Sfinții neamului românesc sunt cei care mai țin tara și poporul, prin rugaciunile lor, în viață
Duminica Sfinţilor români, o zi care vine după duminica Rusaliilor şi după duminica Tuturor Sfinţilor, închinată sfinţeniei izvorâtă sau crescută din neamul nostru românesc. Se citește în biserică, în această duminică, episodul evanghelic în care Hristos îi cheamă la apostolat, la misiune, pe primii ucenici. Primii sunt Simon Petru şi Andrei, apoi Iacob şi Ioan. Lor le spune foarte simplu: „Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni!”, ei fiind de meserie pescari. Nu le spune nimic altceva. Pescarii răspund afirmativ, adică merg după Hristos. Ce-i convinge să-L urmeze? Ce se întâmplă cu ei în momentul chemării? Ce se întâmplă în momentul acela cu pescarii, care sunt invitaţi să fie nu pescari de peşti, ci pescari de oameni? De ce drumul sfinţeniei se porneşte cu o chemare?
Vă întreb lucrul acesta, pentru că pe drumul sfinţeniei se porneşte cu o chemare.
Dacă ne lăsăm „cuprinşi” de Dumnezeu, El Însuşi este Acela Care ni Se descoperă şi ni Se comunică, în măsura în care noi Îl primim: „Şi, tuturor celor care L-au primit, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu şi din plinătatea Lui noi toţi am luat har peste har” (In. 1, 12 şi 16). Dacă deschidem uşa, dacă spunem „Da”, El intră şi ne face pe noi locuinţa Lui, chivotul Lui. Intrând în fiinţa noastră, cinează cu noi şi noi cu El (cf. Apoc. 3, 20). Pe Domnul Hristos L-au urmat şi L-au primit în viaţa lor nu numai pescarii Galileei, ci şi fiii şi fiicele acestui neam. Ei şi-au predat fiinţa lor Mântuitorului, ca să ne lase nouă moştenire o credinţă puternică şi adevărată.
Sfântul Sinod a hotărât, la 20 iunie 1992, ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu Sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi Sfinţii din neamul nostru, ştiuţi şi neştiuţi.
Nu această hotărâre sinodală a pricinuit mulţimea sfinţilor români trecuţi în calendarele noastre şi sărbătoriţi cu atâta evlavie, ci mulţimea sfinţilor români cunoscuţi şi necunoscuţi a determinat forul suprem al Bisericii noastre Ortodoxe să le acorde o duminică din an în care să fie cinstiţi împreună deoarece în Împărăţia Cerurilor ei se află în deplină comuniune. O astfel de sărbătoare există şi în alte Biserici Ortodoxe, aceasta arătând încă o dată că Dumnezeu este minunat întru sfinţii Săi în unitatea iubirii Preasfintei Treimi, dar în diversitatea popoarelor din care provin.
O decizie luată într-un anumit moment istoric, are, iată, consecinţe veşnice căci la sfârşitul veacurilor, ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, în cartea Apocalipsei (cap. 21), fiecare neam, fiecare popor îşi va aduce slava în faţa tronului Preasfintei Treimi, în Împărăţia Cerurilor. Or, tocmai sfinţii unui neam reprezintă frumuseţea cea veşnică a măreţiei lui în faţa unicului izvor al sfinţeniei, Dumnezeu, din care oamenii se împărtăşesc în măsura în care ei Îl caută pe Dumnezeu, dar nu din simplă curiozitate, nu printr-un concurs de împrejurări, ci Îl caută ca să se adape din apele acestuia precum cerbii din psalmii davidici, în izvoarele cele mult dorite.
Aşadar, căutarea sfinţeniei nu este apanajul vreunei categorii sociale sau profesionale, nu este rezervată doar cinului monahal şi nici vreunui ins în chip individualist. Chemarea la sfințenie nu este adresată doar unui singur popor, ci indiferent de națiune, etnie, de apartenență socială și profesională, independent de situația economică și culturală, sfinţenia este de fapt sensul deplin al vieţii omului pe pământ, este, după cum afirma unul din marii noştri teologi, împlinirea umanului.
In Sfanta Scriptura a Vechiului si a Noului Tesiament abunda textele care se refera la "sfinti si sfintenie", prin glasul profetilor. Astfel, in cartea Leviticului sta scris: "Ca Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Sfintiti-va si veti fi sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfant sunt; sa nu va pangariti sufletele dar cele mai importante sunt acelea in care insusi Dumnezeu vorbeste despre sfintenia Sa, direct sau voastre cu vreo vietate din cele ce se tarasc pe pamant. Ca Eu sunt Domnul, Cel ce v-am scos din pamantul Egiptului, ca sa va fiu Dumnezeu. Deci fiti sfinti, ca Eu, Domnul, sunt sfant" (Levitic 11, 44-45).
Dumnezeu spune despre Sine : "Qados ani", "ego sanctus sum", "Eu sunt sfant". Sfintenia lui Dumnezeu este puritate sau curatie desavarsita. Orice intinare este contrara sfinteniei, este negarea ei, antipodul ei. Pentru aceea Dumnezeu porunceste poporului Sau ales sa fie sfant, si el si sa nu-si pangareasca sufletul in nici un chip, nici macar prin mancarurile oprite. Sfintenia lui Dumnezeu cere, astfel, sfintenie de la cei ce se apropie de sfintenia Lui. Dreptii, in special, sunt chemati de Psalmist sa laude sfintenia lui Dumnezeu: "Veselili-va dreptilor in Domnul si laudati pomenirea sfinteniei Lui!" (Psalmul 98, 13). Este sfintenia proprie lui Dumnezeu si care, prin Revelatie, s-a facut cunoscuta credinciosilor. Ea nu este o sfintenie ascunsa (desi este tainica in esenta ei fiindca apartine misiei, fiintei lui Dumnezeu), astfel incat atunci cand pronuntam numele lui Dumnezeu ne gandim si la sfintenia Lui. Afirmarea sfinteniei lui Dumnezeu de catre Dumnezeu insusi se face, deci, pentru ca poporul ales sa ia aminte de ea si sa o urmeze in planul uman, pamantesc. Este drumul asemanarii noastre cu Dumnezeu, pe care trebuia sa-l parcurga Adam si Eva, drumul desavarsirii, al sfinteniei.
