dat născut sfinţi. Lista o deschide ceata martirilor daco-români pe care îi putem considera lumini din zorii Ortodoxiei din spațiul românesc. La aceştia se adaugă sfinţii cuvioşi, ierarhi, voievozi, mame creştine, bărbaţi evlavioşi şi credincioşi, eroi jertfiţi pentru apărarea credinţei şi a demnităţii acestui neam, călugări şi călugăriţe retraşi din frământarea acestei lumi, pentru a o binecuvânta prin rugăciune dintre zidurile mănăstirilor şi schiturilor, veritabile porţi către Cer, unde au numărat timpul în boabe de metanie și nesfârșite rugăciuni. Dar poporul român are şi foarte mulţi sfinţi anonimi pe care Dumnezeu îi descoperă potrivit unui plan al Său, numit de multe ori de noi „întâmplare”. Să ne amintim doar de minunea petrecută la Mănăstirea Neamţ acum 25 de ani când s-au descoperit relicvele unui sfânt necunoscut chiar sub aleea care duce spre măreaţa ctitorie ştefaniană.
Primul „sinod” care i-a canonizat pe aceşti fraţi de credinţă şi de simţire românească a fost cel infailibil al poporului şi după aceea ei au fost confirmaţi de forul suprem al Bisericii noastre, arătând astfel că Duhul Sfânt lucrează în oameni şi îi face să recunoască sfinţenia unui înaintaş sau chiar a unui contemporan. Bunăoară în romanul Vremuri de bejenie, Sadoveanu face un portret remarcabil călugărului cu viață sfântă de la Mănăstirea Râșca, starețul Ioan, care mai târziu a fost hirotonit arhiereu în scaunul Episcopiei Hușilor. Sinodul Bisericii noastre l-a trecut în rândul sfinților pe Ioan de la Râșca și Secu abia în 2008. De unde știa Sadoveanu de viața vrednică de filele patericului a acestui monah? Desigur din tradiția populară, dar și dintr-o serie de consemnări mai vechi. Astăzi culegem roadele unei credinţe milenare, unei pietăţi cu totul speciale a unui popor care a fost răstignit de mai multe ori în istoria sa şi a înviat datorită rugăciunilor sfinţilor – pentru că sfinţii sunt rugători la Dumnezeu mai ales pentru cei din neamul care au răsărit. Dar tot astăzi simţim tot mai mult cum secularizarea, înstrăinarea şi însingurarea de Dumnezeu dă târcoale acestui tezaur de credinţă şi evlavie românească. Să facem un exerciţiu de imaginaţie; să ne închipuim cum va fi peste 500 de ani, dacă din mila Domnului va mai fi viaţă pe pământ: Biserica mai avea de unde să culeagă roade ale lucrării Sfântului Duh pe pământ românesc?
Vor mai fi slujbe măreţe de canonizare a unor sfinţi români care să adune mii şi mii de români care să cinstească viaţa şi înfăptuirile lor? Vor mai fi oameni de stat paradigmatici în credinţă, evlavie şi milostenie precum vrednicii voievozi de odinioară? Vor mai fi vlădici, preoţi, vieţuitori ai sfintelor mănăstiri, buni creştini şi creştine cu viaţă bineplăcută lui Dumnezeu care să determine această autoritate a conştiinţei vii a Bisericii să recunoască sfinţenia lor? Sunt întrebări la care vă invit să medităm cu speranţa că răspunsurile vor fi favorabile dacă vom urma îndemnul dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur:„Să alergăm la mijlocirea sfinţilor, dar să nu ne mărginim la aceasta, ci să lucrăm şi noi cum se cuvine, după pilda pe care ne-au dat-o ei”. Credinţa este o practică sau o învăţătură care îşi arată sensul şi puterea în practică, iar nu în primul rând o doctrină în ea însăşi. Viaţa Sfinţilor din toate timpurile şi din toate ţările, viaţa poporului lui Dumnezeu care constituie “Sfânta Biserică”, dă mărturie de adevărul Evangheliei, dă mărturie de Hristos. Sfinţii îndeosebi iradiază un comportament extrem de uman. Pentru că sunt totdeauna