Sfinții Mucenici martiri de la Niculițel
Sfintii Mucenici Zotic, Atal, Camasis si Filip de la Niculitel (jud.Tulcea) sunt praznuiti pe 4 iunie. Acesti sfinti fac parte din grupul celor 36 de mucenici care au patimit pe pământul tarii noastre, in vechiul Noviodunum, Isaccea de astazi, in perioada 319-324, cand domnea imparatul Liciniu. Izvoarele hagiografice (Sinaxarul constantinopolitan si Martirologiul hieronymian) amintesc un numar impresionant de crestini martirizati la Noviodunum, iar descoperirea unei bazilici paleocrestine in satul Niculitel, la numai 12 km sud-est de cetate, constituie fundamentul stiintific al existentei unei vieti religioase organizate in forme crestine inca din sec.III d.Hr și prezintă o importanță deosebită pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române. In afara de numele si locul unde au patimit si au fost inmormantati, se stie doar că ei au fost cinstiti ca sfinti din primele veacuri crestine, iar numele lor sunt trecute in martirologiile siriac si ieronimian, care asaza pomenirea lor, impreuna cu a celorlalti mucenici ai lui Hristos martirizati la Noviodunum, in ziua de 4 iunie, zi in care Biserica Ortodoxa ii cinsteste până astazi.
Aceste Sfinte moaște sunt dovada incontestabila a vechimii crestinismului pe pamantul tarii noastre, care impreuna cu latinitatea mostenita de la stramosii nostri romani sunt cele doua coordonate fundamentale ale formarii poporului roman in spatiul carpato-danubiano-pontic si al spiritualitatii sale ortodoxe. Începuturile crestinismului la noi nu pot fi precizate și este probabil ca ele sa dateze chiar din perioada apostolica, traditia spune că Sf. Apostol Andrei ar fi predicat in Scythia (Dobrogea). Pătrunderea crestinismului la români s-a facut de timpuriu, ea fiind pregatita de răspândirea cultelor orientale mistice, aduse mai întii in Dobrogea, in orasele de pe litoralul vestic al Marii Negre, si apoi in Dacia.
Dobrogea este primul loc unde au aparut crestinii pe pamânt românesc. Cea dintii mentiune scrisa despre ei o avem din anul 290. Acesta nu este insa un terminus post quem al patrunderii crestinismului in Romania, caci dovezi arheologice ni-l atesta inca dinainte, atât in Dobrogea, cât si in Oltenia si Transilvania. Numeroși martiri, cu ocazia persecutiilor lui Diocletian, aratau intensitatea crestinismului in Dobrogea, care ajunsese inainte de sfirsitul secolului III să aiba o episcopie. Descoperirile epigrafice de la Axiopolis, Niculitel si Tomis pledeaza pentru veridicitatea datelor din martirologii, iar sapaturile de la Pietroasele pentru acelea cuprinse in Actul martiric al Sfintului Sava „Gotul”.
Momentul decisiv pentru răspândirea crestinismului in nordul Dunării il constituie pacea din anul 332 incheiata de Constantin cel Mare cu gotii. Documentele epigrafice si arheologice au permis reevaluarea unor texte antice privitoare la organizarea eclesiastica a Scythiei Minor (Dobrogea) si s-a ajuns la concluzia ca aici au existat 15 episcopate, incepind cu sfirsitul secolului V si continuind in secolul VI, puse sub autoritatea unui mitropolit.
Românizarea si crestinarea teritoriilor nord-dunarene s-a facut in strânsa legatura cu Imperiul bizantin, de care populatia romanica se simtea strins legata. Urmarea acestui proces a fost nasterea poporului român, ca popor latin si crestin de traditie rasariteana. Atât romanizarea populatiei geto-dace, cât si încrestinarea ei au fost atat de intense si unitare pe intreg spatiul locuit odinioara de geto-daci, încât migratia popoarelor, venite in valuri peste pamantul daco-roman, n-a putut opri si nici afecta grav formarea poporului roman ca popor latin și crestin. Migratia popoarelor a adus cu sine multe prejudicii populatiei bastinase si a dus la încetinirea procesului istoric de dezvoltare complexa a acestor populatii, dar n-a putut disloca si nici influenta formarea, continuitatea si afirmarea poporului roman in acest spatiu, evanghelizat, creștin, ortodox și vorbitor de limbă română.
Locul central al Evangheliei în cultura crestină a românilor poate fi surprins si dintr-un fapt care, dupa cum stim, a fost relevant in istoriografia culturala romaneasca. Principalele initiative prin care principii, aristocratii si ierarhii romani își afirmau atasamentul fata de credinta si isi eternizau memoria au fost, ca in atatea parti ale lumii crestine, construirea de biserici si manastiri, asumarea calitatii de ctitor. Dar este interesant de observat ca actul ctitoriei comporta doua ofrande majore: nu numai lacasul construit, ci si cartea fundamentala de sluiba, un Evangheliar frumos scris si superb impodobit, pentru că in biserica urma a fi rostit cuvantul Mantuitorului si se simboliza astfel prezenta Logosului în trupul Sau mistic.
