Sfintenia este starea normala a sufletului nostru
Intreaga Evanghelie se rezuma intr-o singura porunca a lui Dumnezeu catre noi toti: “Fiti sfinti, cum sfant sunt si Eu“ (I Petru 1,16 In negraita Sa condescendenta, Dumnezeul iubirii ii face pe oameni egali cu El: pentru Dumnezeu si pentru oameni sunt valabile aceeasi Evanghelie, acelasi har, acelasi adevar, aceeasi dreptate, aceeasi viata, aceeasi bunatate: “Caci Cel ce sfinteste si cei ce se sfintesc dintr-unul sunt toti” (Ev. 2,11). De aceea calea crestinilor este “calea sfintilor” (Ev. 8,8). Apostolul sfatuieste pe crestini: “Dupa Sfantul care v-a chemat pe voi – adica dupa Hristos -asa si voi fiti sfinti in toata petrecerea voastra“ ( I Pt.1,15). Porunca nou-testamentara este, de asemenea: “Umblati vrednic de Dumnezeu” (I Tes. 2,12; Col 1,10; Filip 1,27). Evanghelia nu este altceva decat o chemare a oamenilor de catre Dumnezeu la sfintire, la sfintenie (I Tes. 4,7). A urmari sfintenia impreuna cu toti ( Ev. 12,14) constituie regula tuturor raporturilor noastre reciproce. Fara de ea nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Domnul este sfant, de aceea numai sfintii, numai cei sfintiti si luminati pot sa-L vada adica cei ce-si insusesc Adevarul vesnic cu toata fiinta lor ( In 17,17).
Cand se cauta adevarul vesnic este cu totul gresita intrebarea: ce este Adevarul? Intrebarea trebuie sa sune astfel: Cine este Adevarul? Pentru ca adevarul poate fi numai o persoana si, desigur, o Persoana Dumnezeiasca, iar nu un lucru: numai Dumnezeu Creatorul, iar nu o creatura. Dumnezeul-om raspunde: “Eu sunt Adevarul” (In 14,6), dar numai celui care, din toata inima, din tot sufletul, din toata fiinta lui, in rugaciuni si lacrimi, in post si priveghere, in suspine si zbucium sufletesc, intreaba: cine este Adevarul? Numai cei sfintiti de Adevarul vesnic sunt adevaratii luminati, pentru ca Adevarul a venit prin Iisus Hristos (In 1,17). Fara El si in afara Lui nu exista si nici nu poate exista Adevar.
Vreti o schema a acestui lucru? Iata-o: Hristos egal Adevar egal Sfintenie egal Luminare. Adevarul creeaza in suflet o dispozitie sfanta, iar din sufletul sfant izvorasc continuu ganduri sfinte, dorinte sfinte, simtaminte sfinte, fapte sfinte. Pentru aceasta crestinii se numesc sfintiti (F. Ap. 20,32; 26,18; I Cor 1,2). Nu crezi poate aceasta, pentru ca te apasa pacatele, te strivesc patimile, dar asculta cuvantul Evangheliei celei vesnice: “Toata faptura lui Dumnezeu… se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune” (I Tim 4,5). Toata faptura: si tu si eu, cu o singura conditie: sa punem in practica cuvantul lui Dumnezeu, Evanghelia, si sa ne rugam. Da, rugaciunea sfinteste si lumineaza. Daca nu o ai, esti departe de sfintenie, de luminare si, in consecinta, si de adevarata cultura. Esti, oare, faptura a lui Dumnezeu daca nu te sfintesti pe tine insuti prin Evanghelie si prin rugaciune? Numai diavolul nu se poate sfinti prin ele, deoarece datorita urii lui fata de Dumnezeu a devenit atat de rau, incat din cauza relei lui vointe a incetat de a mai fi faptura lui Dumnezeu; poate ca a uitat chiar ca a fost vreodata.
Deşertarea lui Hristos în întrupare ne pune în faţa unui fapt uimitor: pe de-o parte, precum scrie Sf. Ioan Damaschin, îndumnezeirea firii noastre s-a săvârşit în clipa când Cuvântul a primit firea noastră; pe de altă parte, în multe locuri din Sfânta Scriptură vedem că Omul-Hristos ocolea tot ceea ce purta caracterul „îndumnezeirii de sine“. In Evanghelie citim că întruparea Cuvântului se săvârşeşte prin lucrarea Sfântului Duh: Duhul Sfânt se va pogorî preste tine… pentru aceea şi Sfântul ce se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1:35). Acelaşi Duh Sfânt S-a pogorât peste Hristos şi la Botez (cf. Mt. 3:16). Grăind despre învierea lui Hristos, Sfanta Scriptură nu zice că Hristos „S-a înviat pe Sine” dar că anume însuşi Dumnezeu… au înviat pre El din moarte, şi au dat Lui slavă (1 Pt. 1:21). In sfârşit, însuşi Hristos au zis: De mărturisesc Eu pentru Mine, mărturia Mea nu este adevărată. Altul este Cel ce mărturiseşte pentru Mine… (Io. 5:31-32). Acelaşi moment se oglindeşte în actul liturgic al Bisericii noastre. Cuvintele lui Hristos – Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu…, şi Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu (Mt. 26:27-28), nu sunt luate ca săvârşitoare de taină, deoarece aceasta ar însemna o pretenţie a „îndumnezeirii de sine” ci după aceste cuvinte urmează epicleza, unde noi, căutând către Dumnezeu-Tatăl, îl rugăm să trimită Duhul Sfânt „preste noi şi preste darurile îninte-puse” ( Canonul euharistie al Liturghiei), prin a Cărui Dumnezeiască putere se săvârşeşte taina prefacerii pâinii euharistice şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos.
Hristos, Care dator era întru toate a se asemăna fraţilor (Ev. 2:17), însuşi cu sârguinţă mărturisea despre faptul omenirii Lui şi îi plăcea să se numească Fiul Omului (Mt. 8:20 ; 9:6; 10:23 ; 11:19 ş.a.). Din contextul Evangheliei este limpede că Hristos nu folosea această expresie exclusiv ca propriul Său nume, ci ca un nume comun, aplicabil tuturor oamenilor – fiilor oamenilor. Altfel, tot omul ar putea fi îndreptăţit să gândească la Judecata de Apoi: Cum poţi Tu să mă judeci pe mine? Oare poate fi dreaptă judecata unde împrejurările existenţei judecătorului şi ale celui judecat sânt atât de deosebite? Eu sânt o fiinţă jalnică şi slabă, necontenit zdrobit de primejdia morţii în toată vremea şi în tot ceasul, atunci când puterea Ta este neţărmurită şi măreţia Ta neurmată. Au dară poate Judecata Ta să fie una dreaptă?