întorşi spre Dumnezeu, ei ştiu să se întoarcă şi spre om, aşa cum Dumnezeu se întoarce spre ei în Hristos. Noi nu-L cunoaştem pe Dumnezeu în El însuşi ci pe Dumnezeul întors spre oameni. Şi-L cunoaştem doar în măsura legăturii Sale cu noi. A-i privi pe oameni aşa cum îi priveşte Hristos, e ceea ce fac sfinţii. Sfinţi precum Sfântul Vasile, Sfântul Nicolae, Sfântul român Calinic de la Cernica, care plângea când nu avea bani să le dea oamenilor, au lucrat la propovăduirea, la afirmarea credinţei celorlalţi, pregătindu-i să fie oameni adevăraţi. Ei şi-au iubit aproapele şi i-au îndemnat şi pe ceilalţi să-l iubească, au urmat instinctiv această direcţie. Sfinţii sunt remarcabili nu ca nişte eroi sau specialişti pe care este greu să-i înlocuieşti, ci prin această forţă spirituală, prin forţa iubirii, a rugăciunii pentru oameni care este în ei, mai mult decât prin faptele lor. Nu fapta umană în sine, ci puterea lui Dumnezeu care străluceşte în faptele lor şi din ei înşişi, ii face transparenţi lui Dumnezeu, Care face să iradieze capacităţile lor umane înrădăcinate in lumina dumnezeiască. Sfinţenia este manifestarea îndumnezeirii omului. Importanţa minunilor ţine de faptul că ele sunt semne ale acestei transparenţe, ale acestei lumini, ale acestei bunătăţi a lui Dumnezeu arătate în Sfinţi. Bunătatea este o forţă penetrantă care depăşeşte forţa legii. Sfântul iradiază lumina lui Hristos Cel înviat. Sfinţenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care s-a arătat mai presus de legi în Cel înviat şi Care este şi cu noi intr-o lepădare de sine, într-o participare la suferinţele noastre. De aceea, însă, participarea îşi găseşte sensul culminant în bucuria învierii. Sfinţii trăiesc în viaţa lor pământească transparenţa Învierii, care desăvârşeşte legile naturii. Sfinţii fac obiectul unui cult important, mai ales după moartea lor. În România exista multe moaşte de Sfinţi venite din Răsărit şi ale unor Sfinţi locali.
Sfinţii arată în viaţa lor sfinţenia lui Dumnezeu. Ei sfinţesc înăuntrul lor numele lui Dumnezeu prin rugăciune, apoi îl arată în mod transparent prin purtarea lor. Creştinii se uită în calendar pentru a vedea care este Sfântul zilei şi îi aduc rugăciuni in acea zi îşi aşează viaţa sub oblăduirea Sfântului şi caută să imite cum pot virtuţile acestui Sfânt, simţindu-se ocrotiţi de rugăciunile lui. Sunt veneraţi de asemenea cei care au murit în sfinţenie, care au făcut totul pentru dăinuirea Bisericii, care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu, au iradiat în lumina lui Hristos şi ne-au lăsat prin aceasta o Biserică vie. Fără Sfinţii din trecut, Biserica nu ar fi ceea ce este, n-ar fi putut dăinui. Tradiţia vie şi prin aceasta Biserica însăşi nu se poate menţine fără o succesiune a Sfinţilor. “Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri” (Evr. 13, 7).Este recunoştinţa pentru toţi cei care ne-au transmis Evanghelia. Viaţa Bisericii nu a fost niciodată întreruptă pentru a o reîncepe din nou. Sfinţii sunt importanţi şi prin ceea ce ne transmit: Biserica vie, în spiritualitatea ei, în forţa sa spirituala, exemplul lor. Îi venerăm şi pentru că sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins culmile foarte înalte ale îndumnezeirii. Se interesează de uman aşa cum se interesează de Hristos; sunt împreună cu Hristos aşa cum sunt Îngerii.. Sfinţii, care sunt şi oameni, o fac cu atât mai mult. Despre ei se spune că nu vor avea toată fericirea decât împreună cu noi, când vom fi cu toţi împreună. Ei se roagă pentru noi. De aceea le cerem rugăciunile .