Înțelegem că Dumnezeu este o prezenţă duhovnicească care iradiază puternic în zona duhului şi a sufletului. El determină şi mişcă, dincolo de percepţia şi de explicaţiile pe care noi le putem avea şi le putem da. Aşa se întâmplă şi cu aceşti oameni simpli. Am putea remarca faptul că simplitatea este un avantaj în astfel de situaţii. Simplitatea omului, simplitatea sufletului, îl face pe om mult mai sensibil la această chemare tainică, mai spontan la răspuns, mai direct. Omul simplu nu face analize, nu evaluează, nu calculează, ci se încrede. Această încredere place lui Dumnezeu. In fond, ei răspund unei chemări fizice adresate prin glas, dar ceea ce îi determină să răspundă fără nici un fel de ezitare, este cealaltă chemare, din adânc, a duhului. Simt o mişcare căreia nu se pot împotrivi.
Dumnezeu este sfant in Sine. El este cunoscut de sfintii ingeri ca sfant in Sine. De aceea, in vedenia aratata lui Isaia, profetul a vazut pe Dumnezeu "stand pe un scaun inalt si maret si poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stateau inaintea Lui, fiecare avand cate sase aripi: cu doua isi acopereau fetele, cu doua picioarele, iar cu doua zburau si strigau unul catre altul, zicand: "Sfant, sfant, sfant este Domnul Savaot, plin este tot pamantul de slava Lui!" (Isaia 6, 1-3). Sfintenia Lui Dumnezeu este sfintenia absoluta si vesnica. De aceea serafimii o proclama fara incetare. Iar pentru ca este sfintenie absoluta, ea se vesteste mereu intreit de catre ingeri, prin intreitul "qados, qados, qados". Fiecare Persoana a Sfintei Treimi este astfel mentionata ca sfintenie in sine, iar Treimea ca unitate de fiinta e intreit sfanta. In revarsarea iubirii Sale catre lume, Sfanta Treime isi reveleaza sfintenia Sa catre ingeri. Acestia se apropie de sfintenia lui Dumnezeu cu frica si cu cutremur, urmeaza sfintenia, si ei insisi sunt sfinti prin harul si puterea lui Dumnezeu, desi nu sunt sfinti prin fiinta, ca Dumnezeu. Cu toata fiinta lor de duhuri slujitoare, sfintii ingeri proclama Sfintenia absoluta a lui Dumnezeu si traiesc ei insisi in sfintenie. Sfintenia lor este incomparabil diferita de sfintenia absoluta a Dumnezeirii, dar este sfintenie adevarata, potrivita cu firea creata. Fata de sfintenia pe care o contempla in Dumnezeu, sfintenia ingerilor este o sfintenie prin asemanare; iar fata de sfintenia pe care o poate atinge credinciosul, ea este o sfintenie model.
In Noul Testament ideea de sfintenie este imbinata cu ideea de desavarsire. Astfel, Mantuitorul Hristos, in Predica de pe Munte, indeamna pe ascultatori sa fie desavarsiti, ca fii ai Tatalui ceresc; "Fiti, dar, desavarsiti, precum Tatal Cel ceresc desavarsit este" (Matei 5, 48). Cuvantul grecesc care desemneaza desavarsire, perfectiunea, avea in vechime si sensul de "sfant, sfintit, sacru". Este drept ca acest sens este mai rar, dar el arata ca sfintenia inseamna totalitate impecabila, nestirbita si neatinsa, nepatata si inepuizabila. Ea a caracterizat pe prooroci ca mesageri ai cuvantului lui Dumnezeu: "Precum a grait prin gura sfintilor Sai prooroci din veac" (Luca 1, 70).
Aceeasi idee de sfintenie este asociata insa si cu ideea de puritate sufleteasca, puriatate ca aceea a copiilor si care ne ofera accesul la imparatia cerurilor: "Cine nu va primi Imparatia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra in ea" (Luca 18, 17). Puritatea face parte, deci, din sfintenie, impreuna cu nevinovatia. Apostolii si ucenicii Mantuitorului au inteles ca puritatea sufleteasca, sinceritatea, este esentiala credinciosului traitor in comunitatea crestina. Ca dovada pentru ei, Mantuitorul l-a certat pe Iuda pentru sarutul mincinos si tradator (Luca 22, 48), iar Sfantul Apostul Petru i-a certat pe Anania si Safira fiindca au mintit Duhului Sfant (Fa. 5, 3-9). Sfintenia este plinatate in Duhul Sfant, este umplere a persoanei umane cu Duhul Sfant, asa cum ni se spune despre Sf. Arhidiaoon Stefan: "Iar Stefan, fiind plin de Duh Sfant" (Fa.7,55). Asadar, Duhul Sfant plineste prin harul Sau persoana sfantului pana la treapta desavarsirii, dar si o "umple" pe aceasta adaugand cele cu lipsa. Pe de o parte sfantul este primitor al Duhului Sfant, iar pe de alta Duhul sfinteniei, Duhul Sfant, intregeste in chip tainic - pana la varsta plinatatii - pe cel imbracat cu Hristos la Botez si care a imbracat chipul lui Hristos, adica chipul desavarsit sau perfect al sfinteniei in trup.
Acest adevar ne este dezvaluit pe larg de Sfantul Apostol Pavel, in cea de a doua Epistola a sa catre Corinteni, unde descrie trasaturile sfintilor lui Dumnezeu astfel: "Fiind, dar, impreuna-lucratori cu Hristos, va indemnam sa nu primiti in zadar harul lui Dumnezeu..., nedand nici o sminteala intru nimic, ca slujirea noastra sa nu fie defaimata. Ci in toate infatisandu-ne pe noi insine ca slujitori ai lui Dumnezeu, in multa rabdare, in necazuri, in nevoi, in stramtorari, in batai, in temnita, in tulburari, in osteneli, in privegheri, in posturi; in curatie, in cunostinta, in indelunga-rabdare, in bunatate, in Duhul Sfant, in dragoste nefatarnica; in cuvantul adevarului, in puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptatii, cele de-a dreapta si cele de-a stanga, prin slava si necinste, prin defaimare si lauda; ca niste amagitori, desi iubitori de adevar, ca niste necunoscuti, desi bine cunoscuti, ca fiind pe pragul mortii, desi iata ca traim, ca niste pedepsiti, dar nu ucisi; ca niste intristati, dar pururea bucurandu-ne; ca niste saraci, dar pe multi imbogatind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stapanesc" (II Cori 6, 1-10).
