Sfinții parinti de la Sinodul al III – lea Ecumenic

10.09.2018 08:58

Biserica Ortodoxă îi sărbătoreşte la 9 septembrie pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul III Ecumenic. Acest sinod s-a desfăşurat în oraşul Efes, din Asia Mică, în anul 431. Lucrările sinodului au început în data de 22 iunie 431 şi au durat până la 31 iulie. La sinod au participat 198 de episcopi, între care s-a numărat, din părţile noastre, şi Episcopul Tomisului, Timotei. Sinodul s-a desfăşurat în Biserica Sfintei Fecioare Maria din Efes şi a combătut nestorianismul.

Este de netăgăduit faptul că Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria, ocupă un loc ales şi cu totul aparte în conştiinţa creştin-ortodoxă, tocmai datorită înţelegerii depline şi drepte a tradiţiei bisericeşti, aşa cum este exprimată ea în mărturiile Sfintei Scripturi, ale Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti din primele secole creştine, dar şi în hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Învăţătura despre Maica Domnului pe care o cunoaştem şi o avem acum în Biserica noastră ortodoxa nu a fost rezultatul unei simple constatări a faptului împlinit, ci rezultatul unei lupte cumplite pentru demonstrarea adevărului revelat în faţa celor care negau învăţăturile de credinţă ale Bisericii. Chiar dacă Părinţii Bisericii au mărturisit în scrierile lor adevărul revelat totuşi unii au încercat o răsturnare a situaţiei prin atitudinea sfidătoare faţă de autoritatea Bisericii. Denumirea Theotókos însumează întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii Ortodoxe referitoare la persoana Sfintei Fecioare şi, în acelaşi timp, este direct relaţionată cu învăţătura despre unirea firii dumnezeieşti cu cea umană în ipostasul lui Hristos. Legătura strânsă dintre această denumire a Maicii Domnului şi dogma hristologică menţionată reiese clar din textele dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice, care au validat şi oficializat respectiva terminologie teologică. Mai exact, Sinodul III Ecumenic (431) a condamnat teologia lui Nestorie, care separa în mod categoric cele două firi – dumnezeiască şi umană – şi împărţea persoana lui Hristos în două ipostasuri, susţinând că una este Fiul lui Dumnezeu şi alta Fiul Fecioarei. În felul acesta, contesta, în ultimă instanţă, însăşi realitatea întrupării Logos-ului lui Dumnezeu. În acelaşi context trebuie înţeleasă şi adoptarea de către Sinod a titlului Theotókos pentru Fecioara Maria, aşa cum reiese din definiţia dogmatică a acestuia.

Însă şi Sinodul V Ecumenic (553), odată cu condamnarea abaterilor dogmatice de la învăţătura hristologică a Sinodului IV Ecumenic (451) validat şi folosirea acestui titlu pentru persoana Sfintei Fecioare, subliniind faptul că acesta reprezintă o condiţie necesară interpretării corecte a învăţăturii soteriologice a Bisericii.

Erezia condamnată de Sfinții Părinți la Sinodul al III-lea Ecumenic era afirmată de Nestorie, care din anul 428 ocupa scaunul de Arhiepiscop al capitalei imperiale Constantinopol. El susţinea erezia că în Iisus Hristos există două persoane - persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, şi persoana umană sau istorică a lui Iisus Hristos, Care s-a născut din Fecioara Maria. De aceea, erezia lui Nestorie s-a numit dioprosopism sau nestorianism. Această concepţie eretică despre existenţa a două persoane în Iisus Hristos ducea la afirmaţia că Dumnezeu-Tatăl a avut doi fii. Consecinţa acestei erezii era că Fecioara Maria n-a născut pe Fiul lui Dumnezeu ca să merite a fi numită „Născătoare de Dumnezeu”, ci a născut pe omul Hristos şi de aceea trebuie numită „Născătoare de om” sau cel mult „Născătoare de Hristos”.