Există trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscători pentru ceea ce ne-au transmis, pentru starea lor de îndumnezeire si pentru rugăciunile lor pentru noi. De aceea spunem totdeauna: “Sfinte… roagă-te pentru noi”. Nu le cerem mântuirea. Doar Maicii Domnului i-o cerem, spunând: “Mântuieşte-ne pe noi”. Nu este vorba de mântuire in sensul în care ne-a dat-o Hristos, dar există atâtea greutăţi în viaţa noastră, încât o rugăm să ne ajute, să ne dea posibilitatea să lucrăm pentru mântuirea noastră. Ea ne mântuieşte în virtutea unirii sale desăvârşite cu Fiul său, Mântuitorul nostru. În acest sens se constituie cultul Sfinţilor care iradiază, fiindcă iradierea lor ajunge până la noi. Nu credem că există două Biserici, o Biserică pământească şi o Biserică cerească. Există o singură Biserică care se prelungeşte de pe pământ în cer. Nu suntem rupţi de viaţa pământească pentru că avem privirile îndreptate, concentrate spre cea de dincolo, înaintăm spre cea de dincolo luptând aici pentru a ajunge acolo încununaţi de prezenţa lui Hristos, a Duhului Sfânt în noi. Creştem aici, trebuie să lucrăm aici, chiar şi în viaţa socială, în perspectiva vieţii de dincolo. Fără viaţa pământească nu putem creşte. Este ceea ce fac Sfinţii. Ei trăiesc “pe pământ ca în cer”, făcând voia lui Dumnezeu. Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile tuturor Sfinţilor, miluieşte-ne pe noi! În acelaşi timp, fiecare popor îşi trăieşte credinţa într-un mod original. Ortodoxia însă rămâne aceeaşi, rămâne apostolică, îşi păstrează toată bogăţia propovăduirii apostolice şi a vieţii creştinilor din vremea Apostolilor. Tradiţia se transmite ca o viaţă mereu proaspătă, ca un mod de a trăi Biblia integral, cât mai autentic posibil. Dar există o infinitate de moduri de a o aprofunda. Dacă un nou popor ar deveni creştin, este nevoie ca el să cunoască Sfânta Treime, întruparea lui Hristos, viaţa în Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Toate acestea i le pot spune cu cuvintele mele, cu convingerea mea, transmiţându-i-le prin Duhul lui Hristos, prin viaţă; dacă vrea să ştie mai mult, va citi Biblia, Vieţile Sfinţilor, va participa la Liturghie. Dar au existat aţâţi creştini adevăraţi care nu au cunoscut alfabetul! L-au cunoscut însă pe Hristos şi au fost totuşi creştini. Au cunoscut revelaţia din auzite, prin predică, prin cele spuse de un creştin unui necreştin, apoi prin explicarea Botezului, ascultarea Liturghiei, contemplarea icoanelor. Fiecare popor poate asimila şi exprima prin cultura proprie mesajul comun şi universal al creştinismului. Oamenii sunt diferiţi dar au şi trăsături comune, se pot înţelege. Există diferenţe, dar există şi o unitate. Există o fiinţă a creştinismului, o permanenţă. Iisus este ieri, astăzi şi întotdeauna Acelaşi. Cultura nu este decât formă, ea nu se poate substitui fiinţei creştinismului. Eu însumi rămân în această unitate, fără a pune graniţe între mine şi ceilalţi sau între naţiuni. Suntem împreună, dar ne păstrăm totdeauna identitatea personală sau naţională.Există aici un paradox. Şi în România există nuanţe locale. Toate popoarele ortodoxe îşi leagă din plin viaţa religioasă de sfinţirea lumii; se manifestă astfel convingerea că omul nu se poate mântui decât în legătură cu lumea. Tot ceea ce slujeşte vieţii omului: apa, pâinea, vinul sunt sfinţite. Cu apă sfinţită se stropesc apoi camerele, paturile, uneltele… Icoana este aşezată în maşină, pe câmp, în grădini, în preajma animalelor. Totul trebuie sfinţit. Primele roade sunt aduse la biserică, o parte din ele dăruindu-se celor săraci. Este binecuvântată masa şi se face semnul Crucii când se taie pâinea. La începutul unei munci omul îşi face semnul Crucii, ca şi atunci când termină o muncă, când iese din casă, când trece pe lângă o Biserică. Mulţi oameni cer binecuvântarea atunci când întâlnesc un preot; când preotul vine în casa lor. Întreaga viaţă este umplută de binecuvântare, nu este ruptă de Dumnezeu. Acţiunile, trebuie sfinţite, lucrurile înseşi trebuie să se deschidă acţiunii omului, întărite şi sfinţite de Dumnezeu. Pentru că prin om energiile lui Dumnezeu pătrund în lume. Prin om se sfinţesc lumea, universul, toate elementele lumii.