Insă nimeni nu va îndrăzni să rostească astfel de cuvinte, pentru că ne va judeca nu Dumnezeu, ci omul: Dumnezeu-Tatăl nici judecă pre nimenea, ci toată judecata o au dat Fiului…, căci Fiu al Omului este (Io. 5:22, 27). Acest „Fiu al Omului” care ni se aseamănă întru toate a trăit pe pământ, astfel încât nici un singur om în toată istoria omenirii nu va fi în măsură a afirma în faţa Lui cum că El, Hristos, ar fi trăit în condiţii mai prielnice decât el însuşi. Astfel, nimenea dintre noi nu are destulă întemeiere spre a se îndreptăţi, punând înainte slăbiciunea firii omeneşti.
Porunca lui Hristos, Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Mt. 5:48), trebuie înţeleasă nu relativ, nu într-un sens figurat, ca expresia unei oarecari „tendinţe” vecinice, ci în cel mai adânc înţeles fiinţial: ca mărturie a putinţei omului de a înfăptui până la desăvârşire chemarea sa, urmând lui Hristos-omul, Care însuşi a împlinit această poruncă şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl (Mc. 16:19), ceea ce în graiul Scripturii arată egalitatea.
Două mii de ani de experienţă a vieţii în Hristos arată că Dumnezeu ne tratează ca pe egalii Lui, neîndrăznind în nici un chip să ni Se impună cu sila. Hristos a spus: Unde sunt Eu, acolo şi slujitorul Meu va fi (Io. 12:26), dar aceasta este adevărat numai atunci când slujitorul îi va urma până în sfârşit (cf. Mt. 10:22), purtându-şi crucea. Dacă înţelegem mântuirea ca îndumnezeire, atunci nu trebuie să uităm că îndumnezeirea este condiţionată de trecerea noastră pe tărâmul vieţii pământeşti. Dacă noi nu lucrăm potrivit cu felul cum trăia şi lucra Hristos, atunci cum va putea omul să devină asemănător lui Hristos în vecinicie prin simpla sa ieşire prin moarte dincolo, în cealaltă lume? Potrivit învăţăturii părinţilor, omul tocmai în măsura asemănării lui cu „Dumnezeu, Cel ce S’au arătat în trup” va deveni asemenea lui Dumnezeu în Fiinţarea Lui cea vecinică.
In mai multe rânduri auzim în Evanghelie mărturia lui Dumnezeu-Tatăl despre Hristos, că Acesta este Fiul Meu cel iubit (Mt. 3:17 ; 17:5; Mc. 9:7). Şi iată că Hristos spune că toţi cei ce fac voia Tatălui vor fi iubiţi de Tatăl în aceeaşi măsură ca şi El însuşi: Nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede întru Mine… Şi Eu slava carea ai dat Mie am dat lor… şi ca să cunoască lumea că Tu… ai iubit pre ei, precum pre Mine ai iubit. Părinte, pre carii ai dat Mie, voiesc ca unde sânt Eu, şi aceia să fie cu Mine, ca să vază slava Mea... Şi am arătat lor numele Tău, şi-l voiu arăta, ca dragostea cu carea ai iubit pre Mine întru ei să fie, şi Eu întru dânşii (Io. 17:20-24).
Apostolul Filip a cerut lui Hristos: Arată nouă pre Tatăl, şi Domnul i-a răspuns: Cela ce a văzut pre Mine, a văzut pre Tatăl (vezi Io. 14:8-9). Dar din ansamblul cuvintelor Sfintei Scripturi, întemeindu-ne şi pe alte texte, putem tot atât de îndreptăţit a conclude că cel ce a văzut pe Hristos, s’a văzut pe sine însuşi – aşa cum a fost mai nainte statornicit a fi după ideea cea dintru început a Tatălui, precum au ales pre noi întru Dânsul mai nainte de întemeierea lumii, ca să fim noi sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui întru dragoste; mai nainte rânduind pre noi întru înfiere, prin Iisus Hristos, Sieşi, dupre bunăvoinţa voii Sale, spre lauda slavei harului Său cu carele ne-au dăruit întru Cel Iubit (Ef. 1: 4-6)”.
Toata faptura: si tu si eu, cu o singura conditie: sa punem in practica cuvantul lui Dumnezeu, Evanghelia, si sa ne rugam. Da, rugaciunea sfinteste si lumineaza. Daca nu o ai, esti departe de sfintenie, de luminare si, in consecinta, si de adevarata cultura. Esti, oare, faptura a lui Dumnezeu daca nu te sfintesti pe tine insuti prin Evanghelie si prin rugaciune? Numai diavolul nu se poate sfinti prin ele, deoarece datorita urii lui fata de Dumnezeu a devenit atat de rau, incat din cauza relei lui vointe a incetat de a mai fi faptura lui Dumnezeu; poate ca a uitat chiar ca a fost vreodata.
Mantuirea consta in sfintirea omului prin Duhul Sfant. Aceasta este o nevointa dificila si indelungata pentru sfintirea harismatica, castigata prin lucrarea poruncilor evanghelice; o osteneala personala, launtrica si neincetata. La aceasta ne cheama Dumnezeu prin Evanghelia Lui (II Tesaloniceni 2,12). Scopul vietii omului pe pamant este dobandirea Duhului Sfant, dupa cum marturiseste si invata insuflat de Dumnezeu Sfantul Serafim din Sarov. Pentru aceasta Duhul Sfant se numeste Duhul sfinteniei, Duhul sfintirii (Romani 1,4).
Sfintirea se manifesta ca luminare a omului de catre Duhul Sfant. De aceea, ziua Cincizecimii, ziua Duhului Sfant, este ziua luminarii de adevar, de sfintenie, in foc. In Duhul Sfant sfintenia si lumina sunt unul si acelasi lucru; e ceea ce se intampla si la Apostolii cei purtatori de Duh si la Sfintii Parinti. De aceea, sfintii purtatori de Duh sunt unicii luminatori si invatatori. Prin sfintenia lor ei alunga pacatul din adancul sufletului si trupului omenesc, iar prin lumina lumineaza calea fiecarui om pentru a putea strabate valea mortii spre linistea nemuririi. Pentru cel purtator de Duh toate sunt luminoase si clare: viata si moartea, bucuria si durerea, sensul omului si al lumii; pentru ca el vede prin Duhul Sfant ratiunea si sensul a toate, ca si Sfintii Apostoli in ziua Cincizecimii. Botezul “in Duhul Sfant si in foc” (Marcu 1,8; Luca 3,16) este in acelasi timp si sfintenie si luminare. Din acest motiv, Botezul Domnului se numeste Luminare. Nascuti pentru Duhul Sfant, prin sfintire si luminare, crestinii sunt si raman crestini numai in Duh Sfant, de aceea se si numesc sfinti.