Erezia lui Nestorie a ajuns până la călugării din Egipt, fiind combătută cu vigoare de către Episcopul Chiril al Alexandriei (412-444). În noul conflict teologic care opunea scaunele episcopale din Alexandria, Roma și Antiohia, împăratul Teodosie al II-lea a jucat rolul de arbitru și instanță supremă. Reprezentanții celor trei Biserici aflate în conflict le-au adresat împăratului și membrilor familiei imperiale memoriile lor în care își expuneau învățătura hristologică. Episcopul Chiril al Alexandriei a compus trei memorii cu conținut dogmatic despre învățătura de credință ortodoxă, pe care le-a adresat împăratului Teodosie al II-lea, împărăteselor Eudoxia, soția lui Teodosie, și Pulcheriei, sora împăratului. El atrăgea atenția Curții Imperiale din Constantinopol asupra gravității ereziei lui Nestorie. La rândul său, Nestorie l-a informat pe Sfântul Chiril că împăratul era întru totul de acord cu învățătura sa. Sfântul Chiril l-a informat şi pe Papa Celestin (422-432) despre erezia lui Nestorie. Acesta din urmă o condamnă ca erezie în cadrul unui sinod convocat la Roma (11 august, 430). În aceste circumstanțe, încă înainte de a-i parveni condamnările din partea Sfântului Chiril și a Papei Celestin, Nestorie i-a cerut împăratului să convoace un sinod ecumenic. Motivul invocat pentru convocarea sinodului îl constituie faptul că treburile bisericești și cele politice sunt strâns legate, ceea ce denotă întrepătrunderea dintre Biserică și Stat încă din prima jumătate a secolului al V-lea. Teodosie al II-lea a emis un decret imperial prin care a poruncit reunirea episcopilor din întregul imperiu la Efes pentru sărbătoarea Rusaliilor din anul 431. Totodată, împăratul i-a adresat Sfântului Chiril al Alexandriei o scrisoare foarte sobră. Intransigența Episcopului pe plan dogmatic este calificată aici drept „înclinare spre ceartă și dezordine”. Teodosie al II-lea i-a încredințat lui Candidian, comandantul Gărzii imperiale, sarcina de a asigura buna desfășurare a lucrărilor sinodului. Totodată, împăratul i-a poruncit lui Candidian să nu intervină în problemele și controversele privind dogmele de credință, căci nu este de dorit ca cineva care nu este episcop să se amestece în chestiunile și discuțiile bisericești.

Dacă ar fi să cercetăm când a fost folosit pentru prima oară în literatura bisericească termenulTheotókos, vom constata aproape cu certitudine că acesta provine din spaţiul tradiţiei teologice a Alexandriei. Câteva prime mărturii avem de la Origen (185-253), care a fost caracterizat drept cel mai productiv scriitor bisericesc al primelor secole creştine. In ciuda faptului că autenticitatea citatelor, în care teologul alexandrin pare să folosească termenul Theotókos, a fost contestată recent de unii cercetători, totuşi posibila folosire a acestuia nu ar intra în contradicţie cu gândirea sa teologică. Destul de satisfăcătoare în acest sens este informaţia istoricului bisericesc Socrates (380-440), care a spus că Origen analizează cu lux de amănunt folosirea termenului respectiv pentru Fecioara Maria în Comentariul său la Epistola către Romani  lucrare care, din păcate, nu s-a păstrat până în zilele noastre, cel puţin nu în forma sa iniţială. Mult mai problematice par să fie mărturiile care leagă folosirea termenului Theotókos de numele lui Grigorie Taumaturgul (213-270), cel mai apropiat ucenic al lui Origen. Într-adevăr, Cuvântul la Bunavestire, lucrare în care se foloseşte termenul Theotókos, este atribuit fie lui Apolinarie (310-390), fie vreunui scriitor anonim din secolul V, dar în nici un caz acestui părinte Capadocian. Cea mai importantă mărturie despre folosirea termenului Theotókos în secolul III se pare că provine din descoperirea relativ recentă a unor papirusuri, care conţin texte folosite în cultul creştin.  Mai exact, este vorba despre Papirusul  Ryland 470, care datează din anii 250-280 şi care conţine următoarea rugăciune:La a ta milostivire alergăm, 

Născătoare de Dumnezeu, nu trece cu vederea rugăciunile noastre învremea nevoii, ci ne scapă de orice primejdie, ca ceea ce eşti singură binecuvântată.