Neamul nostru este un neam smerit. Drama este că, deseori, nu-şi asumă această smerenie şi trăieşte mai curând reversul ei şi o oarecare duplicitate, slugărnicie. Nu are nimic de-a face smerenia cu slugărnicia. Smerenia neamului nostru este evidentă prin faptul că noi, ca Biserică, până în veacul al XX-lea, nu am proclamat sfinţi români. Lucrul acesta este demn de observat şi cred că este bine plăcut lui Dumnezeu. Este un lucru îmbucurător că acum, cu voia lui Dumnezeu, şi prin hotărârea Sfântului nostru Sinod au început să fie proclamaţi sfinţi dintre ierarhii, domnitorii, cuvioşii şi martirii acestui neam. Se recunoaşte sfinţenia neamului nostru, care nu putea să lipsească, dar asupra căreia s-a păstrat tăcerea secole de-a rândul. Numărul lor este mult mai extins decât numărul celor care au fost trecuţi în calendar, în ultimii ani. Este, indiscutabil, mult mai extinsă sfinţenia la români. Sunt nevoitori în mănăstirile noastre, sunt anonimi pe care nu-i cunoaşte nimeni, sunt oameni smeriţi, despre care vorbeam. Desigur, noi trăim într-o lume a publicităţii care nu este interesată de astfel de chipuri, şi slavă Domnului că nu este, pentru că ar strica sfinţenia din popor. Slavă Domnului că presa este preocupată de cei trufaşi, de cei puternici, de cei bogaţi, de cei culţi şi nu de sfinţi! „Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El”. Iata, acestia, indata lasand toate, au mers dupa El si s-au facut vrednici de El, caci au raspuns la chemare fara sa stea pe ganduri. Atentie insa ca ni se spune si ca „multi sunt chemati, dar putini alesi”. Dar celor putini care au putut fi alesi li se spune: „Nu te teme, turma mica, ca a binevoit Tatal Cel din Ceruri sa va dea voua Imparatia “. Iar cei ce au intrat in Imparatie sunt sfinti. Iata astazi praznuim sfintii romani. Ce bucurie pentru neamul romanesc ca are in cer si mijlocitori iesiti din mijlocul lui. Sigur ca sfintii se roaga si pentru toata lumea, dar Dumnezeu ii face mai indrazneti pentru neamul lor, caci sfintii fac ce ii indeamna Duhul Sfant care se odihneste in ei. De ce? Pentru ca exista si o mantuire ca neam.Iar Dumnezeu creeaza prilejuri pentru a ne sari in ajutor. Cum? Iata cum! Dumnezeu cunoaste toate nu pentru ca ar vedea ca la un televizor tot ce se intampla in lume, ci pentru ca toate se intampla prin El, este participant la toate si este normal sa le stie pe toate, iar sfintii nu pot cunoaste decat ceea ce le descopera Duhul Sfant. Dumnezeu vrea sa ne scoata dintr-o nevoie, uneori si fara sa-i cerem noi, si atunci, prin Duhul Sfant, descopera nevoile in care ne aflam unor sfinti, cu prioritate celor de acelasi neam. Ei avand dragoste pentru intreaga lume, prin Duhul Sfant care se odihneste in ei, se roaga pentru noi; atunci Dumnezeu face un pretext din rugaciunea lor, pe care tot El le-a insuflat-o, si zice „pentru ca ma rugati voi le voi face binele acesta”. Vedeti ce Dumnezeu bun si iubitor de oameni avem, cum creeaza El toate in favoarea noastra?! Asadar, sfintii fiecarui neam se roaga pentru toata lumea, dar Dumnezeu le ingaduie sa o faca cu prioritate pentru poporul lor. Caci la Judecata de obste care urmeaza judecatii particulare a fiecarui suflet dupa moarte vor fi judecate si popoarele ca intreg, cu sanse diferentiate de raspuns bun. Din mijlocul fiecarui popor se ridica rugaciunile multora, dar desigur ca sfintii fiecarui neam se fac mai auziti
Deci, avem un inger care se va lupta pentru mantuirea noastra ca neam. Si noi avem responsabilitati si pentru ce face neamul romanesc in economia mantuirii tuturor neamurilor.
Crestinismul romanesc a rodit si el din sine multi si minunati sfinti, chiar daca smerenia caracteristica poporului nostru sau alte imprejurari istorice nefavorabile in care a avut de trait au facut ca Biserica noastra sa nu canonizeze decat un mic numar dintre ei si aceasta de-abia in 1955. Sfintii romani au existat insa in mod real si au fost recunoscuti ca atare de evlavia populara, cu toate ca Biserica nu i-a canonizat formal si nu le-a dedicat anumite zile in calendar si de aceea faptele lor nu au fost laudate prin imne bisericesti inchinate lor. De altfel, timp indelungat sfintii s-au facut cunoscuti ca atare prin cinstirea pe care si-au castigat-o in evlavia populara. De-abia de la un timp incoace Biserica a inceput sa purceada si la o canonizare formala a sfintilor de mai tarziu, confirmand venerarea lor de catre cercuri largi ale credinciosilor. Toti sfintii, cu exceptia apostolilor si a misionarilor, si-au castigat aceasta calitate lucrand pentru credinciosi sau remarcandu-se prin viata lor de curatie si jertfelnicie intre credinciosii dintr-un anumit loc sau tinut. Cinstirea lor a inceput inca in timpul vietii, sau dupa moarte, intre credinciosii