Sfinții Cuvioşi Părinţi ucişi în Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfinţit
Pătimirea acestor cuvioşi părinţi a avut loc în Mănăstirea Sfântului Sava din Palestina, în timpul împărătesei Irina şi a fiului ei Constantin (780-797). Sarazinii erau de neam arab şi jefuiau oraşele din întreaga Palestină. Cuvioşii aceştia au fost omorâţi de sarazini în Sâmbăta Floriilor, iar alţii în Săptămâna Patimilor din anul 796. Jefuitorii au dat foc chiliilor şi au ars întreg aşezământul sfintei mănăstiri în afară de biserica din mijloc, care, după spusele Sfântului Ştefan Savaitul, a scăpat ca prin minune. Astazi Biserica sarbatoreste pomenirea unei cete mici de ucenici si urmatori ai Sai. Daca o sa citiți viața și istoria lor veți vedea ca Astazi Biserica aduce înaintea voastra o ceata mica dintre roadele Sale dulci, înmiresmate si nestricacioase. Acestia erau barbati purtatori de Hristos, caci Hristos traia si stralucea în fiecare dintre ei. Acestia erau mai mult salasluitori ai cerului decât ai pamântului, mai mult ca îngerii decât oameni. Acestia erau, întru adevar, Biserica a Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis ca: “Voi locui în ei si voi umbla în ei”.
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Praznuirea lor este pe 20 martie, in plin post, motiv de meditație si luarea aminte pentru noi.
Adu-ti aminte de unde ai cazut si pocaieste-te si fa faptele cele dintai (Apoc. 2,5). Iata, aceasta porunca ar trebui insuflata neincetat fiecarui om si intregii omeniri cazute. Adu-ti aminte de fericirea dintru inceput a celor intai-ziditi, fericire mare si cu neputinta de povestit, care a fost pierduta prin cadere si prin aceasta sa starnesti in tine ravna si grija de a te ridica si a redobandi ceea ce ai pierdut. Bolnavul, de pilda, aducandu-si aminte de placuta stare a sanatatii, doreste mai cu osardie insanatosirea; cel robit, amintindu-si bucuria libertatii, cauta eliberarea; cel saracit, amintindu-si de tihna indestularii, foloseste toate mijloacele pentru a se imbogati din nou. Cred ca nimeni n-ar fi nepasator si lenevos de mantuirea sa daca nu i s-ar imputina aducerea aminte de acest fapt;ce bine era inainte de cadere si ce rau am ajuns dupa cadere! Încă din zilele lui Adam şi ale Evei am uitat cine suntem cu adevărat. Vorbim, de obicei, despre ceea ce primii noştri părinţi au pierdut atunci când nu s-au supus poruncii lui Dumnezeu de a nu mânca din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului; spunem că neascultarea lor a dus la căderea omenirii şi a afectat în mod negativ întreaga creaţie. Spunem deseori că şi-au pierdut nemurirea trupului din cauza căderii, însemnând că trupurile lor fizice au devenit muritoare. Urmarea păcatului lor a fost că au devenit muritori si astfel au cunoscut stricăciunea şi moartea trupească, dar Dumnezeu, în mila Lui, i-a acoperit cu „îmbrăcăminte de piele” pentru a-i ajuta să supravieţuiască. Cu alte cuvinte, au trecut de la viaţa veşnică la viaţă de supravieţuire din cauza păcatului neascultării. Mai mult decât atât, duhul lor omenesc, care este locaşul inimii noastre duhovniceşti (nous-ul din învăţăturile bisericeşti), a devenit acum ascuns luminii lui Dumnezeu. Drept urmare, duhul omenesc a devenit intunecat şi închis, la fel cum o floare îşi închide petalele după apusul soarelui, pe timp de noapte.
Bineinteles, aceasta aducere aminte ne-ar putea arunca in deznadejde daca nu am avea la indemana mijloacele de a ne indrepta starea: dar iata, bunatatea cea grijulie a lui Dumnezeu a randuit pe pamant chip de ridicare si l-a apropiat de noi – chip de ridicare pe care ne putem bizui, pe care multi l-au incercat deja si care si-a aratat in privinta lor puterea sa cea minunata. In starea in care ne aflam, aducerea aminte de starea din care am cazut este acelasi lucru cu starnirea setei cand inaintea ochilor se afla un izvor de apa curata ori starnirea foamei cand inaintea ochilor se afla un ospat imbelsugat.