Sfintenia se manifesta intotdeauna ca lumina. Din acest adevar traieste Evanghelia lui Hristos si in lumea aceasta si in cea ingereasca, in Schimbarea la Fata a Mantuitorului Hristos ni se infatiseaza modelul transformarii fiecaruia dintre noi prin sfintenie in lumina ( Mt 17,2; Lc 9,29). Transfigurati prin sfintenie, sfintii revarsa pururea razele luminii celei pline de har care, uneori, prin harul lui Dumnezeu, poate straluci din ei ca un soare. Lucrul acesta se intampla foarte adesea sfintilor Asceti.
Transformat prin nevointele in har, omul devine treptat din ce in ce mai sfant si mai luminos. A trai cineva in spirit evanghelic inseamna sa reverse lumina Cuvantului lui Dumnezeu, lumina dumnezeiasca necreata, sa se transforme in lumina, sa devina lumina, pentru ca viata si lumina sunt de-o-fiinta in Dumnezeu si in Dumnezeul-om (In 1,9) si de aici si in toti crestinii adevarati. Aceasta stralucire a Luminii celei pline de har este infatisata in Sfintele Icoane, printr-un nimb de lumina. Trasatura caracteristica a personalitatii sfantului este aceea ca el iradiaza lumina adevarului vesnic, a dreptatii, a sfinteniei si frumusetii. “Si lumina in intuneric lumineaza si intunericul nu a cuprins-o” Imparatia mortii se intinde cat si omul; pe cat omul face sa creasca influenta lui in jurul sau, pe atat se intinde si moartea; aceasta este soarta lui tragica in lume. Veti fi observat ca in univers nimic nu este muritor decat numai omul si cele din jurul lui. Umanismul! Un joc pueril si zadarnic in angrenajul morii asurzitoare a mortii. Prin pacat si prin moarte omul a transformat lumea aceasta intr-o infricosatoare monstruozitate. Si chiar si oamenii mai putin sensibili si-ar fi pierdut capul in grozaviile acestea ale pamantului, daca nu li s-ar fi dat lumina “logosica” dumnezeiasca, ce lumineaza in drumul lui, pe tot omul in intunericul cel nepatruns al pacatului si al mortii ( In 1,9; II Cor 4,6). Lumina, Hristos, “a venit in lume si oamenii au iubit mai mult intunericul (adica pacatul, moartea, raul), decat lumina”. De ce? – “Pentru ca faptele lor sunt rele. Tot cel ce face cele rele uraste lumina (“tot”: si eu, si tu, cand facem raul) si nu vine spre lumina, ca faptele lui sa nu fie vadite ca sunt rele” (In 3,19-20). Exista o tainica identitate intre lumina si binele dumnezeiesc cel vesnic dupa cum, iarasi, exista o unitate fatala intre intuneric si raul satanic, si de aici se explica ura intunericului si a raului impotriva a tot ceea ce este luminos si bun. “Cel ce face adevarul vine la lumina ca sa se vadeasca lucrurile lui, ca sunt lucrate in Dumnezeu” (In 3,21).
Lumea este cufundata in intunericul pacatului. Si in acest intuneric infricosator numai minunatul nostru Domn a putut sa spuna despre Sine: “Eu sunt Lumina lumii; cel ce urmeaza Mie nu va umbla intru intuneric si va avea Lumina Vietii” (In 8,12). Fara minunatul Domn Iisus, lumea este un intuneric misunand de fantome. Atunci cand ii priviti cu ochiul lui Hristos, oamenii fara Hristos nu vi se par ca niste infricosatoare fantome? Si lucrurile nu vi se par ca niste umbre fantastice, din care iese la iveala fiara cea oarba a mortii? Daca aveti curajul sa priviti spaima in fata, veti simti acest lucru si atunci nu va ramane altceva decat jalea si doliul pentru Hristos. Pentru ca, umbland fara de Hristos, in acest teatru al umbrelor care este lumea, omul “nu stie incotro merge” (In 12,35). Ca sa afle unde merge si care este drumul care duce din aceasta lume in cealalta, omul trebuie sa devina fiu al luminii. Cum? – Prin credinta in Hristos ca Lumina lumii, pentru ca intr-o astfel de credinta omul insusi se naste din lumina si devine copil al luminii, fiu al luminii (In 12,36). Credinta in Hristos nu numai ca-l elibereaza pe om de intuneric, dar il si transforma in lumina, in fiu al luminii. De aceea zice Mantuitorul despre Sine Insusi: “Eu am venit lumina in lume, ca tot cel ce crede in Mine sa nu ramana intru intuneric” (In 12,46). Si, intr-adevar, oricine a crezut cu adevarat in Hristos nu ramane in intunericul mortii si nici nu va ramane vreodata. De aceea, credinciosii sunt luminati, iar cu lumina dumnezeiasca a sufletului lor lumineaza toate tainele cerului si ale pamantului. Acest lucru l-a avut in vedere, Ap Pavel cand scria crestinilor: “Candva ati fost intuneric, acum sunteti lumina in Domnul; umblati ca fii ai luminii” (Ef5,8) Sunteti intuneric prin pacat, prin rautate, prin moarte, iar “in Domnul” ati devenit lumina, adica prin Domnul, Care este sfintenia adevarata si lumina adevarata. Marturisind iarasi acest lucru, Apostolul scria crestinilor: “Voi toti sunteti fii ai luminii si fii ai zilei; nu suntem ai noptii si intunericului “ (I Tes 5,5), pentru ca Domnul Dumnezeul nostru este Parintele luminilor, al tuturor luminilor (Iac 1,17).
Sfintii cei purtatori de Dumnezeu sunt lumina lumii, luceferii lumii (Mt 5,14; In 8,12; Fil 2,15); de aceea, intunericul pacatului nu poate sa-i cuprinda; nu sunt insa lumina, prin ei insisi, ci datorita lui Hristos Care este in ei; ei sunt numai detinatori credinciosi si purtatori ai luminii lui Hristos. Dar ei, sfintii, continua sa lumineze si dupa moartea lor, pentru ca ei raspandesc raze nu numai prin cuvintele lor sfinte, ci si prin sfintele lor moaste.