Această rugăciune adresată Maicii Domnului poate fi întâlnită în multe tradiţii liturgice din primele secole creştine şi de aceea este inclusă în diverse tipice: bizantin, roman, ambrosic, copt, etc. În concecinţă, putem spune că conţinutul Papirusului Ryland 470 reprezintă cel mai vechi imn închinat Fecioarei Maria şi totodată cea mai veche mărturie referitoare la folosirea termenuluiTheotókos.

Titlul Theotókos adresat Fecioarei Maria nu reprezintă un simplu atribut, ci interpretează în cel mai bun mod posibil taina dumnezeieştii Iconomii. Sfântul Ioan Damaschin (676-749) a rezumat într-o singură frază de toată frumuseţea întreaga învăţătură dogmatică referitoare la Fecioara Maria. Aşa cum am văzut, termenul Theotókos este strâns legat de învăţătura dogmatică a Bisericii despre Hristos, întrucât accentuează tocmai realitatea întrupării Logosului lui Dumnezeu, adică faptul că Fiul lui Dumnezeu, Care se naşte veşnic din Tatăl, «în zilele cele de pe urmă» a luat trup omenesc, născându-Se din Fecioara Maria. În consecinţă, faptul că Sfânta Fecioară a luat în pântece şi a născut pe Fiul său nu înseamnă că a dat existenţă unei noi persoane, ci că prin ea S-a întrupat Însuşi Fiul lui Dumnezeu cel veşnic. Exact în aceasta constă taina Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria.

Cei 198 de episcopi participanţi la sinod, luând ca bază cele 12 anatematisme ale Sfântului Chiril al Alexandriei şi alte texte din scrierile Sfinţilor Părinţi, îndeosebi din Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, au declarat că în Iisus Hristos sunt două firi, una divină şi alta umană, dar o singură persoană, cea a Fiului lui Dumnezeu. Legătura dintre cele două firi este o legătură firească, ipostatică, nu una morală. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este consubstanţial cu Tatăl, după dumnezeire, şi consubstanţial cu noi, după umanitatea pe care a primit-o prin întruparea din Sfânta Fecioară Maria, de aceea ea este Născătoare de Dumnezeu.
Nestorie a fost destituit din demnitatea arhierească şi excomunicat la 22 iunie 431. A fost exilat în localitatea Petra din spaţiul Arabiei de atunci, iar de acolo, la Oasis, în Egipt. Nestorie moare în exil pe la 450. Din ordinul împăratului, toate scrierile lui Nestorie au fost arse. Persecutat fără cruţare, nestorianismul şi-a găsit un refugiu, după 431, la marginea imperiului, în şcoala de la Edesa. În 489, când, din ordinul împăratului Zeno, şcoala a fost închisă, nestorienii, nemulţumiţi cu stăpânirea Bizanţului, au trecut în Persia. În Persia, nestorienii au înfiinţat la Nisibe o şcoală sub conducerea Mitropolitului Barsuma, un nestorian înfocat. Din Persia, nestorianismul s-a întins în Mesopotamia, Arabia, şi chiar până în India şi China de Vest.

Sinodul III Ecumenic, pe lângă pronunţatul său caracter hristologic, are şi unul mariologic. Aici, Sfânta Fecioară Maria a fost numită Născătoare de Dumnezeu. Această denumire însumează întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii Ortodoxe referitoare la Maica Domnului. Sinodul III Ecumenic a condamnat erezia lui Nestorie, care separa în mod categoric cele două firi - dumnezeiască şi umană - şi împărţea persoana lui Hristos în două ipostasuri, susţinând că una este Fiul lui Dumnezeu şi alta Fiul Fecioarei. În felul acesta, contestă, în ultimă instanţă, însăşi realitatea întrupării Fiului lui Dumnezeu. În acelaşi context trebuie înţeleasă şi adoptarea de către sinod a titlului Născătoare de Dumnezeu pentru Sfânta Fecioară Maria, care nu reprezintă un simplu atribut, ci interpretează în cel mai bun mod posibil taina dumnezeieştii Iconomii, după cum afirmă Sfântul Ioan Damaschin: „Pe bună dreptate şi cu adevărat o numim Născătoare de Dumnezeu pe Sfânta Fecioară Maria, căci acest nume cuprinde în sine întreaga taină a Iconomiei”.