Iată că, dupa ce Zotic, Atal, Camasie si Filip și ceilaiți sfinti necunoscuti au fost martirizati in cetatea Noviodunum, crestinii le-au luat trupurile in taina si le-au depus intr-o cripta martiricon din Niculitel, unde se mai aflau si moastele altor sfinti mai vechi. Faptul in sine este deosebit de important. El dovedeste nu numai că crestinismul propovăduit de Sfantul Andrei - in teritoriul lupilor de la Istru - fusese acceptat de timpuriu de catre locuitorii autohtoni ai acestei margini de lume, ci si că fusese mărturisit muceniceste. Lucru probat, iata, de grija crestinilor contemporani celor patru sfinti de a le depune trupurile martirizate alaturi de cele ale altor mucenici care il marturisisera pe Hristos, dupa unele pareri chiar și cu aproximativ un secol mai inainte. Crestinismul, fenomen al spiritualitatii române târzii, contribuia la mentinerea unitatii culturale a românitatii de pe ambele maluri ale fluviului – Dunărea - .
Din punct de vedere istoric, monahismul se explica înainte de toate prin revolta cea mai radicala impotriva raului si a domniei lui in lume si printr-un „nu” categoric fata de orice compromis, fata de orice conformism. Violenta lui cu totul evanghelica impunea parasirea formelor confuze, echivoce ale acestei lumi si sugera formarea unei cetati de calugari la marginea acestei lumi. Nostalgia imparatiei lui Dumnezeu se opunea prea omenescului din Imperiu, numit poate prea devreme Imperiu crestin. In al doilea rand trebuie sa notam ca in timpul persecutiilor, manifestarea maximalismului credintei crestine, marturisirea ei infipta ca o teapa in trupul lumii apartinea martirilor pe care Biserica ii venereaza ca pe insasi inima ei si ii numeste „ranitii de iubirea lui Hristos„.
Martirul il propovaduieste pe Hristos devenind „spectacol” inaintea lui Dumnezeu, a ingerilor si a oamenilor si se ridica la rangul de semn viu si izbitor al devotamentului total fata de Dumnezeu. Origen, a lansat un cuvant destul de crud pentru noi toti zicand ca vremea pacii este propice lui Satan, care ii fura lui Hristos martirii, iar Bisericii slava. Concordatul lui Constantin instaleaza Biserica in istorie si ii ofera un statut legal si o existenta „pasnica”, sub protectia statului si a legilor lui. De atunci, marturia pe care o dadeau martirii despre unicul si ultimul lucru necesar existentei trece in monahism si se transforma aici in slujire harismatica a maximalismului eshatologic. Starea monahala va fi considerata ca un al doilea Botez. Astfel, „Botezul ascezei” inlocuieste „Botezul sângelui mucenicilor„. Nu este lipsit de motivatie aparitia monahismului determinat de indiferentismul si formalismul care se instituie in viata credinciosilor, in defavorul pietatii interioare traita la cotele autentice.
Rugaciunile, posturile, participarile la cult si la activitatea sfintitoare a Bisericii si-au pierdut cu timpul caldura si lumina sufletului dornic de a se impartasi de viata divina, acestea devenind simple impliniri ritualistice si traditionale, pline de fast si de grandoare. Sufletele care doreau profunzimea trairii crestine, o vor cauta prin izolarea de traditionalismul formal care nu-i mai satisfacea.
La inceput isihaștrii s-au retras la marginea cetatilor, apoi in izolarea pustiului, si pe urma s-au organizat in comunitati fratesti, spre a-si uni si implini in comun idealul desavarsirii crestine, pe care lumea cu „forfota” ei tulburatoare, plina de placeri si patimi, nu-l mai putea oferi incat in monahism s-au intalnit „toti cei care dispretuiau desertaciunile lumesti, toti cei care aveau oroare de bicisnicia si josnicia vietii, toti cei dezgustati de existenta lor lipsita de perspective, toti cei care simteau nevoia de a se pune in slujba unui ideal superior: fecioare fara prihana, mame care nu se puteau mangaia pentru ca fiii lor nu mai erau, intelepti si filosofi dezamagiti de stiinta vechilor scoli ale Alexandriei, dar insetati de mai multa certitudine, ostasi care au marsaluit prin lume pana au obosit trupeste si sufleteste, nedreptatiti si ingenunchiati ai unei societati guvernate de legi nemiloase, marturisitori ai credintei care, inca insangerati de pe urma schingiuirilor la care-i supusesera prigonitorii, venisera sa prinda noi puteri si sa-si stampere curajul la izvorul racoritor al rugaciunii si pocaintei„.