Lucrul acesta îl avem, peste veacuri, mărturie la toţi cei care au răspuns unei astfel de chemări, începând cu apostolii, apoi cu Sfântul Apostol Pavel, pe drumul Damascului, şi în continuare, până în veacul nostru, până la Cuviosul Siluan sau Gheron Iosif Isihastul. Acest lucru este extraordinar, şi pe acesta trebuie să-l avem în vedere. Nu numai chemarea exterioară, ci şi această chemare interioară, de care beneficiem toţi. Dumnezeu ni se adresează tuturor si celor care am pierdut simplitatea, care este sinonimă şi cu oarecare curăţenie a minţii, a sufletului, cu lipsa de complicaţii, cu lipsa de sofisme.
Omul se încurcă foarte mult când, amăgindu-se, încearcă să rezolve singur, numai cu propriile sale forţe, gânduri şi judecăţi, problemele cu care se confruntă. Atunci încep dilemele, atunci apar soluţiile duble sau multiple între care trebuie să alegem, atunci încep calculele noastre nesfârşite, înlănţuirile de raţionamente şi cântărirea avantajelor şi dezavantajelor, atunci intervin, în egală măsură, presiunile propriilor noastre imbolduri mai curate sau mai puţin curate, plăcerile noastre, bucuriile noastre vinovate. Atunci sunt în jurul nostru, după mărturiile celor care simt mai bine decât noi acest lucru şi ispititorii şi vrăjmaşii şi diavolii. Toate acestea creează o situaţie complexă, în care noi ne prindem ca într-o pânză de păianjen. De aceea suntem, deseori, în postura de a nu şti ce să facem, de a nu discerne, de a nu înţelege ce ni se întâmplă. La polul opus sunt oamenii care nu caută soluţii în ei înşişi, în mintea lor sau a semenilor lor, ci la Dumnezeu. Gheron Iosif, un mare isihast athonit al veacului al XX-lea, spune că nu lua nicio decizie până nu avea înştiinţare de la Dumnezeu. „Roagă-te lui Dumnezeu până primeşti înştiinţare ce să faci”, spunea Gheron Iosif. Dumnezeu ne înştiinţează, dar într-un limbaj duhovnicesc pe care nu-l putem recepta şi nici descifra dacă nu avem dezvoltat acest simţ duhovnicesc.
Am auzit la Sfânta Liturghie, la cuvântul Evangheliei, că noi, credincioşii creştini, suntem datori să lepădăm toată grija cea lumească şi să căutăm mai mult decât orice Împărăţia lui Dumnezeu. Şi de bună seamă că acest cuvânt, ca orice cuvânt care vine de la Dumnezeu, naşte în sufletul nostru înfricoşare și întrebarea: „Cum va fi cu putinţă aceasta?”, pentru că noi ştim că suntem plini de griji şi nu reuşim să le lepădăm, aşa cum ştim că ni se cere şi cum cred că ne şi dorim să le lepădăm. Vă amintiţi că ucenicii, la un moment dat, când Mântuitorul le-a spus că anevoie vor intra cei bogați în Împărăţia lui Dumnezeu, foarte tare s-au speriat şi s-au înfricoşat şi L-au întrebat pe Mântuitorul: Doamne, dar atunci cine se va mai mântui, dacă lucrurile stau chiar aşa? Şi răspunsul ştim care a fost: că cele ce sunt cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu sunt cu putinţă.
Nu de puţine ori, în taina spovedaniei, aud mărturisiri de felul acesta: „Părinte, nu ştiu ce să fac, că şi atunci când mă rog acasă, şi când vin la biserică, nu reuşesc să scap de gânduri, de griji, oricât aş vrea să mă concentrez şi să fiu atent, nu reuşesc. Mă biruiesc gândurile şi grijile.” Şi cred că răspunsul la această întrebare și la această frământare ar putea fi şi chiar trebuie să fie un imn pe care îl auzim cântându-se de fiecare dată la Sfânta Liturghie și pe care nu ştiu cât de mult îl luăm în seamă, poate şi pentru faptul că el mai mult se cântă şi este rostit doar de preoţi în altar, anume:
Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem. Toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel nevăzut, înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia! Aliluia! Aliluia!
Cu alte cuvinte, noi, oamenii, aici, pe pământ, suntem chemaţi să facem ce fac îngerii în ceruri. Adică neîncetat să facem voia lui Dumnezeu şi să-L slăvim neîncetat pe Dumnezeu pentru dragostea Lui, pentru bunătatea Lui, pentru îndelunga Lui răbdare faţă de noi, cei păcătoşi, şi faţă de nespusa Lui purtare de grijă pentru fiecare dintre noi. Cuvântul acesta este valabil nu numai în vremea Sfintei Liturghii, ci este valabil în toată vremea vieţii noastre. Dacă noi dorim doar în vremea Sfintei Liturghii să fim foarte atenţi şi să ne putem concentra la rugăciune, dar, în afara Sfintei Liturghii, noi nu suntem foarte atenţi ca să facem în toate voia lui Dumnezeu, nu vom reuşi să avem niciodată linişte la rugăciune, nu vom reuşi să avem niciodată o rugăciune curată şi liniştită, dacă nu va exista mai întâi un efort constant de a face întru toate voia lui Dumnezeu.
Mai mult, suntem învăţaţi încă de mici să rostim rugăciunea Tatăl nostru. Şi acolo, printre altele, noi spunem şi aceasta: Vină Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ. Noi cerem acest lucru, dar tare mă tem că de multe ori inconştient, pentru că iată că noi cerem, ori de câte ori rostim rugăciunea Tatăl nostru, ca şi aici, pe pământ, adică pe pământul inimii noastre mai întâi, să se facă voia lui Dumnezeu, aşa precum o fac îngerii în ceruri. Aşadar, oriunde ne-am afla, noi trebuie să căutăm voia lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a-L primi pe Dumnezeu ca pe Împăratul tuturor; adică mintea şi inima noastră trebuie să fie întotdeauna stăpânite de Dumnezeu. În mintea şi în inima noastră trebuie să fie mereu prezent Dumnezeu. Şi atunci a lepăda grija cea lumească înseamnă a ne încredinţa în toate purtării de grijă a lui Dumnezeu, cum spunem la un moment dat într-o rugăciune de taină de la Sfânta Liturghie: Ţie, Stăpâne, iubitorule de oameni, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră.