Unul dintre episoadele legate de învăţătura Bisericii despre Maica Domnului a fost Sinodul de la Efes unde Sfinţii Părinţi în frunte cu Chiril al Alexandriei a combătut erezia lui Nestorie, cel care nega faptul că Fecioara Maria a născut pe Fiul lui Dumnezeu. Această atitudine a lui Nestorie bazată pe argumete puerile a fost legată permanent de raportarea la Persoana lui Hristos. Neînţelegerea relaţiei dintre cele două firi în Persoana lui Hristos şi a confuziei între fire şi persoană a reprezentat motivul pentru nerecunoaşterea teotokiei Fecioarei Maria. În cele ce urmează voi analiza, pe scurt, sinodul de la Efes, oglindind, pe cât se poate adevărul despre atitudinea faţă de teotokia Maicii Domnului şi felul în care Părinţii Bisericii au ştiut să combată erezia lui Nestorie. Principalii actori ai conflictului efesenian au fost pe de o parte Nestorie, episcop al Constantinopolului, iar pe de altă parte Chiril episocop al Alexandriei, doi reprezentanţi ai Bisericii, dar şi a celor două şcoli din Antiohia şi Alexandria. Chiril al Alexandriei a fost pentru aproximativ 60 de ani, episcop al Alexandriei „necontestat cap al Bisericilor din Egipt un insistent, un bătăuş, încăpăţânat om dar care a fost remarcabil pentru geniul său teologic, dar şi pentru flerul său de a conduce.”Avându-l înaintea lui în fruntea Bisericii din Alexandria pe unchiul său Theophlius, Chiril va veni în fruntea Bisericii în calitate de episcop la 18 octombrie 412. Înca din primele zile ale noii sale responsabilităţi Chiril al Alexandriei intră în conflict cu reprezentantul autorităţii administrative, ieşind din aceasta cu ajutorul călugărilor din Nitria.Spre deosebire de caracterul său coleric, lucru de altfel, normal dacă ţinem seama că el s-a născut în Alexandria, Chiril, în domeniul teologic a fost un  „prolific scriitor şi un excepţional şi sintetic gânditor”„Complexa figură a lui Chiril a stat în spatele fiecărei etape din conflictul hristologic din secolul respectiv şi următorul”Tot el, printr-o genială „intuiţie” a fost cel care a arătat că Hristos, „Cuvântul este singurul subiect dinamic al celor două firi, divină şi umană” În ceea ce priveşte conflictul cu Nestorie, el a început atunci când acesta din urmă a început să exprime public erezia cu o lipsă de îngăduinţă ieşită din comun. Sfântul Chiril al Alexandriei a înţeles pericolul acestei erezii, el, prin manifestările sale a arătat că Hristos este Însuşi Logosul divin. „Chiril a menţinut tradiţia lui Athanasie si a altor teologi Alexandrini. Unirea divinităţii şi umanităţii este o unire în persoana Logosului”.  Profund ancorat în tradiţia Bisericii Chiril s-a manifestat ca un adevărat apărător al ortodoxiei, iar Sinodul de la Efes a reprezentat pentru el momentul în care şi-a manifestat puternic personalitatea, claritatea gândirii, dar şi forţa de a şti să găsească acele elemente prin care să clarifice şi să împace diferitele contraste în gândirea contemporanilor să. Pe de altă parte Nestorie, monah al „mănăstirii din Eupreprios” s-a remarcat ca un continuator al învăţăturii lui Diodor din Tars şi al lui Theodor de Mopsuestia. Erezia sa „ a fost rezultatul curentului doctrinal existent în secolul al IV – lea în mijlocul orientalilor, şi caracterizată printr-o anumită ştergere a divinităţii în ochii teologilor care studiaseră persoana lui Hristos.” Mai precis Nestorie a continuat ceea ce Diodor din Tars enunţase cu privire la persoana lui Hristos, şi anume faptul că „Dumnezeu a avut doi fii: Cuvântul, născut din propria substanţă a Tatălui, Fiul lui Dumnezeu după natură, şi omul, născut din David, devenit Fiu al lui Dumnezeu prin har. Între cei doi fii ai lui Dumnezeu, Diodor admisese o legătură de demnitate, autoritate şi onoare.” În loc să atace problema hristologică, cu privire la persoana lui Hristos, Nestorie porneşte de la a analiza mai întâi atributul de Născătoare de Dumnezeu dat Fecioarei Maria