din acel loc, pentru ca treptat ea sa se intinda tot mai departe. Astfel, din sfinti locali ei au devenit sfinti universali. Dar au ajuns la aceasta cinstire pentru curatia dobandita de ei intr-un anumit loc, sau mucenicia lor, sau faptele lor de ajutorare pentru dreapta credinta marturisita pretutindeni, putand fi imitate de credinciosii din orice loc. Ei aplicau intr-un anume loc sau tinut invataturile dreptei credinte universale. Ei slujeau si ilustrau credinta universala in locul in care vietuiau. Astfel, toti sfintii sunt locali prin faptul ca lucreaza intr-un anumit loc, dar sunt universali pentru credinta universala pe care o slujesc in acel loc. Din acest punct de vedere nu exista sfinti locali si universali. Toti sunt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc carora le slujesc in cursul vietii prin faptele si pilda lor, dar toti sunt universali pentru ca aceasta pilda e valabila pentru credinciosii de pretutindeni si ea se impune spre unitate tuturor celor care ajung sa-i cunoasca. Toti se umplu de Acelasi Hristos care straluceste prin fiinta lor si toti sunt purtatorii Aceluiasi Duh Sfant, chiar daca Duhul Sfant Care li se comunica lor a fost comunicat de ei prin alta limba. Toti apartin prin Acelasi Duh Sfant Bisericii universale, care a inceput la Cincizecime si continua de-a lungul secolelor, cuprinzand diferite neamuri (Fapte 2, 3). Limbile sunt diferite, dar sufletele sunt umplute de Acelasi Duh si simt in Acelasi Hristos.
Astfel si sfintii romani, fie ca au fost mucenici ai dreptei credinte in secolul al IV-lea, sau in secolul al XVIII-lea, fie ca au fost ierarhi care au luminat poporul cu cuvantul si l-au ajutat cu fapta, fie ca au fost sihastri ajunsi la cea mai mare inaltare a fiintei lor in Dumnezeu, prin rugaciune pentru ei si pentru credinciosi, au inaltat prestigiul dreptei credinte si chipul de om care o traieste cu seriozitate la o treapta care ii indeamna pe credinciosii de pretutindeni, cand ajung sa fie cunoscuti, sa o traiasca cu cat mai multa convingere si sa le urmeze pilda. Cu cat mai mult se impun prin viata lor exceptionala in locul in care traiesc, cu atat chipul lor iradiaza cu mai multa putere in Biserica universala. Dar unirea intre slujirea lor locala si importanta soborniceasca mai poate fi pusa in evidenta si altfel. Un sfant, chiar daca ridica la cel mai inalt grad niste insusiri prin care se remarca un anumit popor, inaltimea la care se ridica il face sa imbratiseze cu o iubire cuprinzatoare toti oamenii. In sfinti nu mai e nici un pic de egoism individual sau de exclusivism national. Prin aceasta ei sunt adevarate punti de infratire intre oameni si popoare. Prin sfinti se adanceste mai mult decat prin toti credinciosii sobornicitatea Bisericii, chiar daca aceasta nu inseamna stergerea deosebirilor intre popoarele ce fac parte din ea. Sobornicitatea se intareste prin ei si din partea dreptcredinciosilor din alte popoare pe masura ce ei devin cunoscuti acelora. Caci credinciosii aceia isi indreapta rugaciunile catre ei cu convingerea ca acesti sfinti se roaga lui Dumnezeu si pentru ei, cum de fapt se si intampla. De aceea ar fi bine ca diferitele Biserici ortodoxe sa-si insuseasca prin acte oficiale, cunoscute popoarelor lor, canonizarile de sfinti facute de fiecare Biserica sora, pentru a contribui cat mai mult la unirea popoarelor lor in evlavia inchinata reciproc sfintilor lor. E bine ca credinciosii Bisericii din orice loc sa aiba cunostinta de sfintii de pretutindeni, pentru ca fiecare sfant aduce prin faptele lui savarsite in alte imprejurari model de fapte pentru orice fel de imprejurari din viata lor. Caci faptele sfintilor si vietuirea lor straluminata de prezenta lui Dumnezeu in ei depasesc determinarile locale, ridicandu-se la ceea ce poate fi model si intarire pentru credinciosii din orice loc. Pe lângă „privirea la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre adică la Iisus“ (Evrei 12, 2), suntem îndemnaţi prin cuvântul lui Dumnezeu să ne „aducem aminte de mai marii noştri care ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; să ne uităm cu băgare de seama la sfârşitul felului lor de vieţuire şi să le urmăm credinţa“ (Evrei 13, 7). Sfinţilor lui Dumnezeu ca unii care sânt fraţii noştri mai mari în Domnul şi care ne-au fost o pildă prin viaţa şi moartea lor, le datorăm dragoste şi respect datori fiind să călcăm pe urmele lor, întrucât şi ei au călcat pe urmele lui Hristos (I Cor. 11, 1). „Ce-aţi învăţat, ce-aţi primit şi auzit de-la mine şi ce-aţi văzut în mine faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi“ – spune Sf. Apostol Pavel în Filipeni 4, 9.„Urmaţi-mă pe mine fraţilor – şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pildă pe care o aveţi în noi“.