“Domnul este luminarea mea si Mantuitorul meu; de cine ma voi infricosa?” (Psalm 26,1). Dumnezeu este sfintenia desavarsita si lumina absoluta, de aceea “intuneric nu este nicicum in El” (In 1,5). Noi suntem cu El “daca umblam in lumina, dupa cum El este in lumina” (In 1,7). Comuniunea cu El este o comuniune cu lumina, pentru ca sfintenia se hraneste cu lumina. Aceasta este o lege pentru viata evanghelica in Hristos. Lumina dumnezeiasca si sfintenia deschid ochii sufletului nostru catre realitatile vesnice atat ale acestei lumi cat si ale celeilalte, in timp ce intunericul pacatului orbeste si nu ne lasa sa vedem nimic din ceea ce este dumnezeiesc si vesnic, nici in lumea aceasta nici dincolo de ea (In 2,10; Ef 1,18). Sfintenia este nevointa (asceza) in har, de aceea si cultura este o astfel de nevointa (asceza). Omul le dobandeste pe amandoua daca castiga virtutile evanghelice. Pentru ca Domnul adevarului ne-a zis: “Deci, daca voi, fiind rai, stiti sa dati daruri bune copiilor vostri, cu cat mai mult Tatal cel din cer va da Duh Sfant celor ce cer de la El?“ (Lc 11,13). Si, intr-adevar, L-a dat atator si atator sfinti purtatori de Duh si il da si-l va da intotdeauna. Dar cu o conditie, pe care Sf Ioan Hrisostom o formuleaza in chipul urmator: “Supune-te lui Dumnezeu in poruncile Lui, ca sa te auda pe tine in rugaciunile tale”.
In afara sfintilor nu exista invatatori si pedagogi adevarati și nici o cultura adevarata fara sfintenie. Numai sfantul este adevaratul pedagog si invatator; numai sfintenia este adevarata lumina. Cultura adevarata, luminarea adevarata, nu sunt nimic altceva decat iradierea sfinteniei. Numai sfintii sunt cu adevarat luminati. Sfintenia traieste si respira prin lumina, iradiaza si actioneaza in lumina. Sfintind, sfintenia in acelasi timp lumineaza si invata. Exista o anume identitate intre sfintenie si luminare. In realitate, cultura inseamna luminare, luminare prin sfintenia in Duhul Sfant, Care este purtatorul si creatorul sfinteniei si al luminii si al cunostintei. Si, intrucat sunt sfintiti si luminati de Duhul Sfant, sfintii sunt si adevarati invatatori si pedagogi.
Sfintenia este unire dupa har cu Dumnezeu, adica unire cu Logosul cel vesnic, cu sensul vietii si al existentei; tocmai in aceasta consta plinatatea si desavarsirea personalitatii si existentei omenesti. O astfel de sfintenie harismatica este sufletul culturii. Fiindca, daca cultura nu ne descopera sensul cel vesnic al vietii, mai este, oare, nevoie de ea? Mai bine sa fii tigru in mijlocul junglei sau leu in pustie decat un om lipsit de cultura sfinteniei.
Cultura fara sfintenie, “luminarea” fara sfintirea in Duhul Sfant, acestea le-a inventat Europa in idolatria ei umanista. N-are importanta daca aceasta idololatrie se manifesta in cultul papei sau in cultul Bibliei, in cultul mecanicii, sau in cultul modei. Adevarata cultura, ortodoxa si evanghelica, lumineaza pe om cu lumina dumnezeiasca si-l conduce (“lumineaza”) spre tot ceea ce este nemuritor si vesnic, dumnezeiesc si sfant. Ea alunga tot pacatul si biruie orice moarte si, de aceea, ea il curateste pe om, il sfinteste, il face nemuritor, vesnic, nestricacios.
Cultura este o proiectie a sfinteniei. Numai omul sfintit poate sa sfinteasca pe altii; numai devenind el insusi lumina, poate sa lumineze pe altii. Evanghelia Dumnezeului-om concentreaza totul in lupta si nevointa personala; toate incep de la insasi persoana omului: salvat, omul salveaza inevitabil si pe altii din jurul sau; luminat, el lumineaza si pe altii. Aceasta este calea evanghelica, aplicata cu credinciosie in Ortodoxie, pazita si aparata in ea.
Iata cum o traseaza, ca un alt Fiu al Tunetului, marele sfant si invatator al Bisericii, luminatorul lumii, Sf Grigorie Teologul: “Sa te curatesti mai intai pe tine insuti si apoi sa curatesti pe altii; Sa devii tu insuti mai intai intelept si apoi sa inteleptesti pe altii; Sa devii tu insuti mai intai lumina si apoi sa luminezi pe altii; Sa te apropii tu insuti de Dumnezeu si sa aduci la El si pe altii; Sa te sfintesti tu insuti mai intai, si apoi sa sfintesti pe altii”.
Prin bunavointa Proniei Dumnezeiesti traim rastigniti la intretaierea geografica si religioasa a Rasaritului si Apusului si, de aceea poate ne gasim adesea intr-un impas chinuitor. Ati observat cat de mult sufletului nostru ortodox nu-i corespunde cultura rationalist-scolastica a Europei romano-catolice si protestante? Lucrul acesta se oglindeste in chip lamurit in ratacirea ideologica si etica a celei mai mari parti a intelectualilor nostri. Acestia s-au instrainat de poporul nostru ortodox, de trupul Bisericii Ortodoxe si de aceea si-au pierdut sensibilitatea si orientarea ortodoxa in problemele fundamentale ale vietii si ale mortii.
Cultura dupa modelul “iluminismului” european nu poate fi o cultura pentru noi. Sensibilitatea si constiinta ortodoxa accepta si recunoaste numai pe sfinti ca pedagogi si invatatori si numai sfintenia ca luminare si adevarata cultura. E o foame si o sete foarte adanca a sufletului nostru, mult mai adanca decat socotesc multi dintre intelectualii nostri si nimeni nu poate sa o satisfaca, afara de Hristos si de sfintii Lui. Omul care cauta sincer sensul si lumina vietii gaseste intotdeauna o bucurie spirituala inexprimabila, ca si imbolduri spirituale si orizonturi cat se poate de largi in tainica si sfanta Biserica Ortodoxa. Nu exista in mine si in tine deznadejde si tristete, indoiala si intuneric, pacat si moarte, pe care sa nu le putem alunga cu minunatele rugaciuni ortodoxe. Daca sufletul tau a fost cuprins de intuneric si, paralizat, spiritul iti este cufundat in intuneric, iata o rugaciune care te va ajuta in plans si lacrimi: “Luminarea celor ce stau intru intuneric, izbavirea celor deznadajduiti, lisuse, Mantuitorul meu, catre Tine manec, Imparate al lumii, lumineaza-ma cu stralucirea Ta”. …Te-ai intunecat din cauza prea multelor pacate? Iata medicamentul: “Iisuse, Prea Dulce, lumineaza-ma pe mine cel intunecat; Iisuse, lumina mea, lumineaza-ma!” ... Daca ganduri necurate si rusinoase tulbura inima ta, alearga la rugaciune si roaga-te cu lacrimi: “Iisuse, Prea Dulce, lumineaza cugetele inimii mele; Iisuse, lumina cea sfanta, lumineaza asupra mea!”… Si daca, iarasi, la orizontul sufletului tau se infatiseaza norii cei de foc ai placerii, recurge la aceasta minunata rugaciune: “Iisuse, Prea Dulce, lumineaza simtirile mele intunecate de patimi; Iisuse, Prea Dulce, pazeste inima mea de pofta cea rea!” … Iar cand toate relele se napustesc de pretutindeni asupra ta, ca sa te arunce in intuneric, in deznadejde, in moarte, atunci striga catre Domnul cel atotmilostiv: ‘Spre cer ridic ochii inimii mele, spre Tine, Mantuitorul meu, mantuieste-ma cu stralucirea Ta!’