Grijă lumească nu înseamnă a purta de grijă pentru mâncare sau băutură şi îmbrăcăminte, pentru că suntem datori să facem aceasta, de vreme ce trăim în această lume şi avem nevoie şi de mâncare, și de băutură, şi de îmbrăcăminte. Grijă lumească înseamnă a le face pe toate acestea ca scop în sine. Vedeţi că Mântuitorul atrage atenţia la un moment dat, zice: Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Adică scopul nostru nu este mâncarea și nici îmbrăcămintea, nici trupul nostru, viaţa noastră – trupul nostru ca templu al Duhului Sfânt, viaţa noastră ca dar al lui Dumnezeu, noi pe acestea trebuie să le preţuim. Aşadar, grija lumească înseamnă a le face pe toate acestea în afara lui Dumnezeu. Sau, luând în seamă un alt cuvânt al Mântuitorului, grijă lumească înseamnă a încerca să ne mântuim viaţa, să ne salvăm viaţa noastră în afara lui Dumnezeu, în afara lui Hristos. Că spune la un moment dat: Cine va voi să-şi mântuiască sufletul său şi-l va pierde.Iată ce înseamnă grija lumească: să voieşti să-ţi mântuieşti sufletul prin mâncare şi prin băutură, neţinând seama de valoarea veşnică a sufletului tău, a vieţii tale, a faptului că tu eşti chemat de Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă ca să trăieşti veşnic în comuniune cu el. Viaţa veşnică, zice Mântuitorul nostru, este aceasta: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care Tu L-ai trimis, iar “cunoaşterea” e în înţelesul ei de “iubire”, de dăruire totală. Aşadar, toate încercările noastre de a rezolva problemele bazându-ne pe propria noastră putere şi înțelepciune înseamnă grijă lumească. Faptul că omul nu încearcă să-şi pună încrederea în Dumnezeu şi poate, chiar dacă şi-o pune – că de multe ori Îl rugăm pe Dumnezeu în nevoile noastre de zi cu zi – dar o facem nu în perspectiva mântuirii şi a vieţii veşnice, ci o facem doar din dorinţa de a ne asigura un confort aici, pe pământ, un rai pământesc. Şi atunci bineînțeles că noi ne rugăm lui Dumnezeu, dar nici nu cred că este nevoie să facem aceasta, pentru că El oricum poartă de grijă de toate cele necesare. Nu? Zice că pe cei drepţi îi iubeşte, dar şi pe cei păcătoşi îi miluieşte şi răsare soarele şi peste unii, și peste alţii. Dumnezeu oricum poartă de grijă de zidirea Sa, de făptura Sa, cum am auzit că poartă de grijă şi de păsările cerului, şi de crinii câmpului. Nu-i nevoie pentru aceasta să ne rugăm stăruitor. Dar e nevoie de multă rugăciune pentru a ne vindeca mintea şi inima noastră de egoism, de încrederea în sine. Aceasta este marea tragedie a omului, marea lui cădere: faptul că el şi-a luat viaţa pe cont propriu şi s-a înstrăinat pe sine de Dumnezeu. Nu-şi mai vede adevărata lui împlinire în comuniunea cu Dumnezeu.
Sfântul Apostol Iacov, în Epistola sa, cu destul de multă asprime îi mustră pe cei care zic: „Mă voi duce în cutare cetate, voi face cutare lucru…” Şi zice el: Cum putem noi spune aceasta de vreme ce noi nu ştim nici până mâine ce se va întâmpla? Mai degrabă noi trebuie mereu să spunem: „Dacă Dumnezeu va binevoi, vom merge în cutare loc. Dacă Dumnezeu ne va ajuta şi va binecuvânta, vom face cutare lucru.” Şi, mai mult decât aceasta: „Dacă este spre mântuirea noastră…” – întotdeauna trebuie să avem în vedere aceasta. Tot ceea ce facem şi cerem de la Dumnezeu să fie spre mântuirea noastră veşnică, nu doar spre o împlinire temporară, aici, pe pământ. Şi atunci, mai presus de orice, noi trebuie să ne supunem voia noastră lui Dumnezeu, cum Însuşi Mântuitorul ne-a învăţat. El spune: N-am venit pe Pământ să fac voia mea, ci voia Tatălui Care M-a trimis. Iar în Ghetsimani se roagă cu multă umilinţă, zice: Părinte, de e cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta, dar nu cum voiesc Eu, ci cum Tu voieşti.
Iată, în centrul atenţiei Mântuitorului s-a aflat dragostea Lui faţă de Tatăl, ascultarea Lui desăvârşită faţă de tatăl. Aşa şi în centrul atenţiei noastre trebuie să se afle mereu ascultarea faţă de Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că noi pe El Îl cunoaştem, şi prin El Îl cunoaştem și pe Tatăl, şi pe Duhul Sfânt. Că aşa ne-a şi învăţat. Le spune ucenicilor: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi. Aşadar, noi pe El trebuie să-L ascultăm, cuvântul Lui. Şi, dacă vom face aceasta, atunci vom avea linişte şi în vremea Sfintei Liturghii şi oriunde ne-am afla. Un suflet credincios, un suflet care se abandonează în voia lui Dumnezeu este întotdeauna liniştit. Şi aceasta este, de fapt, adevărata pace.
Pacea Mea dau vouă, – zice Mântuitorul – pacea Mea las vouă, dar nu cum dă lumea pace. Pacea lui Hristos nu este o „nirvana” pe care o căutăm noi prin această concentrare a atenţiei la rugăciune, ci pacea lui Hristos este, iată, siguranţa pe care ţi-o dă credinţa, încrederea că Dumnezeu este Tatăl nostru din ceruri, Care ne iubeşte şi Care poartă grijă de toate şi care vrea să fim cu el şi în veacul acesta, şi în cel ce va să fie. Aceasta este adevărata pace pe care noi trebuie să o dobândim şi cu care trebuie să ne îmbogăţim. Mă gândesc acum la bogatul căruia i-a rodit țarina. Păcatul lui nu a fost că i-a rodit ţarina şi că avea de acum belşug de roade şi că nu ştia ce să facă cu ele. Ci păcatul lui e acela că nu a recunoscut în acel belşug darul lui Dumnezeu pentru care trebuia, în primul rând, să mulţumească. Şi apoi, bineînţeles, din prisosul pe care îl avea, ar fi trebuit să dea şi celor lipsiţi. Dar el şi-a zis: Bea, suflete al meu, mănâncă şi te veseleşte, că ai de toate pentru mulţi ani. Și atunci glasul lui Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău, și cele pe care le-ai strâns ale cui vor mai fi? Şi zice Mântuitorul: Aşa se întâmplă cu cei care nu întru Dumnezeu se îmbogăţesc. Aşadar, obiectivul nostru este îmbogăţirea noastră întru Dumnezeu. Noi trebuie să facem aici, pe pământ, ceea ce fac îngerii în ceruri. Adică în toate să facem voia lui Dumnezeu, să ascultăm de Tatăl nostru Cel din ceruri şi, bineînţeles, să-I mulţumim neîncetat şi să-L slăvim pentru marea Lui dragoste şi bunătate.