pentru a ataca indirect problema hristologică. De fapt Nestorie neagă calitatea de Născătoare de Dumnezeu dată Fecioarei Maria, plecând de la ceea ce Diodor afirmase cu privire la „cei doi fii ai lui Dumnezeu.” Venit în fruntea Bisericii din Constantinopol cu ajutorul împăratului Nestorie găseşte ocazia de a impune prin forţă erezia sa, chiar dacă întâlneşte o mulţime de opozanţi, atât din rândul călugărilor cât şi al mirenilor. Putem spune că sinodul de la Efes a avut drept protagonişti doi episcopi, Nestorie şi Chiril, crescuţi în două universuri diferite, unul având la bază învăţătura greşită a lui Teodor de Mopsuestia şi Diodor din Tars dar şi spiritul antiohian, iar pe de altă parte Chiril, care a avut în spate învăţătura şcolii alexandrine. Conflictul preliminar al sindolui de la Efes referitor la Maica Domnului, a apărut în Constantinopol odată cu venirea în fruntea Bisericii a lui Nestorie în anul 428, odată cu decretul împărătesc al lui Theodosie. Chiar dacă s-a prezentat ca fiind un apărător al ortodoxiei, în realitate aceasta s-a folosit de acest pretext pentru a-şi apărat învăţăturile greşite, pe acoliţi şi de a elimina pe toţi cei ce îi stăteau în cale, arieni, mesalieni. În mod public Nestorie îşi manifestă opţiunile odată cu predica unui apropiat al său care cere credincioşilor să nu mai adreseze Fecioarei Maria apelativul de „Născătoare de Dumnezeu” ci „ Maria nu trebuie să fie numită de nimeni Născătoare de Dumnezeu, pentru că ea este creatură omenească şi Dumnezeu nu poate fi născut de o creatură. „Erezia lui Nestorie fu răspândită în curând din Constantinopol şi în alte părţi”. La această ofensivă a lui Nestorie şi a susţinătorilor lui au răspuns Sfântul Chiril al Alexandriei, care a demontat în cuvântările şi scrisorile sale toate afirmaţiile lui Nestorie. În acest conflict a intrat şi papa Celestin care s-a arătat un apărător înverşunat al ortodoxiei. Lucrul acesta s-a concretizat odată cu momentul convocării sinodului din anul 430. În urma acestui sinod învăţăturile lui Nestorie au fost condamnate, iar persoana acestuia somată ca în 10 zile să-şi retragă toate afirmaţiile. Văzându-se sub presiunea faptelor Nestorie a încercat, reiterând ideea că Fecioara Maria este „Născătoare de Hristos”, să se salveze de sub ameninţarea anatemei. Cu toate aceste presiuni şi la insistenţa prietenilor săi care îl cunoşteau foarte bine Nestorie nu retractează afirmaţiile făcute, chiar dacă se vroia a fi scos de sub ameninţarea scoaterii din rândul clericilor ca eretic, şi cu ajutorul împăratului reuşeşte să contribuie la convocarea sinodului ecumenic de la Efes din anul 431. Nestorie nu înţelegea că în cazul naşterii lui Hristos nu era vorba de naşterea firii dumnezeieşti, ci de naşterea Persoanei, a Dumnezeului – Om, acesta confunda natura cu ipostasul, lucru care a dus la nerecunoaşterea din partea lui a calităţii de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria, chiar dacă făcea o „distincţie” între cele două firi ale lui Hristos, nu le vedea în „ persoana preexistentă a Cuvântului care îşi asumă umanitatea”, ci ca „rezultatul unirii”. Odată cu acutizarea conflictului dintre susţinătorii lui Nestorie şi cei care apărau ortodoxia şi învăţătura Bisericii s-a impus necesitatea convocării unui sinod la care să se discute şi să se lămurească adevărul de credinţă. Sinodul de la Efes a fost convocat de Theodosie al II-lea „după insistenţele lui Nestorie”. Pentru convocarea sinodului împăratul Teodosie al II-lea trimite o scrisoare la 30 noiembrie 430 „în diferitele provincii ale imperiului”. Pe lângă această scrisoare acesta trimite o alta „lui Chiril, în care-l învinuieşte că el este cauza tulburării din Biserică”. Cu toate că scrisorile de convocare a sinodului vor fi trimise în noiembrie 430 lucrările se vor deschide la 22 iunie 431. Sinodul va avea şapte sesiuni. Acestea se vor încheia cu „promulgarea” a şapte canoane. Aceste