Prin aceasta ni se spune : “Amintiti-va cum erati inainte, cum v-ati facut acum si umpleti-va de ravna pentru ridicarea din aceasta stare! Iata, acum este vremea bineprimita; iata, acum este ziua mantuirii!” Dar iata, parca in ciuda purtarii de grija a lui Dumnezeu pentru noi, din toate adevarurile mantuitoare, de care putin ne amintim, cel mai putin ne amintim de caderea cu care am cazut in persoana protoparintilor nostri – de parca totul ar fi fost asa cum trebuie sa fie.
Uitare vrednica de plans – la fel de plans ca si atunci cand o fiica de imparat, fiind atrasa catre lucruri josnice, pierzand din aceasta pricina mila tatalui sau si cazand intr-o stare injosita, ar ajunge la o asemenea nesimtire incat ar uita ca nu se afla la locul sau: cu atat mai mult cu cat are si casa imparateasca inaintea ochilor si se stie ca imparatul este gata sa isi primeasca inapoi fiica si sa-i dea iarasi tot ce avea.
In aceeasi stare se afla si sufletul nostru, care este zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci cand el nu pastreaza in gandul sau felul in care era la inceput si felul in care a ajuns acum, si nu vrea sa se foloseasca de mijloacele daruite lui pentru intoarcerea la vrednicia dintai.
El a fost pus intru lumina cunostintei, iar acum este impresurat de intunericul necunostintei, indoielii si ratacirii. A fost plin de pace a gandurilor, a dorintelor si a constiintei, iar acum in el se da o lupta a gandurilor cu dorintele, a gandurilor si dorintele cu constiinta – lupta din care el primeste rana dupa rana. A fost in el dulce tihna si deplina multuimire, iar acum o patima dupa alta lovesc inima, chiar in timp ce acestea se asteapta ca prin indestularea patimii sa capete placere.
De la aceasta neoranduiala dinauntrul sufletului vin si amaraciunile, nevoile, suferintele, nereusitele, neoranduielile din afara. Oare acesta este raiul desfatarii, in care ti se cuvenea sa fii, suflete, dupa nasterea si menirea ta? Deci aminteste-ti de unde ai cazut si pocaieste-te! Cat de nefireasca e starea noastra de acum ar trebui sa simta, pare-se, fiecare, necajindu-se toata viata si incercand greutati si lipsuri de tot felul: si totusi, nu se intampla asa. Unii se obisnuiesc atat de mult cu starea lor de cadere, incat nici prin gand nu le trece ca n-ar fi trebuit sa fie asa, chiar incearca sa aduca dovezi cum ca nici nu trebuie sa fii altfel.
Ce jalnic! Jalnici sunt toti cei care nu-si simt caderea si nu cauta sa se ridice. Cu atat mai jalnici sunt crestinii si cei care traiesc avand in fata crestinismul. In fata noastra este casa mantuirii si in ea ne-am impartasit deja de puterile tamaduitoare ce lucreaza in ea; este un lucru jalnic daca am iesit din ea, gustand mancarea ce ne-a adus pierzarea. Dar e un lucru si mai jalnic daca, stand afara, privim cu nepasare pierderea si in lenevia noastra nu nazuim sa intram inauntru iarasi si sa ne desfatam de bunatatile aflate acolo.
Asadar treziti, fratilor, sufletele voastre, daca nu au adormit! Treziti-le zicand : “Scoala-te, suflete adormit si istovit in pacate – scoala-te, si te va sfinti Hristos! Ai fost deja sfintit si stii ce mare este fericirtea celor sfintiti! Umple-te iar de ravna pentru acelasi lucru si scoala-te! Iata, acum este vremea bine primita, iata, acum este ziua mantuirii!”
Aşa cum Iisus le-a spus Apostolilor Lui, Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (In 14, 9). Aşadar, ar trebui să putem spune: „Văzându-mă pe mine, L-ai văzut pe Iisus.” Aceasta este o cerinţă greu de îndeplinit, dar ar trebui să reprezinte dorinţa şi scopul nostru ca adevăraţi creştini.
Comportamentul nostru în lume fie dovedeşte adevărul iubirii lui Dumnezeu, fie îl distorsionează în ceva ce nu I se aseamănă câtuşi de puţin lui Dumnezeu.
Dacă permitem murdăriei păcatului să ne înnoroiască viaţa, numai puţin din harul şi din lumina lui Dumnezeu vor putea străluci din noi către ceilalţi. Atunci nu Îi mai semănăm deloc lui Dumnezeu, ci suntem doar nişte făpturi ale pământului, pline de întuneric şi de păcate. Din fericire, Dumnezeu ne-a oferit prin Iisus Hristos o cale de a ne curăţa icoanele de noroiul păcatului prin pocăinţă.