La fiecare Sfântă Liturghie spunem această mulţumire, printre altele, spunem: Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând, cântarea de biruinţă cântând, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui. Şi apoi continuăm rugăciunea, preoţii în altar, dar auziţi şi dumneavoastră, credincioşii, adeseori: Cu aceste fericite puteri şi noi, iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău Cel Sfânt, Sfânt eşti şi Preasfânt și slava Ta este plină de măreţie, pentru că Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Iată marea bucurie, marea mulţumire: că Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât chiar pe unicul Său Fiu L-a dat și Îl dă mereu pentru mântuirea noastră. Noi nu trebuie decât să credem şi să ne încredem în El, cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Oriunde ne-am afla, nu doar în biserică. Este greşită această înţelegere că noi doar în biserică suntem creştini şi oameni duhovniceşti, iar în afară suntem oameni lumeşti, oameni trupeşti. Se spune de multe ori și despre preoţi: “Apoi, preotul e preot doar în biserică, câtă vreme e îmbrăcat în odăjdii. În rest, e om ca și noi…” Nu e adevărat. Preotul e preot oriunde s-ar afla, şi în veacul acesta, şi în cel ce va să fie. Şi creştinul e creştin oriunde s-ar afla. El trebuie să fie o mărturie a dragostei lui Hristos în această lume întunecată.
A doua Evanghelie pe care aţi auzit-o citită este din Evanghelia pentru Sfinţii români, care mai cuprindea două versete, nu e citită toată pentru că încă n-a apărut în Evangheliarele noastre, adică nu au apărut încă Evangheliare în care să fie scrisă şi sunt bucăţi din mai multe capitole de la Matei și două versete din capitolul 5 de la Matei, versetele 16 şi 17, din Predica de pe munte, în care se zice:
Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra? Și nu mai e bună de nimic şi se aruncă afară şi o calcă oamenii în picioare. Voi sunteţi sarea pamantului şi lumina lumii. Voi! Adică noi toţi, cei botezaţi în numele Preasfintei Treimi și pecetluiţi cu pecetea Sfântului Duh!
Noi suntem chemaţi să fim sare a lumii şi lumină a pământului, adică să dăm gust acestei vieţi şi să fim lumină care luminează în întuneric, lumină aprinsă din Lumina lumii, adică din Hristos Mântuitorul nostru. Aşadar, vorba Sfântului Apostol Pavel, grija pentru trup să nu o facem spre pofte. Toată grija aceasta de cele necesare traiului, vieţii acesteia pământești, să nu fie decât un suport pentru viaţa duhovnicească, pentru mântuirea noastră veşnică, pentru desăvârşirea noastră în iubire. Sfântul Apostol Pavel va spune la un moment dat: Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. Iar în continuare se zice: Voi sunteţi lumina lumii.
Şi să ştiţi că nu întâmplător Mântuitorul vorbeşte despre sare și despre lumină. În vechime, în bazinul mediteranean, lumea elenistică şi cea romană și în general toată lumea din jurul bazinului Mediteranei, care era lumea cunoscută pe vremea aceea, socotea două lucruri mai importante decât orice pe pământ. Pliniu, de exemplu, un mare învăţa roman, spunea: „Două lucruri sunt utile și mai valorase ca toate celelalte în lume: sarea (sale în latină) şi soarele (sole).” Făcea şi un fel de proverb el din asta. Acum noi nu avem probleme cu sarea, mai avem încă rămășițe din importanţa pe care oamenii o dădeau sării în basmele noastre ca Sarea în bucate și celelalte. Dar acum noi nu mai înţelegem de ce, însă atunci greu se găsea sarea, aproape devenise monedă de schimb. De multe ori, ca şi consfinţire a păcii dintre două ţări, se presăra peste mâinile unite sare, atât de valoroasă era socotită. Copilul, când se năștea, era frecat cu sare. Era socotită purificatoare pentru că nu se strica şi de aceea pare atât de puternic cuvântul acesta, dacă sarea se va strica, că sarea nu se strică. Traducerea exactă a cuvântului se va strica este dacă sarea va înnebuni, adică o va lua razna, îşi va pierde firea ei, rânduiala ei și nu va mai fi bună de nimic. Ce vrea să spună Mântuitorul? Că aceşti creştini, aceşti aleși din fiecare neam, atunci cei 12 Apostoli și apoi toţi sfinţii din fiecare neam, cei pe care-i prăznuim astăzi – că ne-a ales Dumnezeu şi în neamul acesta ca să cunoaştem adevărul, lumina Evangheliei, să primim Împărăţia Cerurilor, că pentru asta aceștia sunt sarea pământului.
În sine, cunoaşterea nu are niciun folos, ci folosul absolut este cunoaşterea lui Dumnezeu și moştenirea Împărăţiei Cerurilor, cea neclătită, cum zice părintele Sofronie, cea neclintită, care nu trece şi nu va trece, n-are sfârşit. Acea moştenire, şi mai ales moştenirea împreună cu Fiul lui Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor, este cea pe care o doreşte orice suflet și de aceea şi noi, neamul nostru, a fost ales să cunoască adevărul acesta şi să moştenească Împărăţia Cerurilor şi să-l cunoască pe Dumnezeu. Şi aşa cum în vechime soarele, lumina în general, şi sarea erau cele mai valoroase și fără acestea nu făceai nimic niciunde.