canoane vor avea cuprinse în principal condamnările aduse nestorienilor şi pelagienilor. În timpul celor 7 sesiuni ale sinodului „scrisoarea lui Chiril către Nestorie”este acceptată ca exprimând „învăţătura Bisericii”. Astfel, este afirmată „maternitatea divină a Mariei” prin „unitatea Persoanei lui Hristos, născut din Fecioară”. Tot acum se arată clar existenţa a două firi şi o singură Persoană în Iisus Hristos, iar Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu: „Unul este Hristos, unul este Fiul, Unul este Domnul, pe care-l mărturisim. Din cauza acestei uniri indisolubile, mărturisim că Sfânta Fecioară este Maica Domnului, pentru că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut trup, s-a întrupat şi că, o dată cu Întruparea şi-a însuşit Templul trupului asumat de la Maria.” Astfel Nestorie este anatemizat şi opera lui dar şi oricine îi ia apărarea: „Oricine nu anatemizează pe Nestorie, să fie anatema. Pe acesta îl anatemizează dreapta credinţă şi sfântul Sinod. Oricine comunică cu Nestorie, să fie anatema. Toţi anatemizăm epistola şi învăţăturile lui Nestorie.” În ceea ce priveşte hotărârile sinodului ele nu s-au axat în principal pe condamnarea lui Nestorie direct, asta deoarece scrisoarea lui Chiril a fost acceptată ca ortodoxă şi drept norma acceptată de sinod, ci au stabilit reglementările cu privire la cei care ar fi influenţaţi de Nestorie şi acoliţii lui. În data de 22 iulie, în urma şedinţei prezidate de Chiril a fost din nou ratificată şi aprobată hotărârea, „în mod solemn de Părinţi; Chiril al Alexandriei semnând primul, apoi episcopul legat Arcadius, Iuvenal al Ierusalimului; episcopul legat Projectus; preotul legat Philippe…., în total 157 de semnături.” Astfel s-a hotărât: „Sfântul Sinod a hotărât ca nu este permis nimănui să propovăduiască sau să scrie sau să compune o – formulă – sau alta decât cea care a fost stabilită prin Sfinţii Părinţi reuniţi la Niceea sub inspiraţia Duhului Sfânt; cei care ar îndrăzni să compună o altă – formulă – sau să propună sau să prezinte o alta prin care să schimbe adevărul, fie ca al eleniştilor, fie ca al iudeilor, fie ca al tuturor altor secte, aceia, dacă vor fi episcopi sau clerici, vor fi excluşi, episcopii din episcopat, clericii din cler, dacă vor fi laici, ei vor fi anatema. De asemenea dacă cineva, episcop sau cleric, sunt, sau predau învăţătura cuprinsă în expunerea comunicată prin preotul Charisius, despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, şi ereziile falsităţile lui Nestorie, dacă este episcop va fi scos din episcopat, dacă e preot va fi exclus din preoţie, dacă va fi laic, să fie anatema, ca deasupra.” Chiar dacă lucrurile au părut că s-au liniştit din păcate conflictul a continuat şi asta datorită susţinătorilor lui Nestorie în frunte cu episcopul Ioan din Antiohia care între timp a convocat un alt sinod la care au participat 43 de episcopi sub protecţia lui Candidian, prin care l-au anatemizat pe Chiril si Memmnon, episcop de Efes. Aceste două tabere nu au încetat nici după ce sinodul de la Efes prezidat de Chiril şi-a încheiat ultima şedinţă şi a reafirmat ca ortodoxă scrisoarea lui Chiril şi a condamnat erezia lui Nestorie. Până la urmă sinodul este închis de către împărat lamentat de neputinţa celor două tabere de a ajunge la un acord. Tot împăratul Theodosie îl înlocuieşte pe Nestorie cu un alt episcop, iar mai apoi îl exilează. Chiar dacă lucrurile nu s-au liniştit „în anul 433, la intervenţiile împăratului şi a papei, o forumulă de unire i-a împăcat pe Ioan al Antiohiei şi un grup important de răsăriteni cu Chiril.” Prin această formulă se fac concesii şi de o parte şi de alta. Astfel „ s-a renunţat la anumite expresii: mia physis, henosis; titlul Theotokos a fost admis numai după explicaţii. Dar Chiril a obţinut în domeniul doctrinal: a. recunoaşterea condamnării lui Nestorie; b. renunţarea la folosirea termenului synapheia, înlocuit