Oricare ar fi cauza aparitiei monahismului, fapt este ca in sec.al IV-lea de-a lungul Vaii Nilului s-au asezat „Parintii desertului”, parasind Delta fertila, spre a organiza un „paradis” in care pustiul a devenit un fel de „rai”, iar vietuitorii lui s-au transformat in „ingeri pe pamant”, cum spune Lucien Regnault, care timp de patru decenii le-a studiat viata si activitatea, spre a le consemna ca documentar de netagaduita autenticitate. Aceasta carte si multe altele asemenea ei, reusesc sa schimbe imaginea cu care romanele lui Flaubert si Anatole France ii stigmatizeaza pe acesti eroi ai desertului ca pe „niste fantome zburlite, umbre zdrentaroase, naluci de fapturi omenesti”. Faptul ca Jacques Lacarriere isi intituleaza cartea despre ei: „Les hommes ivres de Dieu”, Paris, 1975 (Oamenii beti de Dumnezeu) si se intreaba daca acestia „au fost nebuni sau sfinti” (p.11), determina pe Lucien Regnault sa raspunda printr-o alta intrebare: „nu toti sfintii sunt oare nebuni in ochii unei intelepciuni mult prea omenesti?” Sa analizam putin aceasta dilema care pune in alternativa: „nebuni sau sfinti”?
Inca de la inceput apreciem ca prea usor au fost descalificati acesti zelosi asceti cu calificativul de „nebuni”. Cand vrei sa descalifici total pe cineva ii scornesti acest atribut al dezumanizarii, si l-ai scos din circulatie, aruncandu-l la periferie. Dar, ori despre cine ai discuta, mai intai va trebui sa faci efortul de a-l intelege si apoi judecandu-l, sa arunci asupra lui sentinta fatala. Asa bunaoara nici geniile nu au fost intelese in marea lor majoritate inca de la inceput, motiv pentru care se si vorbeste despre „geniu si nebunie”. Numai dupa ce va fi inteles, geniul va produce o schimbare de mentalitate, primind aureola cuvenita. Pe de alta parte, e suficient sa deschidem chiar si numai o carte a recordurilor spre a remarca adevarate nastrusnicii si ciudatenii prin care oamenii au cautat sa-si afirme personalitatea prin depasirea unui anume stadiu existent. Si totusi numai in aparenta sunt „ciudatenii”. In fond este efortul sustinut al continuei autodepasiri.
Ortodoxia orientala are un fel original de a trai crestinismul. Uneori suntem tentati sa consideram ca ea este foarte arhaica si ca nu-si justifica existenta in timpurile moderne contemporane. Insa este o falsa opinie caci Ortodoxia reprezinta perpetuarea credintei, cultului si spiritualitatii Bisericii Primare, Una, si raspunde perfect asteptarilor spirituale ale popoarelor in sanul carora se manifesta azi. Si aceasta mai ales pentru ca nu si-a schimbat mesajul evanghelic dupa doua mii de ani. Daca nu trebuie sa se faca referinta decat la secolul XX, se intelege ca ortodoxia crestina a cunoscut un nou val de martiri, la propriu si la figurat, prin ateismul dezvoltat de ideologia comunista. Pentru ca poata iesi vie din aceasta confruntare cu fortele raului, ea s-a sprijinit pe doi stalpi de rezistenta: credinta populara si monahismul.
Viata monahala din Romania, de la origine, a fost organizata in conformitate cu regulile stabilite de Sfantul Vasile cel Mare. ea a avut o importanta pregnanta in spiritualitatea romaneasca de-a lungul veacurilor. Manastirile ortodoxe romane au fost tot atatea enclave ale credintei nealterate, ca mijloace de pastrare a valorilor istorice si artistice le poporului roman. Spiritualitatea ortodoxa este de o foarte mare bogatie, valorizand persoana umana si dand un sens precis existentei pamantesti. Omul nu este singur in existenta lui, ci se afla intr-un permanent dialog de iubire cu Dumnezeu, inteles ca Treime de persoane, si cu aproapele sau, pe baza virtutilor crestine. Si Ortodoxia se prezinta in acest sens ca o teologie personalista contrara individualismului care caracterizeaza societatile moderne contemporane.
Acest dialog de iubire pe care il putem intelege sub forma crucii eliberatoare din Golgota este un dialog impregnat de umanism cu un foarte puternic accent comunitar care vizeaza transformarea oricarei fiinte umane prin despatimirea completa pentru o indumnezeire totala, altfel zis omul trebuie sa se goleasca pe el insusi pentru a se umple de Dumnezeu. Atitudinea pe care ar trebui sa o aiba omul in fata lumii si raportul om-lume este un raport optimist, bazat pe comuniunea si legatura permanenta cu Dumnezeul – Treime prin harul prezent in Biserica, anuland la fel de chinuitoarea frica de moarte. Monahii sunt oamenii care au ales sa poarte jugul lui Hristos, lepadandu-se de lume si tinand votul ascultarii, al saraciei si al curatiei. Manastirile sunt locurile in care monahii Il lauda neincetat pe Dumnezeu. Cam aceasta ar fi cea mai scurta definitie a monahismului si a manastirilor.