Da, numai sfantul este adevaratul invatator si pedagog, numai “sfantul” este adevaratul “luminator” si numai “sfintenia” este adevarata “luminare”. Acesta este adevarul evanghelic pe care l-a descoperit Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos si pe care l-a pastrat Ortodoxia. Ascultați poporul nostru ortodox, patrundeti in sanctuarul sufletului sau. Nu vedeti ca el a identificat notiunea de cultura cu notiunea de sfintenie, notiunea de “invatator” (“luminator”) cu notiunea de “sfant”? Aceasta constiinta a poporului nostru ortodox este in acelasi timp si conceptia si criteriul lui cu privire la cultura. De aceea, el nu recunoaste cultura sau “luminarea” fara “sfintenie” si nu primeste ca invatator pe cel ce nu are sfintenie. Nu cumva aceasta este ratiunea rezervei lui si a neincrederii lui fata de “luminatorii” moderni? De la invatatorii si pedagogii lui, poporul nostru cere in primul rand sfintenia. Acolo unde nu o gaseste, el stie ca nu exista cultura. Constiinta si conceptia aceasta a culturii ca sfintenie, ca luminare de la lumina lui Hristos, a devenit cu timpul conceptia poporului nostru ortodox. El nu vrea o cultura europeana epidermica, mecanica, o luminare exterioara, ci vrea cultura Sfintilor Parinti si invatatori ai Bisericii, care este in intregime evanghelica, in intregime crestina, este a lui Hristos. Fara Dumnezeul-om Hristos.
Mantuirea omului de pacat, rau si moarte prin Hristos constituie adevarata cultura si luminare a omului. Intreaga noastra istorie dovedeste lamurit ca numai sfintii au fost adevarati invatatori si “luminatori” si numai pe ei ii recunoaste poporul nostru. In timp ce pe noi, contemporanii lui, clerici si laici, a si inceput sa nu ne mai recunoasca drept adevaratii conducatori si invatatori. Nu cumva aceasta se datoreaza noua insine, care am tradat si am parasit conceptia evanghelica, ortodoxa a poporului nostru cu privire la cultura, ca lupta pentru sfintenie, pierzandu-ne in labirintul facultatilor si universitatilor scolastico-protestante?
Separata de sfintenie, opusa Evangheliei, cultura devine o tragica sfortare zadarnica. Lucrul maxim pe care poate sa-l realizeze pentru om o cultura superficiala, epidermica, este acela de a-l schimba intr-o fiara cu chip de om, instruita, dar salbatica… In vreme ce din adancul sufletului poporului nostru ortodox se ridica glasul: fara sfintenie nu exista cultura si educatie; fara sfinti nu exista pedagogi si invatatori. Nu este aceasta Evanghelia? Nu este aceasta Ortodoxia? Si daca nu sunt aceasta, atunci la ce mai avem nevoie de ele?
Veniti sa silabisim in rugaciune Evanghelia Ortodoxiei si Ortodoxia Evangheliei. Domnul nostru Iisus Hristos este sfintirea noastra si luminarea noastra, lumina noastra si cultura noastra (I Cor1,30; In 8,12). El a parcurs toata calea vietii omenesti si a facut cu putinta intreaga lucrare a sfintirii si luminarii omului prin adevarul vesnic si viata vesnica. Daca esti nedumerit inaintea unui lucru oarecare sau nu stii ce trebuie sa faci, indreapta-ti privirea catre Domnul Iisus si intreaba-te in sinea ta: ar fi facut El lucrul acesta? Si, daca El l-ar fi facut, fa-l si tu, pentru ca lucrul acela va fi sfant si va sfinti si va lumina. Daca insa Acela nu l-ar fi facut, nu-l fa nici tu, pentru ca va fi ceva necuvios si va duce la intuneric si la moarte.
In conditiile acestei vieti omul dobandeste sfintenia traind sfanta dreptate a lui Hristos ca si continut al personalitatii lui (Rom. 6,19). Sufletul sau se sfinteste si se lumineaza atunci cand se exercita pe sine si trupul sau in ganduri sfinte, in simtiri sfinte, in sfinte dorinte, in fapte sfinte. Si roada acestora este “viata vesnica” (Rom. 6,19-22). Inrobirea trupului, a sufletului si a simturilor fata de pacat, duce la moartea din care nu exista inviere (Rom. 6,19.21-22). Din robia pacatului omul se elibereaza prin Hristos, daca prin nevointele in har ale credintei si ale dragostei, ale rugaciunii si postului, ale smereniei si blandetii, ale rabdarii si iertarii, se schimba pe sine, ziua si noaptea, dintr-un pacatos in om fara de pacat, dintr-o fiinta marginita intr-una vesnica.
Sfintenia este starea normala a sufletului nostru dupa chipul lui Dumnezeu; de aceea, sfintenia noastra este voita de Dumnezeu: “Caci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfintirea noastra” (I Tes 4,3). Aceasta o vrea Dumnezeu de la noi, aceasta o cere si in ea consta toata voia Lui fata de noi. Iar noi savarsim voia Lui numai daca facem ceea ce este sfant, ceea ce se sfinteste si lumineaza. Numai atunci ne sfintim si ne luminam. Lucrul acesta este cu putinta sa-l izbutim, daca ne mentinem intotdeauna intr-o dispozitie sfanta prin exercitarea in har a virtutilor-nevointelor evanghelice; daca indrumam pe calea sfintirii si luminii evanghelice toate gandurile noastre, toate simtamintele si faptele noastre ( I Tes. 4,1-6). Nu cumva aceasta se datoreaza noua insine, care am tradat si am parasit conceptia evanghelica, ortodoxa a poporului nostru cu privire la cultura, ca lupta pentru sfintenie, pierzandu-ne in labirintul facultatilor si universitatilor scolastico-protestante?