cu henosis; c. acceptarea comunicării însuşirilor: „Noi mărturisim pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul unic al lui Dumnezeu, Dumnezeu perfect şi om adevărat – compus – din suflet şi trup, năcut din Tatăl mai înainte de veci după divinitate – născut – în zilele din urmă, pentru noi şi pentru salvarea noastră, din Fecioara Maria după omenitate, la fel deofiinţă cu Tatăl după divinitate şi consubtanţial cu noi după omenitate. Căci din două naturi este făcut: de asemenea noi mărturisim pe Hristos, un Fiu, un Domn. Adevărul acestei uniuni fără amestecare, noi mărturisim că Fecioara Maria este Maica Domnului , pentru că Cuvântul Domnului a luat trup şi S-a făcut om, si în acelaşi timp la concepere – prin zămislire – şi şi-a unit templul luat – asumat – de la Fecioară.” În urma acestei păci lucrurile s-au liniştit chiar dacă au apărut unii care au acuzat atât pe Chiril cât şi pe Ioan de trădare. Astfel învăţătura despre Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu a triumfat în faţa ereziei iniţiate de Nestorie, care între timp murise în condiţii destul de grele . Mai târziu odată cu sinodul de la Calcedon, din anul 451, când se dezbate problema monofizită se „reafirmă” învăţătura despre calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria Născătoare de Dumnezeu. Recunoaşterea acestui fapt a aratat că Părinţii au recunoscut implicit prin această reafirmare hotărârile sinodului de la Efes, ecumenicitate lui, şi, indirect, au recombătut erezia lui Nestorie, care era în strânsă legătură cu erezia discutată la sinodul ecumenic din 451. Frământările dogmatice din prima jumătate a secolului al V-le d.Hr. au reprezentat momentul în care învăţătura despre Maica Domnului, ca Născătoare de Dumnezeu, a fost definitivată şi conturată. Contributia Părinţilor Bisericii a constat în stabilirea clară a relaţiei dintre Fecioara Maria şi Fiul ei, şi rolul acesteia în istoria mântuirii. Sinodul de la Efes a reprezentat pentru Biserica noastră momentul unor mari frământări, în timpul cărora Părinţi ca Sfântul Chiril sau papa Celestin au ştiut să apere adevărul de credinţă cu orice cost. Atitudinea acestor Părinţi faţă de erezia Nestoriană a stat, pentru mai târziu, la baza învăţăturilor de la sinoadele ulterioare referitoare la Persoana lui Hristos. Prin hotărârile acestui sinod s-a reiterat legătura strânsă ce există între persoana lui Hristos şi cea a Maicii Domnului, dar şi legătura dintre calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria şi unirea celor două firi în Persoana lui Hristos. Teotokia Fecioarei Maria nu poate fi negată deoarece ea stă în strânsă legătură cu mântuirea noastră. Dacă Fecioara Maria nu a fost Născătoare de Dumnezeu atunci şi întruparea lui Hristos ar fi fost efemeră, nu completă. Unirea celor două firi în Persoana lui Hristos reprezintă premisă pentru calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria. Cele două realităţi stau într-o strânsă legătură; putem vorbi chiar de o simetrie între cele două.

Hotărârea dogmatică a Sinodului III Ecumenic mărturiseşte: „Îl mărturisim deci pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Cel Unul născut al lui Dumnezeu, ca fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat, având suflet rațional şi trup. Cel ce, după Dumnezeire, S-a născut din Tatăl mai înainte de veci, în zilele cele mai de pe urmă, S-a întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, după omenire. Rămânând de o ființă cu Tatăl după Dumnezeire, S-a făcut de o ființă cu noi după omenire. Căci s-au întrunit în El cele două firi, drept care mărturisim un singur Hristos, un singur Fiu, un singur Domn. În baza acestei uniri neamestecate, o mărturisim pe Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, din care Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi S-a făcut om, unindu-Se cu trupul cel luat din ea”. Amin (postat pe f.b de Ioan Monahul )