În mod minunat, Sfântul Apostol Ioan ne spune că Dumnezeu este credincios si drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţeascâ pe noi de toată nedreptatea (I In 1,9). Curaţirea de păcate este asemenea spălării noroiului de pe suprafaţa icoanei noastre, ferestrele spirituale care suntem. De aceea Biserica a descris deseori Taina Spovedaniei sau a împăcării drept al doilea botez — de fapt, o prelungire a primului botez. În cadrul spovedaniei, păcatele pe care le comitem după ce trecem prin botezul cu apa ne sunt iertate, lucru ce rămâne valabil de-a lungul întregii noastre vieţi ca muritori.
Fiind icoana sau chipul lui Dumnezeu, purtăm o mare responsabilitate in privinţa comportamentului nostru personal faţă de ceilalţi, despre care va trebui să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu în ziua Judecăţii de Apoi.
A fost nefiresc pentru bărbat şi femeie să iasă din comuniunea cu Creatorul lor, să se îndepărteze de singurul principiu al vieţii lor – şi anume, de Dumnezeu şi de procesul fundamental al îndumnezeirii lor (devenirea prin har asemenea lui Dumnezeu însuşi). A fost nefiresc în acelaşi fel în care este nefiresc pentru duhul nostru să se separe de trup în clipa morţii.
Reprezintă un păcat să renunţăm la îndrumarea pe care Duhul Sfânt i-o oferă duhului nostru, care este lăcaşul inimii, si să urmăm în schimb voinţa gândurilor, emoţiilor, dorinţelor, a simţurilor trupeşti şi a satisfacţiei de sine, ceea ce Sfântul Apostol Pavel numeşte „omul trupesc“ (v. Rom. 7, 14).
Sfântul Efrem Sirul credea că, înainte de cădere, Adam şi Eva sunt înveşmântaţi în straie de nemurire, în slava şi harul pline de strălucire ale lui Dumnezeu Însuşi, asemănătoare slavei care L-a înconjurat pe Iisus când S-a schimbat la faţă pe Muntele Tabor înaintea apostolilor Săi Petru, Iacov si Ioan.
Când Iisus S-a schimbat la faţă înaintea apostolilor săi, a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au facut albe ca lumina (Mt. 17, 2). Amintiţi-vă: vestea cea bună a Evangheliei este că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca oamenii să poată deveni asemenea lui Dumnezeu prin harul Său, ajungând astfel capabili să stea şi să vorbească înaintea unui Dumnezeu sfânt ca fii ai Lui. Scopul acestei energii îndumnezeitoare (harul) este de a ne ajuta să devenim ceea ce a fost ascuns, chipul desăvârşit al lui Dumnezeu în natura umană. Cuvintele din limbile greacă şi ebraică pentru har sunt traduse în general cu înţelesul de „protecţie şi bunătate divină”. Unii creştini definesc harul drept „protecţia nemeritată a lui Dumnezeu”. Sfinţii Părinţi ai Bisericii tindeau să vadă această protecţie drept energiile îndumnezeitoare necreate ale lui Dumnezeu, oferite nouă prin Sfântul Duh, care ne dăruiesc nemurirea şi puterea de a ne schimba după asemănarea Lui. Această energie este necreată pentru că Dumnezeu este necreat.
Harul lui Dumnezeu este o energie a refacerii şi a desăvârşirii. Nu putem deveni Dumnezeu în esenţă sau în natură, după cum nu putem deveni soare, dar putem să resimţim şi să ne împărtăşim din energiile îndumnezeitoare necreate ale lui Dumnezeu ca raze ce pornesc din esenţa Lui. Aceste energii ajung la noi prin ceea ce numim harul lui Dumnezeu
Este important să ne amintim că aceste energii ale harului nu reprezintă doar o forţă mistică din univers. Mai degrabă, Dumnezeu este prezent personal în energiile Sale, dând viaţă celor care Îl primesc.
Adam și Eva au fost, într-adevăr, înveșmântaţi în nemurirea lui Dumnezeu înainte de cădere. Manifestarea acestei nemuriri era lumina cea strălucitoare a slavei lui Dumnezeu. Păcatul a fost cel care le-a adus pieirea şi moartea. Vestea cea bună este că, prin Hristos, putem încă o dată să ne înveșmântăm în slava lui Dumnezeu, de-a pururi.
Vă puteţi închipui cum ar fi dacă toţi creştinii de pretutindeni ar arăta aceeaşi slavă înaintea lumii, strălucind la fel de puternic ca lumina soarelui, cu trupurile, inimile si minţile noastre radiind de harul lui Dumnezeu?
Oare nu ne-a chemat Iisus să devenim „fii ai Luminii” (In 12, 36)? Vestea cea bună a Evangheliei este că Iisus Se oferă să ne îmbrace din nou cu acest veşmânt al slavei şi al măreţiei. Aceasta este valoarea pe care Dumnezeu i-o dă omenirii. Aceasta este valoarea pe care El ţi-o dă ție.