Teologia Ortodoxa totdeauna a considerat lucrarile mantuitoare ale lui Hristos ca teandrice. De la intrupare pana la inaltarea la cer si sederea de-a dreapta Tatalui, Hristos n-a incetat si nu inceteaza sa ramana Dumnezeu intrupat si numai din aceasta cauza lucrarile Lui sunt mantuitoare. Sfantul Grigorie de Nazianz spune: „Noi nu separam pe om de Dumnezeu, ci invatam ca e Unul si Acelasi, mai inainte de om, Dumnezeu si Fiu Unic dinaintea veacurilor, fara trup si toate ale trupului, dar la sfarsit si Om intrupat, pentru mantuirea noastra, patimitor in trup, nepatimitor in dumnezeire, circumscris in trup, necircumscris in duh, acelasi pamantesc si ceresc, vizibil si inteligibil, cu loc si fara loc pentru ca prin acelasi intreg Om si intreg Dumnezeu sa fie restaurat intreg omul cazut in pacat”. Pentru ca dintr-un centru unic, din Ipostasul divin care si-a enipostaziat si firea umana, „pornesc toate manifestarile dumnezeiesti si se pun in miscare toate ale naturii omenesti, cele dumnezeiesti prin instrumente omenesti si cele omenesti incarcate de elementul dumnezeirii”.
De aceea, Sfantul Chiril al Alexandriei conchide ca „Cel ce a suferit pentru noi si a gustat moartea nu a fost un om comun si separat de Logosul lui Dumnezeu – Insusi Domnul slavei a suferit in trup”. De aceea, si prea inteleptul Petru zice: „Hristos a patimit cu trupul” (I Petru 4, 1) si nu cu firea dumnezeirii Sale inefabile. Logosul raporteaza patimile propriului Sau trup la El insusi, pentru ca printr-o impropriere, dupa iconomie, sa se creada ca El este Mantuitorul tuturor”. Iar Sfantul Maxim Marturisitorul completeaza: „Patimea dumnezeieste ca sa zic asa, caci suferea de buna voie deoarece nu era simplu om si savarsea minuni omeneste, caci le savarsea prin trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvaluit. Incat patimile sunt minunate si innoite prin puterea dumnezeiasca a naturii Celui ce patimea, iar minunile patimite fiind implinite prin puterea patimitoare a trupului Celui ce le savarsea”. In ce consta insa improprierea patimilor naturii omenesti de catre Ipostasul divin este o taina. Ea exprima raportul de intimitate dintre Ipostasul divin si natura omeneasca. Daca Ipostasul divin este si ipostasul firii omenesti, „unul si acelasi subiect savarseste si sufera real toate cele omenesti, dar e si nepatimitor”.
Primul mare aparator al caracterului teandric al Jertfei de pe Golgota a fost Sfantul Chiril al Alexandriei. Scriind impotriva lui Nestorie, care despartea in Hristos atat firile, incat le considera ca doua persoane deosebite, si logic urmand si lucrarile lui Hristos, lipsindu-le de caracterul teandric, el afirma cu tarie: „Daca cineva nu marturiseste ca Cuvantul lui Dumnezeu a suferit cu trupul si a fost rastignit cu trupul si a gustat moartea in trup, facandu-Se Cel intai nascut din morti. Acuzat desigur ca face dumnezeirea patimitoare, Sfantul Chiril, convins fiind ca lucrarile lui Hristos sunt mantuitoare numai intrucat sunt savarsite de Dumnezeu Cuvantul intrupat, raspunde: „Zicem ca El a patimit si a inviat, nu ca Logosul lui Dumnezeu ar fi patimit in propria Sa fire, fie lovituri, fie patrunderi de cuie, fie alte rani. Intr-adevar, dumnezeirea este nepatimitoare, fiindca este netrupeasca. Dar pentru ca propriul Sau trup nascut a suferit acestea, iarasi se zice ca El a suferit pentru noi. Pentru ca Cel nepatimitor Se afla intr-un trup patimitor”.