Mântuitorul zice: Voi sunteţi sarea. Voi sunteţi lumina, adică dacă veţi crede în tot ceea ce vă spun, aveţi tot ceea ce vă trebuie în voi înşivă, exact ceea ce spune mai târziu, adică nu mai umblaţi ca nişte speriaţi, ca nişte deznădăjduiţi să câştigaţi ceva, că nu vă este de ajuns, că sunteţi puţini, că nu sunteţi de neam bun sau învăţaţi, căci esenţialul este în voi: sarea și lumina: Dacă vei bea din apa pe care ţi-o dau Eu, aceasta se va face în tine izvor de apă care va curge și va adăpa şi pe alţii, va curge necontenit, nu vei mai înseta tot despre asta vorbea. Aşa cum oamenii alergau după lucrurile esenţiale, sarea și lumina, aşa şi sufletul caută ceva neîncetat și, dacă-L găseşte pe Dumnezeu, găseşte lucrurile esenţiale în sine, i le dă Dumnezeu, îl hrăneşte neîncetat. Se întâmplă în sufletul omului care-L găsește pe Dumnezeu la fel ca în casa femeii din Sarepta Sidonului în care a intrat Ilie şi în care untdelemnul din vas nu mai scădea şi făina nu se împuţina, timp de 3 ani jumătate, până ce s-a sfârşit seceta. Aşa hrăneşte Dumnezeu sufletul fiecărui “prooroc” dintre noi, pentru că Dumnezeu ne-a împodobit şi cu această putere a proorociei, dar nu în sensul de a spune ce va urma, ci de a cunoaşte. Cel mai mare prooroc este cel care ştie de ce a venit în lume și pentru ce se duce din lume – aşa spuneau Părinţii atunci când ziceau că Dumnezeu ne-a redat tuturor cele trei demnități împărăteşti pe care omul le pierduse, adică: demnitatea împărăţiei – împărat peste făptură, demnitatea preoţiei – a puterii de a-L auzi pe Dumnezeu şi de a fi auziţi de Dumnezeu, de a mijloci la Dumnezeu şi demnitatea proorociei. Proorocia cea mare despre care vorbesc Părinţii, mai mare decât orice proorocie, este de a şti de unde venim, pentru ce și unde trebuie să ne întoarcem, rotunjind cercul, cum zicea părintele Arsenie Boca, şi cui trebuie să slujim și pentru ce e folositor sufletul în lumea aceasta. Şi acestea sunt sarea pământului, aceasta este apa, acesta este soarele.
Întorcându-ne la Evanghelia chemării apostolilor, în care Mântuitorul îi cheamă pe Andrei şi pe Petru, apoi pe Ioan și pe Iacov și le zice: Vino după Mine! şi ei vin după El, pare simplă această Evanghelie, dar ascunde în sine mai multe părţi foarte importante și interesante. Până acum am explicat că Dumnezeu parcă ne cheamă mai cu grăbire atunci când lucrăm, atunci când nu lenevim. E una dintre marile explicaţii teologice ale Sfântului Ioan Gură de Aur. El spune:„Iată că i-a chemat Dumnezeu pe Apostoli…”, „Iată că l-a chemat Dumnezeu pe Moise în timp ce păştea iole…”,„Iată că l-a chemat Dumnezeu pe David atunci când era în câmp păscând oile şi caprele tatălui său…”, „Iată că l-a chemat Dumnezeu pe Saul atunci când fugea să găsească asinele pierdute…” şi vedem că întotdeauna Dumnezeu cheamă pe cineva să-l facă omul Lui atunci când acesta lucra ceva, făcea ceva, nu când dormea sau stătea degeaba. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Iată ce valoroasă e munca! Atunci când omul face ceva, se osteneşte, se străduiește și pentru sine şi pentru ceilalţi, Dumnezeu mai cu grăbire îl va ajuta.” Părinţii spuneau:„Când lucrezi, te munceşte un singur drac, iar când nu faci nimic şi te leneveşti te muncesc o mie.” și ştiau ce spuneau. Dumnezeu i s-a descoperit lui Antonie cel Mare și i-a zis:Roagă-te şi munceşte!
Deci o primă învăţătură a acestei Evanghelii este că Dumnezeu i-a ales în timp ce munceau. Alţi Părinţi merg mai departe şi se întreabă care este exact momentul în care Hristos vine să le vorbească, căci e un moment de trecere, un moment de pregătire, că nu S-a dus chiar pe mare la ei, să-i ia când munceau, ci în momentul de trecere, când unii urmau să plece pe mare, iar alţii se întorceau de la pescuitul de noapte. Şi poate că mai greu îi răspundem lui Dumnezeu în momentele în care ne pregătim de ceva decât în alte momente. De exemplu, dacă ne pregătim de un examen, să zicem că un prieten are nevoie de ceva atunci, e necăjit atunci, trebuie să-l ajuţi atunci; ei, atunci e poate cel mai nepropice moment pentru tine să-i faci bine, că ai treabă. Ca şi samarineanul, el nu făcea ceva anume, dar se ducea spre ceva, spre o treabă, era în drum şi atunci omul îşi pleacă cel mai greu mintea spre celălalt și atunci poate Îl vede cel mai greu pe Dumnezeu și pe altul. Şi parcă chiar atunci Dumnezeu te încearcă, îţi pune în cale o situaţie la care ar trebui să răspunzi, ca şi cum ai şti foarte bine o lecţie la care aştepţi să răspunzi, dar când eşti luat pe nepregătite oare mai ştii? Ei, dacă ştii şi atunci, cu adevărat eşti pregătit. Dumnezeu ne mai încearcă sufletele şi când noi suntem pregătiţi pentru altceva, vrem altceva. Totuşi, apostolii, chemaţi fiind din drumul lor spre altceva, s-au oprit şi nu numai că s-au oprit, dar au ascultat și cuvântul Lui. Greu este acest moment și mi se pare interesantă această explicaţie şi adevărată.
Şi în cazul nostru este aşa, viaţa întreagă ne este o pregătire pentru cele ale lumii acesteia, inclusiv în faptul că unii se pregătesc ani întregi de şcoală, 12, 16, şi mai mulţi, pentru viaţa aceasta. Suntem într-o continuă pregătire, iar la sfârșitul vieţii suntem bolnavi şi ne pregătim să vedem ce vom face când vom şi mai bolnavi. Dumnezeu nu dispreţuieşte această pregătire, ştie că omul trebuie să-şi facă şi aici pe pământ rânduiala lui, dar El poate veni în orice moment. Şi te cheamă Dumnezeu, dar chemarea asta nu o face în persoană, gen <Iată, Eu sunt Hristos și te chem!>, cum nici ei n-au ştiut Cine e El atunci. Au bănuit! În primul rând, să nu uităm de chemările lui Dumnezeu foarte clare: duminicile și sărbătorile, în care te cheamă Dumnezeu, conştiinţa îţi spune că Dumnezeu te cheamă la casa Lui. După aceea sunt chemările de la începutul și sfârşitul zilei, să ne aducem un pic aminte de Dumnezeu, cât de puţin, deşi ar trebui să-I dăm mult mai mult, dar măcar puţinul acela să I-l dăm. După aceea, orice imagine sau chemare a unui om necăjit, orice întâmplare când trebuie să ajuţi pe cineva sau cineva e într-un necaz sau poţi să faci un bine.Şi dacă omul lasă puţin din ale lui, continuându-și după aceea treaba, şi răspunde lui Dumnezeu şi răspunde măcar puţin în fiecare zi la fiecare chemare din aceasta, cu siguranţă să păstrează în inima omului sarea pământului. Nu se aruncă afară sarea, nu se strică, nu înnebuneşte. Adică Dumnezeu ne spune că noi, creştinii, suntem sarea pământului și lumina lumii. Deci dacă cineva făcea legământ şi jurământ cu cineva, se aducea sare acolo şi se săra peste mâinile lor împreunate. Deci creştinii, fiind sarea pământului, prin ei se face legământul dintre om și Dumnezeu. Atâta timp că ne întoarcem şi Îl urmăm, încă este o legătură între om și Dumnezeu.