Aceasta este ceea ce Adam şi Eva au pierdut după cădere prin îndoiala lor, prin dorinţa păcătoasă şi prin nesupunerea faţă de porunca lui Dumnezeu.
Sfântul Efrem Sirul, într-unul dintre imnurile sale, cântă despre mântuirea noastră şi despre lucrarea lui Dumnezeu în noi: Toate aceste prefaceri le-a făcut Cel Milostiv, dezbrăcându-Se de slavă şi îmbrăcând trup; căci El a născocit o cale să-l îmbrace pe Adam în slava pe care Adam o dezbrăcase.
El a adus omenirea în comuniune cu Dumnezeirea, cu Sfânta Treime. Întruparea lui Hristos, spune Sfântul Efrem, a fost calea prin care Dumnezeu S-a gândit să-l „reîmbrace” pe om: cu alte cuvinte, toată omenirea va veni la El în credinţă, nu în îndoială; cu dorinţă sfântă, nu cu dorinţa păcătoasă a trupului; şi în supunere, nu în nesupunere.
Avem acum parte de această restaurare prin pocăinţa smerită întru Iisus Hristos şi prin kenoză – o golire de sine înaintea lui Dumnezeu, lepădându-ne de mândrie şi lăsând să moara eul nostru fals, care a fost construit din gândurile noastre întunecate, din emoţiile noastre dezechilibrate si din dorinţele noastre materiale şi trupeşti.
Dacă aţi văzut vreodată icoana Învierii într-o biserică, L-ați văzut pe Iisus sfărâmând porţile iadului (moartea), înveșmântat în slavă strălucitoare, mai luminoasă decat soarele.Icoanele Învierii prezintă mici variaţii de la o regiune la alta. În cele mai multe versiuni, persoanele din stânga sunt Regele Saul şi Regele David şi poate unii dintre drepţii proroci ai Vechiului Testament sau Moise, în timp ce în dreapta se află Sfântul Ioan Botezatorul si alţi sfinţi din Noul Testament. Uneori, atât cei din dreapta, cât şi cei din stânga au aureole, reprezentate prin cercuri de lumină în jurul capetelor, iar uneori doar sfinţii din Vechiul Testament au aureole. Aureolele reprezintă harul lui Dumnezeu şi slava strălucitoare a nemuririi si a sfinţeniei. Și totuşi, în cele mai multe dintre stilurile icoanelor învierii, Adam şi Eva nu au aureole. De ce? Pentru că, după cădere, au pierdut veşmântul lui Dumnezeu sau acoperământul de slavăț
Am cazut prin mancare, sa ne straduim a ne ridca prin post; am cazut prin parerea de sine, si ne ridicam prin defaimarea de sine; am cazut prin nepocainta, sa ne ridicam prin lacrimile strapungerii; am cazut prin lenevie si uitare de Dumnezeu, sa ne ridicam prin grija de mantuire si frica de Dumnezeu; am cazut dedandu-ne placerilor, sa ne ridicam prin vietuire aspra si indurare de buna voie a lipsurilor; am cazut prin instrainarea de Biserica, sa ne ridicam prin mersul in casa lui Dumnezeu; am cazut ascultand cantece rusinoase si ingaduindu-ne sa dansam, sa ne ridicam prin ascultarea cantecelor bisericesti si prin metanii dese; am cazut prin multa vorbire, sa ne ridicam prin tacere; am cazut prin imprastiere, sa ne ridicam prin insingurare si pazirea luarii aminte; am cazut prin ascultarea de vorbe desarte si citirea de carti desarte, sa ne ridicam prin ascultare Cuvantului lui Dumnezeu si citirea de carti mantuitoare.
Iata, suntem în vremea mantuitoare a postului, ce cheama la trezire. Sa ne folosim de ea asa cum ne arata mama noastra cea inteleapta si grijulie, Sfanta Biserica. Sa ne folosim de ea, fiindca nu stim de ni se va mai da o vreme ca aceasta – si cine vrea sa ramana in cadere si sa se infatiseze in cealalta viata cazut? Acesta, poate, este cel din urma an cand mai suntem lasati intre cei vii, poate-poate vom aduce roadele pocaintei, poate-poate ne vom indrepta. Si daca nici acum nu ne vom indrepta, vom fi taiati si aruncati in foc. Asta cere de la noi Domnul; asta asteapta Sfanta Biserica, asta doresc toti sfintii lui Dumnezeu, ce se gandesc la noi cu grija si privesc cu impreuna-patimire la abaterile vietii noastre! Amin! (postat pe fb de ioan monahul)