Totuși, Sinodul IV Ecumenic a precizat doar ca „Domnul nostru Iisus Hristos este desavarsit in dumnezeire si desavarsit in umanitate, Dumnezeu cu adevarat si Om cu adevarat… de o fiinta cu Tatal dupa dumnezeire si de o fiinta cu noi dupa umanitate, nascut inaintea veacurilor din Tatal dupa dumnezeire, iar in zilele de pe urma (nascut) dupa umanitate din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, pentru noi si pentru a noastra mantuire, Unul si Acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi, neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit” fara a preciza ca Acelasi Logos intrupat este si autorul lucrarilor mantuitoare si indeosebi al Jertfei de pe Cruce, unde este si subiect si obiect. Lipsa acestei precizari provoaca neintelegeri, mai ales ca unele expresii din Epistola lui Leon catre Flavian, care au fost adoptate de Sinodul IV Ecumenic, pareau a avea un caracter nestorian, facând deosebire prea mare intre firile lui Hristos, au indarjit si mai mult pe monofizitii care-si argumentau doctrina prin unele expresii ale Sfantului Chiril, dar tendentios folosite si duse la extrem. In aceste conditii, doctrina despre firile si mai ales despre lucrarile lui Hristos trebuia aparata in lumina hristologiei chiriliene pe care Sinodul IV, desi a avut-o cu punct principal in redactarea invataturii dogmatice, a evitat totusi unii termeni, pentru ca erau folositi de monofiziti. Si cei dintai, care in vederea apararii definitiei calcedoniene au aratat caracterul ei evident antinestorian printr-o formula chiriliana, care au aparat, de asemenea, terminologia Sfantului Chiril, explicind-o perfect ortodox, iesind in evidenta tocmai ca accentuau caracterul teandric al Jertfei de pe Cruce, au fost calugarii sciti. „
Calugarii sciti” (daco-romani) și-au adus contributia lor la afirmarea unitatii ecumenice si la dezvoltarea culturii umanist crestine – europene. De obicei, cand se vorbeste despre „Calugarii sciti”, se face referinta expresa doar la vestitii teologi si filosofi din timpul lui Dionisie Exiguul (aprox. 460-545), adica, la Ioan Maxentiu, Leontiu, zis de Bizant, Petre Diaconul etc. Or, in aceasta sintagma de „Calugari sciti”, trebuie sa incorporam nu numai pe cei mentionati sub acest apelativ de izvoarele Cancelariilor papala si bizantina, din vremea respectiva, ci pe toti nevoitorii vietii monahale din Scythia Minor, din secolele IV-VI, care au excelat atat prin viata lor ascetico-monahala, „de rodire duhovniceasca”, cat si prin imensa lor contributie, teologica si culturala, la afirmarea unitatii ecumenice si la dezvoltarea culturii umanist crestine, europene, de care beneficiaza pana astazi intreaga omenire.
Filele de Pateric romanesc, presarate si de nume de isihasti, incep de-abia cu secolele XIV-XV. Or, istoria isihasmului romanesc urca pana in secolele III-IV, fiindca, in Dacia pontica, prezenta eremitilor (isihastilor) a fost o realitate inca din secolele III-IV. Intr-adevar, pe vremea Sf. Antonie (251-356) si a Sf. Pahomie (256-349), parintii monahismului, in Scythia Minor exista deja o viata monastica de sorginte orientala (Palestina, Syria, Egypt, Asia Mica).
La Niculitel, veche asezare romaneasca pe teritoriul vechii cetati Noviodunum in anul 1971, cercetarile arheologice au dat la iveala o cripta – martyrion sub altarul unei bazilici, inaltata la sfarsitul secolului al IV-lea d. Hr., in vecinatatea unui mormant martiric mai vechi. In sicriul din cripta s-au descoperit moastele a patru „Martiri ai lui Hristos, Zotikos, Attalos, Kamasis si Philippos, asa dupa cum se mentioneaza in cele doua inscriptii, in limba greaca. S-a estimat ca acestia sunt „cei mai vechi martiri” din Scythia Minor, martirizati pe timpul domniei lui Decius (250-251) in cetatea Noviodunum. Nu este exclus ca acesti sfinti martiri sa fi cunoscut si viata anahoretica.
Nu demult, pamantul Dobrogei a dat la iveala si osemintele monahului Astion, care a primit cununa muceniceasca pentru Hristos in anul 303, la Halmyris (Judet Tulcea). Osemintele sale au fost descoperite sub ruinele unei bazilici, construita dupa anul 324. Identificarea celor doi martiri, Epictet preotul si Astion, a fost posibila datorita unei inscriptii in limba greaca, zugravita pe unul dintre peretii criptei descoperita in vechea cetate Halmyris, situata in nord-estul Dobrogei, la aproximativ 2,5 km. de satul Murighiol. Sfantul mucenic Astion, unul dintre protomartirii Europei, a trait deci pe pamantul romanesc, unde, dupa toata probabilitatea a pus si bazele unei vieti ascetico-monahale, de traditie rasariteana.
Arheologii ne asigura ca „monahismul scythic pomenit in izvoarele literare poate fi probat acum si pe plan arheologic prin descoperirea complexului monahal de la Slava Rusa (Ibida).”, care a fost „construit in mai multe faze”. Bazilica acestui complex monastic paleocrestin dateaza din secolul al IV-lea. Aceiasi arheologi afirma ca la „Slava-Rusa” (a Il-a jumatate a sec. IV) avem de-a face cu „primul complex monahal din Scythia Minor”. De altfel, acest complex fusese deja identificat de istoricii Bisericii noastre cu una din cunoscutele manastiri scitice aflate„.sub dependenta canonica a provinciei ecleziastice Scythia Minor si a lui Paternus, episcop de Tomis”.