Separată de sfintenie, opusa Evangheliei, cultura devine o tragica sfortare zadarnica. Lucrul maxim pe care poate sa-l realizeze pentru om o cultura superficiala, epidermica, este acela de a-l schimba intr-o fiara cu chip de om, instruita, dar salbatica… In vreme ce din adancul sufletului poporului nostru ortodox se ridica glasul: fara sfintenie nu exista cultura si educatie; fara sfinti nu exista pedagogi si invatatori. Nu este aceasta Evanghelia? Nu este aceasta Ortodoxia? Si daca nu sunt aceasta, atunci la ce mai avem nevoie de ele?
Domnul nostru Iisus Hristos este sfintirea noastra si luminarea noastra, lumina noastra si cultura noastra ( I Cor. 1,30; In 8,12). El a parcurs toata calea vietii omenesti si a facut cu putinta intreaga lucrare a sfintirii si luminarii omului prin adevarul vesnic si viata vesnica. Daca esti nedumerit inaintea unui lucru oarecare sau nu stii ce trebuie sa faci, indreapta-ti privirea catre Domnul Iisus si intreaba-te in sinea ta: ar fi facut El lucrul acesta? Si, daca El l-ar fi facut, fa-l si tu, pentru ca lucrul acela va fi sfant si va sfinti si va lumina. Daca insa Acela nu l-ar fi facut, nu-l fa nici tu, pentru ca va fi ceva necuvios si va duce la intuneric si la moarte.
In conditiile acestei vieti omul dobandeste sfintenia traind sfanta dreptate a lui Hristos ca si continut al personalitatii lui (Rom 6,19). Sufletul sau se sfinteste si se lumineaza atunci cand se exercita pe sine si trupul sau in ganduri sfinte, in simtiri sfinte, in sfinte dorinte, in fapte sfinte. Si roada acestora este “viata vesnica” (Rom 6,19-22). Inrobirea trupului, a sufletului si a simturilor fata de pacat, duce la moartea din care nu exista inviere (Rom 6,19.21-22). Din robia pacatului omul se elibereaza prin Hristos, daca prin nevointele in har ale credintei si ale dragostei, ale rugaciunii si postului, ale smereniei si blandetii, ale rabdarii si iertarii, se schimba pe sine, ziua si noaptea, dintr-un pacatos in om fara de pacat, dintr-o fiinta marginita intr-una vesnica.
Sfintenia este starea normala a sufletului nostru dupa chipul lui Dumnezeu; de aceea, sfintenia noastra este voita de Dumnezeu: “Caci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfintirea noastra” (I Tesaloniceni 4,3). Aceasta o vrea Dumnezeu de la noi, aceasta o cere si in ea consta toata voia Lui fata de noi. Iar noi savarsim voia Lui numai daca facem ceea ce este sfant, ceea ce se sfinteste si lumineaza. Numai atunci ne sfintim si ne luminam. Lucrul acesta este cu putinta sa-l izbutim, daca ne mentinem intotdeauna intr-o dispozitie sfanta prin exercitarea in har a virtutilor-nevointelor evanghelice; daca indrumam pe calea sfintirii si luminii evanghelice toate gandurile noastre, toate simtamintele si faptele noastre ( I Tes. 4,1-6).
Imparatia mortii se intinde atat cât si omul; pe cat omul face sa creasca influenta lui in jurul sau, pe atat se intinde si moartea; aceasta este soarta lui tragica in lume. Veti fi observat ca in univers nimic nu este muritor decat numai omul si cele din jurul lui. Umanismul! Un joc pueril si zadarnic in angrenajul morii asurzitoare a mortii. Prin pacat si prin moarte omul a transformat lumea aceasta intr-o infricosatoare monstruozitate. Si chiar si oamenii mai putin sensibili si-ar fi pierdut capul in grozaviile acestea ale pamantului, daca nu li s-ar fi dat lumina “logosica” dumnezeiasca, ce lumineaza in drumul lui, pe tot omul in intunericul cel nepatruns al pacatului si al mortii ( In 1,9; II Cor 4,6). Lumina, Hristos, “a venit in lume si oamenii au iubit mai mult intunericul (adica pacatul, moartea, raul), decat lumina”. De ce? – “Pentru ca faptele lor sunt rele. Tot cel ce face cele rele uraste lumina si nu vine spre lumina, ca faptele lui sa nu fie vadite ca sunt rele” (In 3,19-20). Exista o tainica identitate intre lumina si binele dumnezeiesc cel vesnic dupa cum, iarasi, exista o unitate fatala intre intuneric si raul satanic, si de aici se explica ura intunericului si a raului impotriva a tot ceea ce este luminos si bun.
“Cel ce face adevarul vine la lumina ca sa se vadeasca lucrurile lui, ca sunt lucrate in Dumnezeu” (In 3,21).Lumea este cufundata in intunericul pacatului. Si in acest intuneric infricosator numai minunatul nostru Domn a putut sa spuna despre Sine: “Eu sunt Lumina lumii; cel ce urmeaza Mie nu va umbla intru intuneric si va avea Lumina Vietii” (In 8,12). Fara minunatul Domn Iisus, lumea este un intuneric misunand de fantome. Atunci cand ii priviti cu ochiul lui Hristos, oamenii fara Hristos nu vi se par ca niste infricosatoare fantome? Si lucrurile nu vi se par ca niste umbre fantastice, din care iese la iveala fiara cea oarba a mortii? Daca aveti curajul sa priviti spaima in fata, veti simti acest lucru si atunci nu va ramane altceva decat jalea si doliul pentru Hristos. Pentru ca, umbland fara de Hristos, in acest teatru al umbrelor care este lumea, omul “nu stie incotro merge” ( In 12,35). Ca sa afle unde merge si care este drumul care duce din aceasta lume in cealalta, omul trebuie sa devina fiu al luminii. Cum? – Prin credinta in Hristos ca Lumina lumii, pentru ca intr-o astfel de credinta omul insusi se naste din lumina si devine copil al luminii, fiu al luminii ( In 12,36).
Pe lângă mincinoasa smerenie careia să-I spunem „aceasta nu este pentru mine”, pe lângă neîndreptăţita deznădejde născută din trăndăvie şi din iubire de plăceri, se mai află încă o piedică vederii Luminii celei Nezidite, şi anume, îndrăzneaţa năzuinţă a minţii noastre de a vedea pe Dumnezeu, de a-l cuprinde în propria gândire, de a pătrunde oarecum cu forţa în taina şi sânurile Fiinţei Sale, spre a-L stăpâni ca pe un obiect al cunoaşterii. Este greu de găsit cuvinte pentru a arăta esenţa acestei mândre înălţări a minţii noastre, însă este important să înţelegem că în acest caz nu un nor luminos, ci negură şi întuneric, ce ascund pe Dumnezeu, ne vor întâmpina. De neapărată trebuinţă este curăţirea minţii noastre prin nevoinţă, pentru a nu introduce elemente pornind de jos, ale închipuirii, în învăţătura dogmatică a Bisericii despre Dumnezeu, învăţătură întemeiată pe descoperirea despre chipul Dumnezeieştii Fiinţări. Dumnezeu neapărat răspunde la tot omul care se întoarce spre Dânsul. Dacă însă experienţa împărtăşirii lui Dumnezeu este nedeplină, omul va încerca să umple hăul ce rămâne prin propriile puteri. În acest caz, el neapărat va cădea într-o oarecare rătăcire, iar elementul mincinos care s-a adăugat adevărului va duce în sfârşit la micşorarea sau scâlcierea lui.