Sufletelor cu adevărat evlavioase din Biserica noastră le revine datoria frăţească de dragoste de a fi pentru cei nepăsători în privinţa aceasta, o pildă care să mustre făţărnicia şi nepăsarea lor. Credem că e de prisos să mai amintim că cinstea pe care o dăm sfinţilor nu trebuie să se transforme nicidecum în adorare, ceea ce ar fi un mare păcat. Noi îi cinstim pe sfinţi ca pe oamenii lui Dumnezeu şi ca pe fraţii şi părinţii noştri mai mari în Domnul, de care El s-a folosit pentru a ne aduce la El , a ne creşte şi a ne călăuzi în adevărul Lui. Chiar închinăciunile care se aduc în faţa icoanelor lor, nu trebuie să fie altceva decât nişte semne de dragoste şi respect care se dau unor oameni vrednici de o astfel de dragoste şi cinste. Se înţelege că dragostea faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, trebuie să întreacă nespus mai mult dragostea faţă de sfinţii Săi. Dragostea faţă de sfinţii lui Dumnezeu trebuie să se contopească în oceanul dragostei faţă de El, începutul şi desăvârşirea mântuirii noastre.Chemăm mijlocirea sfinţilor către Dumnezeu ca să se roage pentru noi; îi chemăm nu ca pe Dumnezeu ci ca pe prieteni ai Lui, Căruia Îi slujesc şi pe Care Îl măresc şi Îl adoră. Avem trebuinţă de ajutorul lor, nu în înţelesul că ne-ar ajuta ei cu propria lor putere, ci pentru că ei cer pentru noi harul lui Dumnezeu în rugăciunile lor. Văzând aceasta, Biserica lui Hristos, din vechime până astăzi, îi invocă. Face aceasta necerând altceva de la ei, decât să roage pe Dumnezeu, Care toate le poate, pentru noi care neîncetat suntem înconjuraţi de multe necazuri şi tulburări ale vieţii, ca să ne dea milostivul Dumnezeu răbdare în necazuri şi scăpare de ele, în grabă. Căci nicidecum nu zicem către vreun sfânt: sfinte, scapă-mă sau mântuieşte-mă, sau ai grijă de mine, dăruieşte-mi binele, sau altceva asemănător, căci acestea sunt cu putinţă numai lui Dumnezeu şi nimănui altuia – ci zicem: sfinte, roagă-te pentru noi. Apoi nu numim pe sfinţi mijlocitori: căci unul este mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, omul Iisus Hristos Care singur, în chip direct, poate să mijlocească între Tatăl şi noi“. Ei – sfinţii – nu sunt nicidecum mijlocitorii mântuirii noastre, ci ei numai se roagă Domnului pentru noi (Apoc. 5, 8) în felul în care s-au rugat şi cât au trăit pe pământ (Col. 1, 9) şi cum avem cu toţii sfânta datorie de a ne ruga unii pentru alţii (Efes. 6, 18).