Aşa sunt sfinţii neamului, prin ei se face legătura noastră cu Dumnezeu. Dacă sarea se va strica, adică dacă nu vor mai fi aceşti oameni care leagă pământul cu cerul, care fac acest legământ sfânt între om şi Dumnezeu, cu ce se va mai săra? Atunci parcă îşi pierde întregul neam rostul, atunci când păcatele trec peste margini și nu mai sunt aceşti oameni sfinţi și nu mai rămân nici măcar clipele și zilele sfinte de legătură cu Dumnezeu, în care Îi dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și oamenilor ce este al oamenilor, atunci acest legământ dintre noi şi Dumnezeu cade şi tot neamul nostru va fi aruncat afară şi călcat în picioare de oameni, adică Dumnezeu nu va mai proteja şi nu va mai ocroti neamul acesta, cum a făcut-o sute și sute de ani, că, iată, suntem întregi și uniţi, ceea ce n-au nădăjduit mii de ani strămoşii noştri şi ne-a adus la măsurile acestea și ne-a lăsat să nu fim nici sub călcâiul turcului, nici al altor neamuri.
Complexitatea sfinteniei si a trasaturilor sfantului este evidenta. Sfantul nu este nicidecum un fugar din lume, ci un alergator catre Hristos, catre Dumnezeu, in mijlocul lumii, in vazul si cu stiinta tuturor. El nu este o fiinta ascunsa, ci una care infrunta toate asprimile vietii vanzolita de realitatile timpului, pe fata, fara insolenta ci cu calm sau indelunga-rabdare. Iar fiindca nu urmareste un scop material, imediat si pamantesc, un scop egoist si stramt cum obisnuiesc unii dintre oameni sa urmareasca, sfantul ramane in primul rand un slujitor al lui Dumnezeu, inzestrat cu harul lui Dumnezeu. Comportarea sfantului fata de semeni pare ciudata, straina de maniera obisnuita: el nu renunta nicidecum la curatia sufletului, adica "nu se intineaza" cu foloase necuvenite din partea semenilor, este constient de locul sau in fata lui Dumnezeu si inaintea oamenilor, se manifesta cu bunatate fata de oricine, in dragoste sincera, ca vietuitor in Duhul Sfant. El nu minte pe aproapele sau, nu-l inseala si nu-l tradeaza pentru ca puterea lui Dumnezeu il intareste spre a sta drept in fata valurilor vietii
Sfintenia il poarta pe sfant in calea dreptatii lui Dumnezeu. Astfel, sfantul nu comite nedreptati nici fata de semeni nici fata de sine si cu atat mai putin fata de Dumnezeu, de unde primeste mereu innoirea simtului dreptatii. inaintand pe aceasta cale - cum se arata in versetele citate - sfantul este mereu printre oameni. Unii il admira, altii il ocarasc; unii il lauda, altii il defaimeaza; in timp ce se tine tare de adevar, este socotit drept magician si amagitor. Ochii semenilor, desi il cunosc, nu vor sa-l mai recunoasca. El este un altul pentru ei fiindca s-a dezbracat de zdrentele pacatului si s-a imbracat in haina de lumina a virtutilor. Sfantul este vazut acum intr-o alta stare de catre altii, desi el nu-si recunoaste nici o vrednicie in aceasta schimbare pe care o stie ca este drumul firesc al vietii in Hristos, in Duhul Sfant, in dragostea lui Dumnezeu Tatal. Strain pentru ochii obisnuiti mai inainte sa vada strambatatea si sa o socoteasca dreptate fireasca, departe de viata petrecuta in placeri si aproape in fiecare clipa de ceasul mortii, sfantul trece prin lume ca un pedepsit, ca un osandit fara de vina, dar inca nestrivit de rautatea omeneasca. Trist pentru pacatele savarsite, sfantul se bucura de lumina chemarii dumnezeiesti la ospatul imparatiei cerurilor impreuna cu Hristos, cu Apostolii, cu martirii, cu marturisitorii, cu ascetii si cu toti sfintii ingeri. Traieste ca un sarac, neavand nevoie sa adune bogatii, caci stie ca toata lumea apartine, de fapt, lui Dumnezeu, dimpreuna cu oamenii.
Din aceasta perspectiva, el deplange goana dupa aur, dupa bani, dupa posesiuni drepte si nedrepte, dupa himerele gloriei pamantesti trecatoare. Sfantul pare ca nu are nimic, dar el are totul pentru ca totul este in jurul sau. Chiar daca vreun lucru se afla in custodia temporara a cuiva, sfantul stie ca si acel lucru isi va schimba posesorul prin curgerea lenta a anilor sau prin intamplari neprevazute. El stie ca si cel ce are nu are, sau ca acela socotit de oameni sarac poate fi nespus de bogat prin dragoste si deschidere catre ceilalti si catre Dumnezeu care l-a adus pe lume. Saracia sfantului ii imbogateste pe multi, pentru ca sfantul nu concureaza cu cei ce aduna bogatii si averi materiale. El lasa pentru ceilalti grijile iesite din comun pentru lucrurile trecatoare care fug apoi de la posesorii lor. Dar cu adevarat sfantul ii imbogateste sufleteste pe cei care, urmand pilda lui, se apropie de Dumnezeu, deprind exercitatea virtutilor, isi curata inimile de zgura pacatului si isi lumineaza mintea cu intelepciunea Sfintelor Scripturi. Sfantul, prin urmare, are de toate, pentru ca sfintenia le cuprinde pe toate cele folositoare si necesare pentru a intra in imparatia lui Dumnezeu.