Din Vietile Sfintilor a devenit cu totul lamurit ca sfintii cunosc intreaga taina a omului, a tuturor oamenilor, si a mea si a ta, pentru ca ei au cunoscut taina Singurului Om Desavarsit si prin El au dezlegat in chip desavarsit si definitiv problema omului. Si, in acelasi timp, ei au solutionat problema intregii creatii. Pentru ca, in esenta, toate problemele sunt cuprinse in problema omului si toate solutiile in solutionarea problemei omului. In afara de Dumnezeul-om si fara Dumnezeul-Om, omul este intotdeauna un sub-om si neom, adica nu exista in sensul esential al cuvantului. Cauta sa te gasesti pe tine insuti in Vietile Sfintilor, te vei gasi oricum in ele. Mai mult, vei gasi acolo si leacurile cu care poti sa te vindeci de toate bolile spirituale si sa te faci sanatos pentru totdeauna. Sanatos in amandoua lumile, asa incat sa nu mai poti fi vatamat de nici o moarte. In Vietile Sfintilor vei gasi tot ce-ti trebuie ca sa traiesti in amandoua lumile, tot ce-ti este necesar tie, omule, care esti o fiinta vesnica, o fiinta divino-umana. Omule! Omule! Omule!
In lumea noastra pamanteasca, singura realitate nestricacioasa, invincibila, sfanta si nemuritoare este Dumnezeul-om Hristos, acelasi lucru suntem si noi, oamenii, daca suntem cu El. Si suntem cu El si in El, prin Sfintele Taine si prin Sfintele Virtuti. Fara El, oamenii sunt niste fantasme, un basm, o umbra, un vis, pe care-l imprastie orice pacat, orice moarte, orice diavol. Numai impreuna cu El noi, oamenii, suntem mai puternici decat orice moarte, orice diavol. Lucrul acesta il putem vedea la oricare sfant. In el toate sunt mai puternice decat diavolul. Pentru ca in fiecare sfant «toate in toti» este Hristos si intreaga Lui realitate, intreaga Lui nemurire, intreaga Lui vesnicie.
In fata noastra se gasesc vietile sfinte ale sfintilor care au bineplacut inaintea lui Dumnezeu. Sfintii au parcurs cel mai lung drum pe care-l poate face un om, drumul ce se intinde de la iad pana la rai. Sau mai degraba, unul si mai lung decat acesta, drumul de la diavol la Dumnezeu; imbratisati de Dumnezeul-Om Cel inviat si inaltat la cer, sfintii au inviat cu El si au fost inaltati la cer impreuna cu El. Mai inainte insa, ei s-au rastignit impreuna cu El si s-au facut asemenea Lui in moarte. Dar si asemenea Lui prin viata pe care a dus-o pana la inviere si la inaltare. In acest fel, ei au reinnoit in ei insisi pe Hristos, au reluat pe invingatorul pacatului, al mortii si al diavolului. Au reinnoit in ei pe Dumnezeul-Om, s-au «inhristizat» si s-au «hristificat». Asa incat au izbutit sa realizeze scopul pe care Dumnezeu l-a pus existentei umane, au devenit «dumnezei dupa har», «dumnezeu-oameni dupa har» si «hristosi dupa har», asa cum atat de expresiv proclama Sfantul Simeon Noul Teolog.
Sfinţenia lui Dumnezeu se revelează lumii prin coborârea lui Dumnezeu la ea, prin energiile Sale necreate, adică prin "adaptarea" lui Dumnezeu - Creatorul la capacitatea creaturilor de a primi sfinţenia Sa.
Fiecare înger și fiecare sfânt – îngerul pe care îl iubim și sfântul pe care îl chemăm noi și sfântul care se prăznuiește și a cărui viață am citit-o și sfântul pe care îl vom citi mâine și a cărui viață o vom cunoaște – este pentru noi o harismă a lui Dumnezeu, un loc de încercare al lui Dumnezeu. Orice în mănăstire, fiecare palmă de pământ este însuflețită, înduhovnicită și ni-i oferă pe îngeri și pe sfinți.
Limitarea noastră este împreună cu oamenii, dar aceștia ascund un conținut mai adânc, comuniunea cu Dumnezeu, cu îngerii și cu sfinții. Pentru ce să ne adunăm aici noi toți, dacă noi suntem pliroma obștii noastre? Noi suntem martorii acestui conținut, credincioșii acestui conținut, noi suntem cei inițiați de acest conținut. Am venit aici pentru acest conținut, care sunt îngerii, sfinții, Dumnezeu.
Dacă luăm aminte la Nașterea lui Hristos, vom vedea că o mărturisesc păstorii. Dar mai înainte de toate o mărturisesc sfinții Vechiului Testament și îngerii. Păstorii nu ar fi crezut în nașterea lui Hristos, dacă nu li s-ar fi spus despre ea mai înainte și nu ar fi crezut-o mai înainte de ei sfinții, adică profeții mari și mici din Vechiul Testament, păstorii erau numai martorii faptului dar îngerii din cer au luminat și au slavoslovit faptul. Același lucru îl observăm și în cuvintele, minunile, în Răstignirea lui Hristos, în Schimbarea la față, în Botezul Său.
Același lucru s-a întâmplat și la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Preasfânta a intrat în Sfânta Sfintelor, când arhiereu era dreptul Zaharia, care o iubea atât de mult, încât și-a vărsat sângele pentru ea. Mai înainte de moartea lui, Arhiereul a spus iudeilor: „Voi veți vărsa sângele meu, dar duhul meu îl va lua Dumnezeu”. În continuare, în timpul rămânerii Născătoarei de Dumnezeu în Sfânta Sfintelor întâlnim pe îngerul care o hrănea zilnic, și cântările îngerești. Imnograful zice: „Tu care ai fost hrănită de mâna îngerului și ai auzit cântări îngerești”[1]. Îngerii și sfinții împreună cu Dumnezeu umplu locul în care a intrat Preasfânta. Altminteri, ce motiv ar fi avut să intre în Sfânta Sfintelor? Noi suntem martorii îngerilor și sfinților, cei împreună-șezători cu ei, cei de un cort cu ei, împreună-locuitori cu Hristos, cei ce suntem împreună cu Hristos. Toate cele sensibile – pe care le facem, pe care le spunem, pe care le asumăm și le îmbrăcăm – sunt cele de jos din nor, negura, întunericul, acoperământul, vălul care ascunde lumina lui Dumnezeu, ca să nu pătimim și noi orbire, precum Sfântul Apostol Pavel. Hristos a lăsat să strălucească cea mai mică rază din lumina Lui și Apostolul Pavel a orbit. Atunci a fost nevoie să fie săvârșită o nouă taină prin apostolul Anania, ca să poată să vadă din nou cele văzute. Cu cât mai mult nu avea nevoie de alte taine ca să le vadă pe cele nevăzute?