Duminica tuturor sfinților și apoi diminica tuturor sfinților români sunt, după cum ne arată și numele, sărbătoarea tuturor celor care sunt în Împărăția lui Dumnezeu și care alcătuiesc împreună o adevărată și minunată familie. Cerul” reprezintă, în fapt, participarea sfinţilor la fericirea veșnică a lui Dumnezeu. Iisus vorbește despre Cer ca Împărăția lui Dumnezeu sau ca de o casă unde Tatăl își adună copiii, ca la un festin unde toți invitații sunt chemați să fie împreună, în comuniune. Aceasta este fericirea absolută: fără dureri, fără griji, fără spaime, cu toate dorințele împlinite. Fericirea cerească este veșnică. Dumnezeu este Tatăl nostru și ne-a făcut fiii Săi, iar sfinții din Cer sunt frații noștri care ne așteaptă pe toți să ne regăsim printre ei. O mulțime uriașă, al cărui număr nimeni nu-l cunoaște, se reunește în această sărbătoare veșnică din preajma Tatălui. O mulțime alcătuită din toate națiile, rasele, popoarele și limbile. În fruntea acestei mulțimi se află Mântuitorul nostru Iisus Hristos, căruia I se alătură toți cei care I-au urmat, în primul rând Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului și a noastră, Împărăteasa Cerului și Pământului. Lor li se adaugă apostolii, martirii și evangheliștii, mărturisitorii, asceții, ierarhii și toți cei ce au murit în drepta credință: bărbați și femei din toate categoriile socio-profesionale: episcopi, preoți, monahi și monahii, tați și mame, tineri și copii, cei cu inimă curată, făcătorii de pace, cei smeriți, cei săraci cu duhul, cei blânzi, cei ce plâng, toți cei care sunt spălați și curățați prin sângele Mielului, cum spune Apocalipsa (Apocalipsa 7, 14). În această mulțime imensă avem cu toții vecini, prieteni, părinți, cunoscuți mai apropiați sau mai îndepărtați. Și cei necunoscuți tot frații noștri sunt, căci ei sunt, ca și noi, fii ai lui Dumnezeu. Pe parcursul vieții lor pământești ei au împlinit poruncile evenghelice, iar acum se bucură de rezultatul luptei lor. Cât despre noi, frații lor, suntem încâ pe câmpul de luptă și trebuie, ca și ei, să împlinim fericirile, ca, la final, să primim aceeași bine-meritată răsplată, ca și ei. Suntem pe pământ, pentru a ne pregăti pentru veșnicie, urmând învățătura Evangheliei și a Bisericii, căci Dumnezeu ne mântuiește, însă nu contra voinței noastre, nici fără colaborarea noastră. Putem conta pe ajutorul sfinţilor, frații noștri din cer, care se roagă pentru noi și ne îndeamnă să îi imităm. Poate că nu suntem capabili să îi imităm pe martiri sau pe alți sfinți care au strălucit în viața Bisericii, însă îi avem mereu înaintea noastră pe sfinții necunoscuți, a căror icoane nu se află în biserici și a căror nume nu apar în calendar, dar care sunt mai aproape de noi, de viața noastră cotidiană. Prin exemplul lor ei ne îndeamnă să căutăm sfințenia acolo unde o putem găsi: în viața de fiecare zi, în credința fața de Hristos și Evanghelie, în împlinirea cu bunăvoință a datoriilor cotidiene, familiale și comunitare. Noi îi lăudăm pe Sfinţi, ca pe purtătorii unor prea înalte lupte şi biruinţe duhovniceşti şi ca pe cei ce au întruchipat în fiinţa lor frumuseţea cea nepieritoare. Noi privim la ei ca la învăţătorii noştri pe calea desăvârşirii în Hristos, care ne sfătuiesc să ne asemănăm lor în credinţă, în nădejde şi în dragoste. Pe Sfinţi îi cinstim şi ca pe nişte fraţi desăvârşiţi ai noştri, care au cunoscut încercările şi nevoile vieţii pământeşti, iar acum, fiind în apropierea lui Dumnezeu, mijlocesc şi se roagă Lui pentru mântuirea noastră. Prin cinstirea Sfinţilor, noi sporim, înainte de toate, cinstirea pe care o datorăm lui Dumnezeu.
Cultul Sfinţilor are la bază temeiuri scripturistice şi patristice, respectate întotdeauna de Biserica Ortodoxă. După Sfânta Scriptură, aflăm că drepţii şi Sfinţii poartă numele de „prietenii lui Dumnezeu” (Ic. 2, 23) sau „casnici ai Lui”, deoarece ei sunt în comuniune directă cu Dumnezeu şi vor însoţi pe Mântuitorul la Judecata de Apoi. Lor le-a dat Dumnezeu puteri şi daruri speciale, ca să învieze morţii, să vindece pe cei neputincioşi şi să cunoască gândurile ascunse ale oamenilor. În viaţa pământească, ei se roagă pentru binele oamenilor. Cei ce au primit ajutorul Sfinţilor şi-au arătat imediat recunoştinţa prin acte de venerare a lor. Aceste temeiuri scripturistice stau la baza cultului Sfinţilor practicat de Biserica Ortodoxă şi ele sunt în strânsă legătură cu credinţa în nemurirea sufletului, cei aleşi ai lui Dumnezeu continuând şi după trecerea lor la cele veşnice să ajute pe cei de pe pământ. În ceruri, alături de Îngeri, Sfinţii aduc laudă şi se roagă lui Dumnezeu şi sunt pe deplin conştienţi. Ei alcătuiesc Biserica triumfătoare şi se bucură pentru cei ce se pocăiesc şi se întristează din cauza celor păcătoşi. Între Biserica triumfătoare şi cea luptătoare există o permanentă legătură, acea „comuniune a Sfinţilor”, garantată de Iisus Hristos, în calitatea Sa de Cap al întregii Biserici. Sfinţii Părinţi, de la Sinodul al VII-lea ecumenic au hotărât astfel: „Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele Apostolilor şi Proorocilor, prin care am învăţat să cinstim şi să mărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe Sfintele Puteri îngereşti, pe Apostoli, pe Prooroci, pe Martirii cei măriţi, pe Sfinţii Părinţi purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor, pentru că ei ne pot face plăcuţi lui Dumnezeu, Împăratul tuturor”. Tot Sinodul al VII-lea ecumenic a dat următoarea hotărâre: „Cine nu mărturiseşte că toţi Sfinţii, cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei înainte de Lege, cât şi cei de sub har, sunt vrednici de cinste după trup şi după suflet, sau nu face rugăciuni către Sfinţi ca şi către unii care voiesc să mijlocească pentru lume, potrivit tradiţiei Bisericii, să fie anatema!”.