Primele centre monahale din Scythia Minor par a se fi organizat pe langa bazilicile cimiteriale (martyrion). Or, unul dintre acestea a fost si cel de Slava Rusa (sec. IV), a carui bazilica cimiteriala a fost probabil construita pe mormantul vreunui martir. Fireste, putine natii crestine ale lumii se pot mandri cu asemenea odoare de pret ale credintei neamului lor, pe care dupa mai bine de 1700 de ani le putem vedea si venera, asa cum s-a intamplat in Dobrogea romaneasca cu moastele Sfintilor martiri de la Halmyris si de la Niculitel. Vestigiile arheologice descoperite în Dobrogea atestă rolul și locul zonei în răspândirea creștinismului, deși zona a fost sub stăpânire romană și apoi otomană secole la rândul. Actul martiric al sfinților Epictet și Astion, sfinți ale căror moaște au fost descoperite în anul 2001 la cetatea Halmyris, Murighiol, atestă prezența monahismului în Scythia Minor încă de la finele secolului al III-lea.
Basilica paleocreștină din Niculițel este un monument unic în Europa, care constituie cel mai timpuriu exemplu de transpunere a concepțiilor arhitecturale greco-romane în arhitectura paleocreștină, este deja cunoscut în lumea credincioșilor ortodocși în ”Triunghiul mănăstirilor” format din așezămintele de la Cocoș, Saon și Celic-Dere. Complexul din Niculițel este alcatuit dintr-o bazilica paleocrestina, ridicata deasupra unor morminte martirice. Patru martiri – Zotlkos, Attalos, Camasls si Phlllppos – au fost identificati într-un sicriu colectiv, aflat in partea superioara a criptei. Ei fac parte din cei 36 de mucenici care au pătimit pentru Hristos pe pământul ţării noastre, în vechea cetate Noviodunum, Isaccea de astăzi, la sfârşitul veacului al III-lea şi începutul veacului al IV-lea.
Basilica si cripta-martirium au fost construite dupa anul 370 e.n. in timpul Imparatului Valens, pe locul unui vechi mormant din sec. III e.n. Vestigiile arheologice atesta existenta unei asezari româno-bizantine a carei vechime se incadreaza tot in sec. IV e.n. Edificiul face parte din categoria basilicilor cu trei nave si nartex, prezentand la fatada un spatiu deschis – atrium – element rar intilnit in zona balcano-pontica. Este cel mai vechi edificiu de cult crestin cu «nartex» cunoscut pana in prezent.
Nartexul (pronaos sau portic cu un singur etaj situat în faţa navei bisericii) este deschis spre o curte interioară asemănătoare atriumului. Absida semicirculară a bazilicii este orientată spre nord-est. Deci Bazilica paleocrestina de la Niculitel apare ca un edificiu rectangular compus din trei nave si un nartex deschis spre o curte interioara asemanatoare atriumului. Absida semicirculara a bazilicii este orientata spre nord-est. Aceasta bazilica, de proportii considerabile (aproximativ 36 m x 14m) era destinata adapostirii osemintelor unui numar de sase martiri. Situata in mediul rural, intr-o asezare romana ale carei inceputuri sunt plasate arheologic in sec. I d. Hr., bazilica de la Niculitel are un pregnant caracter martiric.
Sub pavimentul altarului se afla cripta – martyrium de forma cubica si plan trapezoidal, acoperita de o cupola emisferica sprijinita pe pandantivi – cea mai veche constructie crestina de acest gen cunoscut pana in prezent. Cripta prezinta o structura etajata, incaperea superioara fiind rezervata osemintelor martirilor Zotikos, Attalos, Kamasis si Philippos, ale caror nume se gasesc scrise cu rosu pe peretii incaperii; spatiul de jos fiind destinat adapostirii relicvelor a doi martiri necunoscuti.
Cercetarile arheologice au evidentiat existenta unui mormant martiric si a unei constructii anexe, anterioare datei la care au fost construite cripta si bazilica paleocrestina. Prezenta unei cantitati mari de pamant in care se aflau resturile umane din subsolul criptei, a unei inscriptii martirice care astupa intrarea acestuia, fara a mentiona numele martirilor ca si a mormantului martiric din apropiere, reprezinta argumente in sprijinul ipotezei ca resturile umane din zona „subterana” a criptei apartin celor mai vechi martiri dobrogeni atestati arheologic.