"În sfinţenia manifestată în lume – observă părintele Stăniloae – se arată aceeaşi îmbinare de transcendent şi revelat al lui Dumnezeu, de înălţime şi de coborâre". Cu alte cuvinte, sfinţenia revelează, în mod antinomic, deodată slava şi smerenia lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae mai precizează că "Sfinţenia însăşi e ceva transcendent lumii şi de aceea însăşi transcendenţa o experiem ca sfântă, deşi este coborâtă la noi şi ne trage în sus. Sfinţenia însăşi prezentă în lume e dovada existenţei unei ordini transcendente (...). Aproape că identificăm dumnezeirea revelată cu sfinţenia. Se poate spune că în sfinţenie ni se revelează concentrat toate însuşirile dumnezeieşti. Ea este misterul luminos şi activ al prezenţei divine". Sfinţii Părinţi ai Bisericii descriu adesea sfinţenia lui Dumnezeu ca fiind atotpuritate care produce în om starea de pocăinţă pentru păcat, pocăinţă pentru tot ce este în om nesinceritate, pervertire, dedublare şi lipsă de iubire adevărată. Sfinţenia lui Dumnezeu ca atotpuritate produce în credincios dorinţa de purificare şi de sfinţire 5. În acest sens, de intensitatea pocăinţei depinde intensitatea pregătirii pentru a primi sfinţenia lui Dumnezeu în om. Pocăinţa intensă şi rugăciunea permanentă produc în om starea de familiaritate smerită a sa cu Dumnezeu, iar aceasta intensifică, de fapt, capacitatea omului de a primi sfinţenia lui Dumnezeu.
Toată viaţa liturgică a Bisericii, toată asceza, toată activitatea filantropică, toată activitatea misionară trebuie să fie căutare, primire şi manifestare a iubirii sfinte a lui Dumnezeu pentru lume, iubire sfântă care s-a arătat în Hristos – Dumnezeu-Omul şi care ni se comunică prin Sfântul Duh. De aceea, viaţa creştinului a fost numită "viaţă în Hristos" sau "viaţă în Sfântul Duh" (Sf. Nicolae Cabasila), iar scopul vieţii creştine este "dobândirea Duhului Sfânt" (Sf.l Serafim de Sarov). Primirea iniţială a darului sfinţeniei se face în Taina Sfântului Botez, prin apă şi Duh Sfânt, când omul se pune în relaţie de comuniune cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Sfânta Taină a Mirungerii se celebrează în Ortodoxie imediat după Botez, pentru a confirma că noul botezat primeşte darurile Sfântului Duh pentru a creşte spiritual în sfinţenie. De aceea se pronunţă cuvintele "pecetea darurilor Sfântului Duh" când se celebrează această Taină. Îndată după aceasta, noul miruns sau confirmat primeşte Sfânta Euharistie, pentru a se arăta că el este membru deplin al Bisericii, adică membru deplin al Trupului tainic (mistic) al lui Hristos plin de Sfântul Duh. Astfel, Botezul ortodox cuprinde întreg programul mistagogic al vieţii creştine: comuniunea cu Sfânta Treime, cultivarea darurilor Sfântului Duh şi creşterea ca membru al comunităţii eclesiale euharistice. Prin urmare, sfânt devine creştinul care ia în serios Botezul său cultivând în toată viaţa sa darurile primite la Botez.
Întrucât sfinţenia este văzută ca fiind desăvârşirea omului, Biserica cinsteşte pe sfinţi ca fiind icoane ale lucrării Duhului Sfânt în oameni, dascălii cei mai siguri şi prietenii cei mai apropiaţi ai oamenilor, pentru că sunt prietenii cei mai apropiaţi ai lui Hristos Dumnezeu-Omul. Astăzi, în faţa tentaţiei de secularizare, sfinţii ne învaţă că, dacă uităm pe Dumnezeu, vom uita şi dimensiunea sacră a vieţii umane. În faţa tentaţiei de a domina asupra altora, sfinţii ne învaţă să descoperim forţa spirituală de a dărui altora şi de a ne dărui lui Hristos. În faţa tentaţiei de a ne afirma în iubire de sine, sfinţii ne învaţă să găsim bucuria în frumuseţea dobândirii iubirii smerite a lui Hristos pentru toţi oamenii, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire!
Vietile Sfintilor arata lamurit si dovedesc ca fiecare sfant este un Hristos reinnoit. Aceasta este in mod real fiecare crestin, dar «dupa masura credintei lui» (Rom 12, 3). Intreaga viata a Bisericii, toate slujbele ei zilnice, nu sunt nimic altceva decat aceasta continua invitatie sa reinnoim si noi viata lui Hristos, impreuna cu sfantul pe care-l sarbatorim in ziua respectiva, traind in rugaciune si har, vietuind intreaga viata si faptele sfintilor, asa cum aceia au trait viata si faptele lui Hristos. «Fiti imitatori ai mei, cum si eu sunt al lui Hristos» (I Cor. 11, 1, 4, 16). Acest lucru il porunceste dumnezeiescul Apostol Pavel, si mie, si tie, si fiecaruia dintre noi. Pentru ca toti am fost chemati la sfintenie, la o traire sfanta, la o viata sfanta ( I Tes 4, 3-7). In intregime de la Hristos izvoraste si porunca dumnezeiasca a corifeului Apostolilor «Dupa Cel Sfant Care ne-a chemat, fiti si voi sfinti in toata petrecerea vietii, pentru ca scris este: fiti sfinti pentru ca si Eu sunt sfant» (I Pt 1, 15-16). Dar viata cea sfanta nu o putem trai singuri, ci intotdeauna impreuna «cu toti sfintii», cu ajutorul si sub calauzirea lor, prin mijlocirea Sfintelor Taine si a Sfintelor Virtuti in Biserica. Pentru aceasta, «Pe Preasfanta, Preacurata, Preabinecuvantata, slavita Stapana noastra Nascatoarea de Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii pomenindu-o, pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam» – Amin! Amin! Amin!” ( postat pe fb de ioan monahul)