Sfântul e omul care a renunţat la sine, călcând peste ceea ce este egoist, meschin, interes îngust, poftă pentru lucruri mărginite. În Sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic nesincer; în el se actualizează la culme: delicateţea, sensibilitatea, puritatea, sfiala şi nevinovăţia. Sfântul zâmbeşte, dar nu râde sarcastic, e serios, dar nu înfricoşat, acordă preţ persoanelor celor mai umile, socotindu-le pe toate mari taine, create de Dumnezeu şi destinate veşniciei. Din Sfânt iradiază un duh de jertfelnicie, de dăruire faţă de toţi. El se face, din smerenie, aproape neobservat, apărând când e nevoie de o mângâiere, de o încurajare, de un ajutor. Din Sfânt iradiază o nemărginită linişte sau pace şi o participare până la lacrimi la durerea şi neajunsurile celorlalţi”. Slava pe care Domnul o dă Sfinţilor este atât de mare, că dacă oamenii ar putea vedea un Sfânt, aşa cum el este în realitate, ar cădea la pământ cu frică şi cutremur, căci omul nu poate îndura slava unei arătări cereşti. Nu vă miraţi de aceasta. Domnul iubeşte până într-atât lucrul mâinilor Lui, că El a dat omului revărsarea Duhului Său Sfânt şi în Duhul Sfânt omul devine asemenea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt umple de harul Lui tot omul: suflet, minte şi trup. Domnul a dat harul Lui Sfinţilor şi ei L-au iubit şi s-au alipit de El până la capăt, căci dulceaţa iubirii de Dumnezeu nu mai îngăduie să iubeşti lumea şi frumuseţea”. Creştinii cei dintâi îşi vindeau averile, se lepădau de lume şi primeau fericiţi moartea de martir, dovedind cât de mare era dragostea lor faţă de Iisus şi cât de strânsă era alipirea lor faţă de Evanghelie. Din rândul creştinilor adevăraţi s-au ales numele care formează Calendarul nostru creştin, numele Sfinţilor, care sunt şi rămân cele mai frumoase exemple de martori şi mărturisitori ai Domnului înaintea oamenilor. Sfinţii formează cununa de lumină şi armata de biruinţă a Bisericii. Viaţa lor, trăită după Hristos şi după Evanghelie, rămâne pentru totdeauna cea mai ideală şcoală a caracterelor.
Pe tot parcursul timpului, până la a doua venire a Mântuitorului nostru, Sfinţii, prin înaltul nivel de trăire spirituală la care au ajuns, reprezintă pentru lume un permanent apel la sfinţenie, la trăirea şi aprofundarea credinţei, un viu îndemn la îmbunătăţirea vieţii, la înduhovnicire. Prin tot ceea ce au realizat, Sfinţii au arătat că sfinţenia este, într-adevăr, posibilă. Ea nu este un privilegiu dat numai anumitor persoane, ci o posibilitate la îndemâna fiecărui creştin, care doreşte să se angajeze ferm pe calea îngustă a mântuirii. Prin rugăciunile lor, prin exemplul personal, prin implicaţiile modelului de viaţă pe care îl propun, Sfinţii îmbogăţesc lumea cu un spor de credinţă, de speranţă, de curăţie. Ei sunt cartea vie a prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în lume. Ei ne arată că, prin Duhul Sfânt, putem birui răul şi păcatul, devenind astfel oameni duhovniceşti. Rugăciunile Sfinţilor înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră sunt bine primite dacă şi noi, credincioşii, împodobiţi cu credinţă şi fapte bune, ne rugăm împreună cu ei, lepădându-ne de păcatele noastre. Acest adevăr îl întăreşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, când spune: „Ştiind acestea, iubiţilor, să alergăm la mijlocirea Sfinţilor, dar să nu ne mărginim la aceasta, ci să lucrăm şi noi cum se cuvine, după pilda pe care ne-au dat-o ei”.Amin (postat pe fb de ioan monahul)