Bazilica de la Niculitel a fost ridicata la sfarsitul secolului IV d.Hr. in imediata vecinatate a unui mormant martiric mai vechi. Orientarea criptei si a absidei bazilicii spre nord-est si nu spre rasarit, cum prevedeau prescriptiile Constitutiilor apostolice, ci era impusa de o situatie data. In cazul bazilicii de la Niculitel, este vorba de orientarea spre nord-est a vechiului mormant martiric pe axul caruia s-au construit cripta si absida bazilicii si care a fost inclus in zona presbyterium-lui. Descoperirea acestui important edificiu bazilical releva si un aspect deosebit pentru intreaga istorie a patriei noastre. Cei patru martiri cunoscuti arheologic si atestati de izvoarele hagiografice au fost martirizati la nordul Dunarii, in timpul persecutiilor religioase intreprinse de catre capeteniile vizigote intre anii 369-372 d.Hr.
Situata in mediul rural, intr-o asezare romana ale carei inceputuri sunt plasate arheologic in sec. I d. Hr., bazilica de la Niculitel are un pregnant caracter martiric. Sub pavimentul altarului se afla cripta – martyrium de forma cubica si plan trapezoidal, acoperita de o cupola emisferica sprijinita pe pandantivi – cea mai veche constructie crestina de acest gen cunoscut pana in prezent. Cripta prezinta o structura etajata, incaperea superioara fiind rezervata osemintelor martirilor Zotikos, Attalos, Kamasis si Philippos; spatiul de jos fiind destinat adapostirii relicvelor a doi martiri necunoscuti.
Cercetarile arheologice au evidentiat existenta unui mormant martiric si a unei constructii anexe, anterioare datei la care au fost construite cripta si bazilica paleocrestina. Prezenta unei cantitati mari de pamant in care se aflau resturile umane din subsolul criptei, a unei inscriptii martirice care astupa intrarea acestuia, fara a mentiona numele martirilor ca si a mormantului martiric din apropiere, reprezinta argumente in sprijinul ipotezei ca resturile umane din zona „subterana” a criptei apartin celor mai vechi martiri dobrogeni atestati arheologic.
În septembrie 1971 la Niculițel s-a făcut o descoperire de mare însemnătate, care pune și mai mult în lumină vechimea și vigoarea creștinismului daco-roman. Este vorba de o bazilică paleocreștină, având trei nave și o absidă semicirculară (altar), descoperită în comuna Niculițel din județul Tulcea, la vreo 10 km de vechea cetate romană Noviodunum. Valoarea acestei bazilici stă în cripta sa cu moaște de martiri (martirion), de formă pătrată (3,70×3,40), construită din cărămidă cu mortar așezată sub altar, în interiorul criptei s-a aflat o raclă din lemn, așezată pe pavimentul de piatră, în care erau moaștele a patru martiri, în interior, pe peretele din stânga intrării, a fost zgâriată în mortarul crud o inscripție în grecește: „Martirii lui Hristos”; iar pe peretele din dreapta apare din nou cuvântul „martiri”, precum și numele lor: Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos.
Dupa minunata descoperire din 1971, o ploaie care a dezgolit așezamântul, autoritatile vremii au incercat, ca si in alte cazuri similare (Adamclisi, spre exemplu), sa musamalizeze descoperirea si sa nu sufle o vorba despre sfinti. Din acest motiv, moastele au fost lasate pe loc pentru multa vreme, supuse intemperiilor, pretextandu-se ca ele trebuie cercetate de catre specialisti de la Bucuresti. În anii următori, continuându-se cercetările arheologice, sub nivelul acestei cripte s-au mai descoperit resturi din trupurile altor martiri, ale căror nume nu se cunosc. Pe o lespede de calcar se află o inscripție, cu următorul cuprins: „Aici și acolo (se află) sângele martirilor”.
În noaptea de 17 ianuarie 1973 însă, cu binecuvântarea fericitului întru adormire Antim Nica, arhiepiscopul Dunării de Jos din acea perioadă, Preasfinţitul Gherasim Constănţeanul pe atunci, împreună cu părintele consilier Dumitru Capaciurea de la Măcin au ridicat cu evlavie şi curaj – fiindcă autoritațile comuniste se opuneau - sfintele moaşte, trecând peste toate ordinile Securităţii şi ale celorlalte autorităţi din zonă, şi le-au dus la Mănăstirea Cocoş, unde au fost pregătite şi apoi aşezate spre venerare credincioşilor. Vestea s-a răspândit cu repeziciune, credincioşii au început să vină cu sutele la sfintele moaşte, zădărnicind astfel încercările de a face dispărute sfintele relicve creştine. Din acea memorabilă noapte şi până astăzi, moaştele Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip se păstrează într-un baldachin de cireş care poartă pe el zugrăvită icoana celor patru sfinţi. Curajoasa recuperare a sfintelor moaşte este eternizată într-o frescă pictată în pronaosul bisericii vechi cu hramul „Sfântul Atanasie cel Mare din Niculiţel”, în anul 1990, de către pictorul Grigore Popescu
Descoperirea acestui important edificiu bazilical releva si un aspect deosebit pentru intreaga istorie a patriei noastre. In pamantul de sub cripta respectiva s-au gasit si doua vase de ofranda, precum si o placa de gresie cu inscriptia in limba greaca: aici si acolo sangele martirilor. Specialistii considera ca este vorba de un mormant mai vechi ce cuprindea moastele a inca doi martiri necunoscuti. Deci, la Niculitel avem de a face cu sase martiri descoperiti, dintre care doi mai vechi, ale caror nume nu se cunosc, iar patru ale caror oseminte s-au pastrat intregi in interiorul criptei si ale caror nume ne sunt cunoscute din inscriptia de pe peretii criptei. Din cunostintele pe care le avem, se pare ca celelalte doua trupuri de sfinti se pastreaza la Institutul de Antropologie din Bucuresti.