Sfintenia este iubire fara de sfarsit. Ochii sufletului alearga dupa marginile ei, dar ea isi intinde orizontul mereu catre infinitul iubirii lui Dumnezeu fata de lume. De aceea, Sfantul Apostol Pavel atragea atentia Galatenilor ca insasi Legea se reduce la un singur cuvant: iubire, iubire de semeni, iar ca faptele contrare iubirii de aproapele sunt pacatoase si inadmisibile pentru orice crestin: "Caci toata Legea se cuprinde intr-un singur cuvant, in acesta: Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti. Iar daca va muscati unul pe altul si va mancati, vedeti sa nu va nimiciti intre voi. Zic dar: In Duhul sa umblati si sa nu impliniti pofta trupului" (Gal. 5, 14-16).
Umblarea in Duhul este coordonata principala a sfinteniei. Duhul este mai presus de litera, este viu si face sa viem in El. Sfintii au umblat si umbla in Duhul Sfant. El le inspira faptele sfinteniei in oricare stare a vietii. Caci sfantul isi poate petrece viata in oricare dimensiune a vietii sociale, de la viata comunitara pana la viata solitara, si invers. Sfintenia transcende, pentru aceea, prin Duhul Sfant, omenescul, il transfigureaza, il inalta, il leaga mai strans de Dumnezeu prin dragoste de adevar, de bine, de dreptate, de echitate, de impacare si de intr-ajutorare pe caile cotite ale vietii pamantesti. Iar fiindca Duhul este Dumnezeu, lucrarea celui ce umbla in Duhul este lucrare a omului si a lui Dumnezeu, este lucrarea de desavarsire in limitele sinergiei sau ale conlucrarii credinciosului cu harul lui Dumnezeu: "Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si ca sa voiti si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa" (Filipeni 2, 13).
Dar Dumnezeu lucreaza in cel ce se deschide catre Dumnezeu, nu doar in solitudine sau incarcat cu voturile monastice sau cu obligatiile sacerdotale, ci oricarui credincios marturisitor al dreptei invataturi si implinitor al legii nestramutate a dragostei. Astfel, imaginea mai demult ingustata, ca sfântul este prin excelenta pustnic, monah sau cleric, se largeste din nou, daca este privita prin fereastra Evangheliei, prin prisma scrierilor apostolice si ale Sfintilor Parinti. De altfel Biserica Ortodoxa a trecut in randul sfintilor si a cinstit ca atare persoane casatorite, barbati si femei, ba chiar familii intregi de sfinti. Si, desigur, sfintenia nu trebuie sa fie considerata ca exceptie absoluta in crestinism, ci tinta permanenta a fiecarui crestin, imbracat cu Hristos la Botez, insemnat cu pecetea Darului Duhului Sfant, impreuna-lucrator cu harul si hranit cu Sfanta Euharistie.
Acest adevar transpare din toate epistolele pauline, unde Biserica nu este formata din sfinti nevazuti, ci din sfinti reali, traitori deplini ai vietii in toate dimensiunile ei, dar straduindu-se sa infrunte din rasputeri ispitele si pacatul prin cultivarea virtutilor si prin trairea exemplara a dragostei. Desigur, Sfantul Apostol Pavel face distinctie clara intre persoanele botezate si care duc o viata curata si acele persoane care si dupa intrarea in crestinism nu-si gasesc locul in viltoarea pacatului si sunt atrase in cursa mortii trupesti si sufletesti. El numeste "sfinti" pe cei cati se straduiesc sa dobandeasca, asemenea lui, desavarsirea in Hristos: "Pavel, apostol al lui Hristos Iisus, prin vointa lui Dumnezeu, si fratele Timotei: Bisericii lui Dumnezeu celei din Corint, impreuna cu toti sfintii care sunt in toata Ahaia" (II Corinteni 1. 1). Desavarsirea este nu numai posibila, ci ea constituie o preocupare permanenta la care Sfantul Apostol ii cheama insistent pe toti crestinii, cum le spune filipenilor: "Nu (zic) ca am si dobandit indreptarea, ori ca sunt dasavarsit ; dar o urma¬resc ca doar o voi prinde, intrucat si eu am fost prins de Hristos Iisus" (Filipeni 3, 12). Deci starea de sfintenie in viata pamanteasca este o stare de continua alergare ce duce la o tinta sigura, la o incununare, dar alergarea insasi este cu adevarat posibila daca alergatorul sau traitorul starii de sfintenie "este prins de Hristos". Caci nimeni nu poate fi sfant cu adevarat decat daca urmeaza calea sfinteniei lui Hristos, a Fiului lui Dumnezeu intrupat, deschizatorul autentic al drumului sfinteniei in viata pamanteasca.
Starea de sfintenie descrisa de Noul Testament se apropie de starea profetica si de starea apostolica. Pe de o parte sfantul poate avea o clarviziune primenita de harul Duhului Sfant lucrator in" el prin Sfintele Taine, iar pe de alta poate desfasura o lucrare misionara, deci de apostol, in cadrul larg al comunitatii crestine universale. Spre exemplu, ca Apostoli dar si ca sfinti, cei doisprezece Apostoli ai Mantuitorului Hristos propovaduiau Cuvantul lui Dumnezeu, isi puneau mainile peste bolnavi si ii vindecau, faceau minuni in numele Mantuitorului Hristos, slujeau altora ca si cand ar fi slujit Domnului insusi si recomandau si altora sa se comporte la fel fata de fratii in aceeasi credinta si fata de autoritatile religioase sau fata de cele romane din diversele cetati unde predicau Evanghelia.
Cred că, dacă neamul acesta şi orice neam, îşi va uita rostul lui şi nu va fi această sare a legăturii noastre personale cu Dumnezeu şi aceşti oameni sfinţi nu se vor mai naşte şi noi îi vom scoate din mijlocul nostru, prin păcatele noastre şi prin batjocura noastră, poate și prin crime și prin lucruri urâte pe care le putem face împotriva acestor oameni ai lui Dumnezeu, Dumnezeu atunci poate lăsa acest neam să piară, cum au pierit babilonienii și egiptenii şi alte neamuri, ale căror ruine sunt dezgropate acum de alţii. Aşa se va întâmpla cu neamul care pierde această legătură sfântă cu Dumnezeu și nu mai este nici sarea pământului, nici lumina lumii, ci caută alte rosturi și alte treburi în lumea aceasta şi alte necazuri îl tulbură, fără să-şi mai aducă aminte de legătura lui cu Dumnezeu, penntru că sfinții neamului sunt cei care mai țin tara și lumea, prin rugaciunile lor, în viață. Amin”.(postat pe fb de ioan monahul)