Pastrarea acestor sfinte moaste in tainita pamantului mai bine de o mie de ani, ca si descoperirea lor in anul 1971 reprezinta, cu adevarat, un lucru dumnezeiesc si un dar nepretuit pe care Cerul l-a facut neamului nostru crestin din nastere si cinstitor al lui Dumnezeu Cel minunat intru Sfintii Sai. Deasupra martiriconului s-a construit in anii 80, cu sprijinul financiar al Arhiepiscopiei Dunarii de Jos, un edificiu care adaposteste si protejeaza atat martiriconul, cat si ruinele bazilicii paleo-crestine, precum si unele exponate din vestigiile gasite aici din timpul sapaturilor arheologice.
Odata cu intronizarea Inalt Preasfintitului Teodosie ca Arhiepiscop al Tomisului, s-a instituit traditia ca, in fiecare an, in preziua praznuirii Sfintilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip, in biserica mare a Manastirii Cocos, sfintele moaste sa fie purtate in procesiune la Isaccea, apoi la martiriconul din Niculitel, unde raman pana a doua zi și readuse la Manastire.
Urmand această frumoasa traditie, acest pelerinaj minunat pentru credincioși, în preziua praznuirii lor se oficiaza in biserica mare a Manastirii Cocos Sfanta Liturghie arhiereasca, la care participa si preotii din Protoieria Niculitel, ca si o mare multime de pelerini.
Dupa Sfanta Liturghie, sfintele moaste sunt scoase si duse in procesiune la Isaccea (vechiul Noviodunum) unde au patimit ei, spre a fi venerate si de credinciosii din oras. Acolo se savarseste Acatistul Sfintilor si se rosteste un cuvant de invatatura.
Apoi, sfintele moaste sunt aduse la Niculitel, la martiriconul unde au fost descoperiti, si acolo, seara, se oficiaza in sobor slujba Vecerniei si a Litiei, dupa care se continua cu Privegherea de toata noaptea.
La sfarsitul acesteia, sfintele moaste sunt introduse in martiricon si depuse exact in cripta in care au fost descoperite, unde raman pana in zorii zilei, cand sunt scoase din nou la inchinat.
Dimineata, in ziua pomenirii lor, se savarseste sfintirea apei, Taina Sfantului Maslu de obste si apoi Sfanta Liturghie arhiereasca, la care slujesc mai multi ierarhi, inconjurati de un sobor de preoti si diaconi. La Sfanta Liturghie asista o mare multime de credinciosi venita din Dobrogea, Moldova, Ţara Romaneasca si chiar din Ardeal.
Dupa terminarea slujbei si inchinarea credinciosilor, sfintele moaste sunt duse, tot in procesiune, la Manastirea Cocos, unde sunt asezate in biserica mare, spre mangaierea credinciosilor si a vizitatorilor acestui stravechi lacas de inchinare din nordul Dobrogei, intemeiat aici de calugarul ardelean Visarion, in anul 1833. La final să spunem si noi in aceasta zi, asa cum ne indeamna episcopul locului: „Veniţi toţi credincioşii să lăudăm pe Zotic, pe Atal, pe Camasie şi pe Filip, Mucenicii lui Hristos, care au propovăduit adevărata credinţă şi au primit cununa cerească!”.
Fie ca ziua de praznuire a Sfintilor Martiri de la Niculițel sa ne fie tuturor un imbold intru slujirea Sfintei noastre Biserici strabune si intru apararea cu sfintenie a adevarurilor de credinta pe care le-am mostenit dintru inceput, direct de la Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos.Sa inaltam si noi intru aceasta zi glas de lauda si sa rostim impreuna cu imnele bisericesti cantare de slavoslovie sfintilor martiri zicand: Veniti toti credinciosii sa laudam pe Zotic, pe Atal, pe Camasie si pe Filip, Mucenicii lui Hristos, care au propovaduit adevarata credinta si au primit cununa cereasca. Iar voi, fericitilor, cei ce aveti indrazneala catre Dumnezeu, din toate nevoile sloboziti-ne pe noi, care strigam: Bucurati-va, Sfintilor Mucenici, rugatori fierbinti pentru sufletele noastre! Amin (postat pe fb de ioan monahul)